Editura Global Info / Literatură

Alecu Russo

Critica criticii

Publicul a citit în foiletonul Albinei din 17 ianuarie nişte luăriaminte ale domnului D. G. asupra pieselor date la Teatrul Naţional la prilejul benefisului dlui Necolau.

Iscălitul se socoteşte în numărul acelora care gândesc cum că critica nu ar prinde loc în epoca de astăzi, căci, fără a vătăma vro iubire de sine, încă nu avem, nici putem avea o literatură până mai târziu. Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuieşte o literatură, ş-ar fi păzit tăcere, dacă oareşcare socotinţe judecătoreşti ale dlui D. G. nu l-ar sili odată pentru totdeauna a-şi da opinia sa asupra criticii de faţă, precum ş-asupra celor ce critică, spre învăţătură, pe viitorime.

Pe aicea, pe acole sunt oameni care se socot singuri în dreptate de a găsi un lucru bun sau rău, care se mânie când râde publicul şi socot cu totul abătută de bunăvoinţă însuşirea ce-şi ia parterul dea bate în palme la o piesă, fără mai întâi să treacă acele piese la cenzura dumilorsale domnilor, cenzori mai dihai decât a postelniciei. Odată cu binele s-a născut şi răul, odată cu lumina s-a ivit întunericul, adică critica; de aceea, de când lumea, critica a fost şchioapă şi oarbă, când s-a iscălit D. G.

De laudă este publicul(ui) că a înţeles că, bun, rău, locul său este la piese naţionale: dă aplausuri nu numai pentru că piesele sunt bune, dar pentru că a înţeles, fără însuşi a-şi da socoteală de ce, că este mai de folos a se juca pe scena naţională obiceiurile, năravurile ştiute în limba noastră, decât traduceri de obiceiuri străine, de multe ori tălmăcite într-o limbă zisă românească, care n-o înţelege nici publicul, nici actorul, nici tălmaciul, obiceiuri şi năravuri care n-au nici o asemănare cu a noastre, şi prin urmare nici pot aduce vreun folos scopului unui teatru, adecă îmbunătăţirea năravurilor şi educaţia obştească.

Acei care s-au alunecat pe calea teatrului naţional, niciodată n-au avut gând să scrie pentru a-şi face un nume sau pentru a se da publicului drept autori, ei sunt simpli iubitori de fală românească, socotindu-se ca nişte salahori chemaţi a ridica o zidire... arhitecţii vor veni mai târziu, dacă criticii nu-i vor speria cumva... silindu-sea da o mică direcţie deşteptării publicului şi acelora care au gând, talent şi vreme de a scrie... Scopul lor este de a introduce pe scenanaţională naţionalitate, dramă şi comedii îmbrăcate în caracterul pământului, vorbind cum vorbim cu toţii când suntem între noi, fieştecare după treapta lui, iară nu nemţi, franţuji îmbrăcaţi în o limba care nu-i nici a lor, nici a noastră.

Critica rareori este cumpănită în lecţii sau în laudă, dreaptă în judecată şi învăţată... nu-i destul de a şti carte şi a scri, pentru a fi critică... mai trebuie neapărat judecata nepărtinitoare, cunoştinţa lucrurilor, a lumii şi a oamenilor... cunosc mulţi critici, oameni învăţaţi şi belč profesori, care la şcoala inimii omeneşti ar fi la a.b.c. Sfătuieşti, domnule, publicul a învăţa toate câte nu ştiu şi toate câte zic că ştiu... şi apoi să fie critice. Acum altă gâscă... să vorbim de critica de faţă... începutul de la sfârşit.

Domnul D. G. laudă talentul beneficientului şi are cuvânt... Domnul D. G. laudă tot beneficientul de gustoasa alegere a pieselor şi domnul D. G. se încurcă, sau uită cum a început articolul...pentru un critic aceasta este o mare greşeală, începutul şi sfârşitul nu trebuie să se bată în capete... critica, bună, rea, trebuie să fielogică. Domnul D. G. n-a făcut despicarea cuvenită, domnul D. G.a vătămat logica.

Suindu-ne în sus, găsim lauda domnului Alecsandri; nu ştiu cum ar fi făcut să nu-l laude... Dar pot încredinţa că nu l-a înţeles...căci, vorbind de un personaj al piesei, şi anume de cc. (cuconaşul) Nicu: "prostia unui cuconaş de astăzi era caracterizată în el, ca încel mai desăvârşit model, pe lângă care întruneşte încă şi patima amorului". Nimica de asemenea nu se vede... Domnul A., care aînvăţat la alt dascăl decât la dumnealui D. G. istoria lumii, când a pus pe scenă pe cuconul Nicu, nici i-a trecut prin minte să caracterizeze pe cc. de astăzi, dar să ne arate cum am fost cu toţii în vârsta zisă a nevinovăţiei, care nu-i nici copilăria, nici holteiia coaptă, prin care tot omul, care a ajuns măcar la 24 ani, a trecut, ori de ce treaptă a fost sau este: boieri, ţigani, feciori de bacal ... am râs cu toţii, pentru că fiecare din noi s-a văzut în cc. Nicu, în vreme când n-avea mustăţi încă şi iubea o femeie slăvită, cerească, precum sunt toate femeile pentru ibovnicii cei de 18 ani... ai râs, domnule D. G., fără să ştii de ce râzi: pentru un critic îi mare mângâiere... şi cc. de astăzi mulţumesc că-i socotiţi prea proşti ca să râdă cu d-ta... de d-ta... nu zic.

Domnul D. G. se pare a-şi fi adunat toate puterile învăţăturilor gramaticale, toată experienţa filologică, pentru a critica în tot felul biata Băcălie ambiţioasă şi a îngropa sub un nămol de cuvinte sunătoare de ştiinţe dramatice. Din nenorocirea publicului şi acelora care au citit articolul, domnul D. G., precum a înţeles piesa domnului A., asemene a înţeles şi Băcălia dlui R.; nu este de mirare,căci nici unul din care au văzut reprezentaţia nu era mai în stare de a o înţelege şi a critica cu ştiinţă! Băcălia este scrisă moldoveneşte, încât fieştecare a înţeles-o până la o iotă, şi tocmai un critic să-şi astupe urechile sau să-şi închidă ochii într-o epocă în care duhul omenesc se dezveleşte, precum ştim, până şi la băcali!

S-a zis Băcălia ambiţioasă, şi nu O băcălie sau O băcăliţă, pentru că ideea autorului este şi a fost a generaliza şi nicicum a privi la o singură băcălie. Domnul D. G. ar fi trebuit să înţeleagă că băcălia s-a luat drept nume colectiv, care cuprinde toată tagma, precum când zice ciubotare se înţeleg şi cel care face ciubote sau papuci sau care le cârpeşte.

S-a zis ambiţioasă: asta nu s-a pus în bobot , cum ar crede criticul, şi cere o explicaţie care va sluji domnului D. G. pentru alte articole.

De la Adam Babadam până acum şi cât va fi lumea, omul, cât de mic şi mai cu seamă cel mic, are în cap o sămânţă de ambiţie. Acea ambiţie se îmbracă cu haina favorită a omului, supus, fără să simtă, unei pravili nestrămutate de sporire, de înaintire, lăsat de la Dumnezeu, ca omul să nu zacă în statu-co (statu-quo) letargic ca dobitoacele. Între oameni învăţaţi, acele pravili se îndeletnicesc cu descoperiri, iscoade, cărţi, zidiri şi altele. La mulţi, pravila aceasta de deşteptare, mai bine zicând instinctul, scrisă cu inima omenească (cu care inimi domnul D. G. n-a citit niciodată) nu-i înţeles deopotrivă, nici poate a fi, de vreme ce unii sunt crescuţi cu mai puţine mijloace intelectuale, alţii n-au creştere bună, alţii pe jumătate învăţaţi, alţi câţiva, deşi învăţaţi, înfăşuraţi însă în pelinjele năravurilor pământului sau a casnicelor obiceie, alţii în sfârşit după croiala duhului lor. De aice izvorăsc strâmbăturile, grimasele, ridicurile, criticele şi toate cusururile care îndeamnă pe oameni sărâdă unii de alţii, a se deosebi; cei învăţaţi, înţelepţi se înseamnă prin faptele care rămân. De aceea un sătean vrea să se facă vornic în satul lui, de aceea vornicul va face, dacă poate, băietul său dascăl de biserică, de aceea un cojocar nu-şi dă fata după un sacagiu, de aceea orişice fată de băcal are ambiţie de a fi mai mult decât o băcăliţă sadea sau o băcăliţă de frunte, de aceea un băcal îşi dă învăţătură copilului, de aceea fieştecare fecior de bacal vrea să-şi schimbe bernevicii pe un pantalon, pestelca pe o pereche de mănuşi, contăşelul pe un surtuc, cuţitul sau cumpenile pe un condei şi să-şi zică domn, în loc de Neculai feciorul. Este de mirare că un om învăţat ca domnul D. G., care vorbeşte de gramatică, să nu ştie aceste toate. Ambiţia este în orice om, în ceea ce atârnă de dânsul, se încuibează în toată tagma, s-ascunde şi se preface în fel de fel de patimi. Domnul D. G. n-a înţeles titlul piesei, pentru că nu înţelege oamenii.

De zice domnul D. G. în trei rânduri că Băcălia nu învredniceşte numele de piesă şi că este numai un tablou de năravuri, sau că cursul piesei nu dezveleşte sfârşitul ei, sau că acel sfârşit îi adus fără oareşicare preparaţii dramatice ce se cer neapărat într-o piesă, sau că o intitulaţie de asemenea în mâna dlui D. G., sau în mâna unui om cu talent, ar fi produs o comedie în 4-5 acte, m-aş închinaşi aş zice: "foarte mulţumesc, ai cuvânt şi m-oi îndrepta, dacă voi putea"; dar când zice că Zoiţa rămâne înfruntată şi Sărmală fără nici o răsplătire, în numele dreptei judecăţi răspund: domnul D.G., precum n-a înţăles pe A., precum n-a înţeles titlul Băcăliei, asemenea n-a înţeles nici pe Zoiţa, nici noima piesei pe care o critică. Zoiţa, în gândul autorului, este o fiinţă care s-a aruncat afară din sfera ei, prin ambiţia ce are de a fi cc. (cucoană), fără a-şi cumpăni acea ambiţie cu tactul ce este de trebuinţă oricărui om spre a nu fi un obiect de râs, când aleargă după un ţel. Scopul scriitorului a fost de a arăta ridiculi, precum şi este, încheindu-se morala piesei în ruşinarea Zoiţei ca o matimă pentru toate fetele (nu numai de băcal, căci noima Băcălia se poate înţelege orice trepte ale societăţii), care se urcă mai sus decât se cuvine după împrejurările educaţiei şi ale prejudeţelor pământului: tonul face cântecul.

Domnul Sărmală nu-i un cuconaş pospăit numai, care umblă după averi, precum critica îl vede. Sărmală este domnul D. G., autorul, toţi câţi suntem; în sfârşit lumea, publicul, care râde şi sejoacă cu cusururile Zoiţei, precum eu cu critica domnului D. G.Sărmală înfiinţează în el judecata obştiei, râzând şi folosindu-se de ridicurile Zoiţei; el s-a pus în piesă numai şi numai pentru ca lecţia să saie în ochii fiştecăruia. Sărmală a râs cât a râs şi, neputându-se folosi, şi-a luat pălăria şi s-a dus: "aşa-i lumea".

Când se scrie o critică sau o piesă, trebuie cunoştinţa omului de când se naşte şi pân' ce moare. De aceea autorul a pus în scenă pe Mătăsar, care, afară de slăbiciunea părintească, face morală croită după meseria lui, educaţia lui şi judecata firească de care în ţara Moldovei cei mai mulţi au câte o fărmătură, afară de critici, care socot că cu gugoaşe de fată mare se face ou roşu. Sărmală îi critica Zoiţei, Mătăsarul îi critica Zoiţei şi a lui Sărmală.

Domnul D. G., care judecă lucrurile şi critică precum se vede, se face cenzor stilului zicând că eşti familiar! Învăţat, literat şi coborât cu hârzobul din cer, domnul D. G. socoate că băcalii vorbesc ca profesorii de Academie şi cinovnicii în stilul pieselor tălmăcite.

Sinonimitate de cuvinte cam groase este iertat, deşi în acest prilej există numai în închipuirea domnului critic; când e vorba de bacale şi vorbeşti cu bacali...[...].

Încă un punct al criticii nu înţeleg... răsplătirea ce cere domnul D. G. pentru Sărmală... care fuge pe uşă fără a-şi lua ziua bună...Domnul D. G. poate să aibă cuvânt... şi să fie mai competent în răsplătiri băcăleşti decât în critică... dar noi n-am socotit iertat să-l ţinem pe scenă, ca Paraschiva, soţia bacalului, să-l ocărască, precum se va fi obicinuind pe la bacal... sau să-i arunci în cap vreo strachină de icre moi.

Să venim la personalitatea cu totul nerespectată. Domnule D. G., când un om, precum se înţelege acest cuvânt, şi-a însuşit dreptate a găsi personalităţi într-o producere literară, este dator a-şi sprijini zicerea cu dovezi; căci la dimpotrivă îşi dă numele de un aţâţător de foc şi de neadevăruri. Numai şi numai pentru acest cuvânt (nu trebuie) a răspunde la critica dlui D. G.; şi dacă dumnealui a văzut o personalitate în Băcălia, îmi cer iertăciune şi mă jur pe cinste că, când s-a făcut această piesă, n-aveam cinste a cunoaşte pe domnul critic; nici am prevăzut că domnul D. G. va cinsti cu fiinţa dumisale Băcălia ambiţioasă.

Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ţi-aş spune că n-ai idee de construcţia unei piese, că nu înţelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici ştiinţa oamenilor, a lumii şi alte multe, dar sunt încredinţat că nu m-ai înţelege, precum nu înţelegi nici ce citeşti acum. Ştiu că la vârsta d-tale îi greu de a învăţa: îi mai lesne de a desface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înţelegi ce critici, să nu dai iar peste ruşine.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA