Editura Global Info / Literatură

Alexandru Macedonski

Noaptea de martie

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca şi azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăţ la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile...
Moartea groaznică, ce-n umbră mulţumirea şi-o rânjea,
Îngheţată sărutare-şi-aplecase peste ea
Şi pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmăşeală,
Vrând să şeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
Printr-un ţipăt ascuţit.

Toţi îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu'!
Se-ncercase, făr' să ştie, să mă scape de nevoi, —
Doctore, primi-te-ar sfântul, şi pe tine, doică, dracu',
Că mă nasc fără de voie nu puteaţi ghici şi voi?
Voi puteaţi băga de seamă, când cuprinşi de turburare,
Că de voie nu se iese încleştat de două fiare, —
Şi-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc...
Poate că trăisem încă într-această lume mare
Ce mă face ca să sufăr, ca să râd sau ca să casc.
Poate-mi aduceam aminte chiar de vieţile-mi trecute,
Care, bune ca şi rele, nu-mi fuseseră plăcute.
Poate cunoşteam ce este a trăi şi a muri,
Poate nu mai vream să intru şi să ies pe-aceeaşi poartă,
Poate că fugeam de viaţă, poate că-mi fugeam de soartă,
Poate vream în nefiinţă, o problemă-a urmări,
Poate n-adunasem încă de pe câmpul veciniciei
Toată iarba-nţelepciunii, toată floarea poeziei,
Poate nu-mi sosise timpul pe pământ să reapar,
Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit vulgar,
Poate vream târând în urmă o armată numeroasă
Ca să trag peste popoare brazda mea cea sângeroasă
Şi să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar.
Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,
Ca s-apar posterităţii cum şi el ne-apare nouă
Şi să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar.
Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de soare,
Cu cămaşa desfăcută peste pieptu-i de atlet,
Şi să stau, cântând din bucium, într-a codrului răcoare
Pe când apele la vale, vorba lor şi-o spun încet.
Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină,
Trăsnet care mistuieşte, aer, apă, fum, scântei,
Sau o floare ce pe ţărmuri de pâraie se înclină
Şi dă vântului, ce-i este amorez, parfumul ei.
Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate,
Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gândit,
Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strâns din toate
Şi să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit.
Şi ce luptă trebuieşte din ce sunt să fiu iar visul,
Şi ce crude suferinţe până ce să trec abisul
Ce desparte vecinicia de un trai şi lung şi mic;
Până ce uitând de lupta ce-o dusei cu nenorocul,
Să-ncetez să mai fiu timpul şi să nu mai fiu nici locul,
Şi să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic.
Părul meu de aşteptare o s-albească sau să cadă,
Ochii mei au să privească câte n-ar voi să vadă,
Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri,
Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine,
Mintea mea n-o să mai pună graniţi între rău şi bine,
Şi veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.
Cel puţin de-am şti ursita ce îndeplinim în lume,
De-am şti golul care-l umplem c-o făptură şi c-un nume,
Sau de-am şti de ce ne ducem, sau de-am şti de ce venim
Naştem oare pentru-a naşte, şi trăim ca să trăim?
Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă,
Prin copiii care-i naştem, alte umbre ca şi noi
Ce-n pustiurile vieţii, însemnează câte-o urmă
Ştearsă de furtuna vremii sau de alte urme noi?

Toţi îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte,
Şi zdrobit de-mpotrivire m-am născut şi am trăit;
Dar nici Muzele pe-atuncea, legănându-mă în şoapte,
Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.
Muzicile răsunară la botezul meu cu fală,
Şi părea că intru-n viaţă pe o poartă triumfală
Iar purtat între dantele, de-ofiţeri muiaţi în fir,
Mă plimbam din braţe-n braţe, fraged ca un trandafir.
Pare că fusese-o lume destinată să m-aştepte,
Şi că am de moştenire tronuri pe-ale căror trepte
Pun coroane seculare toţi feciorii de-mpăraţi.
A! batjocură amară!... Eu eram din condamnaţi,
Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare
Îşi târăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,
Şi de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă
Ca şi eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar,
Noapte, blestemată noapte, clipă rea şi nemiloasă,
Înfiereze-te azi plânsul ca şi râsul meu amar.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA