Editura Global Info / Literatură

Alecu Russo

Poetul Dăscălescu

România literară, Zimbrul, în urma Steaua — care are toate simpatiile noastre pentru călduroasa şi folositoarea sa redacţie, deşi limba ei bate prea în franţuzie, — şi mai mult o broşură tipărită în Iaşi în anul acesta, au făcut cunoscut publicul cu talentul dlui Dăscălescu — un talent drept şi adevărat naţional, că se tălmăceşte cu limba, năravurile şi durerile românului. De la ivirea broşurii dlui Dăscălescu au trecut vro şase luni, şi în zadar am aşteptat ca magistraţii şi areopagele să-şi deie socotinţa spre a opri sau a îndemna publicul; dar areopagele au fost mute, şi critica a tăcut până astăzi.

Prin critică nu înţelegem numai aceea care bate fără cruţare frazeologia, sărăcia ideilor, pedanteria şi obiceiurile literaturilor străine introduse cu patos în pământul român, dar critică sănătoasă, ce răspândeşte bunul, când vine ca acuma sub chipul poeziei dlui Dăscălescu, română până în cap; şi pentru că poezia astă e română şi nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoniană, de aceea este totodată şi frumoasă de limbă, limpede de idei şi adâncă de gândire folositoare, precum înţelegem; şi este de dorit să fie tot ce se scrie şi se cugetă la noi.

Dar românul e astfel: râvneşte strălucirile străine, aleargă după umbrele şi fluturii străini, şi, ca fluturul, firesc, se prinde de momiţeriile unora ce au punturi... şi exclamaţii multe!!!!!! Nici puntul, nici exclamaţia nu ascund vro idee, şi când s-ar putea găsi cevaşi, limba o ascunde sub o mrejă încâlcită. Mai are românul că aşteaptă să-i vie de aiurea judecata a oamenilor şi a lucrărilor sale; călare pe două-trei nume, ce s-au veştezit de când se pomenesc, puterea criticii şi dezvoltarea gustului sunt adormite în el.

Ne pare bine că suntem cei întâi a vorbi de dl Dăscălescu şi dorim ca publicul să se pătrundă de dulceaţa şi modestia talentului acestuia, ce se arată cu aşa miros de naţionalitate, o floricică românească, ce se iveşte lângă tufele de buruiene străine; dorim ca d-lui să rămâie poetul celor neştiitori de franţuzie, poetul răzeşilor, "piatra ce nu se duce cu apa", şi dl Dăscălescu va fi nu numai un poet, dar va fi un poet român. Au dreptate Mijloacele. Românul a avut mulţi oameni mari, dar în loc de a le ridica statuie, spre a-i cunoaşte, se duce să vadă în depărtare chipul oamenilor mari; românul are viteji în istorie, are mucenici ai neamului său; dar de nu ar fi vântul să ne şoptească de ei, nu am şti că au fost, că pământul şi inimile nu au ţinut numele, nici chipurile lor; românul a avut scriitori mari -- dar sunt uitaţi; românul are şi va avea poeţi, iar românul nu ştie a preţui ce e bun şi ce e trebnic, decât într-un târziu, când răceala şi descurajarea au amorţit sufletele. Trebuie să caşti gura în Bucureşti, ca să fii poet în Iaşi, trebuie să dai din coate în Paris şi în Berlin, ca să fii proroc, trebuie să fii pedant sau neînţeles, ca să fii cunoscut în românie — domnul Dăscălescu nu vredniceşte a fi nici poet, dar nici profet, nici cunoscut. Să se mulţumească a scrie cum vorbeşte şi a ne spune poveştile şi durerile sale, care sunt şi ale noastre, în limba ce le-a auzit; pe vremea de astăzi este lucru rar de a vorbi şi a scrie ca dl Dăscălescu.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA