Alecu Russo

Cugetări

Partea întâi

Oamenii care au ieşit la rând astăzi, literaţi, oameni politici, artişti şi alţii, în ţara Moldovei, sunt acei tineri care cu vro douăzeci de ani mai înainte era cunoscuţi sub nume de nemţi, sau capete stropşite, şi cu denumirea de franţuzi, introdusă mai târziu. Nici o limbă în lume nu are un cuvânt destul de puternic, ca să exprime dispreţuitoarea semnificare a numelui de franţuz, cu care unii bătrâni din Moldova porecliseră tinerii de pe la 1835, oamenii de astăzi.

Acei bătrâni, ce se născuseră în giubele şi caftane, încet câte încet au părăsit lumea, şi câmpul a rămas nemţilor şi franţuzilor.

Curioasă nălucire omenească!... Deşi un pătrar de veac aproape a trecut de atuncea, totuşi urmăm a ne chema tineri, şi ni se pare că suntem copilaşii cu plete lungi de pe la 1835; tot ne îngâmfăm cu denumirea de bonjurişti, poreclă iscodită la 1848. Dar vai de tinerimea aceasta şi de tinereţile acelei tinerimi! Franţuzii şi nemţii de la 1835, bonjuriştii de la 1848 sunt albi, suri, şi cei mai mulţi în vârsta celor ce erau bătrâni pe când am răsărit noi.

Oamenii de astăzi uită că nu am avut tinereţe! În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât cel mai bătrân din bătrâni, fie cel bătrân din vremea celor întâi nemţi!...şi de la 1835 până la 1855, adică într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Viaţa părinţilor a trecut lină ca un râu ce curge prin livezi şi grădini şi se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât erau ei departe şi străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut şi noi străini şi departe de dânşii. Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţa ţării; vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi...

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii şi gândul părinţilor se îndreptau la Răsărit, ai noştri ochi stau ţntiţi spre Apus!

Este o vorbă ţărănească: "Săracu Ştefan-vodă, unde-i să vadă!"... Îmi închipuiesc câteodată că a ieşit din mormânt un urmaş, un vornic de la Ţara de Sus, un bioer de Orhei, un hatman adevărat, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnic din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Ierarhilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în moldovenii de astăzi? Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până şi limba, până şi numele! Ştefan-vodă s-ar crede în altă ţară. Pentru odihna sufletului său n-aş dori să mai vie Ştefan-vodă, chiar şi de ar fi cu putinţă. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajul nostru... Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor, Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: "Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!!..." — la care lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dânsul, Ştefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoşători... şi s-ar culca iarăşi în mormânt... Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege custrămoşii noştri, nici în limbă, nici în idei.

"Unde-i Ştefan-vodă să ne audă!"

Să spun drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale!... lupta dogmelor nouă a năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească aşa de grabnic şi de temeinic, că ni se parecă nu au putut fi alte lucruri şi alte obiceiuri decât aceste de astăzi. Jalea mea nu este însă că au trecut, dar că au trecut fără a-şi lăsa testamentul; repejunea cu care s-a stins trecutul dintre noi este judecata cea mai înfricoşată a acelui trecut! Ce este vrednic de trăit nu moare!... Unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală şi folos în cronicile ţării?... Unde sunt numele neuitate de popor?... Trecutul e mort şi de tot mort! Dar mai înaintede a arunca ţărâna vecinică pe sicriul lui, să-l mai privim puţin... Nu se întâmplă adeseori într-o casă un mort pe care în viaţa lui nu-l iubeau casnicii?... Copiii, însă, rudele, vecinii se strâng, privesc încă o dată la el, îşi aduc aminte de bunele răposatului şi îl petrec la groapă cu un frumos şi creştinesc: "Dumnezeu să-l ierte".

Să zicem şi noi, Dumnezeu să ierte trecutul! Însă, ca vecinii şi rudele, să luăm aminte ce a avut bun răposatul.

Suntem de ieri; putem încă să ne amintim câteva din obiceiurile copilăriei noastre, obiceiuri ce nu vor trece la copiii noştri... Adevărat, avem inimă moldovenească, dar am fost copii în doi peri: ne-am născut în Moldova bătrână, am supt străinătatea; deşi capul ne este de neamţ sau de franţuz, avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul trecutului. Va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de pe la 1835, tinerii şi bonjuriştii suride astăzi vom fi chemaţi bătrâni; vom fi judecaţi, nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce minţile strechiate vor socoti că a trebuit să facem; vom fi osândiţi nu după greutatea luptei şi a vremii de atuncea, ci după patima partidelor şi după placul opiniei mulţimii. Umbra trecutului, ce întunecă când şi când o parte din viaţa noastră zilnică, se împrăştie. Moldova veche mi se înfăţişează ca o păduredeasă şi mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta şi în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stârpeşte pe fiecare zi rădăcinile şi preface codrul în curătură, curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare... La ziua judecăţii, noi ne vom măguli că am fost toporaşii muncăi, iar strămoşii noştri, cu ce să se mângâie, sărmanii! Florile care aş vreasă arunc, le-aş culege nu numai în viaţa politică a trecutului, dar în cele multe obiceiuri casnice din care unele ne-au legănat în faşă, şi de care părinţii noştri se rezemau în ziua luptei!... Multe din eleau rămas, dar, sărmanele! ruşinoase şi ascunse.

Franţuzii zic că oamenii cei mari nu au nici părinţi, nici urmaşi!... Poate am putea să zicem şi noi ca dânşii, deşi nu suntem mari. Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, şi, fărătrecut, societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice sau, cum se zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor şi literatura nu au temelie, şi naţionalitatea atunci este numai o închipuire politică.

Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradiţiile boiereşti... Să nu ne înşelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!... avem proprietari, amploiaţi, bogaţi, speculanţi, poeţi, avocaţi, profesori, alegători, oameni mai bine sau mai rău crescuţi... Cine şi-ar mai zice astăzi om de casa cuiva? Credinţele, vorba erau una la boier şi la plugar; acea legătură s-a întrerupt! o prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, şi prăpastia aceea se cheamă ştiinţa. Pe cât boierul creşte în idei şi în învăţătură, pe atâta poporul rămâne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înţelegeau amândoi în limbă şi în idei; astăzi îl înţelegem cu inima numai, şi trebuie să învăţăm limba lui. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinţii nu cunoşteau studia pitorească... Avem dar o datorie sfântă, firească şi naţională a culege odoarele vieţii părinteşti. Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii, vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă.

Când Dragoşii şi Răduleştii literaturii au descălecat pe ţărmurile române, nu au întins urechile să audă de unde bate vântul, ce limbă vorbeau şi ce vorbe spuneau românii; nu au auzit răsunând cimpoiul prin văi; nu au ascultat nici jalea, nici bucuria cânticelor; nu au apipăit inima lăutei... Rădeştii şi Drăgoşeştii, fugari de la Turnul Babilonului, vorbeau latineşte, unii italieneşte, alţii nu ştiau nici o limbă, alţii galiceşte... cum puteau ei să înţeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge în căutătura stelelor şi a naturii? În loc de a zidi o literatură cu materialul naţiei, ne-au adus haosul păcătos al poeţilor, al învăţaţilor, al tehnologiştilor, al gramaticilor imperiului răsăritean, care alergau viaţa lor întreagă după un cuvânt nou, o regulă ingenioasă, o logogrifă; şi ne-au prefăcut pe noi, românii ardeleni, moldoveni şi bucureşteni, în Trisotinii şi Vadiuşii veacului al XIX-lea.

Dumnezeu îşi va face milă cu noi şi va trimite vreun Champollion ca să tălmăcească urmaşilor noştri operele şi limbile ce ne-au adus Drăgoşeştii şi Rădeştii aceştia.

Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă şi formele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba.

Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului...

Câţi(va) ani să mai treacă, şi hainele, limba, obiceiurile societăţii vechi de ieri se vor cufunda. Cum vom fabrica atunce drama sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nu cunoaştem sufletul mortului?... Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mângâiere putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărirea luptei?... Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădăm toată moştenirea părintească?...

Cântecele mancelor, stahiile nopţilor, poveştile chelarului, prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupânesei, greceasca dascălului şi câte alte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-ormai veni, sunt legate c-o viaţă politică şi morală obştească, istoria filozofică a vremilor trecute şi introducţia vremii nouă.

Când îşi aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura română, puţine şi rari producţii pot a-i opri cu plăcere; puţine îndestulează mintea şi inima: cele multe sunt copilării, cercări fără formă, a cărora preţ stă numai în costul tipografiei şi în încredereace au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a înţelege pe alţii, trebuie gramaticile şi lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, eşti silit a ghici, ca cimiliturile dlui R. , înţelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.

Când mă aştept la vreo idee nouă, lămurită, izvorâtă din mintea română şi scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemţi, cu deosebirea însă că aceştia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, şi ai noştri o prefac în logogrif. Unul preface toată limba în iune, altul în ţie, altul în iu, altul în înt... de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor.

Nu mai este iertat românilor a grăi româneşte, sub osândă de ignoranţă; o mare parte din acei ce se încerc a scrie şi-au dat cuvântul a schimosi ce este, şi mulţi vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiţi, sub cuvânt că sunt procopsiţi şi au idei, cei neînvăţaţi pentru că doresc să pară învăţaţi; nici unul nu gândeşte că limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, după rândul şi spiritul naţionalităţilor! Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creeze şi să le împământenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvânt, nevoia îl va iscodi, nu după sistem a cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învăţaţii, nici lexicoanele.

În veacul al XVI-lea, când Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renaşterea ştiinţelor şi-a artelor, pedantismul ameninţa limbile de o soartă ce are multă asemănare cu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ţinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cât o carte era plină de sisteme, cu cât era mai neînţeleasă, cu atâta se părea mai frumoasă şi mai sublimă! Pedanţii se felicitau unii pe alţii... era epoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care ştia latineşte, dar vorbea curat franţuzeşte; cum s-ar zice astăzi la noi, un om ce ar şti franţuzeşte, dar ar vorbi, cu toate acestea, româneşte. Acest Rabelais râdea de pedanţi, care despoia mereu latineasca vrând a schimosi franţuzeasca. De s-ar ivi pe ţărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar ruşina să zică şi de noi că despoiem franţuzeasca, ca să schimosim româneasca.

Nu este din cale-afară a înmâna autorii ardelo-româno-moldoveni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulţi din dlor vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele şi scrierile vestite de astăzi; de pildă:

"— Mon ami, d'ond viens-tu a ceste heure?

L'escholier lui repondit: De l'alme, inclyte et célèbre accademie que l'on vocite Lutèce.

— Qu'est-ce à dire? dict Pantagruel à un de ses gents.

— C'est, repondit-il, de Paris.

— Tu viens donc de Paris? dict-il. Et à quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?

Repondit l'escholier: Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l'urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimiles amorabonds, captons, la bénévolence de l'omnijuge, omniforme omnigène sèxe féminin."

Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un şir de oameni ca Rabelais, Pascal şi autorii al XVII-lea şi al XVIII--lea veac, pentru a securăţi de latinism şi de italienism, şi a se pune pe calea ei.

Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii? Înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă şi legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizaţiei, din aplecarea naţională, din înrâurirea stării morale, sociale şi politice; toate aceste elemente trebuie să se înşire delaolaltă. Când un popor moare, puterea literaturii lui este moartă; rămâne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui popor îndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuinţată la lucrul nou nu-i alta decât o jucărie. Cine întrebuinţează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cu gândul şi cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decât haina unei fiinţe.

Dar ce este pentru naţiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor şi al momiţăriei străinilor?

De mirare este că românii au început cu pedantismul, când pilda naţiilor putea să le fie de învăţătură. Italienii, spaniolii, franţuzii s-au dezbătut veacuri întregi în faşele pedantismului de tot felul, până ce, în sfârşit, şi-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nu seamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credinţele au luat prefacere şi întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideile şi a alcătuit odată cu noi naţii şi limbi noi, după întâmplările noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renaşterii, nu-i alta decât reacţia lumii în limbi, ştiinţe şi credinţe, şi răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întâlnim pe uliţi o manină cu mestii turcesti, cu frac, şi pe cap cu coif roman? Pe teatru aseminea îmbrăcăminte se cheamă anacronism, în literatură pedantism.

Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai uşor... Cuvântul e bogăţia celor săraci, fără de învăţătură. Iată câteva rânduri dintr-o broşură franţuzească scrisă de un român vestit, după o tălmăcire şi o comparaţie a două limbi, în chipul următor:

italieneşte româneşte

Campidoglio Capitoliu
Nazione Naţio
Razione Raţio

Urmează broşura astfel: "Quelques citations mettront à même de comparer et d' apprécier les ressources de la langue roumaine"; de pildă:

Italien

Chiama gli abitator' delle ombre eterne
Il rauco suon della tartarea tromba!

Româneşte

Cheamă locuitorii eternelor umbre
Raucul sunet tartareei trombe!

Altă pildă:

"Lorsque du créateur la parole féconde
Dans une heure fatale eut enfanté le monde
Des germes du chaos..." (Lamartine — Le Désespoir)

Româneşte

Când vorba mundiferă c-o ură creatoare
A zis să fie lumea într-o fatală oare
Din germenii lui Haos... (Eliad — traducţie)

"En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux languesétait la plus capable d'exprimer sa pensée, lorsqu'il entonna le chant du Désespoir..." etc. (sic!).

Cred că cea mai înţeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-şi tălmăci gândul într-un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege.Nu ştiu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumuseţea tălmăcirii, dar mulţi din noi, care suntem români, mărturisim în cuget curat şi în frica lui Dumnezeu, că nu înţelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul şi născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io şi un lexicon de asemene... Alte naţii au lexicoane ca arhive a limbilor;nouă, românilor, ne trebuie lexicon ca să putem înţelege ce se tipăreşte în româneşte, şi când zic lexicon mă înşel: avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui E.; avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui L.; avem gramatica şi limba dlui B.; avem gramatica şi operele dlui S. şi alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere şi lexicoane...

Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura română îmi aduce aminte de o producţie care a făcut oarecare senzaţie în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fântână frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fântână o cheamă păstorii cu pietate, fântâna Lamartină. Noi, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei şi ne-am încredinţat că autorul, plimbându-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, şi că pe Martin, un urs vestit în munţi, l-a luat drept dl Lamartine. Limba şi pilda dlui I. R., fântâna lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptele sale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născut cu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, ce miroase de departe a mitologie.

III

Într-un ţinut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenţiei ardelene. Moldovenişi munteni, pribegi ai tulburărilor din Ţări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă câte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă ca şi a poporului nostru, sta măreţ în lumina soarelui, şi printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieşit din Blaj şi din şcoalele Ardealului, tineret cu mare curaj şi mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie nu numai de sânge, dar frăţie în trai şi în obiceiuri, şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii; ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-l ocupau până la 1848, şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adică la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o familie, şi o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptaţi de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri şi feciori de boieri, viţe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, ai egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta, şi mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri.

În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe câmpul Blajului... limba!... Inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de români adunaţi, de pe tribunele Câmpului Libertăţii, nu vorbeau româneşte, şi vântul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte pe care bieţii români nu le înţelegeau nicidecum, deşi le primeau ca semne de mântuire zicând: "o fi, dar... aşa o fi!"

Într-o sută sau două de inteligenţi ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind româneşte cu românii, şi aceştia, când îi ascultau vorbind, strigau: "aşa! aşa e!", iar nu "ofi... aşa o fi!" Unul din acei doi zicea: "Ungurii vreu Unio!... Ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că pân'acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vreu să ne puie şi şaua în spinare!" Al doilea striga:"Uitaţi-vă pe câmp, românilor! — Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem şi tari, că Dumnezeu e cu noi!" — Dintre aceşti doi români, care grăiau româneşte, ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celălalt românii l-au numit cu fală împăratul munţilor.

Fraţii ardeleni se fălesc că au fost deşteptătorii României şi restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în şcoalele latine din Ardeal; de acolo, peste munţi, ca un puhoi, s-au revărsat în şesurile noastre şi au dat mâna cu pedantismul moldo-român. Pedantismul moldo-român, mai mult superficial, a produs o literatură fără viaţă, expusă criticii, şi care niciodată nu va câştiga dreptul de împământenire în sânul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cântece bătrâneşti), culese şi scoasela lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea şi fericirea României stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osândit a se împărţi desăvârşit în două naţii: una, latinească, a doua, românească; de aceea nici o carte nu se tipăreşteîn Ardeal care să poată fi citită şi înţeleasă de toată românimea.

Priveliştea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe Câmpul Libertăţii şi citirea scrierii dlui A. Papiu (Istoria românilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au ameţit capetele multor români cu cap, încât aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi.

Istoria dlui Ilariu e personificaţia unui sistem; această istorie nu poate sluji de învăţătură românilor, căci sistemul limbii îneacă sujetul. Dacă şefii nu vorbesc limba soldaţilor, dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi în scrieri neînţelese?

Nu zic nimica despre spiritul duşmănos al Istoriei românilor..., socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare, şi se vor acufunda iarăşi în somnul lor adânc.

De mult caut a-mi da seamă de haosul limbistic din Ardeal, şi nu izbutesc decât a mă pierde într-un haos de gândiri. Asemenea anomalie nu ar fi de mirare în Principate, unde treptarea poporului, întemeiată de îndelungată vreme, şi împrejurările politice au putut aduce instituţii şi elemente felurite din toate părţile, unde educarea cu totul franceză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma şi stilul scriitorilor, precum educaţia grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. — Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gând, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe câmpul Blajului! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decât pentru drepturile neamului românesc.

Când şi cum au răsărit sistemele?... Veacul al XVIII-lea a dat ardelenilor doi autori româneşti: Şincai şi Petru Maior. Şincai, deşi pe ici-cole se încearcă cu limba, însă, dedat cu cronicarii români, este român în limbă, în idei, până şi în formă; cevaşi din măreaţa simplitate a cronicilor noastre se revarsă în Cronica românilor a sa.

Petru Maior, ce trece în opinia ardelenilor înaintea lui Şincai, deşi încă român, dar se uită cu dragoste la limba latină şi lucrează la deschiderea erei aste nouă care nu a produs nici o carte românească. Pildele vor arăta mai bine ceea ce vroim a spune decât cuvintele; iată cum scrie Miron Costin în Letopiseţul Moldovei: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenesc şi muntenesc şi în ţările ungureşti cu acest nume de români, până astăzi, de unde sunt veniţi întru aceste părţi de pământ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep ostenea la aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de la Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere.

După multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul leşesc pentru soră-sa Elisafta, pre care o au cerşut, şi văzând că nu vrea să i-o deie, au socotit că are vreme să-şi răscumpere ruşinea sa despre craiul leşesc cu sânge nevinovat, şi au început a strânge oaste. Ce văzând craiul unguresc vrajba ce intrase între dânşii, şi simţind că Bogdan-vodă face oaste asupra leşilor, au trimis sol pre Ştefan Teleki ca să-i poată împăca...".

Asta e limba moldovenească din al XVII-lea veac. Între limba aceasta şi limba lui Petru Maior şi a lui Şincai deosebirea este neînsemnată!

Urmaşii lui Şincai şi ai lui Petru Maior zic: "În contra lui Ştefan din Moldavia se persecută plan perfid din partea lui Albert şi Vladislav; acela se prepara neîncetat sub pretext de a purcede în contra turcilor. Prefectul Transilvaniei, Dragfi, şi comitele Timişoarei, Ioza, căpătară ordine de la Vladislav să steie paraţi spre a intra în părţile transalpine. Începutul anului R. 2250 (Hr. 1497), Albert provocă pre Ştefan să-şi strângă oştile spre a lucra în comune în contra turcilor, ca să-şi recapete Chilia şi Cetatea Albă. Acesta se dechieră a fi parat la toate." Mai departe: "Sultanul, mulţemit cu deputăciunea ce adusese diverse daruri cu onoare, restitui darurile, promiţând ţărei pace şi moldovenilor amiciţie. În anul R. 2258 (Hr. 1505), Bogdan peţi de la Alexandru, regele Poloniei, pre soră-sa Eliza de soţie, însă muma-regină precum şi prinţipesa recuzară căsătoria, fiindcă Bogdan era lusc! dar regina nu mai trăi mult şi muri. Atunci Bogdan, care ştia că aceasta fuse cauza prinţipală de i se recuzară mâna prinţipesei, reînnoi peţiciunea în al doile, însă căpătând răspuns negativ, irrupse în Pocuţia şi ocupă cetăţile."

Trei tomuri de asemene!!! Iată cum se scrie istoria, adică o carte de învăţătură pentru cei lipsiţi de învăţătură, pentru cei ce au nevoie de a înţelege faptele strămoşilor! Cât pentru românii cei învăţaţi avem încă ceva mai frumos:

"Definiţiunea e substituţiunea certor desemnăciunii caracteristice în locul simplei denumiri a unui obiect sau a unui fapt. Attenţiunea e actul prin care aplicăm cu voinţă şi cu adăpărăciune una din facultăţile noastre cele intelectuale spre un obiect determinat. Dacă aplicăciunea e internă, atunce vorbei attenţiune se substituie vorba reflexiune. Attenciunea rezultă din o intervenţiune energică a voinţei în lucrarea inteligenţei."

Ne-aducem aminte că un om cu spirit îşi cerceta pe un al său nepot, de curând sosit din străinătate: "Hei... fătul meu, spune-mi: învârtita cum se cheamă franţuzeşte?..." "Învârtision", răspunse nepotul. Româneşte, învârtita se cheamă astăzi învârtăciune.

Petru Maior zice: "Cine vra să cerce începutul limbei româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbei latineşti" . Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea; ei s-au uimit şi s-au împietrit în fantastice teorii, s-au uitat la materialul zidirii în loc de a îmbrăţişa armonia liniilor, au învăţat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăţa la izvorul ei adevărat, la şcoala trebilor, a nevoilor şi a istoriei neamului. În Principate sistemele, în luptă cu lumina, cu mişcarea publică, cu grijile politice, cu critica, cu dispreţuirea unor din scriitorii citiţi, supuse a fi judecate pe teatru, s-au desfăcut şi se desfac din zi în zi, rămânând din ele numai o înlesnire pentru împământenirea cuvintelor de lipsă. Adevăratul spirit al deşteptării românismului a avut şi are cuibul său în Principate, unde elementele străine s-au ros şi au slujit a ne întări. Generaţia trecută, deşi legănată în îndoita înrâurire grecească şi a literaturii franceze din al XVIII-lea veac, ne-a lăsat însă pagini frumoase româneşti; generaţia de faţă se luptă încă în haosul sistemelor, dar haosul va fi învins până în sfârşit. Afară de cărţi grele de desertaţii şi de argumente, Ardealul nu a dat româniei până acum o singură carte de închipuire şi care să răzbată inimile.

De aceea socotim că literatura română se împarte astăzi în două şcoli: una ce îşi are cuibul în Bucureşti unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice ţipăt discordant se sfârşesc, în iune, io, înt etc., al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova; aceasta este şcoala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români şi româneşte, şi a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor şi a jargonului neînţeles din Ardeal.

Neputând crede că acest jargon va pute învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputând crede că copiii românilor vor ajiunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputând închipui că gramaticile vor fi mai tari decât veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea unora din sistemele ardelene în şcoalele noastre. Va trece şi ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme încâlcite, şi va rămâne numai românismul! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă!

"Cine vrea să cerce începutul limbii româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbii latineşti." Să fi înţeles pe Petru Maior, fraţii ardeleni nu ne da probele văzute mai sus şi nu ne puneau în cumpănă a socoti că pedantismul şi învăţătura sunt sinonime cu studia serioasă a vechimii române, ci dimpotrivă. Acea studie este lipsă, cum a zis Petru Maior, decât, în împrumutarea ei, să luăm ceea ce este partea veacurilor; împrumutarea acea plămădită cu duhul epocii, cu schimbarea năravurilor, cu prefacerea credinţelor, cu istoria şi vieţuirea, alcătuieşte aceea ce francezii numesc... le jugement et le goût; tocmai judecata dreaptă, simţul firesc şi gustul au lipsit din început în scrierile române. Orbirea unora în sisteme şi neînvăţătura multora au aruncat şi pe unii, şi pe alţii în frazeologie fără mărginire, fără alegere, cu care strică publicul. Moldo-românii aveau la început sau a urma tradiţiilor pământeşti, sau a oţeli literatura în prefacerile politiceşti întâmplate la 1821; dar legislatorii Parnasului, ca să vorbim limbajul clasic,neînţelegând că viaţa nouă se tălmăceşte prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alţii au picat în pedantismul cuvintelor; din nenorocire, au rătăcit cu ei o mulţime de tineret. Luat-aţi seama la iarmaroace?... Puteţi pune rămăşag că din două rochii, una frumoasă, dar simplă, alta urâtă, dar stacojie, ţărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. Asemene şi legislatorii noştri au ales în iarmarocul literaturilor ce au socotit mai strălucitor.

Pentru noi, românii, studia antichităţii este o studie de neapărată nevoie; însă nu vrea să zică să luăm romanilor limba şi literatura ca s-o schimonosim într-un jargon fără originalitate. În antichitatea romană stau arhivele noastre: arhiva naşterii instituţiilor fundamentale ale societăţii, şi arhiva limbii... dar într-o măsură istorică. Să studiem, iar nu să prefacem, pentru că-i un lucru peste fire; lumea merge înainte şi nu se poate întoarce; fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său; de aceea trebuie să rămânem români, iar(nu) romani. Antichitatea romană merge pentru noi până la punctul acela care leagă lumea veche cu lumea nouă; o mai departe păşire se cheamă împresurare, şi ar fi tocmai ca când am lega un om viu de un trup mort. Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba română şi să luăm limba latină, şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă, să ne chemăm Cincinatus şi Brutus, în loc de Costache şi Dimitrache, şi să cerem înapoi stăpânirea lumii de odinioară.

Răul n-ar fi fost mare dacă oamenilor cu sisteme limbistice le-ar fi plăcut a produce numai gramatici şi sisteme; răul este că au scris multe şi de toate după visurile gramaticale, şi au deschis era literaturii cu patosul. De se mărginea în sintaxe, în ortografie, limba putea să scape la largul ei, să-şi plămădească, după nevoie şi sporul ideilor, cuvintele şi vorbele, fără a trece prin patimile de faţă... Dar gramerianii, pe lângă fiecare sintaxă, au alăturat, cum s-a zis, producţiile lor şi câte un lexicon de cuvinte ideale, care fac din limba de astăzi o amestecare foarte curioasă la auzire şi mai curioasă la analiză. Cum sare peste un şanţ toată turma când a sărit o oaie, asemene o turmă de copoi, aprinşi de focul lui Apolon şi însuflaţi de flacăra muzelor, s-au aruncat după producători spre a conchera (tot stil român) templul gloriei şi a imortalităţii! Ne este milă de cititori, altminterea am încărca câteva coale de cuvinte culese în potopul cuvintelor străine ce îneacă literatura, cuvinte care n-au nici noimă, nici rudire cu ideea care autorii vor să deie la lumină. Mulţi din scriitorii de astăzi, autori sau poeţi, şi-au pus gloria nu a traduce o idee oarecare într-o limbă înţelegătoare, ci a înăduşi, a speria şi a câştiga mirarea păcătoşilor români cu cuvinte cât mai strălucite şi mai sturlubatice.

Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au ridicat astă literatură ţigărită şi şonţită , fără noimă, fără cap şi rădăcină; îi iert şi-i putem jeli, căci strădania lor, talentul, pentru cei care ar fi putut avea talent, se acufundă de pe acum în uitare... Puţine file, puţine linii şi puţine glorii contemporane vor rămâne. Cei mai nenorociţi se vor ascunde în colbul bibliotecilor, şi din când în când vreun anticar sau vreun bibliofil va da la iveală, peste vro 50 de ani, câte o filă ca o hinezărie; dar pe grameriani nu-i iert; sistemele lor toate au început cu vânarea cuvintelor străine şi au ajuns a pune alte cuvinte străine în loc, sub cuvânt că limba română, fiind izvorâtă din cea latină, este de nevoie ca cuvintele să fie latine. Judecata pare a fi dreaptă la întâia vedere, însă îi mai mult o părere decât un adevăr. Dac-ar fi ca limbile să urmeze după acest princip, apoi, cum am zis dinioare, să ne întoarcem la limba mamă; toate limbile din lume, vechi sau nouă, se cobor dintr-o singură limbă primitivă. Sau filologii români nu cred Bibliei şi ştiinţei filologice, care au străbătut şi strecurat toate limbile globului, sau, în ipoteza rezonementului dumilor-sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă şi feluritele limbi ale Europei, Asiei etc. să se înece, din purism în purism, în limba primordială a omenirii.

Limba grecească, limba latină, limba germană se rudesc; cum să tălmăcim aceasta? Împrumutările ce-şi fac limbile nu pot alcătui o rudire aşa de aproape; suntem siliţi dar a crede că au un împreun izvor; însă cum se face că limba latină nu seamănă cu limba germană? şi cum se face că un grec nu înţelege pe un german sau peun latin?... Istoria ne-o tălmăceşte.

Când sosi ziua în care familia omenească înmulţită se împrăştie prin lumea pustie, acea familie s-a desfăcut în ramuri, care ramuri apucară, după nevoie, la apus, la răsărit, în dreapta şi în stânga, cu turmele şi cu limba lor. Acele ramuri, ajungând la locuri de hrană îndemânatice, câmpii, munţi, codri, ape, s-au aşezat şi, cu vremea, s-au prefăcut din familie în neamuri, şi din neamuri în noroade. După întâmplările vieţuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condiţiile topografice, noroadele şi-au mărit nevoile, şi-au oprit gândurile şi au dezvoltat limba lor mărginită în ziua împrăştierii.

În climele frumoase, ca a Greciei şi a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică şi cresc odată cu activitatea. Tot acea influenţădin afară a climei şi a hranei dete măsura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor de acum înfiinţate. În Asia, leagănul omenirii, se naşte civilizaţia, adică: ocârmuirea politică, limba, religia, artele şi ştiinţele; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet, şi Egipetul prin colonii o trimite Europei. Grecii şi latinii dezbracă acea civilizaţie din făşurile copilăriei, o prefac după spiritul lor, şi aşa omenirea, legănată de un şir de împrumutări prefăcute după locuri şi epoci, constituiază unitatea ei şi moştenirea propăşirii. Ceea ce înţelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre despicarea întâi a familiei omeneşti şi naşterea limbilor vechi urmează a ne lumina asupra limbilor din ziua de astăzi. Studia istoriei neamului român ne va spune de unde vine limba noastră şi ce trebuia să fie după logică acea limbă; şi aşa numai vom rămâne în înţelesul cuvintelor lui Petru Maior.

Să ne oprim puţin în calea grunzuroasă a limbii, simţind nevoia de a tăia deocamdată şirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriaşii care clădesc temelia ei. Când în România literară ce au luat drept steag "limba înţeleasă de la Tisa la ţărmurile mării", a picat cuvântul de pedant, mulţi s-au întristat de războinica ameninţare, mulţi nu au înţeles cuvântul, iar mulţi au gândit sau gândesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica şi de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele decând strigam cu toţii: "Scrieţi, scrieţi, bine sau rău, dar scrieţi", de pe când românii, însetaţi de cărţi, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate şi, în bucuria lor, primeau bunul şi răul fără osebire, cărţile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, şi scrierea care începuse cu limba românească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieţii, precupind astăzi o limbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obştesc de a adeveri bunătatea mărfii.

Nu de astăzi a simţit neamul român alunecarea limbii din matca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vânarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos româneşte în proză şi în versuri, adăpat în inspiraţiile sale de izvoarele şi obiceiurile limbii, deşi deprins cu învăţătura şi cunoştinţa literaturilor şi a limbilor străine, înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămânea nemuritoare. Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite pe tulpină românească sau, cum zice singur el, "pe teapa noastră".

Să tălmăcim dar ce înţelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca românul să-şi închipuiască că pedantismul şi învăţătura, ştiinţa şi erudiţia sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie şi de ţesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silinţa de a îmbogăţi limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi şi nevoi nouă cer şi gânduri, şi cuvinte nouă; pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămânea în limba cronicarilor limbă epică, ce îşi dă mâna cu limba cântecelor populare. Ştim că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învăţătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-o zi şi nu-şi pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroinţa de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tâlcuirea şi forma cuvintelor vechi şi nouă; pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbi străine de noi prin ţesătura şi regulile ei; sunetul şi forma, până şi noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor şi al neamului, marele plămăditor de limbi şi de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhivişti.

Prin pedantism, şi pedantism antiromân, înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi, când dimpotrivă încercările ar trebui ţinute la înrudirea limbii obşteşti. Este serios de a rostioare că nu se poate scrie în limba ţăranilor şi a întreba dacă Schiller şi Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Şi Schiller şi Pascal au scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulţită, îmblânzită, întinsă şi întrebuinţată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller şi Pascal, încât niciodată germanul sau francezul nu ş-au pierdut mintea din ochi; neînţelegerea între ţărani şi Schiller este numai în ştiinţă şi neştiinţă, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemţi, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinaţie le vin cuvintele şi ce ascuţire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat şi înrudit şi au concurat a forma limba francezilor, au introdus câte un cuvânt, câte o zicătoare; urechea obştească a prefăcut cuvântul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărâtă cuvântul celtic sau german şi aşa, cu veacurile şi cu cărţile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi, dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spiţele noastre s-au rezumatde una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca şi în gând, iar nu de a nedeosebi, a adăugi, iar nu a lepăda.

Ce înţelegem prin limba poporală?... Doară luăm de limbă oarecare alteraţii ale cuvintelor întrebuinţate, dar conjugaţia, articolul şi ţesătura ţăranului în cât se osebeşte de a sapientului?... Simplicitatea ţesăturii române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevaşi, gramaticii români au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă, idei şi judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulţirea avuţiei, gramatianii vor veni şi vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rândul limbii şi firea neamului, şi vor zidi gramaticile române, iar nu latine. Fostau, mă rog, oameni vrednici ai românimii, Ureche, Costineştii, Klein, Şincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?... În limba poporului? — Ni se pare că este greşeală; toţi aceştia au scris în limba obştească; de aceea şi sunt mari, nemuritori şi vrednici, pentru că toţi îi înţeleg, mici şi mari, neştiutori şi învăţaţi. Ceea ce pedantismul numeşte limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ţinuturi şi de laturi, dar nu e limba cea obştească, ce se scrie şi se aude pretutindene unde sunt români: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latineşti. "Conştiinţa fiecăruia zice dl Victor Cousin prenăscută şi aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut, care susţine şi care mlădeşte limbile, credinţele fireşti de-a pururea stătătoare, societatea şi aşezămintele fundamentale. Nu gramaticii au iscodit limbile, nici legislatorii societăţile, nici filozofii credinţele fundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, şi este lumea întreagă, duhul omenirii."

VII

Pe lângă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune până şi copiilor din faşe, în loc de idei, probleme limbistice ca: Inonorificabilitudinaţionalitate, probleme ce aduc aminte, nevroind, de Rabelais şi de Molière, mai înţelegem încă prin pedantism ţipătul de aristocraţie şi de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumuseţarea, înavuţirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădeală de una mie de ani; aceştia dar resping schimbările scolastice; fiecare parte a României astăzi a înfiat o limbă păsărească, înţeleasă numai de adepţi. Prefaţa celei întâi Psaltire tipărite în limba românească zice: "Cine grăieşte în limbi străine numai pre sine se întrămează, nu pre adunare, unde pre el nime nu-l înţelege, iar nouă ni se cade toate să le facem spre întrămarea adunărei" , din inimă poftim pe ardeleni să priceapă limba Bibliotecii literare, ce se tipăreşte în Bucureşti; poftim pe ardeleni şi pe munteni a se dumeri în oda dlui S. , un moldovan (nr. 14 din Foaia pentru munte), precum dorim moldovenilor înţelegerea odei seculare, la încheierea secolului (pleonasm) gimnaziului din Blaj, numărul 8 , tot din această foaie. Cred că mulţi ardeleni, şi vorbim de cei îmbătrâniţi în cărţi latine, de cei ce au întrebuinţat, pentru a învăţa limba mamei, trudă şi vreme, ce nu întrebuinţează alţii pentru a învăţa limbile moarte sau străine, vor fi stând în uimire. Aceste trei pilde vii nu sunt trei limbi? Şi care din ele e româna?... Dintre oda dlui S., moldovanul, şi oda seculară, noi alegem altă limbă din Ardeal, la care răspund toate glasurile.

"Stilul e omul", a zis Buffon , acel mare bărbat al Franţei. "Stilul românului este însuşi românul, putem şi trebuie să zicem asta fiecare dintre noi. Tocmai aşa se mai zice cu tot dreptul: limba este naţiunea, şi prin urmare limba română este naţiunea română. Acum vine străinul şi ne întreabă care şi unde este naţiunea voastră? Noi, până să-i deschidem tablele istoriei noastre, luăm amână mai cu înlesnire o gramatică, un vocabular şi-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e naţiunea noastră. Acum străinul merge mai departe, se amestecă printre popor, ascultă sunetul limbii; el vine şi pe la cetăţi; ascultă asemene, poate fi că le şi învaţă. Ferice de noi dacă, în primirea acestor vizite ale străinului, limba din cartea ce i-o dedeserăm noi amână nu i se va părea ca un alt dialect, diferit mai preste tot de dialectul cel viu; norocul nostru, dacă pe la cetăţi nu va afla o limbă ca următoarea: astăzi m-am vorgestellt la domnu Vorsteher, sunt neugierig să ştiu ce Bescheid voi căpăta pe Gesuch-ul meu. Am un Brennerei cu Dampf, l-aş vinde, dacă mi-ar veni un Kundschafft bun. Sau ca următoarea, cunoscută încă şi în forma de anecdotă: — Mă, nu lăsa sertaşul tău în chertiulu meu,că voi lăsa feissa şi i-oi tăia laba; sau şi ca aceasta: — Despre cele ce-mi istoriceşti, m-am pleroforisit pe deplin, dar să-ţi spun drept, că am parapon pe mata pentru calabalâcul ce mi-ai pricinuit.
Însă tot asemenea de compătimit sunt şi acei latini toţi, care limba românească ş-o cunosc numai din locul naşterii lor, şi aceea încă abia învăţată de la părinţi şi până în vârsta de 9-10 ani, de când fuseră duşi între străini; casta acestor literatori, filologi, gramatici şi ce mai ştiu eu cum să le mai zicem, aflu un metod de minune înlesnitor de a înavuţi limba, nu a naţiunii, ci aceea ce şi-au făurit-o ei. Aceştia adică, în loc de a-şi pune cea mai puţină osteneală ca să-şi înveţe dânşii deplin limba naţională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atâtea cuvinte câte ne sunt de neapărată trebuinţă, întocmai ca şi la celelalte limbi romanice, depradă şi despoie dicsionariul latin cu atâta lăcomie, ca şi cum s-ar teme că va veni un tiran oarecare şi va decreta dintr-odată totala stârpire a limbii latine cu toţi clasicii şi neclasicii ei. Atâta nu e destul şi dumnealor mi-ţi introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălţate întocmai aşa precum fuseseră aceleşi îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii şi sub primii cesari. De aici apoi rezultă o limbă aristocratică atât de comică, încât e peste putinţă să nu o asemeni cu bădăranul boierit al lui Molière. Aşa, limba aristocratică e ceea ce ni s-a imputat nu o dată, zicându-se, adică, cum că românii cărturari ar fi pornit pe calea de a schimosi limba poporului şi a o preface până şi în formele ei, pentru ca aşa să-şi facă o limbă pe care să o înţeleagă numai ei între ei etc., etc."

Acesta este pedantismul antiromân; acesta este pedantismul de care proroceşte Psaltirea. Oamenii de talent şi de viitor, de judecată şi de gust nu pic în asemene copilării şi le ceartă. Nu numai broaştele Bahluiului au ridicat glasul, nu numai prorocii ieşenilor au cuvântat, ce şi Vulturul ardelenesc îşi scutură aripa.

Adevărat, când chestiile şcoalelor au îngrijat pe moldo-români, preocupaţia politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatineşi la limba latină. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideile româneşti, goana cuvintelor ce se păreau străine începu cu furie; erudiţia, mai mult patriotică decât socotită, a răspândit războiul şi curăţirea limbii, dar nimene nu gândea la schimbarea ei; ştiau învăţaţii români că filologia este numai o ştiinţă de iubire, o ochire vie de înfrăţirea popoarelor, o dovadă de înrudirea neamurilor şi aveacurilor, învăţătura prefăcăturilor şi împrăştierea limbilor, a credinţelor şi a instituţiilor fireşti, pururea stătătoare, de care vorbeşte dl Cousin. Alteraţiile unei limbi, născătoare de limbă nouă, nu purced din o sistimă hotărâtă, încât să se poată aplica reguli radicale. Capricul, împrejurările vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima. Logica, dar o logică greşită, a oarecare idei bune a adus pe români în urmă la consecinţele de astăzi:

"Mare slujbă ar face literaturii noastre cel care ne-ar da un articol cuprinzător de numele traducătorului fiecărei cărţi bisericeşti. Cei mai mulţi dintr-înşii, îndrăznesc a zice, au fost moldavi şi ungureni, care ne-au creat o limbă pe o scară aşa de mare, după cum se vedea în paralelismul între limba română şi italiană, şi ne-au legiuit nişte tipi, de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulţi din fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, întrebuinţând ungurisme, germanisme şi latinisme în fraze şi perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar aţâţa iubirea de sine, ambiţia şi slava fiecărei provincii române şi ar face pe mulţi din scriitori a se ruşina să nu amploieze şi să-şi degenereze limba. Nu este aici vorba ca fiecare să-şi scrie dialectul său. Un dialect avem toţi, şi aceia au scris bine româneşte câţi au cercetat limba în natura ei. Noi avem scriitori moldavi, şi au fost şi sunt dragi în toate provinciile române; scriitori ungureni, şi au fost şi sunt primiţi şi plăcuţi peste tot locul unde se vorbeşte limba noastră; scriitori munteni, şi au avut aceeaşi plăcută soartă, pentru că au înţeles şi au cunoscut limba, fără de a o împestriţa cu străinismele împrumutate, sau dela noroadele cu care am avut a face, sau din cărţile ce am citit. Idiomele deosebite ce vedem în cărţile cele mai nouă nu sunt atât idiome provinciale, cât împestriţături de străinisme, sau dovezi de neprindere încă a scrie curat limba românului."

Autorul cuvintelor acestora este acel autor, cu dreptul vestit, care a scris despre învăţătură la înfiinţarea şcoalelor din Valahia, şi a găsit în limba românului destule bogăţii pentru a putea tălmăci idei nalte şi filozofice. Din nenorocire, deducţiile greşite ale unor analoghii au alunecat, prin scânteierea patriotismului, talentul şi inima vrednicilor oameni, din care unul este autorul acesta. Ne place în treacăt a mărturisi că, dacă limba scriitorului a alunecat pe urmele unei idei, omul însă nu şi-a cruţat nici ostenelile, nici viaţa, nu pentru limbă, dar, ce este mai bine, pentru neam.

VIII

Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreşit va aduce prefacere serioasă în ortografie,am uitat noi, dascălii, deprinşi cu literaturile străine, că uceniciinoştri, adică milioanele de români, îmbătrânise cu az... buche... ş.c.l., şi prin urmare radicala schimbare bucureşteană şi mai cuseamă cea ardeleană are un miros de străinătate şi o grea înţelegere, ce resping răbdarea celor mulţi cititori. Dacă literele chirilice sunt pecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituţiile întemeiate pe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare şi vreme: idei şi învăţătură trebuie românului mai cu dorinţă decât buchea şi cuvântul.

Cât despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem şi să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie a plăcea fraţilor de peste Carpaţi. Petru Maior, ştiutor de gramatică ca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obştească a lui Klein, a lui Şincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericeşti cu deosebire că fraza şi perioadele lui sunt mai grele la citit nu numai că (nu) şi-au redus scrierile la strâmtele reguli gramaticale, dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cu toată îndrăzneala sa în întrebuinţarea şi introducerea cuvintelor nouă, nu a gândit la fel a îmbrăca limba română în haine latine, a tipi slobodul umblet şi armonia limbii pe vro sistemă, nu a gândit a înregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, după declinaţii şi arme. Suindu-se cu cercetările lui până la principul lucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învăţămşi să înţelegem bine cuvântul corect) vine din limba latinească ce s-a vorbit pururea în Italia; că limba română curge nu din latina corectă, ci dirept din cea latinească a obştei. Pe acest principiu istoric, Petru Maior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor, căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici în dialectele italice, nici în limbile gotice şi slavone, şi sunt totuşi ale noastre (vezi faţa 306-309 în Istoria pentru începutul românilor înDachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată din nesocotinţa legislatorilor noi comoară care dovedeşte putere ziditoare în sufletul neamului şi menire de a trăi de viaţa sa însuşi nu este de ajuns pentru a întemeia despărţirea noastră de latini: între limba noastră şi limba lui Ciceron este ţesătura ce ne leagă de limba obştească italienească, precum sunt legate şi celelalte limbi surori de astăzi. Ştiinţa gramaticală îndatorea pe românii învăţaţi a-şi ocârmui scrierile şi, prin urmare, a lucra la edificarea codului viitor al gramaticii române; dar de la ştiinţa gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meşteşugie ghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îl cheamă cu dreptul românii, era om cu multă judecată, deşi de mare învăţătură, îşi iubea prea mult neamul ca să-şi schimbe limba; căci el zicea că "limba e neamul", şi mai zicea încă cu dovezi că românii nu sunt pogorâtorii limbii lui Ciceron; latina şi româneasca sunt două pâraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănă una cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gândea la concluziile ucenicilor săi şi la silnicia ce ne va face limba latină corectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă e înfrumuseţarea şi regulamentarea limbii latineşti a obştii; limba românească corectă trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea limbii româneşti a obştii limba ce se suge cu lapte de la mamă — adică codul ortografiei şi al sintaxei, al prozodiei şi al vorbei."Cuvântul este al domnului, sau al conştiinţei neamului întreg", zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gând cu Petru Maior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci din contra le aduce când în ţie ca moldovenii, când în înt, după placul urechii, când le lasă în forma primitivă la înmulţit sau la singuratic, fără îngrijire de declinaţiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite şi înavuţitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nici mintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodi pe a noastră. Rugăm pe fraţii noştri din oricare lature a prociti cuminte umilită Istoria pentru începutul românilor: nu stă în acea disertaţie elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde e nălucirea înşelătoare?... În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de familia românească prin limbă, cum e despărţit prin istorie? Sau în Valahia şi Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gândul, ţinta şi şirul scriitorilor este de a rămânea în elementele române, pentru că aceste elemente sunt carnea şi sângele, trecutul şi viitorul neamului. Critica dar e o faptă română astăzi şi de nevoie; când pâraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă şi ameninţă cu înecare casele de pe malul lor, gospodarii îşi numără odoarele, le strâng şi strigă de la un mal la altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decât dreapta judecată; dar cine scrie, cine se pune în fruntea naţiilor, cu adevărată sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mişcarea, sufletul lui, toate sunt ale discuţiei; pentru acela fiinţa i se şterge; din om rămâne numai numele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deştepta citirea, dacă nu-i spune autorul cărţii? — căci numele în literatură şi în funcţii sunt titlurile ce aţâţă recunoştinţa, iubirea sau dezgustul şi dispreţul publicului. Multe lucruri şi multe cuvinte sunt încă în lume ce românii nu înţeleg: porneala limbii şi noima criticii sunt două din aceste lucruri încă neînţelese.

Ar fi de prisos a stărui în contradicţia ce înfăţişează sistemele limbistice cu firea limbii şi a neamului; să ne mărginim a spune că, în orice parte a României, autorii, de proză sau de versuri, citiţi, iubiţi sunt aceia care au rămas mai aproape de noima naţională; e de prisos a spune numele ştiute; dar să facem şi partea Ardealului în aceste nume, între aceşti oameni.

Deşi sistemele radicale au luat născare în Ardeal, totuşi are şi Ardealul feciori zdraveni, ce-şi pot da mâna cu noi împotriva pedantismului. Am reprodus în cugetările aceste jumătate numai a articolului: Puţine arătări pentru latinirea limbei noastre. Iată cum urmează dl uiţiraB, rară, de nu singură, excepţie a Ardealului... "Vezi, în contra acestei clase de literaţi citise şi dl Ţipar în anul 1838, cunoscutele versuréle:

Dracul negru s-a văzut
Pui de raţă potcovit,
Ciocârlie cu rochie,
Şoarece cu pălărie.

Aşa pentru noi, cărturari de a doua, a treia şi a patra clasă, nu ne sfiim, întru groasa noastră neştiinţă, a grămădi pe această vergură frumoasă şi blândă, cu orice trenţe şi petice antice, mai nouă, moderne, mai în scurt pe toată plasa, fără ca lenea să ne lase a ne deschide ochii a cerceta cu de-amănuntul cu care costum ar sta mai bine fecioarei noastre în veacul al XIX-lea, ce croială (formele) cere statura ei.

Unii ne punem toată osteneala ca să scăpăm de sclavia slavonismelor. Ce facem însă? În loc să alungăm numai pe slavonismul care ne stă în capul mesei, precum zice dl Eliad, ne apucăm şi smulgem o grămadă de pene cu trebuinţă, fără trebuinţă, până lăsăm pasărea golană, pentru ca să o clanţâie toate celelalte. Ba nu o lăsăm, ci curând o coperim cu toate peticele rămase din toga consulară a lui Cicerone, care, dacă ar învia şi ar vedea ce batjocură facem atât limbii sale celei mai aristocratice decât toate limbile pământului cât şi nevinovatei strănepoate, nu mă îndoiesc că nu ne-ar bate cu vergele, iar un Horaţiu ne-ar saluta cu un "imitatores servum pecus".

Nicăiurea şi niciodată comoditatea şi lenea noastră, a cărturarilor români, nu se dă mai pe faţă decât când noi ne formăm dreptul absolut de a pune mâna pe toată limba latină şi a o face de servitoare prea plecată la a noastră. Însă nici este mijloc mai sigur de a ne vădi în ochii străinilor sărăcia limbii noastre, decât când, lenevindu-ne a-i aduna toată avuţia ei la un loc din toate ţările locuite de români, răpim fără sfială de acolo de unde aflăm mai îndemână.

Nu încape îndoială, noi suntem şi am fost siliţi a împrumuta o parte oareşicare de termeni de la limba latină, nu avem însă dreptul de a lua mai mult decât numai pe cât ne lipsiră până acum cutare idei, pentru care nu găsim nicidecum cuvinte în limba românească, cu atât mai puţin ne este iertat a trage dunga peste 1700 ani, a nu şti schimbările prin care a trecut limba noastră, a nu respecta prezintele ei, auzul, eufonia, mai în scurt, legile gramatice şi estetice care s-au învăscut în limbă.

Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât alte însorătoare; suntem însă noi înşine săraci de dânsa, o mai şi sărăcim cu capriciul nostru".

Dl uiţiraB deneagă sărăcia limbii în acest articol ce ne-a câştigat inima şi deschide toate orizoantele întunecate de gramaticile a feluri de autori şi de sisteme. D-lui, în acest articol, care numai în înfăţişarea sa străină de ortografie ne aduce aminte de Ardeal, deneagă dreptul de a despoia limba latină; iar noi, care mărturisim că făptuitorii feluritelor gramatici sunt toţi absoluţi, ba încă şi filozofi absoluţi, noi denegăm că vreodată românia va putea urma pe căile criticate de dl uiţiraB, pe căile alese de unanimitatea concetăţenilor săi. Avem convicţia dureroasă că Ardealul pe mult timp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură românească, de nu va părăsi sistemele cu care o înăduşă acum pedantismul latin.

În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească românilor de povăţuire şi de comparaţie vie a luptei între neogalimatio-latini şi cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latineşti nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că românii care au spunere sunt datori a zice spusăciune mai bine decât expoziţie, sau expoziţie decât expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decât urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întâi moldo-român la cuvinteluate din limbi străine, eufonie sfinţită prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decât regulile, în acel instinct de ţie, decât logica ablativului sau a altui mod.

Aceşti doi oameni vestiţi prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă şi talent, al doilea cu judecata dreaptă numai şi conştiinţa naturii limbii sunt Ronsard şi Malherbe . Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amândoi au întrebuinţat materia ce aveau sub mână după ideea ce-i împingea; publicul şi posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conştiinţa întregului neam.

Românii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică când au vestit şi descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba; propovăduirea aceasta nevoieşte o răspicare şi o tălmăcire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se înţelege a se întocmi unlucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Careoare erau principiile nemuritoare ale românilor ameninţate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba românească ce din zi în zi grecismul şi slavonismul o înfăşurau în prejitoarea morţii; grecismul şi slavonismul mâncau limba cronicarilor, limba română pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Şincai şi a lui Petru Maior. Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism ori dincotro veneau, fără a introduce alt străinism şi încă un străinism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; dacă Ardealul ar fi avut viaţă şi mişcare în lume, va putea încă să împună şi o limbă. Gândim însă că limba acolo îşi are temelia unde a trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, îninstituţii, în istorie, în monumentele scrise, în mişcarea zilnică, însuflarea obştească, în obiceiurile sale şi a ajuns a produce măcar comedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea şi să spunem adevărul ce-l avem toţi în minte că Principatele au scăpat românia. Când restauraţia începu, adică reacţia în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restauraţia, aveau ochii nu la turma năcăjită de saşi, de unguri şi de sârbi, dar la cei români de la poalele Carpaţilor ce sta în picioare cu steagul şi sabia româniei în mână; acei români care au făcut tradiţia românească, revendicată de veacul al XVIII-lea şi au prelungit-o până în zilele noastre, dând vreme şi ardelenilor a se trezi, a se cunoaşte şi a aduce sprijinul lor frăţesc. Propovăduirea restauraţiei acestii a ademenit multă tinerime a crede că românia începe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbinţeală decât cumpănă; elevi ce cunosc numai slova şcoalei cearcă a îndemna pe români a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos în nr. 22 publică, sub cuvânt de limbă, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poată serios ocupa de speculaţii filozofice şi limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei; toate sistemele îşi aşază o idee bună sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacţionari poate mâhni pe român, dar greşelile ce împestriţează acel panegeric. Una, greşeala este că începe neamul cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala limbii hrisoavelor, limba publică, cu şcoala limbii cântecelor populare, limba inimii neamului, cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti, limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îşi dau mâna din veac în veac, până la şcoala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă în nimică cu tradiţiile scrise şi orale. Al doilea, greşeala este de a propovădui că limbile se reformează, când dimpotrivă limbile se formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către "nenorociţii hrăniţi cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buni români". Cunoaştem însă o epocă, unde mai că românii găsiseră forma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligenţa pretutindene era deşteptată, în care din toate părţile şi într-o unire de glas, de spor, şi de ţel, acel al naţionalităţii, se da la lumină numeroase jurnale şi publicaţii, în care au ieşit la iveală colecţii istorice ca Letopisiţele, s-au adunat cântecele poporale etc., etc. Această epocă a fost pe la 1840; şi acei ce erau în capul acestei mişcări intelectuale erau tocmai de acei români, rătăciţi de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieţi, ca să învăţăm şi noi cum se scrie, dar fiecare scrie, şi critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru români să se fi înăduşit toate inimile în cărţile latineşti; ar fi crezut toţi românii că românia începe cu şcoalele din Blaj, cum zice tânărul neofit, şi în loc de o înmulţire de idei, de o deşteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micşorat şi o înmulţire de pedanţi. De la cine a învăţat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muştrii (modele), dar ei aveau talent şi ... giudecată.

Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporţii propovăduirea de restauraţie ardelenească. Pe adeverirea şcoalelor moderne şi a neofiţilor iuţi, deşi nu iscusiţi, românii nu pot pune temei. Cine mai mult decât românii sunt plecaţi a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obştii? Care neam altul slăveşte, fără alegere şi critică, orice nume de ai săi ce pluteşte în istorie, în literatură sau în funcţii civile şi religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oameni vrednici, de talent, de inimă şi de judecată, care cu dreptul sunt preţuiţi, câţi alţii trăiesc numai din fala românului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschişi şi înaintiţi peste orizontul mic al unei gramatici şi al unei şcoli, câţi alţii trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanţi redactori de jurnale, redactori şi discipli umiliţi, ce fac din sistemă o dogmă şi din propagatorii dogmei nişte fetici literaţi şi politici? În umilinţa lor, ei ameninţă de urgia focului reacţionar pe necredincioşi: critica secheamă batjocură şi cer conferinţe mature despre limbă; nu pot lua aminte că lumea e sătulă de conferinţe şi că decadinţa limbilor, a artelor a început când s-au ridicat sisteme, grameriani şi retori, ce au stârnit şi iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul şi judecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele şi consecinţele ridicole, trebuie oare neamul orbeşte să le urmeze, pentru că doi, trei sau o mie de oameni şi-au jertfit viaţa lor a produce acele sisteme? Căinăm oamenii, îi preţuim pentru gândul bun şicredem că cu cât sunt mai de inimă români, cu atâta mai mult se vor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est.

Critica nu are vreme a răspica mărimea restauraţiei din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele şi datele tradiţiei româneşti. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cu entuziasm înaintea fraţilor ardeleni care nu au primit decoraţii ruseşti şi ziceau : "Ardealul este matca româniei; în munţii săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt ataşaţi la pământul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc caoasele lor să se odihnească în pământul părinţilor lor, şi aceasta le dă o mare virtute de rezistenţă; ei, când se ridicară şi ieşiră din cuiburile lor, trecură munţii şi formară gemenele Principate... Să nu ne îndoim, şi la noi în Principate sentimentul naţional este în adâncul inimilor, tot aşa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unităţii române, înainte de a fi propovăduită de scriitorii români al veacului acestuia de deşteptare, a fost în inima căpitanilor şi a domnilor viteji şi în neobosita muncă şi străduinţă a ţăranului. Din începutul deosebirii şi al despărţirii în provincii, românii noştri căutară totdeodată de a le lăţi şi întinde spre râpile Dunării, către Mare de o parte, şi de alta de a nu se dezlipi şi a se înstrăina de ciuburile, de locurilelor de întâia ocupare. Aşa mişcarea literară veni târziu în urma atâtor străduinţe eroice făcute în Ţara Românească şi Moldova pentru necurmarea tradiţiunilor istorice. Aşa, înainte de părintele Petru în Ardeal, logofătul Miron în Moldova priveşte pe românii toţi de laolaltă ca o singură familie; şi mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voieşte să unească pe români într-un singur stat; mai înainte de Mihai chiar Petru Rareş, bastard al marelui Ştefan, reclamă moşia părintească în Ardeal. Şi de ne-am afunda mai înainte în istorie, spre a căta sentimentele de frăţie română, am vedea că Ioaniţiu cerea de la papa coroană pentru el şi urmaşii lui întemeiat numai pe titlul de român. Într-un cuvânt, cu cât vom desluşi mai bineşirul faptelor româneşti de la început, cu atâta mai tare ne vom încredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură."

Ostaşii mari ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbate peste codri şi peste dealuri: cronicarii, stâlpii literaturii, aţâţă unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii şi a sângelui, şi unii domni prin şcoale înflorite deschise tot neamului. Unitatea şi tradiţia în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Şincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. Încotro şi când îşi întorc românii ochii şi gândul lor, dau de Principate, centrul vieţii neamului. În zadar ar vrea fraţii ardeleni să respingă influenţa veche şi nouă a Principatelor. Existenţa politică a ţărilor, cât de mică este sau a fost, era şi este un punct strălucitor; şi inimile românilor nu puteau fi aiurea; de aceea după aspiraţiile politice a venit influenţa ideilor şi a civilizaţiei. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadenţă pentru Principate, marii ardeleni ce ştiau Moldova şi Valahia mai bine decât Banatul şi Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor şi a traducătorilor. Astăzi, când Principatele trăiesc în şirul ideilor franceze, astăzi, când limba umblă şovăind între multe sisteme, astăzi, când forma veche a stilului este uitată şi rătăcită fără întoarcere, iar forma nouă română încă scriitorii nu au nimerit-o, totuşi şcoala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradiţiile restauraţiei, nici de viaţa ei însăşi. Sub sistemele latine prin care schimbă limba nu poate mistui stilul franţuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureştenii puţin, ieşenii mai mult îşi adapă inspiraţia de viţele vii ale neamului, caută a-şi ascunde străinismul măcar sub cuvinte române sau învechite în românie, pe când ardelenii, săraci ca şi ţăranii de stilul limbii, cearcă a-şi ascunde sărăcia cu mitologia şi cuvinte latinizate. Mulţi Ronsard avem, dar Malherbii întârzie a sosi. Ştim că gândul a fost bun, ştim în Bucureşti, în Iaşi şi în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost şi sunt pătrunşi de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este păstrat; ştim că din ei mulţi ar muri şi mulţi au suferit pentru mărirea şi mărturisirea româniei, ştim încă şi vedem că, oricând scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul şi la văzutul românului, uită sistemele. Răul este că pe lângă dascălii noutăţilor, care au cumpănă în aplicaţia sistemelor, vin ucenicii care îşi pun silinţa şi fala nesocotită şi neştiutoare a întrece pe dascăli. De la gândul restauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gândul de a stârpi cuvintele de extracţie străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exageraţiile şcoalelor combatem, nu şcoalele, nu munca, nu îmbunătăţirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă, este carte în iune, sunt alte cărţi tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile au reguli şi excepţii, că nimică în lume nu este nou, şi s-au aflat visuri şi cercări limbistice româneşti şi în veacul al XVII-lea. Şi noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De la Traian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de la cronicari? Care-i limba neamului român? Limba lui Ciceron şi a lui Traian, sau limba soldaţilor lui Traian?...

Până ce Patria va dezlega publicului român această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt în armonie cu neamul; şi rămânem în încrederea că limba română e o limbă deosebită acum şi a fost osebită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după reguli încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră.

În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe români a părăsi limba strămoşească, am rămas nehotărâţi dacă acestea provin din prea mare ştiinţă, sau numai din fantazia novatorilor, după şcoalele de unde ies, bucureştene sau ardelene. În mai multe rânduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndrepta zicerea şi a respinge şi acest temei, pentru că cuvântul radical al d-lor stă în contradicţie cu istoria neamului, cu tradiţia românească şi cu scrierile restauratorilor; unii din radicalişti, raţionalişti, şi ce vor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alţii pornesc de la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. După aceştia, coloniştii romani au urmat de la descălecatul întâi a vorbi şi a scrie latineşte, şi numai cu vremea, cu megieşia şi amestecarea bulgaro-slavonă, s-au şters dintre ei limba şi literele latine. Din nenorocire pentru aceşti utopişti, istoria lumii şi un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturiseşte că în lumea română, pe lângă limba oficială latină, trăiau cot la cot şi dialecte compuse de latineasca cea obştească ce nu a pierit niciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldaţii romani, răsplătiţi cu pământuri în ţările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor ţări biruite şi au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadenţa romană, limba latină oficială pică şi ea; dialectele provinciale intră la rând şi se ridică la grad de limbi; asemănarea limbilor române, franceze, spaniole şi italiene nu vine de la limba latină, dar de la cea latinească a soldaţilor. — Cu cât cearcă cineva analogiile, suind şirul veacurilor, cu atâta asemănarea între limbile surori e mai mare în construcţie, în cuvinte şi în idei. Pe când limba latină este uitată ca limbă vie, şi rămâne numai o legătură a cancelariilor, a învăţaţilor şi limba bisericii, limbile nouă se încerc a scrie şi a creşte. Greutatea întâmplărilor istorice, tendinţele religioase ne siliră pe noi, românii, a trăi în înrâurirea slavonă, ca înrâurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba românească scrisă a început cu literele chirilice, despărţită cum era de vatra civilizaţiei neamurilor latine, care neamuri luaseră literele latineşti nu ca o moştenire a limbii lui Ciceron numai, dar ca un avut al civilizaţiei italiene din străvechime, civilizaţia aceea ce a respins litera grecească.

Multă vreme, dialect popular numai, restrâns în întrebuinţarea casnică şi în relaţiile private, dialectul putea să piară de piere fiinţa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Maramureşului şi ale Făgăraşului, neobicinuinţa pe atuncea a crăiilor de a amesteca neamurile şi a constitui omogeneitatea ţărilor, şi mai ales întemeierea domniilor române a Valahiei şi a Moldovei, întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică şi se impune dregătoriilor, începe a se scrie prin acturile publice şi se preface în limbă. Cum ne-a părăsit limba latină oficială cu strângerea românilor, asemene şi limba slavonă ne lasă cu înfiinţarea straturilor române. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni când românia era în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, şi goni limba slavonicească de tot din lumea română şi începe adevărata şi singura tradiţie a limbii române.

XII

Depărtarea românilor de apus, de unde era originea lor, îi aruncase nu numai în catolicismul răsăritean, dar şi în slavonism, slavoneasca fiind limba politică, oficială şi religioasă a Dunării. Cercările lui Racoţi de a trage pe români la dogmele lui Calvin, într-o ţintire politicească, îl îndeamnă a porunci tălmăcirea cărţilor bisericeşti din slavoneşte şi a întemeia slujba bisericii în limba română, pentru a-şi câştiga numeroasa poporaţie română din Ardeal şi din comitaturile ungureşti şi a nu o lăsa nici catolicismului răsăritean, nici catolicismului roman, care, după cum este ştiut, nu îngăduie serbarea liturghiei în altă limbă decât în limba latinească. Unul din cele vechi titluri ale limbii româneşti este: "Psaltirea ce să zice: cântarea a fericitului proroc împărat David, cu cântările lui Moisi, şi cu suma şi rânduiala la toţi psalmii, izvodită cu mare socotinţă din izvod jidovesc pre limba românească, cu agiutorul lui Dumnezeu şi cu îndemnarea şi poronca, dimpreună cu toată cheltuiala, a măriei-sale Gheorghe Racoci, craiul Ardealului i proce. Tipăritus-au întru a măriei-sale tipografie dintăi nouă; în Ardeal, în cetatea Belgradului."

Şi mai departe: "Cinstitul şi luminatul semn al măriei-sale craiul Ardealului, şi al domnului părţitor Ţării Ungureşti, şi a Şpanului secuiesc oşteşte i proce." I. Corinth. "În soborul creştinilor mai voiesc a grăi cu înţeles 5 cuvinte, învăţând pre alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi străine." Cuvintele aceste de seamănă a fi critica sistemelor limbistice de astăzi ale românilor sunt o lovire făţişă în contra bisericii latine. Predoslovia către măria-sa craiul Ardealului şi predoslovia cătră cititori I. Corinth este un curs de istorie a schimbărilor politico-religioase ale vremii şi o dovadă că limba scrisă a început cu tălmăcirile acestea. Pretutindene unde se află suflare românească limba slavonă părăseşte altarele şi oficialitatea; revoluţia se face într-o clipeală şi fără contestaţie pentru că era în inima neamului de a vieţui din puterile totale ale lui, pentru că era în natura dreptei judecăţi a românului şi pentru că întemeia şi mai tare duhul neatârnării neamului şi împrospăta antipatiile de seminţie amorţite acum de mult, cu legături politice şi religioase. Dar tălmăcirile poruncite de Racoci cu scop politic aţâţau îndată luare aminte a staturilor române: luând din reformă ceea ce era după înţelesul şi folosul neamului, limba vie şi serbarea bisericii, bisericile din Ţara Românească şi din Moldova, mai cu seamă din Moldova, unde clerul avea mare nume de învăţătură şi de evlavie, opun la acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii şi evanghelii comentate, anticalviniste şi păstrează nejignită credinţa religioasă a Principaturilor ce era puterea lor, întărind prin influenţa lor şi credinţa îndoită a românilor de peste Carpaţi.

Încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru români a da născare unităţii române în toată întregimea ei, a întări naţionalitatea prinţipaturilor cu inaugurarea desăvârşită a limbii şi dezbârnarea iar desăvârşită a credinţei ce putea să le atârne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastră de atuncea.

Precum tot din epoca reformei religioase porneşte şi întemeierea unor limbi apusene ca limbile franceză şi germană, asemene şi la noi tradiţia limbii porneşte de la lupta lui Racoci şi reacţia Principaturilor în contra propovăduirii calviniste.

După titlurile istorice ale neamului ce nu le recuză nimene, după analele pozitive ale limbii, în zadar am mai cerca vreun temei şcoalelor moderne, care toate înlăturează şi pomenirea chiar a tradiţiei, ca oamenii cei noi ce îşi tăgăduiesc părinţii, neştiitoare poate aceste şcoli că analele noastre răspund la epoca cea mare europeană zisă Renaşterea, adică epoca în care popoarele de toate viţele şi-au găsit forma desăvârşită în limbi, în naturi, în poziţia politică şi au plecat pe calea cea largă a ştiinţelor şi a civilizaţiei.

Am zis că şcoalele limbistice au cuibul lor în Bucureşti şi în Ardeal. Acele din Bucureşti care au luat de organ Patria sunt şcoale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, da nu română, pe formele şcoalei ultraromantice franceze de la 1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cu manta pe un umăr, cu ghitara aninată de gât şi cu spada în mână, şcoli de geniu necunoscut în ingrata românie, şcoli ce nu au nevoie de a ţinea seamă de istorie, şi cheamă tradiţia o coterie. Adevărat că scrierile ce ies din aceste şcoli sunt netrebnice pentru mulţime; adevărat că propăşirea ideilor se întinde la numărul fericiţilor ce le pot înţelege; adevărat că nu sunt de acele "ce spun cinci cuvinte învăţând pe alţii, dar de acelea ce spun zece mii de cuvinte în limbă străină"; adevărat că aceste şcoli au de scop a învăţa şi a convinge pe cei învăţaţi şi convinşi numai. Curioasă coterie este tradiţia, de o pot înţelege şi mulţimea, şi învăţatul, şi şcoalele bucureştene.

Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiţia calvinistă, Ardealul, care în veacul trecut s-a luptat cu acea tradiţie în contra năduhului străin, purcede şi el însă din radicalism, şi radicalism latin. Multă ştiinţă, multă erudiţie sunt în Ardeal; prin urmare, logica istorică nu a putut fi neştiută şi neînţeleasă ca în alte şcoli.

XIII

Această contradicţie vederată a tradiţiei cu fapta învăţaţilor ce leapădă tradiţia, ascunzând-o, sub pretext de baştină latină, ne-a adus a cerceta dacă nu cumva vro idee mai departe nu stă ascunsă în sistemele latineşti ce înfloresc în Ardeal cu cuvânt de românie? Ardealul nu este ca Principatele o întregime de credinţă; şi şcoalele latine, şcoala de la Blaj, e şcoala românilor uniţi. Nu doară că credem că căpeteniile ar putea vrodată falsifica dreapta judecată a românului, încât, ca sf. Petru, să se lepede de românie, dar ideea religioasă fiind o putere asupra popoarelor, am văzut cu oarecare îngrijire şi îndoială latinirea neobosită şi sistematică ce vine din aceste şcoale, cu atâta mai mult că catolicismul român este foarte îndrăzneţ la prozelitism. Pentru românii ţărani, primejdie nu încape; deşi toleranţa religioasă a fost un act pururea cunoscut în faptă, de nu în drit, de guvernele ţărilor, unitatea credinţei nu s-a clătit, şi este de adeverit că nu se va clăti vrodată; dar propovăduirea catolicismului ce se face, ajutată de latinirea limbii, ar tăia în două unitatea morală ce leagă deosebitele familii româneşti, acea unitate care ne-a mângâiat veacuri şi a făcut puterea sufletului nostru. Statornicia Principaturilor în patimile istorice a produs rodurile dorite; mântuirea a sosit astăzi! dar, osebiţi de viţele vii ale neamului prin hotare politice, ardelenii, de vor aluneca pe calea propagandei, se osândesc a pieri, slăbind totodată mijloacele neamului de a se ridica la poziţia la care îi cheamă astăzi prefacerile politiceale lumii. Zile de frăţie ca a Blajului din 15 mai 1848 se ridică rareori în istoria unui popor împărţit în credinţa sa. Spuie căpeteniile a uniţilor şi a neuniţilor cu câtă muncă sufletească au putut pe treizile impune tăcere pizmelor religioase?

Biografia latinitorilor, începând de la Petru Maior şi de la restauratori, ar putea să ne puie pe urmele unei propagande, de care nu credem să fie bucuroşi românii şi ne va modera în iutele prefaceri limbistce întemeiate pe limba latină.

Pentru a scăpa România de panslavismul ce o cotropea în minutul unde venea panslavismului, pe nourii nordului, ajutorul înarmat, înavuţit şi năvălitor al moscalilor, se ridica limba scrisă ce izgonea slavonismul şi din biserică; acea limbă scoasă din aplecările întregului neam, în ziua primejdiei întărită de cronicari, s-a luptat până astăzi şi a făcut singură unitatea şi tradiţia românească. Depotopul slavonismului ne-a scăpat reforma; de Calvin ne-a scăpat conştiinţa românului, care a luat limba fără a-şi da credinţa; de potopul latinirii, ce şi cine a scăpa românia?

Partea a doua

Simţul firesc al românului seamănă a fi ameninţat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, şcoalele se ridicăuna asupra alteia şi se întreabă în furia polemicii stârnite de câtevaluni: Cine a dat născare jargonului? Tu... eu?... Bucureştii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacţionarilor, aristocraţilor, slavonilor şi rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzând ale dlui B... , au slăbiciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cânta româneşte este bun, dar că meşterii nu sunt vrednici. Noi, care credem că glasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii, şi putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine şi pe uri politice fără fiinţă astăzi, noi, care credem că glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decât o coterie, cuvânt mai mult artistic şi glumeţ decât drept, aruncat de dl B... cu dezinvoltura ştiută a limbajului bucureştean, ne-am încredinţat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterie însemnează societăţi mici (româneşte: adunări), sau prietenii literare şi altele sau şcoale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viaţa obştii şi a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării şi pedanţii.

Cât de frumoase sunt sistemele şi rodurile lor, sunt români nătângi, convinşi că o limbă, fie ea turcită, grecită, franţuzită şi slavonită, când vorbeşte de neam şi s-a născut cu el, când spune de trecut, de patrie şi în fiecare cuvânt stă o tradiţie istorică, o durere,o fală, sau o simţire, e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stârpi. Propovăduirea calvinistă a produs vietatea româniei; ea, precum s-azis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat şi în biserică, care oficialitate ne mâna în adevăr a nu mai fi naţie şi reduce limba la un patoa dezmoştenit precum e acel patoa românesc de pe şesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă şi reacţia românească în contra ne aduse forma desăvârşită, forma concretă a neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere, am zice că românia a ieşit înarmată de toate puterile vieţuitoare din revoluţia religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpând din vedere că neamul nostru este rodul lumii romană şi al lumii barbară pe malul Dunării, cum franţujii, italienii, spaniolii sunt rodurile în alte proporţii al civilizaţiei vechi şi a sălbăticimii. Moderna ură politică a moscalilor, de care poate fraţii de peste munţi ca mai depărtaţi nu erau şi nu sunt pătrunşi ca noi, ne-a aruncat în italienism, în franţuzism şi în alte isme ce nu erau şi nu sunt românism. Însă primejdiile politice, încât priveşte robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-şi ridica capul.

Deosebitele şcoale despărţitoare lumii română se unesc în socotinţa lor despre puţina ştiinţă a limbii slovenilor şi prin slovenii aceştia ne măgulim a crede că se înţelege reacţionarii moldoveni ai României literare. Ce vor să zică şcoalele cu cuvântul de ştiinţă a limbii nu se prea pricepe, căci ţesătura, legătura părţilor unei fraze, singularul şi pluralul sunt astăzi ştiinţe ale copiilor şi nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învăţătură. Purechetul unei virguli, lipsa unei vocale, greşul unei perioade sunt lucruri serioase, mărturisim, şi vrednicesc refutaţii şi nopţi de neodihnă a capetelor învăţate, dar să fie îndurare şi iertare când cititorul va putea culege ideea prin greşelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărţile maibune... îndeosebi pentru limba română, unde să căutăm regulileei? În şcoale?... Dar şcoalele se deosebesc toate prin sistema deţesătură şi de ortografie, şi toate pornesc de la analogii străine, unele italiene, altele latineşti, altele franţuzeşti. — În cărţile bisericeşti, în cronicari, în pildele lui Şincai, lui Klein, lui Maior, ale puţinilor cărturari în urma acestor, în poeţi ca Cârlova şi Scavinski?... Dar şcoalele, ca să fie logice, trebuie să respingă şi pe unii şi pe alţii, că ei sunt barbari, şi nu sunt români, după Blaj sau după Bucureşti.

Dacă cărţile şi manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decât aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunem regulile, rădăcinile, terminaţiile şi schimonositurile combinate şi complicate ce ne impun şcoalele, şi putem crede ca cuvânt de evanghelie că Iaşul, Blajul sau Bucureştii au găsit românia prăpădită.

Nu. — Cărţile cele întâi erau izbucnirea duhului neamului, ce îşi găsise întregimea lui după frământarea nevoită a veacurilor, erau revoluţia învingătoare a ideii româniei, ce se mişcă în sfârşit înveacul al XV-lea şi vin la lumină în veacul al XVI-lea, cu limba, cu aplecările, cu civilizaţia şi presimţirea de tărie a ei. Până a nu luci la soare, naţionalităţile mocnesc veacuri, şi odată răsar cu toate armele lor, credinţă religioasă, credinţă politică, civilizaţie şi limbă.

Ideea româniei, născând în veacul al XVI-lea, se preface în revoluţie politică şi porneşte regulat analele naţionalităţii prin tipărire de cărţi: dar temelia acelei revoluţii este tradiţia orală.

Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cântecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor, iar nicicum românismul nou. Astă tradiţie orală, neţinută în seamă de şcoale, astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti, e limba. Câtă osebire ar fi între provincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut şi mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul.

Decât vom discuta şi argumenta latineşte despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, şi pe dascăli şi pe ucenici, ne închipuim mai bine că românii nu ştiu nici latineşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte; şi se mulţumesc a spori înainte, în rod şi în frumuseţe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii şi slavonii.

Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris până a nu fi gramatică în limbile lor, şi scrierile lor au slujit de-a face gramatici, şi fac podoaba neamurilor lor şi a omenirii. Naţionalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminaţiile unei limbi, dar în limba uzuală; românilor numai le-a fost dat a începe viaţa cu cărţi nepotrivite şi a slăbi naţionalitatea cu sisteme şi chestii înnoite din gâlcevirile retorilor picării grecilor şi a românilor şi din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc.

De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească şi reacţia mântuitoare în contra scolasticii latineşti, ce ne duce la apostazia naţionalităţii. Uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag politic, ce nu mai prinde loc acum; între români, moldovenii, şi între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au impus românilor nici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca şi în lupta naşterii, a sprijinit tradiţia scrisă şi tradiţia orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi şi a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, care a pus mai multe pietre la zidirea veche a naţionalităţii a se convinge dacă limbile nouă fac cât limba veche, cât de frumoase şi armonioase sunt ele, dacă substituţia lor este putincioasă, de nevoie, şi conformă cu ţelul la care sunt chemate limbile de a fi un organ de înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, şi a se încredinţa că latinirea, sau franţuzirea, sau talienirea româniei vredniceşte truzile ce am putea întrebuinţa în cercetări şi lucruri mai serioase.

Nici o pricină personală nu ne-a îndemnat a pune pe hârtie micile observaţii ce a tipărit România literară sub nume de Cugetări, nici nume, nici profesie de cărturar nu avem; în călătoriile silite, uneori primejdioase, între români la 1848 am avut prilej a vedea şi a ne dovedi nepotrivirea doctrinelor nouă ale limbii cu firea duhului, cu nevoile şi cu obiceiurile neamului. Cum zicea d... B. pe Câmpul Libertăţii de la Blaj de silnica legătură a Ardealului cu Ţara Ungurească, că ungurii puneau la cale de români fără români, am putea să zicem şi noi că gramerianii au pus la cale limba fără a întreba pe limbă. Un lucru necontestat că limbile se prefac, dar seprefac ele singure cu întrebuinţarea zilnică, cu sporul ideilor şi nevoile civilizaţiei; însă prefăcătura adusă de ani şi de trebuinţă, măsurată pe noima aplecărilor şi a năravurilor neamurilor e nesimţită la auz şi la vedere. Tulburare în limbi, cum a fost revoluţia noastră, pică în baltă, dar nu pică până a nu aduce confuzie în idei, desfrânare în condei, cacofonie şi stavilă în inspiraţie. Când revoluţii de aceste năpăstuiesc neamurile, sau neamurile pier, sau oamenii de judecată vin dincotrova şi se opun potopului stricător.

Priveala unei polemici aprigi, ce a picat într-o înjosire de idei şi de cuvinte neiertate, ne-a fost întrerupt şirul ideii noastre istorice. Să o urmăm de aici înainte, după cum faptele şi vederea românilor ne-au arătat-o în câmpul Blajului, al Filaretului, pe şesurile Tisei şi pe malurile Prutului.

Un lucru dovideşte polemica, că toţi românii nu sunt poleiţi şi ciopliţi ca atenienii, dar că au mult din firea beoţianilor; maidovedeşte polemica încă că pedanţii sunt iuţi, şi îndeosebi că o seamă de învăţaţi ai Ardealului apără limba născută din sisteme, ca o limbă ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu este românească. Judecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franţuzeşte, şi nici un moldovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic că predicile politice de pe câmpul Blajului de la 1848 s-au ţinut într-o limbă necunoscută celor patruzeci de mii de români adunaţi şi că acea adunare, fără Iancu, fără Buteanu şi fără alţi feciori asemene, ce nu vorbeau după gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mistificaţie. Facem chemare la mărturisirea celor ce au fost faţă, iar dacă mărturisirea ar putea lipsi, ne îndreptăm la gazetele din acea epocă şi la protocolul adunării din mai 1848. — Suntem convinşi că înşişi învăţaţii Ardealului sunt astăzi uimiţi de rodurile şi confuzia propusă; simţim aceasta la moderaţia temeiurilor, a criticilor din nr. 22, 23, din Foaia pentru minte, unde cunosc că sistemele au întrecut hotarul lucrurilor iertate. Nu vom ridica ce este greşit în apreciaţia dlui G. S. despre autorii franţuji şi limba franţuzească vorbită în Paris, deşi se pare ciudat ca Iaşul şi Blajul să discute aceste obiecte, când e vorba de românie; însă dacă în Franţa există academia, şi academia folositoare, aceasta vine pentru că în Franţa nu sunt, nici au fost mii de sisteme şi de şcoli, mii de gramatici, lexicoane şi opere, după acele şcoale şi sisteme felurite în consecinţe. Are Franţa academie, pentru că Franţa în vreme a înlăturat pedanţii, pentru că gramatica s-a mărginit a da numai reguli organizatoare a graiului unei limbi ce se vorbea şi se vorbeşte, iar nu codul unei limbi închipuite. Nu este drept ce zice fratele G.S. de fraţii moldoveni că nu pricep că limba se schimbă cu vremea. Moldovenii au pus schimbarea ca un axiom de cele ce nu au nevoiede demonstrare; ne pare rău de a-l îndrepta la nr. din România literară; dar acum zicem că, de se schimbă limbile, gramatica însă nu. Critica din nr. 23 a F. P. M. (Foaia pentru minte) se ocupă mult de alteraţiile şi pronunţiaţiile provinciilor; şi aici ne pare rău de înţelesul criticului că provincialisme nu sunt limba; dar când oamenii din osebitele provincii, ca cronicarii, Klein, cărţile bisericeşti şi mai târziu Şincai, s-au tălmăcit tot într-un fel, fără a pica în hiere, fără a mânca şapă şi fără a-şi pierde pşenea etc., suntem siliţi a crede că este o limbă. Am crede chiar într-o gramatică ce s-ar face pe documentele ce avem, dar nu pe documente ce ne închipuim că am avut. Gramatica ce se complică şi, pentru a vorbi mai drept, care porneşte de la filologie, nu dă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase câteodată, dar totdeauna împoncişătoare realităţii. Românii au dat prea mare însuşire filologiei, sau mai binecuvântologiei, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o până ce au făcut din ea temelia unei limbi; dar nici Academia Franceză, nici gramaticile franţuzeşti nu pornesc de la filologie. Lexiconul a înscris cuvintele vechi sau nouă, ori de ce baştină, introduse de practică, de amestecarea dialecturilor provinciale şi străine, de inspiraţiile şi talentul scriitorilor. Gramerianii, pornind de la realitate, au cules şi statornicit reguli organice ale ţesăturii, singura misie şi datorie a gramaticii. Când practica leapădă un cuvânt, academia se mulţumeşte a însemna noima şi etimologia lui şi a spune: cuvânt vechice nu se mai întrebuinţează; când practica a făcut un cuvânt, sau a împrumutat unul, academia îl înregistră iarăşi cu noima şi etimologia sa. Polemica însă, cât nu va ajunge în necuviinţă, nu poate fi nefolositoare şi ne-a deştepta într-o zi calea adevărată. Precum fraţii ardeleni, cărora le cunoaştem multă ştiinţă latinească, sunt greşiţi în apreciaţia lor despre autorii şi limba franceză, asemenea le este greşită propunerea despre dl Eliade, ca cap de şcoală în Moldova. Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală; nici teoriile italiene şi romantice ale vestitului revoluţionar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Cei din rari şi respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puţini imitatori, rămânându-le lauda numai că au dat semnul mişcării intelectuale, şi dându-şi laudă mai mare încă, nu cu sisteme gramaticale, dar cu cercetări istorice, cu cercări de poezie şi alte asemenea ce au aţâţat publicaţiile şi scrierile moldoveneşti de pe la 1840. Dar şi apreciaţia criticului despre românismul Principaturilor e greşită; românismul până la veacul al XVI-lea era numai în colţ, şi staturile române se mişcau în rotirea slavonismului, care, am zis-o o dată, era civilizaţia preponderentă. Slavonismul era Dunării ce a fost Apusului latinismul. Ardelenii, neavând fiinţă legală, nu aveau nevoie de a se ţinea de tradiţia politică a vremii; dar dacă arhiva oficială şi biserica au fost slavone la noi, să nu uităm că relaţiile dregătorilor cu locuitorii au fost româneşti, că cărţile domneşti către dregători erau româneşti, că tranzacţiile scrise şi judecăţile se făceau româneşte; şi dacă în Ardeal este colecţia de două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de mii de zapise, cercetări, titluri de proprietate şi hotarnice originale româneşti. Erau aşa de români, că toate hrisoavele sună: "Înaintea noastră şi a boierilor noştri moldoveneşti.." Tălmăcirile uricelor, slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sunt încă dovezi ale româniei şi titluri ale limbii.

Studia istoriei nu este numai în cărţi tipărite: cartea vie a poporului, adică năravurile, obiceiurile publice şi private, portul, muzica şi limba ne vor da poate soluţia ce o căutăm, soluţie ce o simţim cu toţii, învăţaţi şi neînvăţaţi, şi care unii o vânează pe pământuri străine; nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece mintea unui neam.

Este în obiceiul criticilor, ce simt pămâtul înfundându-se sub greutatea unor sisteme, a sări din un obiect în altul şi de a pune în cauză efectul. Aşa şi dl G. S. de la gramatică a sărit la frumuseţile stilului, de la Blaj la Atena şi la Roma; şi de la frumuseţile stilului la clasicii lumii, de la clasicii lumii la cântecele populare... Dl G. S.şi toate şcoalele noastre trebuie să urmeze tocmai din contra,... să pornească de la cântecele ce le hulesc ca să ajungă la clasici!...Prin câte fazuri şi prefacere au trecut toate limbile până la clasici!...Numai noi am avut pretenţii de a ne face clasici până a nu începe, de aceea suntem legaţi în felurite sisteme care au prefăcut toată românia într-o arenă de pedanţi. Fiecare fază în existenţa limbilor a avut o epocă de mărire, a produs o operă ce a determinat faza următoare; dar propăşirile nu au venit cu sistemele; nu sistemele au înfiat pe Ennius Rusticus , nu sistemele au înfiat pe Horatius. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cugeniul, civilizaţia şi calităţile veacului lor. Dar numai prin gramatică nu se fac clasici. Vaugelas nu e numărat între clasicii franţuzeşti, şi nu avem nădejde că românia viitoare va putea pune în rândul clasicilor grameriani de astăzi. Sunt autori care au scris după toate regulile gramaticale, şi nu sunt clasici; sunt alţii plini de greşeli antigramaticale, dar sunt clasici. Pentru ce?... Cea întâi nevoie a omului este a înţelege şi a fi înţeles. Cât de clasic ar fi un om neînţeles, munca lui e netrebnică, şi cunoaştem multe opere de asemenea în biata românie.

Faceţi-ne o gramatică a limbii după limba nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, şi lăsaţi-ne să începem de la început, lăsaţi-ne să ne rugăm lui Dumnezeu; iar nu lui Dominus Zeus, care este un domn păgân, lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţelegem toţi, şi vom ajunge şi noi de când în când a naşte câte un clăsicişor. Noi, moldovenii, dimpotrivă, simţim că o mare avuţie, inspiraţie şi limbistică este în cântecele dispreţuite în Ardeal, şi cu ele şi voia criticului vom urma înainte cercetările retrospective. Şi Homer a fost orb, şi gramerianii de pe vremea lui l-au hulit de barbar şi neclasic. Cu părere de rău vedem pe ardeleni mai mult dedaţi literei lucrurilor decât duhului, multă erudiţie moartă, dar nicicum spiritul filozofic al lucrurilor.

III

Gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un ţel; la români, ambiţia gramerianilor a prefăcut mijlocul în ţel; cu pericolul de a stinge în noi închipuirea, slobozenia gândului, volnicia stilului, armonia, firea şi folosurile scrisului, domnii grameriani ne-au adus într-un timp în care popoarele s-au scuturat de vrăjbile şcoalelor, şi la un neam mândru ca al nostru, în care conştiinţa sângelui a fost vie în cele mai grele vremi ale istoriei sale, a concentra înţelepciunea neamului cu cuvântologie, alfa şi omega ştiinţei şi a râvnei românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Primejdia înghiţirii slavone, frica şi visul rău al gramaticilor şi politicilor noştri, au petrecut-ode mult românii, şi au petrecut-o până a nu fi pe lumea română gramaticii şi politicii. Cine ia pană în mână astăzi nu gândeşte ceva scrie, ce carte de folos va da la lumină pentru inima, mintea şi învăţătura românului, dar gândeşte pe ce mod va scrie, pe care logică gramaticală: pe logica italienească, pe logica ardelenească, pe fantezia franţuzească, sau pe alte logici, nebotezate încă, ca foile Blajului, ca Patria din Bucureşti, ca Zimbrul din Iaşi; nimene nu scrie ca să-l poată înţelege fraţii şi părinţii săi... Patrioţii scriitori, gramerianii, ziditorii de temelie ai limbilor nu văd gloata, poporul iubit pentru care se fălesc că lucrează, sau socot acea gloată deprinsă cu latinească, franţuzească şi italienească; nici unul nu-şi aruncă ochii peste logică şi nu se întreabă când şi când: oare logica lungită, tot lungită şi întinsă, ca o aţă, din deducţie în deducţie, nu cumva duce drept la neputinţă şi la groapa absurdului, dacă ne este iertat a întrebuinţa acest cuvânt străin, tălmăcit româneşte prin cuvântul neghiobie? Logica este de a se opri la pontul unde un princip se loveşte cu alt princip, şi pentru noi este de a ne opri în analogiile stârnite la pontul unde limba noastră respinge limbile străine, la pontul unde aceste analogii vatămă nu numai armonia, dar fiinţa organică a limbii.

România ştie acum de descoperirea manuscriptului moldovenesc din 1427 în biblioteca de la Oxford; acest manuscript dă dreptate României literare în privirile sale istorice asupra limbii scrise. Nu ne fălim de această descoperire, ce ne întăreşte în apreciaţiile noastre, pentru că adevărul izvorea pentru noi din însăşi viaţa neamului; simţim că toate sistemele şi-au trăit veacul şi oamenii serioşi, ca să prindă la putere, se întorc şi se vor întoarce, ca uriaşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiţia istorică în picioare, tradiţia care ne-a făcut şi ţinut români, şi care tradiţie, ea numaine va da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şi ne va pune pe calea civilizaţiei adevărat naţională, de care ne depărtează năluciri.

De a greşi prin mult patriotism este o greşeală frumoasă; de a greşi cu trudă, cu erudiţie încă nu este nefolos: din frământătura minţilor, din scăpăratul ideilor ies priceperea şi adevărul; sistemele, judecata de înseşi rodurile sale sunt în cumpănă de a opri întinsele lor deducţii; mulţi scriitori se alăturează de tradiţii; şi aceşti scriitori sunt cei bine primiţi de cititori; este de prevăzut că în curând şcoalele şi tradiţia se vor uni într-un eclectism, unde ne amână sporul ideilor, dezvoltarea civilizaţiei, şi de care ne leagă baştina noastră, căci românul s-a născut prin eclectismul politic; gramatica se va reduce la misia sa, şi scriitorii, după învăţătura, talentul şi aplecările lor, vor întrebuinţa, alege, lepăda şi româniza cuvintele. De a face din limbă o chestie de naţionalitate se înţelege; dar de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului ei este altă chestie: chestie de pedanţi, de neştiitori, de şarlatani sau de mişei, când nu este cumva o neguţitorie de sentimente patriotice. De a vorbi de aşezarea limbii pe nişte baze mai solide, de baze cerute de regulile ce constituie o limbă este o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi, îngâmfătoare pentru cel ce o scrie, deşartă pentru înţelepţi. Când se naşte o limbă în lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bază solidă, pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea, precum românii, pe condiţiile climei, a vecinătăţii şi o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria. Nu doară să căinăm românii că, surzi şi muţi, nemişcători şi nesimţiţi două mii de ani, nu au avut răbdare a aştepta zilele noastre, pentru a li se face o limbă solidă. Dacă cititorii României literare ştiu muzica, ar putea asemăna cuvintele însemnate cu oarecare întorsături urlate nepotrivite cu notele şi acompanemântul.

Până la ziua dorită a înfrăţirii sistemelor, Patria eroică din Bucureşti, un corp ager, ce respiră ca un torent liber un aer de viaţă vegetală, spânzurată cu sfforţu pe vârfurile antitezei, ca o pasăre pe bolta cerului va urma a sprijini sistemele, ba încă va mai naşte o sistemă ce se iscăleşte Y grec; singură buche sistematică de care scăpase biata românie. De ce rădăcină să fie acest Y grec ruşinos, ascuns în coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde încoada rândurilor de pe urmă ale emigraţiei române de la 1848?...Nu este ardelenesc, căci Ardealul, şi când se îmbracă latineşte, tot vorbeşte româneşte. Moldo-român?... Dar românul de mult s-a despărţit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuri înţelepte, care ştiu, zice dl Voinescu, a pregăti în optsprezece feluri cartofele , dar nici într-un fel a vorbi româneşte?... Crescături hibride ce stârpesc pământul român, de care s-a mai vorbit odată în Moldova.

Roma creşte, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldaţii şi coloniile ei; până în veacul al IV--lea, în care năvălirile noroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterea romanilor, vorba în provinciile romane se împărţea în limba oficială a dregătorilor şi a şcoalelor, adică limba latină, şi o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldaţilor şi a coloniştilor şi de dialectele, ori de ce baştină, ale aborigenilor. Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă şi mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulţime de oameni şi soldaţi din toată împeria, şi mai ales de italieni, de spanioli şi de gali în scopul politic de a încinge Europa şi Italia de sânge credincios, unit cu patria mumă în tradiţii, în religie, în interesele afinităţii; se înţelege lesne că nămolul de oameni aşezaţi în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ce începuse a se tocmi la dânşii, şi totodată tradiţiile, credinţele şi năravurile lor; amestecarea lor năştea limba şi naţionalitatea română sau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporţie mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite.

Greşeala noastră a fost, de când am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină şi celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările
— şi tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi, geniul limbilor — şi desparte o limbă de alta: singurul Petru Maior a presimţit aceasta.

Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia, Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi de români, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, şi altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc în limbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi, ce îşi au perechea în unele din ţările citate; şi în sfârşit numirea de haine, de lucruri, de sate şi de locuri, care numiri desluşite de aproape ne-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii românilor în pronunţiaţie, în florile hainelor şi ne-ar aduce poate a specifica geograficeşte în care lature s-au aşezat, de pildă, coloniştii veniţi din Spania, sau cei veniţi din Galia şi Italia.

De la al IV-lea veac, lumea romană se sfarmă: târgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpânesc de sineşi, care se cuprind de barbari, limba latină se retrage pe vârfurile societăţii, iar limbile şi dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesc cu dialectele romane; dialectul italian rămâne mai roman, deşi numai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puţine părţi eterogene, şi ca tradiţie vie a limbii obşteşti vechi a Italiei; dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani, dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, şi dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcină în Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cuinfluenţa slavonă.

Întrebuinţând porecla dată de dl M. Kogălniceanu unor "Columbi" literari de astăzi, am zice cu temei că, Petru Maior osebit, toţi novatorii din timpul nostru au fost şi sunt tătari în limbă şi în istorie, când s-au silit a ne încredinţa că suntem fiii romanilor de pe malul Tibrului şi ne-au îndatorit a vorbi latineşte. Nici un purist neolog nu poate întuneca adevărul istoric, pentru că adevărul acesta este viaţa ce ne mişcă. Pe lângă izvorul istoric trebuie să mai ţinem în seamă că norodul alcătuit din colonişti şi legionari, trezindu-se într-o ţară cu păduri întinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu climă osebită, cu vecini duşmani înarmaţi şi străini de haine, de limbă, de năravuri, silit de a-şi preface în totul viaţa înlesnicioasă a Italiei şi a Galiei în viaţă aspră, muncitoare, au căpătat alte idei, aplecări şi impulsie, şi-au prăpădit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă. Ce fac neologii din cuvintele născute odată cu românia... cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?.. Ce vor face din rădăcinile pelasge ca: iorum, hora, miros?... Cu ce dreptate vor zvârli sau opri cuvântul codru, cuvânt nelatin, dar ce se găseşte în limba franţuzească veche?... glod, în limba spaniolă şi alte multe?... Bucureştenii şi poeţii din Moldova zic astăzi: parfum... Ardelenii au osândit şi pe Petru Maior de slavon şi ne-au dat lexicoanele ce le ştim.

Acestea sunt temeliile istorice ale limbii şi a neamului. Fapta logică nu poate fi alta, decât o limbă compusă de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin urmare nici unul nu e străin şi slavonismul este o nevoie istorică pentru limba noastră precum germanismul, arabismul au fost nevoile istorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi. Scoate din limba românească ramurile străine... unde e limba... unde e originalitatea ei?... Orice vom face, mirosul slavonesc are să rămâie; doară să ne hotărâm a adopta ex abrupto limba latină sau alta înloc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni se pare că reformatorii nu au învăţat rolul slavonismului în limba noastră; ardelenii şi bănăţenii leapădă slavonismul, pentru că le-au fost urâţi sârbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepădăm slavonismul pentru că urâm astăzi pe ruşi, însă cu toate aceste uri, slavonismul nu ne va lepăda şi el zice ca domnul Moldovei: "Dacă voi nu mă vreţi pe mine, eu vă vreau pe voi". Precum în rânduiala psihologică, asemene şi în rânduiala materială a lumii şi a faptelor istorice sunt principuri ce se împoncişesc la întâia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici şi a vederilor scurte, ce nu văd mai departe decât la gardul lor şi îşi uimesc mintea şi priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte.
....................................................................................................
După socotinţa mea, rolul adevăraţilor învăţaţi ce se vor îndeletnici cu filozofia va fi să se mărginească în definiţia rânduielilor limbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea, întrebuinţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie proprietatea urechii, a bunei judecăţi ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decât cele politiceşti. Cuvântul, fie slav, fie turc, fie latin, ce se va români, are drit de împământenire, şi numai obşteasca frământare şi nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?

Oamenii serioşi, ce privesc literatura ca complementul naţionalităţii, sunt datori să se opuie puhoiului de sisteme cuvântaşe şi acombate tendenţia literaturii cu cuvinte verzi şi stacojii ca frunzele copacilor când le-a bătut bruma toamna, în loc de idei bune...Ideea bună aduce cuvântul... deşertăciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul îi cangrena noastră... Le faux goûtest toujours le faux goût!

Întâi şi întâi, până a nu ne arunca în bolboacele etimologiei şi ale purismului, făcut-am de-amănuntul catagrafia bogăţiei sau a sărăciei limbii? Şi al doilea, câţi ne-am îndeletnicit cu chestii gramaticale şi cuvântale avut-am deplinele ştiinţe cerşute de asemene obiect...? Să nu ruşinăm fudulia nimăruia, dar sub chip de învăţaţi, multă neştiinţă se ascunde, mulţi au zvârlit în sistemele lor cuvinteo sândite străine, care ar putea dovedi de o baştină mult mai română decât baştina osânditorilor.

Când românii vor întorloca o societate serioasă, spre aşezarea şi dezbaterea chestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, când societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte, când se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui, dar după duhul istoriei şi a originilor neamului, atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului. Însă, ce va fişi mai de folos încă, până atunci, ar fi să vie în ciuda pedanţilor un soi de Pascal, Racine să scrie în limba românească fie acea limbă pură sau pe slavonie în ţie, în ţio, în ţiune, în ciune, o carte de inimă şi de duh român... În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele, că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, de gust şi de idei.

Reacţia în contra apucării literaturii de astăzi trebuie să vie judecata şi gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înţelege că literatura este pâinea zilnică a unui neam. Într-acea zi se va ridica furtuna împrăştietoare a pedantismului; puţine scrieri vor scăpa; acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prăpastiei novatorilor, fără însă să se îmbrace cu totul cu mantaua limbii poporale, tocmai ca oamenii ce înot între două ape... Unii, deşi numai tălmăcitori ai ideilor şi scrierilor străine, şi-au pus încale silinţa a le traduce într-o limbă limpede şi înţeleasă, în care sistemele nouă îşi arată urechile când şi când ca o pată neagră pe o pânză albă. Sunt încă câteva scrieri care dovedesc o presimţire demisia literaturii şi se deosebesc de operele pedanţilor prin o mişcare slobodă, o aducere aminte de obiceiurile limbii, şi prin urmare au o acţie morală pe cititori, dar sunt rari... Totimea literaturii seamănă o mozaică a căria pietricele, nepotrivite în flori şi mărime, nu sunt unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula şi zice:"Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosită şi desfrumuseţită,o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atâta, rândul al 5-lea sau 6-lea".

Departe de a împiedeca studia antichităţii şi mai ales acea latină, noi am îndemna din tot sufletul, căci acea studie îi baza dritului nostru istoric. Însă de la studia literală la aplicaţia ei la starea noastră este o prăpastie de şaptesprezece veacuri... Sunt mulţi oameni dintre români care ştiu latineşte şi chiar numai latineşte; asta nu-i de ajuns. Pe lângă latinească mai trebuie tactul care întorloacă trecutul cu ceasul de faţă, ca să le tălmăcească şi să înţeleagă duhul lucrurilor şi frământarea lumii. Învăţaţii noştri latini s-au uitat în lumea nouă prin ocheana lumii vechi. Revărsarea popoarelor nouă a prefăcut pământul, hristianismul a prefăcut civilizaţia; rămâne numai a despica în interesurile şi civilizaţia de astăzi înrâurirea vechimii şi măritişul ideilor, interesurilor popoarelor nouă cu tradiţiile şi viaţa veche.

Deci pentru românie, Tacit , Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor tălmăci viaţa romană şi ne vor introduce în viaţa română... din ei să luăm ce este dreapta clironimie a noastră, ca să o adăogim la avutul nostru; iar restul nu-i al nostru, îi un legatum al omenirii întregi, un muzeu unde toţi intrăm fără a putea lua nimic.

XIII

Cer iertare de descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei, şi câteodată într-un limbaj ce-l hulesc. Aşa de nenorocită este plecarea literaturii române şi aşa de întunecată mintea noastră, că aceste principii elementare ce sunt în alte ţări o faptă vederată, de care nu se mai vorbeşte, ca şi de mişcarea pământului, seamănă a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanteriesă zici că limba, literatura şi poezia sunt trei cuvinte identice ale uneia şi singură formulă... naţionalitatea. Pentru noi, înecaţi în pedantism, este o noutate îndrăzneaţă de a le rosti, vrednică de hula învăţaţilor şi legislatorilor Parnasului. După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanţii vremii de pe atunce: "pururea se mişcă", voi striga din Moldova, ca să se audă peste Molna, peste Milcov, peste Carpaţi: limbile domnilor I.L.P. şi altora nu sunt limba românească şi literatura de astăzi nu-i literatură românească.

O mare mâhnire simt; neologismul nesocotit aşa ne-a învălătucit, încât nu mai putem zice cele mai simple lucruri şi mai obicinuite, fără amestecare de vorbe străine: deprinderea noastră de limbi şi de lexicoane străine ne-a tăiat la rădăcină cuvintele şi idiotismul adevăratei limbii noastre, încât ne este mult mai uşor de a scri şi vorbi franţuzo-româneşte şi italiano-româneşte, decât sadea româneşte; ne mirăm când un cuvânt român sau o locuţie pământeană pică din condeiul nostru. Cuvintele sunt ţăruşele, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. Mărturisesc neputinţa mea, deşi am cercat a arăta rana noastră, rămânând cu nădejde că Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii români viitori vor găsi şi limba şi stilul român, care le-am prăpădit.

XIV

Am zis că studia înţeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie şi mai zic o dată. Două influenţe ale societăţii antice sub chip de doi oameni deosebiţi, ce se cheamă Virgiliu şi Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor românilor; deşi prefăcuţi de veacuri după duhul noului popor român, aceşti doi oameni înrâuresc poezia,obiceiurile, legislatura şi viaţa curată plugărească a neamului nostru. Ştiinţele, artele, religiile, precum şi limbile, au ieşit din sânul noroadelor; în urmă au sosit poeţii, învăţaţii, ce nu sunt alta decât culegătorii, păzitorii şi lăţitorii iscoadelor obşteşti... Aşa păstorii au descoperit rândul stelelor şi al vremilor, aşa pescarii au început plutăria, aşa babele s-au îndletnicit cu buruienile de leac; aşa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el... Odată cu risipirea Romei se stinge civilizaţia în colonii; legioanele se ridică, învăţaţii, care-s fricoşi ca şi alţi oameni, deşi filozofi, părăsiră Dacia, şi rămâne numai poporul cel mic din sânge roman împrumutat în Italia, Galia şi Spania, cu o limbă felurită, ca şi sângele lui... Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treilea până la al unsprezecelea veac, în care se mai liniştesc năvălirile popoarelor, şi răsăritul Europei îşi ia o aşezare mai statornică; neamul român se mistuie sau de-abia se zăreşte în istorie când şi când. Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul. Ele dezvoltă în urmaşii coloniilor o civilizaţie casnică, ce nu-i nici civilizaţia Romei, nici barbaria hunilor, şi nasc limba, năravurile, duhul şi naţionalitatea nouă română, pe risipurile agricole şi religioase ale societăţii vechi; un element nou, împrumutat oamenilor din Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia şi Italia după pravila nevoită a propăşirii civilizaţiei, se adaoge şi se tipăreşte în aplecările civilizaţiei nouă a românilor. Aceste elemente se căsătoresc şi produc o fiinţă nouă trecută prin botezul hristianismului.

O căutătură repede în obiceiurile, tradiţiile şi idiomul românilor ne-a întări ideea şi ne-a statornici adevăratele principii istorice. Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilor din Ţara Ungurească şi din Ardeal în 1848 şi 1849. Mai mult decât noi, care suntem interesaţi de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sângeroase întâmplări, învăţaţii străini au cercat a se sui până la pricina pricinilor, însă unii numai au presimţit adevărul, alţii, mai ales franţujii, după obiceiul lor de a lega toată mişcarea omenirii de înrâurirea franceză, n-au văzut alta în câmpiile ungureşti decât o urmă a gâlcevirilor filozofice şi revoluţionare ale Parisului. Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită şi mai împleticită de jurnalismul şi învăţaţii franţuji ca chestia naţionalităţilor. Pe vremea aceea ieşise la iveală o geografie, o istorie , în care toate limbile, şi toate poveştile se loveau în capete, fără ca românii, slavii şi maghiarii să-şi poată cunoaşte idioamele, năravurile, numele şi ţara.

Ştiinţa oficială, ca şi jurnalismul, îneca fortuna noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vede Franţa în tot şi peste tot.

Limbile, numele popoarelor Răsăritului, duşmăniile ce le despărţeau, precum şi istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliştii, învăţaţii şi diplomaţii se rătăciră, iar un român, un maghiar şi unslav, care-şi cunosc ţările lor şi inima neamurilor, vor găsi în el însuşi cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginită pe ţărmurile Dunării, îi mărginită în puţine capete din treptele de mai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rânduri dintr-un cântec din Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întâmplărilor de la 48:

Horia bea şi veseleşte,
Ţara plânge şi plăteşte.

Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rânduri. Nu am nevoie a face românilor monografia cântecului acestuia; feciorii acelor ce cântau pe la 1782 "Horia bea şi veseleşte", ciobani de la Abrud, plugari şi feciori de popi, începură în 1848 războiul tot cu acest cântec. Cântece de asemene fire se cântă de 15 veacuri pe malurile Tisei, Dravei şi Dunării şi sunt prinţipul necunoscut al Apusului.

Toată ideea politică şi socială a lui Koşut de a amesteca toate naţionalităţile Ungariei în singura naţionalitate maghiară pică înaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie şi pe obiceiuri a românilor şi a slavilor. Koşut îşi sprijinea sistema, ca toţi făcătorii de sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă şi totodată cu putere administrativă, cu tunuri şi cu ştandarul, adică spânzurătoarea. La logica lui Koşut, românii şi slavii opuneau altă logică şi ziceau: "dovedeşte-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decât a noastrăşi vom vorbi ungureşte; dovedeşte-ne că-i mai cinstit a se chema Ianoş în loc de Ion sau Ivan, şi ne vom chema şi noi Ianoş".

Aşadar, fără a depărta în totul înrâurirea apusului în întâmplările lumii noastre, începutul lor este în noi. Legătura politică şi socială a românilor, slavonilor şi maghiarilor au fost ura şi dritul istoric. Nimică nu poate tălmăci puterea urii neamurilor decât studiile năravurilor, idiomurilor, tradiţiilor şi muzicii fieştecărui neam; această studie cuprinde toată istoria, originile popoarelor, psihologia, literatura, prefacerea ideilor dintr-un neam în altul şi de la un neam la alt neam întemeind şi născând deosebire naţionalităţilor.

Acea studie în scurt se cuprinde în poezie, în muzică şi în idiom; cu cât popoarele sunt mai departe de civilizaţie, cu atâta obiceiurile, tradiţia şi poezia au mai multă putere.

Neamul român încă îi în faza tradiţiilor. Să ne uităm la formele civilizaţiei; întâi este familia ce se statorniceşte, al doilea familia ce se preface în neam şi al treilea neamul în popor; cu neamul se începe limba şi poezia. În ziua când istoria se preface în cronică, poezia îşi întinde aripile şi zboară sau se preface în poezie literară. Spre a găsi dar temeiurile limbilor, îi de nevoie de a se întoarce înapoi şi a lua limba în gura celor ce au făcut-o, pentru că atunce este expresia a neamului întreg, şi literatorii, sub pedeapsă de a se depărta cu totul de originile limbii, sunt siliţi la o asemenea studie. Să luăm, de pildă, un cântec vechi. Tradiţia locului sau tradiţia omenirii, trecută din neam în neam, cântată spre ajutorinţa aducerii-aminte, cântecul acela trece din veac în veac, încărcându-se încălătoria sa de fapte şi de idei nouă, păstrând însă o formă rapidă, strânsă, totodată istorie şi poveste; căci limba obştească stă într-o cumpănă cu civilizaţia; poporul în toate treptele sale înfăţişează ototime, unde toate nevoile, interesurile şi patimile se acufundă. Încet câte încet neamul se preface în popor sau naţie; bogăţiile particularnice şi dignităţile îşi fac loc; treptele se deosebesc mai tare; civilizaţia în marşa ei progresivă modifiază limba şi năravurile; istoria uită de unde a pornit, nu se mai amestecă cu tradiţiile şi cu năravurile spre tălmăcirea faptelor; şi stă un minut la punctul acela unde viaţa tradiţiilor se preface în viaţă istorică, şi limba,năravurile şi aplecările se întipăresc în sufletul unui neam. Tocmai(la) acel punct suntem astăzi; dacă vom călca sănătos şi după logică, vom avea limbă şi literatură, precum şi originalitatea noastră; dacă, dimpotrivă, vom alerga după visurile pedanţilor, vom rămâne în patosul unde ne găsim.

În învăţătura năravurilor, muzicii şi a poeziei ne vom putea încredinţa de originile limbii noastre, de naşterea naţionalităţii neamului român, de fireştile noastre aplecări şi de luptele ce coloniile romane au petrecut până a se preface în sfârşit din romani în românii de astăzi. Dacă acea învăţătură ne-a dovedi că elementul de baştină latin, elementele celtice şi mai târziu mongoale şi slave, amestecându-se, au dat viaţă unui nou neam, apoi latinismul pur pică de la sine, şi vom fi încredinţaţi că literatura trebuie să se razeme pe toate elementele care au intrat în limbă şi în neam. Latinii ne trebuie, cum am zis, ca o introducere în viaţa noastră.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Ion Luca Caragiale: Pomada fermecată

Mihai Eminescu: Adio

Nicolae Filimon: Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala

George Coşbuc: Cântec

Ion Minulescu: Fapt divers

Alexandru Macedonski: Rondelul oraşului mic