Editura Global Info / Literatură

Alecu Russo

Amintiri

I

De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, câmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului... Când se întoarce gândul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

Din multele dulci ochiri ale tinereţii şi ale copilăriei două s-au tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, crescând iarăşi, an câte an, ca mlădiţele copacilor; primăvara mi le aduce, pe când dă frunza, pe când fluturii încep a se juca, când trandafirii îmbobociţi se deschid, când soarele încă dezmiardă şi nu arde, când de pe porumbei pică ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zâmbind în cerul trecutului, cine nu o ştie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarăşi, ca toate aducerile-aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc. De sunt mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bâcului (căci de lungă vreme nu se mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi mai mulţi vor fi care nu ştiu ce însemnează părul din mijlocul satului. Codrii erau odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor, salbă de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul răscoalelor din ţară, moşia celor Novaci de răul cărora urdiile tătăreşti nu se puteau înturna în Bugeag cu prada din Ţara Leşească şi cuibul voinicilor din cântecele vechi. Codrenii erau mândri şi nu purtau numele nănaşilor lor. Cântecul zice:

S-a aflat la Movilău,
De Codreanul cela rău!...

Părul din mijlocul satului era odinioară: când divanul unde sfătuia satul, când locul unde poposea vionicelul străin, până a nu-şi găsi gazdă, când locul jocurilor ale băieţilor, când spitalul unde zăceau bolnavii nevindecaţi, părăsiţi în sărăcia lor de toţi şi de neamuri! Balada lui Donciu spune:

Sub cel păr mare din sat,
Zace Donciu într-un pat;
Şi de mult zace, măi frate:
Nouă ani şi jumătate,
Şi nouă zile de vară,
Şi nouă de primăvară;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi îl roade.
Neamurile l-au uitat,
Toată lumea l-a lăsat!
Numai soră-sa Stăncuţa,
Numai soră-sa, drăguţa,
Nici l-a uitat, nici lăsat,
Nouă ani că l-a cătat,
Pernele că i-a mutat,
Când la umbră, când la soare,
Când la cap, când la picioare,
Când la dalbe brăţişoare.

De ce vorbesc de păprul satului? Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, şi zăresc umbra părului copilăriei mele, care îşi întinde ramurile ca nişte braţe ce îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă răcoroasă. Părul cu locul bătut împrejur de vitele satului lui ce singure astăzi mai ţin divan; curtea boierească, opcină strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari şi întinse; livada din dosul curţii, biserica cu ţintirimul pestrit de iarbă lungă, de sulcină aurită şi de cruci negre; cumpăna fântânii de la poartă, aninată de răchita crengoasă; toate trec dinaintea mea, vii şi în mişcare... Iată pădurea unde alungam mierle, cireşul sălbatic unde mă băteam cu ţărănaşii; iată colo, colo în depărtare, în zarea luncii, pe deasupra pârleazului, ţiganca cu desagii, o stahie uscată, prietenă cu mama pădurii, ce vine să ieie băieţii, umbre ce mă fac să răsar şi acum, deşi îmi râd încet şi cu iubire. Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite... însă nu desfătează inima, nu descântă durerile lumii, nu mângâie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare al copilăriei, alinit prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire. Dar serile satului meu, când luna se ridica asupra părului, şi cumpăna fântânii se părea un cocostârc cu pliscul întins... ce seri senine! Într-amurg se apropiau cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure; moşnegii spuneau de turci şi de tătari, de moşul Adam cu barba până în brâu, ce ţinea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosânzeana, de fraţii din lună, de lupte şi de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, culcat pe un pat frumos de scoarţe şi de lăicere, şi sângele bolborosind îi pica alăturea într-un cuibăr spart; iar pe fratele ucigaş, osândit din porunca lui Dumnezeu, până se va umplea cuibărul, a bea sângele nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumii... Auzeam picătura sângelui; zăream fraţii amândoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat şi cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună vreodtă fără a-i vedea. Bătrânii spuneau de aceste, fetele şi flăcăii vorbeau de Măriuca... Măriuca! şasesprezece ani, faţă de trandafir şi de spumă de lapte, ohi de mură, cămăşuică de omăt cu altiţioare subţiri, ca o creastă de rândunică, şi inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliţă tot satului... dar nuferii sunt înşelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se duce la moscălie cu făgadă de întoarcere; lăcrimioara se veştezi... părinţii o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriuca se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliţă vântuită, se culcă la piciorul părului, cu ochii la drum, şi adormi pentru totdeauna!...

II

Pe lângă umbra Măriucăi, pe lângă vântul ce bate prin păr, pe lângă chipurile trecutului ce se învârtesc în ochi-mi şi în inima mea, deasupra satului aud ridicându-se un huiet; alte huiete răspund şi clocotesc pe dealuri şi prin văi; huiete vesele de fete şi flăcăi ce vin cu flori şi cu cordele; zi-întâi mai a sosit în sat şi bate la toate uşile, la bordeie, la case şi la curte; ziua armindinei în care pelinului se dă cep!... De aş fi avut noroc să fiu şi eu din cei învăţaţi ce scriu în limbă frumoasă, de nu aş fi simţit în cutreieratul lumii că cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveştilor, care au întipărit icoane drăgălaşe şi poetice în închipuirea copilăriei, aş fi putut spune că povestea din lună: e tonnella Danaidelor, tradiţiune ovidică, augmentată de tradiţiunea ebraică a rezbelului fratricid, Capitul al IV-lea din Opera prima a celebrului Moze, reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor; v-aş spune iarăşi că serbarea zilei întâi mai se leagă de sărbătoarea unei zâne a câmpiilor latine, de pe vremea strămoşilor noştri romani şi a străunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papură vodă latin; v-aş spune cum se jertfeau pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea turmelor! junci albe, mândria imaşelor! şi cum se dăruiau zânei colive de miere şi de făină, de trei ori cernută, de grâu spălat; dar nu sunt învăţat şi spun în limba ce am dobândit odată cu lumina, odată cu auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpiilor şi a florilor; câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine! dar acea străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca brazii, nici de surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeaţa ei şi cu turmele de oi cu ciobanii în capul turmelor, lăsându-se pe guri de rai, nici de plugurile cu şase boi, nici de copiliţe bălaie şi fete de împăraţi, cum vorbeşte limba ce o învaţă şi o suge omul cu laptele vieţii!

În acea zi dar, părul satului păzea numai el casele; câţi flăcăi, câte fete mari şi codane, toţi şi toate se împodobeau cu flori şi cordeluţe, care la pălărie, care la codiţe. Cu lilieci în mâini, cu garoafe pe cap, cu busuioc verde în sân, fetele şi flăcăii păreau flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se pieptănau; iar în zori de zi, când se deschid lăcrimioarele, viorelele şi toporaşii se scutură de roua nopţii, văile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile răsunau în toate părţile de doine; mese numeroase se întindeau pe sub copaci.

Curţile boiereşti, locuite pe atuncea iarna şi vara, se găteau, se pospăiau, se înălbeau la apropierea zilelor mari ca şi casele săteşti; sărbătoarea se primea cu aceeaşi bucurie de boier şi de ţăran, fiind uniţi în credinţă, în limbă şi în obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica şi urletul câinilor noaptea îi umpleau de spaimă deopotrivă pe amândoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: mare zgomot şi zbuciumală este prin curţi; ţiganii, până şi bucătarul, se fudulesc în cămăşi curate, oamenii în minteni cu mânecile suflecate, cu cordele la pălării fâlfâind în vânt, se păunesc prin ograda măturată; rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti ale ţiganilor se zăresc iarăşi; totu-i plin de mişcare; toate feţele pline de veselie: jupânesele de la cămară sunt pârjol de ameţeală, cucoana ţipă! După mult vălmăşag a nenumăratelor slugi, ameţite de alegrătură, trăsurile cu caii împodobiţi trag la scară; în una se suie cuconul şi cucoana, în capră un arnăut cu ciubucul încălifat în mână, şi cu pistoale la brâu; în a doua, jupâneasa cu vutcile şi dulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul său nedespărţit, cu tacâmurile; în alta, stolnicul cu vinaţele, cafeaua, pâinea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoi vine bucătarul cu merindele, ş-apoi gloata din casă, slugile, femeile şi cuconaşii. De se întâmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul se acoperă de trăsuri şi de călăreţi; strânsură, cu răcnete, chiote şi împuşcături, seamănă o nuntă de cele huioase, precum obicinuiau părinţii noştri de toate treptele, călăreţii, baloanele cu feciorii boiereşti la obloane, braşovencele (de care ne-a scutit astăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruţele şi alaiul ajung într-o poiană mare şi frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care sticlesc fedeleşele. Mesele se întind: masa boierească, masa jupânesei şi a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, împrejurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn; pârpălacul umple pădurea de miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuţitul! vutca se schimbă cu vişinapul; vinul şi lăutarii întartă boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manele dulci, sunt manele mângâioase, sunt manele dureroase ce rup inimile: bătrânii înclină, tineretul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cântă versuri frumoase, de se răsună codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginile poienii, arnăuţii dau din puşte şi din pistoale, slugile huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă: de-abia prin mijlocul nopţii mai încep iarăşi a cânta privighetoarele speriate de huiet şi de glasul lăutarilor!...

Am văzut multe zile-întâi de mai de atuncea, în Iaşi şi la ţară, dar nu seamănă ca zi-întâi a mea; în loc de veselie am simţit dor şi amărăciune!

III

Dar anii trec... vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură... Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc... acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei... departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine... căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri... într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă... careta se mişcă... se tot mişcă... merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare... icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări... Dar lumea are sfârşit... careta s-a oprit... unde?... se trezeşte copilul între feţe ce nu a mai văzut, aude o limbă ce nu o ştie!... Inimioara i se sfâşie... multe zile lungi gândul îi zboară acasă... dar casa... călătoria, oamenii şi lucrurile nouă se amestec în închipuirea sa, viaţa lui ia alt curs, trecutul se şterge... şi de român îi rămâne numai o scânteie în fundul inimii, o scânteie ascunsă, fugară, înăduşită, neînţeleasă de bietul copil, acea scânteie ce se preface, într-un ceas, în focul mare şi luminos al româniei!...

Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc, cât de mic, cât de mare... ei nu au simţit durerea de a fi muţi, durerea de a vedea cum se şterge întâi plânsul despărţirii, şi apoi cătinel-cătinel toate amintrile copilăriei lor... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum se duce şi limba, de te înăduşă cuvântul: "ţară", şi nu-l poţi spune decât pe limbă străină!... Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului, pentru a răsplăti cu durere relele ce făptuieşte şi are a făptui pe pământul românesc, dorul numai nu se şterge!... Văzut-am în străinătate românaşi uitaţi de numele lor şi de limba legănatului lor, răsărind la auzul unui sunet român, ca calul de soi ce nechează la auzul trâmbiţei! Gura e prinsă... dar ochii învie... trupul tremură... şi inima se bate cu iuţeală!... auzitu-i-am, neştiitori de gândul lor, şuierând doine, sorbind miroasele ce veneau pe aripile vântului dinspre ţări, şi uitându-se cu jale, în nopţile steloase, la calea cea cerească pe care strămoşii urmau împăratul cel mare, mare şi luminat ca un soare... Fericiţi aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut în sărutările soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în dezmierdările limbii şi în toate bucuriile copilului... Sunt care aruncă pietre asupra celor crescuţi de străini şi între străini... Va veni şi judecata aceea... şi se va face parte dreaptă tuturor; şi se va ţine în seamă celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă au purtat departe numele de român... dacă nu au iubit românia ca nealţii!... şi ochii lor s-au umplut de lacrimi, când au văzut zarea depărtată a ţării... şi inima lor a plâns, când, după ani şi iar ani, au cunoscut în sunetele de pe dealuri doinele jalnice ce şuierau odinioară; şi sufletul lor s-a amărât de amărăciunea tuturor... şi toţi străinii nu le sunt plăcuţi.

Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate şi voioase, şcoale şi târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi şi judecători buni, viaţă şi mişcare... dar românii nu s-au ruşinat de ţara lor şi au iubit-o şi în sărăcia şi în goliciunea ei.

IV

Pe când copiii işti din urmă se făceau mari, pe când universităţile Germaniei şi şcoalele franceze trimiteau îndărăt copiii României, pe când şcoalele, astăzi roditoare, ale Bucureştilor şi ale Ieşului stau încă în proiecte în reglementurile organice, o epocă mare şi luminoasă se ridicase, o epocă ce trezise omenirea prin huietul tunului: 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei. Cu o presimţire mai presus decât conştiinţa obştească de atuncea, părinţii moldoveni şi români umplură lumea cea mare de copiii lor, spre a-i adăpa la izvoarele de învăţătură, de care cea mai mare parte din ei, dar nu toţi, fuseră lipsiţi... Ne-am deprins a crede, noi, generaţiile de filozofi, de profesori, de învăţaţi şi de cărturari din acest timp, că pretutindene moşii şi strămoşii noştri au fost neluminaţi delaolaltă şi neştiutori de nimica. Multă ştiinţă a fost odată semănată în ogorul românesc... Multă carte, multă ştiinţă istorică, politică, financiară se ivesc ici-cole, dar plutind de-abia în risipile aduse de veacul al XVIII--lea; multe şi crude răni nevindecate încă astăzi a lăsat acest veac, dar din haosul grecesc, din descălecatul obiceiurilor răsăritului o stea nu s-a putut mistui niciodată pe cer... Steaua României — Stea lucitoare în inimile părinţilor noştri, stea ce părea că apune câteodată, dar care i-a îndreptat de-a pururea şi fără greş la şcoalele şi legăturile Apusului. De la Costineşti, crescuţi în Ţara Leşească, şi până la noi, tot drumurile Apusului sunt bătute de pruncii români. De nu ar fi teamă de învăţaţii noi care ne învaţă astăzi că părinţii noştri nu au fost români şi ne îndeamnă a lepăda limba lor ca o limbă străină, pentru ca, nesemănând lor, să fim români, am îndrăzni a zice că românia, de va pieri vreodată, va pieri de mâna românilor: împotriva străinismului, românia a stat, stă şi va sta nestrămutată, ca biserica lui Dumnezeu zidită pe stâncă. România este ca Dunărea cea lată, mare şi adâncă, în care se cotropesc apele deosebite din a dreapta şi din a stânga; cu cât mai multe pâraie, pe atâta şi Dunărea creşte; valurile străine s-au cotropit în românie, nici un val nu ne-a putut îneca... de multe ori un val ameninţător de pieire ne-a întărit, de multe ori acel val ne-a împins spre o propăşire.

Lucise dar pe lume 1830, an prevestit prin cutremurul popoarelor de la Pindul până la Apele italieneşti; lumea română încă sfâşiată de pierderea Basarabiei, plângând cruntele zile ale anului 1821, netămăduite de risipele războiului din 1828, sta nehotărâtă între instituţiile nouă, ce nu se înţelegeau încă, şi viaţa moale, venită de
o sută ani cu domnii străini; viaţă prelungită câteva zile de domnia lui Ioan Sturza.

Pe atuncea drumurile erau pline de călători de bunăvroinţă cu nădejdile deschise, inimile aprinse, ce se întorceau după ani pe la casele părinteşti, cu limbi, haine, simţiri alte decât limba, haina şi simţirile ce le aşteptau.

V

Multe neamuri s-au schimbat de caracter, aşa englezii râd şi joacă astăzi, pe când din contra voioşii franţuji de odinioară se fac serioşi... În cetatea Ţarigradului tabăra nouă a francilor, din care nu mai este nevoie să-i scoată:

Măcelarul turcilor,
Tăietorul frâncilor'

Englezii îşi pun turbanuri, fesuri peste coifuri, mătănii la gât şi huiesc de trezesc morţii, vechii cruciaţi... Franţujii stau sub arme şi sub uniforme, nemişcaţi şi liniştiţi ca liniştea turcească. Prin vălul cronicilor am împărţit lesne românia în două trăsături: românia ce se întinde de la descălecăturile din urmă ale ţărilor, şi românia ce începe cu răsăritul luceafărului moscălesc în Petru cel Mare, şi se încheie cu războiul din 1828. Oamenii din epoca dintâi, epoca cea mare, cea făloasă, seamănă a sta pe voinicie numai, călăreţi îndrăzneţi, jucând cai neînvăţaţi, luaţi fără de plată din câmpiile tătăreşti, ungureşti şi leşeşti, cuţitul în brâu, sabia, şi sabie tăietoare, în mână; gata, tot cu acea mână, a scrie judecată şi a respinge când leahul, când turcul, când tătarul, ungurul, când cazacul. Boieria lor era o muncă, cinstele o nevoie, viaţa o lungă trudă, ce se împărţea între războaie şi adunările ţării... pe atuncea românii nu aveau madame şi cucoane, ci jupânese ocârmuind vitejeşte casele şi avuţiile, cum bărbaţii lor ocârmuiau vitejeşte ţara:

Cică, mări, că de-atunci,
Când vin cete de haiduci,
Drumul lor nici că greşesc!
Nici că, zău, mai nimeresc
La perdeaua Şangăii,
Sus pe malul Dunării.

Podoabele lor era o rochie de catifea cusută de mâna jupâneselor, odor scump ce trecea de la mame la fete şi prefăcut, într-o zi de evlavie, în veşminte ce se pot vedea şi astăzi pe la unele biserici, în toată bogăţia cusuturii şi a izvodului bizantin: — Umbrele lor sunt nalte, fetele sunt triste, gândind poate la nevrednicia urmaşilor; ochii lor, ţintiţi pe câmpii şi pe dealuri, căutând vrun duşman de alungat sau un frate de închinat.

Aceştia sunt uriaşii istoriei şi însuflătorii poveştilor ce se zice la capra podurilor şi în adunările crâciumilor. Epoca a doua este epoca căderii, dar şi a slăbiciunii, în care oamenii sunt aproape de a uita că sunt români şi se prefac când în moscali, când în venetici, epocă de ştreang, de foamete, de lăcuste, pe aripile cărora Dumnezeu are scrisă pedeapsa noroadelor, dar lăcuste mai puţin pustietoare decât cămăraşii, iedecliii, goştenariii, oierii, vădrarii, fumărarii, zapciii, panţirii, ceauşii. În astă epocă înnourată de colbul ce se ridica sub caii Bugeacului, ţipetele auzite nu sunt ţipetele vitejilor de la Dumbrava Roşie, de la Vadul Turcului, de la Baia, dar urletele tătarilor voioşi de pradă şi ale ienicerilor beţi de sânge... miros de pârjol a satelor şi a oraşelor iese din anale. Când în risipile acestea se vede câte o faptă strălucită, câte un om mai bărbat, câte un cap mai puţin plecat, inimile împietrite de durere se desfac în plâns. — De-abia în istoria astă de sânge şi de lacrimi, de biruri şi de ruşine se zăreşte o luminioară.

Culmile societăţii nu aveau conştiinţa de întunericul şi prăpastia în care arunca neamul "cel ales", cum zice frumos unul din rarii domni vrednici de pe acea vreme . Aţi auzit în scripturi despre petrecaniile Babilonului, când moartea şi pustierea vecinică sta la porţile cetăţii: — Aşa şi părinţii noştri prefăcuţi în greci îmbăbuşeţi şi înşalvaraţi petreceau zile dulci şi vesele, când urgia dumnezeiască se apăsa pe români. Patria şi românia nu murise în ei, dar ele se treziră, crudă trezire, când Ţarigradul nesăţios cerea pungi şi iar pungi... de nu mai putea ridica gloata ostenită!... Jeluirile boiereşti se înalţă atuncea până la poezia patriotică:

"O, Moldovă! de ar fi domnii tăi care stăpânesc în tine toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ce domniile neştiitoare (de) rândul tău şi lacomi sunt pricină pieirii tale, că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci desfrânaţi caută numai avere să strângă; care apoi totuşi se risipeşte, şi încă şi cu primejdia caselor lor; că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu."

Eteria, visul Fanarului pe malul Dunării, ce moldoveni auzise, jalnica tragodie, despărţenia jacaşăşi vecinică a grecilor de români, nu deştepta molătatea vieţuirii; românii greciţi vroiau să moară în antereie şi calpace, precum sibariţii, oleacă moşii lor, vroiau să moară în desfătări şi pe paturi de trandafiri; în bejenie, ca şi înainte, precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice; cu taifetul, cheful adunărilor, amoruri nesfârşite, stihuri pestriţe de inimă, chaulieu şi anachéreon, lăutari, primblări pe lună, bencheturi... şi ceremoniile curţii, ceremonii mai amplificate decât ceremoniile curţii craiului celui mare al Franţei. S-ar putea asemăna acea societate cu o adunătură veselă de oameni din toată lumea, cântând şi mâncând pe o corabie frumoasă, ce ar trece pe lângă nişte maluri ciumate.

În societatea acesta nu lipsea nici învăţătura, uneori nici talentul... dar înţelepciunea era deşartă, inima seacă.

VI

Triste şi jalnice ar fi cronicile române, dacă din timp în timp nu s-ar arăta, pentru mângâierea făloasă şi susţinerea neamului, câte un soare luminos, ce se cheamă Ştefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, câte un om care îşi răpune capul, câte un scriitor duios, care se pare a plânge când strigă din fundul inimii: "A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere". În puţinele aceste linii nu stă numai frumuseţea stilului, care străinii la scriitorii lor o preţuiesc ca giuvaierurile scumpe, şi pe acei scriitori îi îndumnezeiesc sub nume de Froissart, Montaigne, Rabelais, dar stă un poem întreg, un cântec de lacrimi, vărsate de oameni ce se luptau în dregătorie mare şi grea cu risipa neamului şi a ţării. Melancolia Bibliei stă pe deasupra neamului, ţara se sfâşie între liniile plângătoare ale cronicarilor şi cântecele dureroase ale poporului, că numai neamurile necăjite au cântece triste ca ale noastre, de rup inima.

Cât de risipos a fost veacul al XVIII--lea, şi pentru noi veacul acesta merge până la 1821, încă tot se nasc oameni de acei vrednici, ridicându-se nu se ştie de unde pe deasupra ticăloşiei şi a vaietelor duşilor în robie, şi înfăţişează în ei trecutul şi viitorul unui neam; luptători neobosiţi, ce mor unii de cuţitul călăului, alţii de cuţitul duşmanului, alţii de otrava scârbei; cu toate rănile, moşia şi durerea neamului au avut moşteni, care nu ne-au lăsat să pierim.

Era grecilor începuse cu vărsarea sângelui moldovan; Fanarul boierit avea mâinile pline de avuturile şi de sângele născut odată cu numele neamul român, Costineşti, Bogdăneşti, Cuzăşti, şi alte jertfe ale urii politice şi ale jefuirii. Dar acest sânge, din carnea şi plămâile ţării nu pierise.

Pe lângă societatea cea veche şi egoistă, născută din năpădirile Fanarului şi din corciturile sângelui român, acea societate care nu era nici greacă, nici română, dar un cancer îngrăşat, trăia în ură, în antipatie, în apăsare şi în gândul răzbunării, fiii şi coborâtorii vitejilor ce îşi câştigase boieria cu sângele vărsat pe câmpiile vestite ale României... iată istoria... orice inimă bate, orice cap pică, orice pană scrie durerile şi ticăloşiile are nume românesc. În această societate sau treaptă muncită, săracă de mijloace, dar înavuţită de inimi, se moşteni ura străinilor şi sămânţa dragostei neamului: în ea încolţea legul politic al lui Ştefan, precum în ceilaltă societate se visa îndeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe când sibariţii noştri cântau după modul lui Anachréon, poporul cânta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi ale codrilor şi surghiunul Basarabiei, iar boierimea mică şi înlăturată, feciorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi risipa strămoşeştii străluciri, se dădea cu doctrinele filozofice şi răspândea satira, duh ce nu s-a mai stins încă, epopee politică din care trei cântece ne sunt foarte cunoscute:

Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova către dl Logofăt G.S. la Cernăuţi, Sfatul de la Cristeşti şi jaloba vrâncenilor... adică 1821, 1847, 1855... trei crize ale vieţii româniei.

Când se apropie de naţii întâmplările mari ce au a strămuta condiţia lor, se arată şi oamenii cerşuţi pentru a înţelege, a înlesni, a sfinţi sau a mărturisi acele întâmplări; dacă nu cumva le prevestesc sau le fac ei înşişi.

Sfârşitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele ţării şi înfundarea numelor naţionale, se încheie în doi oameni, născuţi amândoi din viţele ce le surpau grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau, cum îi zic cântecele de pe Olt, Tudor, îşi are numele şi locul făcut în istorie; al doilea aşteaptă încă recunoştinţa şi răsplătirea: Ionică Tăutu, comis de boierie, inginer de meşteşug, român de suflet, născut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tăutu, nepot de fiul vornicului Tăutu bătrânul, şi a murit la 1828, la Ţarigrad. Ionică Tăutu e românia reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi jucând tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţe în politică, care îl juca Vladimirescu cu puşca plăieşască. Pamfletist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partidele şi căutat de toate căpeteniile patrioţilor, judecându-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţării. Tăutu se poate asemălui numai cu un om în istorie: cu I.P. Courier. Precum I.P. Courier se făleşte că este un simplu vier, asemene şi Tăutu se mândreşte că este numai moldovan; şi unul şi altul se luptă pentru aceleaşi principuri, unul în contra emigraţiei de la Coblenz, ce se aruncase peste Franţa cu furia nesăţioasă de putere şi de averi a fanarioţilor, celălalt în contra bejeniei, ce râvnea privilegii care nu se pot înţelege măcar astăzi, aşa sunt de dezbrăcate de dreptate şi de cumpănire. Tot cu acea iuţeală, cu acel duh muşcător, şi tot într-o vreme scriu, şi pentru întreaga asemănare, dacă cronica este adevărată, amândoi mor de moarte silnică politică, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier împuşcat.

VII

Suntem la Cernăuţi... Domnia cvasinaţională a lui Ioan Sturza a început. Ambiţiile domniei sunt în fierbere, partidele se şoptesc, constituţiile şi proiectele plouă, prieteniile politice se desfac, tranzacţiile şi trădările se lovesc, se înţeleg şi se prefac ziuă pe ziuă, eteriştii şi turcii nu mai sunt în ţară; dar retraşi pe culmea Cernăuţului, ca pe muntele Aventinului, arhondologia cea de frunte, ce se numeşte însuşi proh, nu se întoarce acasă... că nu frica Eteriei, nici a turcilor a adus bejenia... dar glasul străbătător al lui Vladimirescu, ce deşteptase politica nouă a românilor. Nu frica Eteriei mai ţinea în pribegie boierimea, dar ambiţii înşelate: târguia cu ţara preţul întoarcerii: — scutirea întreagă — acea scutire ce se uita însuşi la domnii străini în vremile grele. Ca toţi oamenii care se cred, cernăuţenii ziceau... ce va face oare ţara fără stâlpii săi? Convulsiile intrigilor nu se astâmpără: Ioan Sturza scrie la Cernăuţi: Scrisoarea măriei-sale lui vodă către boierii din Bucovina.

"Boierilor, nu mă îndoiesc că n-au ajuns la auzul dv. mişcările unora din boierii de aicea, şi cred că pentru dv. au trebuit să fie de deşănţare: însă în bunele plecări ce eu păstrez pentru dv. nu mă pot apăra de a nu vă mai mări încă mirarea, înştiinţându-vă că aicea boierii nu v-au cruţat nevinovăţia, cu care vă cred îmbrăcaţi, publicarisind atât aicea, cât şi în drumul lor în jos până la hotar, cum că ar fi într-o legată unire cu dv. la pasul ce au pornit. Dacă acest pas are o necuviinţă, dv. veţi judeca, încât va răpune numele ce vi l-au înflorit oamenii şi ostenelile dv., şi dar eu mă grăbesc a vă face ştiut această comprometarisire, ca unul ce întotdeauna am fost şi sunt al dv. iubitor: I.S. Vv. D. 1824. fev. 7."

Pentru a da seamă de răvaşul acesta şi de toată mişcarea sufletească a româniei, numai viaţa, corespondenţa şi hârtiile lui Tăutu ne pot sluji; corespondenţa şi documentele politice găsite la el sunt, la cunoştinţa noastră, singurele documente ale acelei mişcări ce se înfundă în trataturile de la Acherman şi Adrianopol, şi ne dau ponturile şi tălmăcirea Regulamentului Organic: fără Tăutu istoria nu se poate înţelege.

Aşadar, pentru a ne tălmăci cartea măriei-sale lui vodă să întrebăm pe Tăutu de cuprinderea sa. Din mormântul lui, Tăutu ne va arăta că această carte a fost o mare ispită, de care să ţinem minte, capitol din mijloc al unui roman politic: hârtiile lui Tăutu cuprind tot romanul... şi ce roman! Şi vom zări în acest roman şi unele din chestiile capitale ce ne împing astăzi.

Eteria a jefuit ţara, dregătoriile şi domniile greceşti au dat mâna cu jăcuitorii; prada, focul şi dislocaţia principaturilor s-au făcut; cine are să ridice neamul, cine are să-şi aducă aminte de pământul acesta, de independenţă, de vechi drituri?... că ocârmuire nu-i...

Turcul stă gata a preface umbra ţărilor în paşalâcuri şi abutorii pământului... stâlpii patrioţi ... au fugit, pare că nu au lăsat nimică în urmă. În urma lor însă era mai mult decât pământul gol, era norodul român, apăsat, dar neuitător de trecut, acel norod care se vede numai când soseşte primejdia şi greul. Boierimea nu trecuse hotarul, că un ţipăt groaznic striga de la o margine la alta: "Au fost vremi să lăsaţi pentru un minut tot felul de interes particularnic şi să vă ţintiţi gândirea şi îngrijirea la interesul obştesc, să lăsaţi prigonirea şi dihonia ce aveţi între dv. şi cu o unire să lucraţi cele de folosul patriei: să lăsaţi ura ce purtaţi către toţi ceilalţi... Dar protivnicia urmării din partea dv. face pre obştie ca să-şi ridice glasul său acel amorţit de atâtea veacuri. — Acest pământ, odinioară ocârmuit de independenţii săi voievozi, a avut hotarele sale în întindere, aşezământurile sale în datorii, privilegiile sale în urmare, şi pravilele sale în îndatoriele unui om către altul. S-au văzut boieri (a cărora scaune, dv. ţineţi astăzi) râvnind domneşti cununi, neînvoindu-se între dânşii şi întrecându-se unul cu altul, se îndeseau să o răpească. Dintru aceasta a născut puternica pricină de orice între dânşii: legiuita pricină a apărării domnilor şi sfânta datorie a preaputernicei Porţi, ca să se puie în lucrare liniştirea: Toate au venit la un pont, şi neînvoiala între boieri nu s-a putut ostoi, decât numai cu punerea pe scaun a naţiei greceşti".

Strigarea obştei este doprosul şi judecata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii până la şcoale, şi în care vedem că, vorbind de dările războiului, se miră norodul de întrebuinţarea banilor hotărâţi de plată.

"De unde dar curge oprirea vânzării cei de bunăvoie, şi în locul ei preţuri hotărâte şi păgubitoare? Nevoit a lua aminte el (norodul) n-a trecut încă în uitare că, în vremea războiului trecut, măria-sa monarhul Rusiei a slobozit înaltă poruncă ca să se plătească în bani tot ceea ce se va lua din pământul acesta. Apoi norodul dând tot ceea ce i s-a cerut, poate arăta un număr mare de dări, pentru care nu a luat nici cea mai mică plată; şi în vreme ce ştie că împărăteasca hazna a plătit pentru toate acele fără cruţare, rămâne în prepusul său fără ieşire, că plăţile acele rânduite pentru folosul obştii au alcătuit în pământul acesta numai câteva folosuri în parte." Lungul rechizitorium acest al obştii ce ne dă a crede că numele oamenilor se schimbă, dar năravurile foarte cu greu, lungul rechizitorium în care se propune Porţii toate îmbunătăţirile ce se aşteaptă şi astăzi, dar înlătura boieria ca sfârşită sau moartă, dădu a gândi boierilor. Era prea lungă strigarea, prea ascuţit ţipătul, prea vie durerea, ca pribegii să nu o audă; afară de pruha, fruntea, cei mulţi se întoarseră pe la casele lor; educaţia politică a obştilor nu se face într-o zi, în capul celor mai mulţi era o amestecătură a chestiilor dinlăuntru cu chestiile din afară — faza de reforme în care se părea a intra Moldova cu mişcarea strigării se prefăcea într-o combinaţie mai bună decât starea de mai înainte negreşit, dar unde elementul dezorganizării se susţinea. — Istoria va aprecia rodurile acelei combinaţii statornicite sub numele de Reglement Organic şi folosurile ce a tras fiecare treaptă moldovană; urmărim numai duhul mişcării aicea.

VIII

S-au văzut neamuri pierind deodată pentru un princip sau pentru slobozenie, dar castele şi privilegiaţii se îndoiesc, târguiesc cu chestiile generale şi inevitabile şi caută a scăpa cevaşi; aşa urmară şi boierii cu obştia de la 1821. Sub umbra măgulirii duhului român înviat, prin reacţia în contra grecilor, prin oarecare concesii morale cerşute de veac, boierii rămaseră totuşi oligarşia de mai înainte, dând în spinarea cârmuirii greutatea şi răspunderea stării sociale, o tactică ce s-a înnoit în opoziţiile din urmă, şi se arată încă şi astăzi. Suntem fiii oamenilor de la 1821, ştim ce e dar duhul acelor concesii şi înţelegem logica horţişă, ce şovăieşte între mărturisirea dreaptă a adevărului şi a cugetului şi sofisme. Aşadar, boierii pribegi începură a cumpăni, a socoti şi prinde la inimă; constituţii şi proiecte plouă, curieri trieră ţara, Ţarigradul şi Petersburgul mai cu seamă, Fanarul e în picioare, mezatul opiniilor şi a sufletelor se începe. Toate proiectele seamănă unele cu altele în principiuri, şi toate sunt într-o conglăsuire: "a restrânge puterea ocârmuirii, a pune ţara sub epitropia boieriei". Fiecare taraf îşi face o constituţie. Avem mai multe constituţii sub ochi, otografe. Strigarea zice: "nimică altă nu era cunoscut de pravilă statornicită în toate, decât interesul, mita şi părtinirea ce pretutindene nu purta alte roduri decât nerânduieli, jacuri, asupriri şi împilare, care pe mulţi din drepţi supuşii preaputernicei Porţi au silit a alerga să se facă sudiţi străini, pentru ca să poată apăra dreptăţile lor. — Acest fel era ocârmuirea, când moldovenii obosiţi de jacurile ce în strâmtoarea de mai înainte au fost siliţi să mai sprijinească şi tulburările grecilor, care au făcut vârf ticăloşiilor lor, pentru care obştea într-aceea bănuieşte numai boierilor celor mari. Căci aceştia erau începătorii ţării, aceştia erau stâlpii patriei, la îngrijirea acestora toată obştea era rezemată, când fără veste s-a văzut căzută în prăpastia ce a săpat împerecherea apostaţilor. Către aceasta, strângerea mai înainte a oamenilor lui Ipsilant sub privirea începătorilor noştri, intrarea între acei oameni a arnăuţilor ce slujeau pe la boierii cei mari, şi, după venirea lui Ipsilant, poruncile date din visterie către dregătoriile ţării, spre înlesnirea strângerii oamenilor de oaste, încingerea cu arme a lui Ipsilant, făcută prin mitropolitul ţării, şi ajutarea de bani, cai şi al- tele, făcute de mulţi dintre boieri, sunt destule pricini care fac a crede că acei mai puternici dintre boierii cei mari au ştiut mai înainte de împerecherea grecilor, şi acei prin vicleşugul lor au uimit dintru-ntâi pe toţi ceilalţi." Boierii opuneau că frâul ţării nu era în mâna lor. Asta a făcut gâlcevirea de-a pururea în ţările noastre: ţara în contra boierilor şi boierii în contra domnilor. Ştefan cel Mare statornici cu temei în Moldova temeiul aristocratic. El nu simţi greul instituţiei sale, că avea braţ greu şi mână iute; dar fiul său Bogdan cu anevoie cârmuieşte, şi al treilea fiu al lui Ştefan, Rareş, plăteşte cu surgunul său şi zbuciumarea zilelor sale gândul de a reduce şi mărgini însuşirile aristocraticeşti.

Iată principurile proiecturilor: deşi lungi pentru un articol ca al nostru, prescriem mai multe paragrafe, pentru că sunt pline de actualitate, pentru că trecutul trebuie a ne povăţui, şi pentru că unele dispoziţii sunt întreaga noastră istorie:

"Shedion de reformăluirea stăpânirei ţărei Moldaviei."

1. Stăpânirea să fie monarhicească, dinpreună însă lucrătoare cu şese şi opt familii cele întâi a pământului, ce se numesc în limba grecească: pruh. Această alegere a stăpânirei dinpreună cu un DOMN, tot din neamul moldovenesc, să fie pe viaţă.

2. Budjetul domnului.

7. Chiftul căldărilor să fie pentru toţi de obştie slobod fără de plată, afară de vama legiuită, care toţi de obştie să o plătească, fără deosebire de obraze, şi nicicum altfel, subt orice fel de nume de bir pe ceastă made să nu se poată pune. Şi la oraşe şi târguri, velniţe să nu poată fi, ci numai la moşie, şi de veci şi cu anul se va ţine. Iar holercă de peste hotar nicicum să nu fie volnic a se aduce, şi această oprire să se facă cu suirea vămii, ca la toată vadra să plătească zece lei.

Articolele 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10 ca şi acel al 7, sunt tot dispoziţii generale ce se ating de biruri şi de reguli poliţieneşti.

11. Ocna şi vama să se vânză pe trei ani cu chizăşia celor întâi fruntaşi boieri, şi banii toţi să intre în soma iaraturilor statului.

12. Poştele să se vânză în mezat, bucăţi-bucăţi la particularnici cu bună chizăşie, fără a da cel mai mic agiutoriu statul cumpărătorilor.

13. Mitropolia, episcopiile şi toate celelalte mănăstiri greceşti şi pământeşti să fie cu leafă de însuşi lăcaşurile aceste cu de agiuns, şi cheltuielile bisericilor tot aseminea ştiute şi hotărâte, şi "prisosul" să fie a statului, şi mitropolitul şi episcopii să nu aibă voie în diastimă de cincisprezăce ani de a mai hirotonisi preot sau diacon sau dascăli, ca să nu se înmulţească catahrisul de acum.

14. Tagma bisericească, afară de cele duhovniceşti, să nu fie volnică a se amesteca, şi nicicum Divanuri şi giudecăţi mireneşti la Mitropolie să nu se facă.

16. Boierii să aibă toate a lor privilegii vechi, fără însă a intra întru aceste privilegiile şi catahrisurile urmate în urmă.

17. Boieri să se numească cu caftan numai acei făcuţi de domnul Calimah, iar ceilalţi toţi să fie socotiţi fără caftanuri, şi să nu fie "volnic domnul cu boierii rânduiţi" de a cinsti cu caftan, fără socotinţa Divanului politicesc şi războiesc.

Art. 18, 19 şi 20 reglementează oastea mărginită în 3 000 oameni aleşi şi cu chizăşie, darea birului, şi spânzurarea tâlharilor de pe drumul mare, de va agiunge furtişagul la un leu.

21. Fără de bir, locuitor să nu se afle nicicum, măcar şi străin de va fi, şi nu va fi cinstit cu caftan şi va fi aşezat în acest pământ, şi acest bir de 18 lei să se numească birul capului.

Articolele 22, 23 organizează statul civil şi hotărâtura moşiilor.

24. Răzăşi să nu poată fi în toată ţara cu moşie mai gios decât 50 stânjini moşie. Boierii ce sunt cinstiţi cu caftane să nu fie supuşi la birul capului, şi locuitorii să fie datori a le lucra două zile pe săptămână tot gospodariul, "însă în măsuri putincioase de a lucra locuitorii fără asuprire, iar mai mult visteria ţării să nu sufere a se urma asuprire".

28. Afară de ştiutele şi ispititele familii şi acei cu ştiinţă de pracsis de a oblădui, alţi netrebnici şi de neam prost şi fără moşie mai vârtos, sau altă stare să nu poată intra în slujbele orişicare a ţării, măcar şi un ocolaş . Proiectul acesta în 30 articole corijate de o mână ce nu s-a răcit încă poate sluji ca document istoric a dovedi "strigarea" şi a ne da o idee despre greutăţile pământului nostru; dar totodată ne dă şi măsura a trei ponturi ce a câştigat conştiinţa obştească de astăzi. Nimeni astăzi nu s-a feri de un bir, chiar şi birul capului, ca o dare ruşinoasă, căci am învăţat acum că ruşinea este de a se înlătura de sarcinile publice. Progres, nu s-ar găsi astăzi un singur om ce ar cere două zile din săptămână unui locuitor. Progres, ştiutele şi ispititele familii au ispitit că învăţătura e altă unsoare mai preţuită, şi fiii acelor familii şi neamurilor proaste s-au cufundat şi răsbotezat sub numele de român. Progres.

IX

Alt taraf, altă constituţie. Proiectul de faţă e foarte laconic şi este cunoscut sub numire de ponturile popilor.

Pontul I. Mitropolitul şi episcopii să fie de-a pururea numai din pământeni, şi mănăstirile greceşti sub epitropia arhiereilor şi a pământenilor.

II. Mitropolitul şi episcopii aseminea sub epitropia pământenilor, şi fără ştirea epitropilor să nu se poată împrumuta.

IV. Pronomiile şi privilegiile de mai înainte să rămâie nestrămutate.

V. Ocârmuirea ţării să fie de domn împreună cu gherusie alcătuită de opt boieri din cei dintâi, care se vor schimba la "toţi trei ani", şi aceştia vor fi din fiecare neam câte unul din cele opt neamuri.

VI. "Neamul boieresc nesupus nici unei dări."

VII. Domnul să nu poată osândi vreun pământean fără cercetarea şi hotărârea gherusiei.

IX. Cinurile să nu se deie la proşti şi mai ales fără hotărârea acelor opt boieri.

X. Grecii să fie siliţi a se desface de averile din Moldova.

XI. Numai grecii neguţitori să fie primiţi.

XII. Cinurile domnului Suţo cu toate să se strice.

XIII. Nici într-un cin a pământului, grec să nu se întrebuinţeze.

XIV. Privilegiile scutelnicilor să se întărească.

XIX. "Cărţile mazililor şi ale postelnicilor să nu se mai înnoiască."

XXI. Asedosie pe trei ani.

XXIII. Holerca să fie oprită a mai veni de peste hotar, şi velniţele să fie slobode şi fără plată, însă numai la pământeni.

XXV. Boierii să aibă slobodă voie a trimite arzuri la Poartă la vreo "nemulţămire" despre domn, sau şi din ei a trimite, însă numai pentru "obşteşti interesuri".

În proiectele aceste este o curioasă amestecare de idei economice bune de monopol şi, peste tot, gândul de a înghiţi obştea în boierii pruhişti, şi a cârmui pe deasupra domnului o oligarşie veneţiană.

Mai găsim încă un al treilea proiect, care se deosebeşte de cele două, deşi întemeiază constituţia sa pe boierie privilegiată.

Art. II. "Domnia să meargă în moştenire la fiul cel mai mare, ori, lipsând el, apoi la neamul cel mai aproape de acelaşi sânge". Dar proiectul acesta, iarăşi ca celalalt, restrânge ocârmuirea. Este curios că oligarşiile se apropie de anarhia dlui Proudhon.

Al patrulea proiect e proiectul lui I. Tăutul; şi preambulul deschide îndată orizontul naţional: cererile cele mai însemnătoare ce se fac din partea "obştiei Moldaviei", "în întocmire cu cele cuprinse prin obşteasca jalobă, trimise cătră pre înaltul Devlet, şi în temeiul sfântului înalt împărătesc ferman, ce s-a slobozit, ca să fie obşteşte sfinţite aceste cereri, spre a sluji pământeştilor ocârmuiri, până ce se va înfiinţa "Pravila ţărei", într-o desăvârşită alcătuire".

Pontul 1: "Norodul Moldovei, ca un norod ce din învechime şi până astăzi a avut şi are sfinţit privilegiul slobozeniei şi acela de a se oblădui cu ocârmuitorii săi etc."

Pontul 18: Înaintea pravilei să fie socotiţi toţi deopotrivă, şi fără deosebire, având a fi şi pravila una şi tot aceeaşi pentru toţi, sau pentru de a ocroti sau pentru de a pedepsi. În pravilă nu poate să se hotărască decât aceea ce este drept şi folositor, şi nu poate să se oprească decât ceea ce este nedrept şi de stricăciune.

Pontul 19: Norodul, spre a i se ocârmui trebile sale cele dinlăuntru în chipul cuviincios, ca să se poată folosi cu dreptăţile,vechile sale privilegii, cere ca să i se întărească şi legiuirea aceea a sfatului obştesc, ce a avut pământul acesta iarăşi din învechime, legiuire după care "puterea ocârmuirei şi a împlinirei să fie în singura mână a domnului, iar puterea hotărârei să fie pururea în mâna domnului împreună şi a sfatului obştesc".

Pontul 46: Toate feţele ce alcătuiesc sfatul obştesc, afară de şasesprezece vechili a ţinuturilor, toate feţele alcătuitoare Divanului şi celelalte să se aleagă toţi aceştia după socotinţa domnului cu a sfatului obştesc, urmându-se alegerea numai după "meritul bunelor fapte şi după puterea şi vrednicia fiecăruia, pentru slujba ce este să i se încredinţeze etc., etc.".

Şi (în) proiectul acesta, din care se vede că Tăutul era versat în scrierile politice ale vremii, unde întâia dată în Moldova s-a aşternut principul împărţirii puterii, multe defeniţii de drit se găsesc; dar este de mirare că proiectul tace cu totul în privinţa sătenilor. Ori dă a înţelege că dreptăţile politice şi civile erau a se întinde preste tot, fără prejudeţul legăturilor şi contracturile ce leagă proprietatea de locuitori, şi locuitorul de proprietate? Se poate crede şi aceasta, fiindcă loc deosebit în constituţia sa nu este dat boierimii ca unei caste, dar alegerea poate chema cu încrederea domnului tot pământeanul vrednic la slujbe; sau că Tăutul mai aştepta vreme, spre a-şi spune toate ideile sale de reformă.

Proiecte şi constituţie nu erau de ajuns boierimii ce îşi venise în fire din spaima strigării. Domnia se aşezase, dar, din nenorocire, Moldova poate da o domnie numai, şi postulanţi se găseau din toate părţile; cu constituţiile şi cu făgăduinţe de credinţă şi altele o sută de postulanţi stăruiau, şi boierii din Cernăuţi, ca şi ceilalţi, ba încă şi mai mult, ca unii ce aveau ramificaţie cu Ipsilant, Cantacuzineştii şi eteriştii şi sprijin mare în Fanar; până şi sângele măriei sale lui vodă îşi făcea partizi şi râvnea biata domnie a lui I. Sturza.

Huietele de domnie şi intrigile ce năşteau din toate părţile făcură pe I.S.Vv. a scrie scrisoarea din 7 fev. 1824. La 22 fev. plecatele slugi ale măriei sale în număr de şasesprezece iscălituri răspund:

"Pre înălţate doamne! Nu poate fi alta mai străină şi deşanţată privelişte astăzi, decât aceasta numai, că fiii cei adevăraţi a patriei noastre, bătrânii boieri şi moştenitorii familiilor celor din învechime "pre credincioase şi supuse pre putrernicului, îndurătorului şi hrănitorului nostru Devlet, şi mai ales cunoscuţii întru vechime jertfirilor ale preţuitelor slujbe cătră pre puternica împărăţie, prin carele chelariul său veacuri întregi s-au păzit neclintit din stejarul drept şi neprihănitei supunere. Aceia astăzi în tot chipul prigoniţi, apoi unii înstânjeniţi de a se apropia încă de maica lor, patria noastră, ba încă nevoiţi cu jale şi lăcrămare a păzi o crudă tăcere, o aspră neamestecare şi o desăvârşită neîmpărtăşire cu toată suflarea "sâmbatrioticească" dinlăuntru pentru ca să ne depărtăm şi de clevetirile cele formalnice, pornite din patrie, şi din întunericul scopurilor propovăduite în lume, că adică cei dinlăuntru patrioţi, nu cei dinafară, ar fi având însoţire nepriincioasă. Această oprire a comunicaţiei păzită de noi, cei înstrăinaţi întru sfinţenia cugetărilor, iată ne dă tot creditul şi la înălţimea ta, şi la toată lumea acum, că nu am putut avea împărtăşirea unei ştiinţe formalnice mai de înainte, pentru cuvintele călătoriei cătră pragul îndurărei Devletului, a unor boieri deputaţi. Nici dacă în particularnic sau prin ştiinţa a mai multor sâmpatrioţi merg să puie lacrămile patriei la picioarele pragului milostivirii, acum şi din luminata carte a înălţimei tale, doamne, însemnată din 7 fev., care ne-am învrednicit a o primi după o îndelungată încontenire, întru aceiaşi vedem a ne însemna aceasta, cum că sunetul vorbelor în călătoria lor le poate aduce comprometaţie, propovăduind ei unire cu noi. Se dezleagă această întrebare, că, dacă a lipsit comunicaţia, n-a putut fi hotărârea mai de nainte şi a unirii; iar dacă este obştesc bine, apoi ei în noi şi noi în ei, precum urmează a se crede că eşti şi înălţimea ta, şi iată pentru că am primit luminată cartea voastră, tăind nodul tăcerii cu patrioticesc cuget răspundem cu plecăciune că suntem neuniţi cu toată suflarea a acelora carele se plac în nenorocirile şi obida patriei şi a sâmbatrioţilor şi suntem uniţi în duhul nostru cu acei care pentru binele patriei arată jertfire; însă lucrare, îndemânare, corespondenţie nu am avut; de am fi fost şi noi în patrie, iarăşi nimică alta nu am fi putut face la o pierzare mărturisită în lume a ţării noastre, decât a năzui şi noi la limanul mântuirii milostivirii pre înălţatului Devlet, stăpânitorul nostru. Aşadar, şi pentru aceşti deputaţi, dacă merg pentru binele patriei, datoria urmează a fi şi înălţimea ta într-o sufletească unire".

Răspunsul ista foarte lung nu s-a putut reproduce tot, plin de fraze îndoite, unde cimilitura joacă, adevărul pică în mâna lui Tăutul.

"Măria sa vodă, carele are un suflett bun, — strigă Tăutul în scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova către d-lui log. G.S. la Cernăuţi, — poate să fi crezând, dar eu, carele ştiu, vă mărturisesc că împotriva ştiinţei mele nu pot crede, şi mă rog mă iertaţi, scriitorul dv., spornic în florile fandasiei, încât şi pragului, de putea, îi da picioare, măcar că ar fi bine cătră celelalte praguri să-şi cruţe dărnicia, ca să nu le fugă uşile, scriitorul dv. a ştiut să presoare şi să poftească în toate frazurile scrisorii lacrimile pătimirii, de obijduiţii sâmbatrioţi, obida patriei, pierzarea ei, ticăloşia, nenorocirele şi alte asemine".

"Scrisoarea unui boier moldovan" e un pamflet în 32 pagini manuscrise, în care Tăutul se ridică uneori la o înălţime de idei nespusă, cu un foc, cu o ură necruţătoare şi crudă, care face din acest pamflet nu numai un monument istoric, dar şi un document literar.

Cernăuţenii, ca şi boierii veniţi pe acasă, iscălise jaloba şi cererile obştii. Domnia lui I. Sturza era rezultatul a tuturor, dar slaba idee a naţionalităţii reînviată, şi Tăutul nu ierta făţărnicia şi ambiţia tulburătoare a domniilor, care ameninţa iarăşi acest principiu câştigat cu atâtea dureri. Scrisoarea ia la răspicat răspunsul boierilor din cuvânt în cuvânt sub închipuirea unui boier ce ar fi fost din taraful cernăuţenilor...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA