Alexandru Odobescu

Doamna Chiajna

I - MORMÂNTUL

Clopotele bisericii domneşti din târguleţul Bucureştilor băteau cu glas jalnic şi treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă, le răspundea, cu răsunet tânguios şi depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuţei lui Bucur.

Era pe la sfârşitul lui februarie, anul 1560, şi de curând se adusese în oraş trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunii, murise pe drum, când se întorcea din Ardeal¹; ori că boierii pribegiţi acolo, pe care el se-ncercase, cu făgăduieli mincinoase şi cu viclene jurăminte, a-i înapoia în ţară, îi urziseră cu otrăvuri pieirea, ori că Dumnezeul milostiv se-ndurase în sfârşit de nevoile bieţilor creştini împilaţi de acest crunt stăpânitor şi hotărâse acum ceasul asprei sale judecăţi.

De patru ori² Mircea fusese aşezat Domn cu sila în ţară de Poarta turcească, şi numai hulă şi ură îşi ridicase asupră-şi prin năpăstuirile sale; iar mai ales pe boieri-i bântuia şi-i muncea cu răutate, ca doară să le plătească cu amar şi cu chinuri omorul tătâne-său, Mihnea Voievodul, şi lunga izgonire a neamului său, şi pizma lor cea ne-mblânzită. Drept răzbunare, mulţi dintr-înşii căzuseră sub sabia beşliilor, mulţi iar, fugăriţi în Ardeal, aşteptau acolo să le vină şi lor rândul pe roata schimbătoare a soartei româneşti.

Se-nţelege dar că cu moartea Domnului trebuiau acum să le renască nădejdile şi să se asmută ale lor nalte râvniri.

Însă Mircea îşi dase obştescul sfârşit pe scaunul domniei, în mijlocul tăriei sale; deci toată măreaţa pompă a unei domneşti înmormântări umplu târgul, la a sa pristăvire, de o jale adâncă şi-ngrijată.

Noua Curte domnească din Bucureşti, clădită printre sălciile de pe malul stâng al Dâmboviţei şi-nconjurată de ţepene ziduri cu creste-nalte şi cu înguste ferestrui de meterez, era plină de o gloată posomorâtă, pe care abia o ţinea în strună un şirag îndesat de dorobanţi şi de aprozi. Sus în casele domneşti, al căror lat acoperiş de şindrilă se-ntindea jur-împrejur cu ştreşine largi şi revărsate, stau adunaţi, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile ţării.

Preoţii se coborâră mai întâi pe scară şi începură, cu obicinuitul viers alene, cântecele de îngropăciune; de două laturi se întindea oastea pedeastră, cu prapurele plecate, cu săneţele în jos. În mijlocul ei mergeau cerniţi boierii de taină, unii purtând p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, alţii ţinând pe mâini plioapa, pe care stau încrucişate sabia şi buzduganul domnesc; îndată apoi, călcând cu pas sigur şi apăsat, venea văduva răposatului, Doamna Chiajna, pe al cărei chip, în veci încruntat, nimeni nu putea dovedi păsurile inimii sale; părul ei începuse a cărunţi, dar trupul său era nalt, portul ei, drept şi falnic, ochirea-i, straşnică şi hotărâtă; capu-i căta mândru în sus, fără grijă şi fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe şi vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soţul ei la vecinicu-i lăcaş, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veşmintele cernite. Aşa era obiceiul vechimii.

La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 şi 15 ani, cu haine negre şi cu feţe obidite. Aceştia erau moştenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag şi mărunţel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cârjă; fratele său Alexandru îl însoţea; şi amândoi plânşi şi tăcuţi, semănau duşi pe jalnice gânduri.

D-a stânga Chiajnei, două copile, ceva poate mai în vârstă decât fraţii lor, dar îmbrobodite în marame negre, ce le ascundeau cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine şi prin plânsori năbuşite adânca lor durere.

După tânguioasa familie, alaiul se prelungea cu toţi oamenii casei, amestecând, cu sunetul jalnic şi slăbănogit al tobelor, văietările lor, cu călăraşii domneşti, ce se îngrijiseră a face la caii lor lăcrimarea ochilor cu praf de puşcă³, şi, în sfârşit, cu tot norodul oraşului, ce umbla cu capetele goale, pentru jălire.

Alaiul colindă uliţele povârnite ale micului orăşel ce abia atunci începuse, numai pe malul stâng al gârlei⁴, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaş ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaş ajuns; trecu şi prin Piaţa Mare, unde şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor⁵ turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, şi se întoarse iarăşi în Curtea domnescă, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul⁶, şi în care, dintre toţi Domnii, el mai întâi s-a îngropat.

Toţi pe rând intrară în sfântul lăcaş; năsălia fu aşezată jos, chiar lângă strana domnească; se zise prohodul, şi slujba se urmă toată după rânduiala sa; dar când, pe la sfârşit, începură arhiereii, apoi slujbaşii cei mari şi cei mici să se apropie de mort şi să-i sărute mâna dreaptă şi crucea dintr-însa, câţiva boieri, mai mult tineri şi noi poposiţi în biserică, ai căror cai şi arme se auzise tropotând şi zornăind p-afară în vremea slujbei, înaintară cu semeţie, şi, punându-se drept în faţa sicriului, începură să strige în gura mare către obştea spăimântată din biserică:

– Fie-vă ruşine, măi fraţilor, să vă spurcaţi buzele pe aşa mâini pângărite! Scârbă să vă fie a pleca capul la trupul unui om care a fost urgia oamenilor şi biciul Satanei! Oare nu vă e destul că, pre cât a fost tâlharul acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atâţia mari de ani; ba încă v-aţi colăcit, ca târâtoarele, la poalele lui şi i-aţi lins laba cea mohorâtă, pe care nu cutezaţi a o muşca?! Acum, încaile, prindeţi la inimă! lepădaţi-vă jositoarea slugărie! Vedeţi că ochii i s-au stins; coardele puterii sale s-au rupt; acum cel puţin îndrăzniţi şi voi a face ca mine, Badea cluciarul, şi ca tovarăşii mei, toţi boieri ai ţării, pe care năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini. Veniţi şi vă plecaţi crucii mântuitoare, ce cu drept o smulg din mâinile nelegiuitului; iar stârvul lui scuipaţi-l ca mine şi azvârliţi cu pietre într-însul!

La aceste vorbe îndrăzneţe, însoţite cu fapta, toţi rămaseră încremeniţi de ciudă. Chiajna singură se repezi către cutezătorii tineri, şi cu ochirea-i fulgerătoare îi opri în loc:

– În lături, mârşavilor! strigă ea cu glas puternic. Asta vă e, biet, vitejia, neruşinaţi păgâni ce necinstiţi un mormânt?! Spuneţi, ce ştiţi mai mult a face, mişeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări, ce priviţi de sub ogheal păsul ţării şi alergaţi, ca dulăii, la pradă?! Ce?! Oare socotit-aţi voi că, unde a răposat Ciobanul, o să rămână turma în ghearele voastre, ca să jefuiţi după cum vă place? Hei! măre băieţi, mai va până atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas, şi Chiajna îi e mumă şi va şti să-l apere de voi!

Ochii pribegilor se-ntoarseră către Pătru, pe care Doamna îl arăta cu degetul, zicând acestea; dar când văzură trupul mic şi gârbovit al tânărului, un zâmbet de dispreţ le înflori pe faţă, şi Badea cluciarul adăugă râzând:

– Aolău! vai de biată moşie, dac-o fi să-i meargă toată seama şoldâş, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ţi gura, nu vorbi de pomană, jupaniţă, că doar nu vom rămânea, sărac de noi, râsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decât ăst pitic slut şi şchiop!

Râseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de mânie, smulse c-o mână vârtoasă de pe plioapa sicriului buzduganul şi sabia domnească, şi dindu-le în mânile fiu-său:

– De e şchiop şi mărunt, zise ea, iată cârja ce-i va sprijini betegia, şi iată paloşul ce-l va înălţa cu capul mai pre sus de toate capetele voastre! Dar nu plătiţi vorba ce o pierd cu voi. Pe ei, copii! strigă îndreptându-se către lefegii, şi întorcându-se la preoţi: Sfinţiile-voastre, urmaţi-vă datoria!

Atunci, zăngănitura ostaşilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrâncea, cântările preoţilor zorind a sfârşi slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieşicine căta să-şi scape zilele, astfel încât în puţină vreme se strecurară toţi, şi biserica rămase deşartă.

* * *

În mijlocul liniştii ce urmase acelui zgomot neobicinuit, un tânăr, la chip mândru şi plăcut, ieşi dintr-o strană afundată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cucernică jale.

Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloş scurt şi drept, şi-n mână o ţurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa.

El umbla să iasă din biserică, când, pe ţărâna încă grămădită a noului mormânt, zări o femeie zăcând înfăşurată într-o lungă maramă de zăbranic negru; se apropie, pipăi o mână mică şi rece, ridică marama de pe obraz şi, pentru întâia oară, inima-i simţi, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei fiinţe iubite. Niciodată până atunci el nu văzuse aşa fragede şi dulci trăsuri în luptă cu suferinţa; niciodată sufletu-i nu se umpluse de o mai vie şi mai îndoioasă îngrijare pentru o viaţă scumpă şi dorită. Sta îngenuncheat şi cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zâne aromite, şi vinele-i băteau cu iuţeală, şi suflarea-i se revărsa din sânul său, pare c-ar fi vrut să împartă cu dânsa viaţa ce în pieptu-i se îndoise.

Cu-ncetul, tânăra copilă îşi veni-n simţiri; ochii ei albaştri clipiră sub lungile-i gene bălaie, şi vezi câtă e puterea tainică şi neprevăzută a iubirii! tânăra Domniţă, ce căzuse leşinată la vederea cumplitelor fapte ale pribegilor, nu se spăimântă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebuia să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într-acel minut atâta senină mărinimie, atâta smerită supunere, încât sufletul ei nu presupuse vreun rău, şi buzele-i, rumenindu-se uşurel, şoptiră încetişor:

– Îţi mulţumesc c-ai fost milos şi m-ai scăpat d-acei oameni fără de lege!

Apoi, pricepându-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binişor şi, cu pasul încă şovăind, se îndreptă către casele domneşti.

Radu (căci aşa îl chema pe tânăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blânda fecioară ce curând se pierdu ca o umbră şi, strângând pe pieptu-i marama ce-i rămăsese în mâini, jură că viaţa-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încântător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele duşmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu câţiva pribegi, să calce hotarul ţării cu ura în inimă, cu dispreţul izbândei pe buze, cu hotărârile cele mai sângeroase, simţi acum, într-o clipă, toate aceste aspre dorinţe risipindu-se, şi patimile-i, ca şi traiul său, din minutul acela se schimbară cu totul.

Radu era fiul vornicului Socol, boier odinioară mare şi tare în ţară; pe acest Socol îl trimisese Pătraşcu Vodă ca sol la Crăiasa Ungariei, Izabela, când aceasta intrase izbânditoare în Cluj (22 octombrie 1556)⁷, şi solul se întorsese cu bogate daruri şi cu înalte năzuiri; râvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru; dar oştile lui Suleiman, ce aduceau în locu-i pe Mircea, îl goniră din ţară şi-l siliră să-şi caute scăparea în Ardeal. Socol încredinţă atunci starea şi familia sa grafului Francisc Kendi şi plecă la Ţarigrad ca să-şi câştige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntâmpinase şi, săpându-i din vreme groapa, nenorocitul peţitor fu aruncat în mare, din porunca Sultanului. În zadar mai pe urmă îşi ceruse nevasta şi pruncii lui averea de la Kendi; ungurul tăgădui şi păstră pe seamă-i vistieria şi turmele şi stogurile de bucate ale boierului român⁸.

Deci acum fiul acestuia venea să-şi redobândească drepturile părinteşti; el se unise cu vreo câţiva din boierii pribegiţi care, nerăbdători de a-şi revedea vetrele, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetând, ca nesocotiţii, să smulgă cârma ţării din mâinile văduvei; însă Mirceoaia era în stare de a le sta împotrivă; unii dar dintr-acei cutezători fură prinşi şi ferecaţi, alţii scăpară în învălmăşeală şi se pregătiră a veni de iznoavă cu oaste din Ardeal.

Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna, care aşezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Şchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gândul că îndârjiţii boieri vor fi strâns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oştirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime.

Amândouă părţile se loviră la satul Romaneştii din Dâmboviţa⁹, dar vitejia pribegilor înfrânse pe oamenii domniei, şi biruitorii alergară spre Bucureşti.

Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, şi, de acolo, însăşi Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la paşa din Rusciuc. Adunându-şi apoi toate puterile pământene, şi roşiorii, şi ferentarii, şi lefegiii, şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turceşti, Chiajna, în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, aşteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii¹⁰.

Un râuleţ ce şerpuieşte sub o coastă despărţea amândouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtând zale de piept ş-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, şi le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de învierşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pre vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu şi, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârşire mica oaste boierească. Acolo pieriră, luptându-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi¹¹.

Într-această nenorocită bătălie, boierii îşi aduceau cu durere aminte de atâţi voinici tovarăşi ce se dase d-a gata pradă şi fusese robiţi şi ucişi în ziua nesocotitei lor semeţii în biserica din Bucureşti; printre aceia ei socoteau şi pe tânărul Radu Socol, în care-şi pusese mari nădejdi, şi care acum, neştiut de nimeni, trăia retras şi ascuns pe malul Motrului, în dărâmăturile cetăţuii de la Socoleşti, muncindu-şi sufletul îndoios între ură şi iubire.

II - NUNTA

Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvârşiri, sunt unii care, preţuind încă din vârsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalţi oameni şi de toţi batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adâncă zăcăşie, care în veci le ţine mintea vegheată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi; alţii, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinşi d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă şi sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă.

Din felul acesta era junele moştenitor al lui Mircea, Pătru Şchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoasă, care ştiu să doboare cu armele împotrivirea românilor şi să cumpere cu bani bunăvoinţa Porţii. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoţite cu făgăduinţa de a mări până la patruzeci de mii galbeni haraciul ţării¹² care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrânul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni¹³, Ştefan, vel-portarul Împărăţiei, aduse hatişeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru¹⁴.

Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână tare şi mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan şi alţii să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi¹⁵. Nu rămăsese altă nădejde decât o tăcută supunere; cei mai mulţi dintre boieri se învârtejiră p-această înţeleaptă cale. Printre dânşii veni să se închine statornicitei domnii şi tânărul Radu Socol, pe care un interes tainic şi mult deosebit de năslirile celorlalţi îl ademenise la Curţile domneşti.

Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conştiinţe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adâncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căinţa d-a fi călcat un legământ de ură şi luptă cu acel nestăvilit farmec ce-l făcuse să-şi urască jurata răzbunare şi tulburase menirea vieţii sale: iată clătirile sufleteşti ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre îşi părăsise el pustia casă părintească de la Motru şi venise în Bucureşti? Însuşi el nu putea şti; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.

Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniţă, când, cu pas lin şi uşor, cu chip blând şi smerit, ea păşea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, şi uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ş-un nor de roşeală i se lăsa pe faţă. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi îşi văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniţi dinaintea mormântului în care zăcea ucigaşul părintelui său, şi, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.

Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi câţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea.

Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ţinuturilor creştine cuprinse de dânşii, cât şi pentru înclinările de pace şi de prietenie ce legase Padişahul cu unele puteri apusene, simţise trebuinţă a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene şi să fie mai dedaţi decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creştinii turciţi aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă şi mai lesne înaintau ca cei născuţi şi crescuţi în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât şi la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca şi viteazul apărător al graniţelor Hozrev paşa; alţi viziri, precum Sinan paşa, Daud paşa, erau arnăuţi şi croaţi; Ali cel Gros era din Herţegovina; capudanul paşa Piale era ungur, eunuhul Ceafar paşa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman şi viteazul corsar Hairedin Barbă Roşie, spaima Mării Mediterane, erau toţi din viţă grecească¹⁶.

Se înţelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Ţarigradului, se dase afund, fugind, care prin ţările Apusului, care prin ţinuturi mai depărtate ale Împărăţiei, alungaţi, prigoniţi, silniciţi pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puţin şi treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea şi puterea veneţienilor şi genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui şi a ţine cantoare în mahalalele Pera şi Galata, dincolo de portul Stambulului¹⁷, cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor îşi făcea vânt şi se dovedea prin neguţătorii isteţe şi bine nimerite, prin bogăţii adunate de prin toate ţările vecine în haznaua Patriarhiei şi ale mănăstirilor greceşti, prin slujbe dibace şi folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-şi face mână bună la turci, încât Împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere, dându-le mansupuri şi întrebuinţându-i ca slujbaşi ai Bisericii, ca soli, ca vameşi, ca dragomani şi chiar, uneori, ca cârmuitori de ţinuturi.

Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cârmui pe nesimţite voinţa stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mârşavă lăcomie drept ţel.

Astfel, din vechile neamuri ale Împărăţiei Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilaţi prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului¹⁸, începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoşilor şi râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câştigară, cu acest chip, bogăţii însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc şi căpătară chiar cinstiri de la trufaşii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puţin cumpănită a turcilor, şi mulţi alţi greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creştinilor raiale sau înclinaţi cu osmanlâii, îşi luau un sfârşit mai repede şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios.

Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, şi, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor şi avea un nepot de frate, june plăcut, mândru şi bine învăţat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soţie pe una din Domniţele românce, iar pentru cealaltă, ca să-şi facă tot cu acest prilej şi mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul şi urâtul Andronic¹⁹.

Mihail Contacuzenul, mână dreaptă a vizirului Socoli, era vameş mare al sărei şi trăia în Anhial, pe Marea Neagră, unde-şi înălţase un palat ce nu-l ţinea mai puţin de douăzeci mii galbeni; nimeni dintre greci n-avea putere ca dânsul, nimeni nu era mai temut, mai dăruit; nu se făcea patriarh, nici arhiereu în Biserica Răsăritului, care să nu-i dea lui mită; toţi îl cinsteau cu numele de arhonta, iar turcii, minunaţi d-a sa dibăcie, îl poreclise şi Şaitan-Ogli (Fiul Dracului), şi cu toate că el obicinuia să călărească prin oraş pe o muşcoaie sau catârcă, cu veşminte nu prea falnice, opt ciohodari şi ianiceri împărăteşti îl însoţeau pretutindeni²⁰.

Fratele acestui om însemnat, Andronic Cantacuzenul, care-şi ţinea casa în Pera, şi Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului din Ţarigrad, se sculară să plece în Ţara Românească, ca peţitori ai fetelor lui Mircea.

Ştirea sosirii lor răspândi o adâncă tulburare în sânul lui Radu Socol. Pe câtă vreme Domniţa Ancuţa, pe care el o iubea cu dragoste tăinuită, se arătase închipuirii sale singuratică şi împresurată de neîntinatul văl al nevinovăţiei, o nebiruită sfială poate şi o urmă de mustrare îl oprise d-a pune un ţel hotărât dorinţelor sale şi d-a destăinui îndelungata sa iubire; dar când i se înfipse în inimă temerea d-a vedea spulberate de un necunoscut visele atâtor nopţi fără de odihnă, când pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adânci ar lăsa în sufletu-i pătimaş răpirea iubitei sale de către un altul, el nu mai stătu un minut la îndoială, ci căută îndată prilejul d-a întâlni pe Domniţă, d-a-i vorbi şi d-a primi din gura ei, sau un cuvânt de mângâiere, o licărire de nădejde, sau osânda vieţii sale viitoare.

Câteva zile umblă el rătăcind prin curţile domneşti, pândind minutul când să nimerească singură şi fără de martori pe Domniţa Ancuţa.

Casele domneşti din Bucureşti se-nălţau pe povârnişul malului stâng al Dâmboviţei, printre bătrâne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte şi ţepene ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părţi, înconjurate cu şanţuri adânci, îşi arătau pe dinafară numai întinsa lor faţă netencuită şi clădită cu straturi de cărămizi şi de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din faţa casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asupra căreia se înălţa un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porţii era o podişcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra şanţului şi se ridica la vremi de primejdie; alte patru foişoare cu temelii întărite apărau colţurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curţii, nişte lungi şiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalţi pereţi şi slujeau de locuinţe sau odăi copiilor din casă, strejilor şi slujitorilor domneşti; apoi, tot în rând cu acestea, veneau grajdurile, ambarele şi şoaprele cu toate tacâmurile de drum, subt îngrijirea comişilor şi a şătrarilor; mai în laturile caselor domneşti, în care răspundeau printr-o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuiniile şi cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicniţa cu toată zahareaua, şi-n sfârşit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gârlei, se adăposteau saielile cu vite şi zalhanaua Curţii domneşti; căci toate trebuincioasele vieţii cătau a fi prevăzute într-această cetăţuie, aşezată pe un loc şeţ ce era apropiat de Dunăre şi de primejdioşii-i mărginaşi, şi lipsit de orice apărare firească.

Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale şi fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt şi întins, un adevărat munte de şindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gârliciul povârnit al pivniţei, cu porţile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguieţe şi întărite cu vergele de fier şi cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălţate de la pământ, astfel încât peretele rămânea gol şi neted mai până sub streaşină. În dreptul porţii, şi d-asupra câtorva trepte de piatră, se afla uşa cu două canaturi de stejar, căptuşite cu tinichele şi legate cu druguri de fier; acea uşă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereţi şi dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiş sta rezemat pe stâlpi ciopliţi din bardă, şi d-a lungul căruia se întindea o laviţă învelită cu rogojini şi cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părţile, uşile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi şi înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaş de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse şi mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii şi odăile locuite de cămăraşi şi de obştea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două şiruri de stâlpi scobiţi cu glafuri şi cu flori, ş-al cărei fund, ieşit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclâc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospeţe şi de danţ în zilele călduroase ale verii, se numea horă şi slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlâc înaintat pe grinzi, care era obicinuita şedere a Doamnei şi a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum şi deosebitele băşci sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rândul, paraclisul, haznaua sau comoara şi patul domnesc, răspundeau toate în horă prin nişte uşi cu tocuri de piatră nalte şi înguste, aduse sus în îndoit perghel, şi d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul ţării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domneşti; p-acolo putea cineva întâlni, trecând dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi.

Radu Socol ispitise mai de demult cum că fiicele Chiajnei, în fieşce dimineaţă, ieşind din chilia lor, treceau printr-acea horă ca să meargă în odaia cu sacnasiu, unde se adunau la lucru toate femeile Doamnei; el se socoti că minutul cel mai priincios spre a face Ancuţei destăinuirea sa va fi acela; şi-ntradevăr, într-una din zilele până să nu sosească în Bucureşti peţitorii ţărigrădeni, el se folosi de singurătatea sălii, prin care se strecura încetişor tânăra fată şi, ţinând strâns p-al său piept ce zvâcnea cu înfocare marama cea neagră, singurul martor al îndelungatei sale iubiri, el păşi dinaintea Domniţei şi, cu buzele tremurânde, îi zise:

- Domniţă! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ţi acest jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncântătoare nădejdi! Acum simt, vai! că visu-mi a fost o nălucă; raza ce a lucit câţiva ani asupră-mi se stinge şi trebuie să intru iarăşi în negura vieţii-mi trecute. Primeşte, dar, înapoi acest drag chezaş al amăgirii şi al deşartelor mele dorinţe.

Cu aceste cuvinte el întinse tinerei fecioare marama cea neagră; iar dânsa, al cărei fraged obraz se roşise ca pieliţa unei piersici dogorite de soare, ridică, senini, drăgălaşii ei ochi albaştri, muiaţi într-o rouă de lacrimi, şi, cu glas obidit şi galeş, îi răspunse:

- Jupan Radule! dacă cu adevăr îţi este atât de scumpă, de ce vrei oare să-mi înapoiezi acum o jalnică podoabă ce-mi aduce aminte plânsori trezite şi-mi vesteşte poate răstrişti viitoare? De mi-i crede, păstra-vei neagra-mi maramă până ce vei simţi că ţi-a pierit în inimă orice scânteie de nădejde.

Şi-ndată, pare că s-ar fi temut d-o nesocotită mărturisire, ea pripi pasul spre uşa sacnasiului, lăsând pe Radu uimit de vesele gândiri, de o fericire lui încă necunoscută.

Apoi Domniţa, intrând în cercul jupaniţelor adunate, cu anevoie îşi putu ascunde tulburarea; în zadar se încercă a-şi urma zilnicele-i lucrări, căci mâinile-i, reci şi tremurânde, pare că pierduse îndemânatica lor agerime; nici fusul de sidef nu i se mai întorcea între degete, nici undrelele nu mai ştiau s-apuce iţele împleticite, nici firul de mătase nu mai nimerea să-nşire mărgăritarele vărsate în poală-i; ci ochii ei căutau aiurea, la malurile înverzite ale Dâmboviţei, la norii fluturatici de pre cer, pare c-ar fi vrut să încreadă acelor mângâioşi şi tăcuţi prieteni taina ce umpluse inima ei de fericiri şi de temeri.

Muierile băgară în seamă această neobicinuită tulburare a Ancuţei şi începură să-şi dea coate, privind-o cu coada ochiului, să se cerceteze una pe alta, prin semne, de pricina acestui neastâmpăr, să-şi şoptească la ureche, zâmbind pe tăcute; dar o femeie a Doamnei Chiajne, care veni să poftească pe amândouă Domniţele din partea mumei lor, precurmă acele glumeţe şi clevetitoare bănuieli.

Ancuţa tresări ca din visare; apoi, îndată se sculară amândouă, pline de-ngrijare, şi, cu faţă smerită şi supusă, intrară în başca rotundă, cu pereţii şi pardoseala de piatră, unde le aştepta Chiajna, şezând pe un jeţ înalt de stejar săpat, cu treaptă sub picioare, şi alături cu o masă, pe a cărei învelitoare de hramă sta aşezată, printre hrisoave pe membrană şi printre felurite pitace domneşti, pecetea cu care Doamna, neştiind, ca toate femeile românce de pe atunci, a scrie, însemna numele său.

Tot într-acea odaie era şi patul Chiajnei, acoperit cu un macat de piei de urs, iar într-o scoabă, în perete, ardea o candelă de argint dinaintea sfintelor icoane.

Domniţele se plecară în faţa mumei lor şi, ridicându-şi mâna de la pământ, îi sărutară dreapta şi o aduseră la frunte, după vechiul obicei al ţării; apoi se rânduiră dinaintea ei în picioare, cu capul plecat la ascultare. Chiajna, rece, posomorâtă ca întotdeauna, le spuse:

- Fiicele mele! s-aveţi în ştire c-am găsit să vă căsătoresc pe amândouă; aştept acum curând să sosească ginerii voştri din Ţarigrad, unde voi trebuie ca în scurtă vreme să-i urmaţi.

Nu mă îndoiesc că veţi şti pururea să vă purtaţi către soţii voştri ca două domneşti cocoane ce sunteţi. Atâta vă spun!

Sora cea mare sărută de iznoavă cu supunere mâna Doamnei şi se găti să iasă; iar Ancuţa, în vinele căreia tot sângele se sleise, se-ncercă măcar să scoată un suspin, dar ochii ei întâlniră căutătura straşnică a Chiajnei, în care sta tipărită o nestrămutată hotărâre, şi îi fu şi ei nevoie d-a se supune în tăcere. Însă o jale adâncă îi cuprinse toate simţirile. De ce voise soarta să-i arate, ca-ntr-o fulgerare, o viaţă fericită, ş-apoi aşa groaznic s-o amăgească? De ce, dintre toate mumele, pe dânsa, fiinţă blândă şi drăgăstoasă, să o dea ursita pe mâinile unei mume neîmblânzite? Cu aşa mâhnicioase cugetări îşi petrecea Ancuţa zilele şi nopţile, şi inima-i obidită mereu suspina, şi ochii săi întristaţi se topeau în lacrimi de foc.

Sosiră-n sfârşit în Bucureşti ginerii greci. Unul, copilandru, tânăr, frumos, sprâncenat, cu mustaţa mică şi neagră, cu ochi de femeie, cu părul încreţit, nalt, spătos şi tras ca prin inel, ca unul din acei palicari muieratici, purtând fustanelă fâlfâindă şi strânsă la mijloc, cămaşă de filaliu largă-n mâneci şi cusută cu bibiluri, colciaci şi cepchen de filendreş stacojiu, numa-n fir şi-n mărgăritare, fesul la o parte, iminei mici şi roşii, ş-apoi la brâu două lungi pistoale ghintuite, lucrate în Veneţia, numai cu sârmă de argint şi cu sidefuri, şi o pală de Taban²¹ cu apele negre pe ţăiş şi cu mâner de pietre scumpe. Acela era Stamatie Paleologul; el intră în Curţile domneşti în săltăturile şi în dezghinurile unui armăsăruş arăbesc ager şi zglobiu, cu părul vânăt-rotat şi cu o şiră de stele roşcate pe piept şi pe spinare. Alături cu dânsul înainta pe un cal mai tihnit, dar încărcat cu grele podoabe, Andronic Cantacuzenul. Trupul acestuia, mărunt, neputincios şi gârbovit, pare că d-abia purta capul său mare, pleşuv şi cărunt, cu obarji spâni, zmezi şi slabi; dar buzele-i subţiri şi încreţite, ochii săi mici, vioi şi pătrunzători, nările-i largi şi neastâmpărate dovedeau acel duh sprinten şi isteţ, acea minte iscusită şi dedată cu intrigile şi cu batjocura, care sunt ca o însuşire a neamului grecesc. Veşmintele sale-l arătau că este unul din nalţii dregători ai Bisericii bizantine²²; în cap purta naltul calpac de hârşie fumurie cu fund de serasir; pe dânsul avea o hlamidă de sevaiu roşu, cusută cu palme de fir pe poale şi încinsă d-a curmezişul, pe sub subsuori, cu un lat brâu sau omofor, semănat cu matostaturi în şatrange; iar d-asupra, o largă mantie de buhur alb cu ceaprazuri de aur şi îmblănită cu jder, căci d-atunci începuse cazaclâii să aducă în Ţarigrad scumpele blăni din Mosc²³.

Împrejurul lor stau grămădiţi optzeci de călăreţi turci²⁴, ianiceri, spahii şi ciohodari împărăteşti, unii cu înalta cucă din vârful căreia atârna pe şalele calului o lată pană verde, alţii cu coif poleit şi împodobit cu două aripi de curui, sau cu o coadă învoaltă de păun; purtând pe dânşii nişte capoate de filendreş, de ghermesuturi şi de felurite stofe, care îmblănite, care cusute cu fir; înarmaţi cu suliţe de trestie din Hind²⁵, cu arcuri încordate, cu tolbe de săgeţi veninoase, cu iatagane de Horasan²⁶ şi cu săneţe frănceşti.

Tot norodul românesc, încă neînvăţat cu falnicele podoabe ale Curţii şi ale Ordiei lui Suleiman, privea cu mirare acest măreţ alai. Dar şi mai mare fu mirarea când slujitorii descărcară de pe catâri bogatele odoare sau daruri de nuntă ale peţitorilor greci; ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balaşuri, de rubini, de zamfiri; pline cu pahtale de aur şi de matostat, cu colane şi cu sponciuri de mărgean şi de mărgăritare, cu surguciuri de briliant; mai colo boccealâcuri de stofă cu aşternuturi de agabaniu, cu primenele de borangic şi de filaliu, cusute cu bibiluri, cu gevrele şi cu brânişoare de beteală, cu feregele şi binişuri de buhur, de cănăvăţ şi de sevaiu, cu blănuri de jder, de râs şi de samur, cu gearuri şi cu taclituri turceşti; mai dincolo, lăzi cu covoare de Ispahan²⁷, cu oglinzi de Veneţia, cu buhurdaruri pline de scumpe miresme de Hegias²⁸, cu apărători de pene, cu felegene de smalţ, cu zarfuri de sârmă, cu tipsii, lighene şi ibrice de argint, cu cohale de cleştar de munte, cu linguri de fildeş săpat şi cu felurite alte bogăţii, care, de prin toate ţările, le aduceau veneţienii, armenii şi evreii, în Ţarigrad²⁹.

Toate aceste minunate daruri precum şi chipul plăcut al lui Stamatie, lesne fermecară minţile Domniţei celei mari; dar Ancuţa, sărmana, sta nesimţitoare, sau, mai bine, vedea cu groază apropiindu-se minutul logodnei sale cu Andronic, ce-i insuflase numai ură şi frică. Cu toate acestea, ceasul cel groaznic sosi. În biserica domnească se gătise, pentru aceeaşi zi, serbarea amânduror nunţile; patru cununii erau aşezate pe sânţita masă, şi nunii, cu patru făclii, înconjurară d-o parte o pereche veselă şi potrivită, de cealaltă, două fiinţe ce semănau una cu alta cum seamănă cruntul junghietor cu jertfa-i nevinovată. Slujba se-ncepuse, şi Ancuţa, galbenă şi plânsă, abia se ţinea pe picioare, când, din gloata adunată în biserică, un tânăr, împins ca de furia deznădăjduirii, se repezi în cercul nuntaşilor şi, ridicând pe d-asupra unei făclii un văl de zăbranic negru, îi dete foc, strigând: "Piei, amăgita mea nădejde!" O vâlvoare de foc se-nălţă în bolta bisericii, ş-apoi o uşoară cenuşă căzu pe masa cununiilor.

Ancuţa cunoscuse într-acel tânăr pe Radu şi scoţând, din pieptu-i sfărâmat, un strigăt de durere, ea căzu jos, leşinată.

Această împrejurare rămase de toţi neînţeleasă; pe Ancuţa o ridicară pe braţe, şi slujba se urmă cu grabă. Amândouă Domniţele erau măritate şi, mai înainte ca să-şi ridice casele şi să se pornească cu soţii lor la Ţarigrad, câteva zile veseliile şi sărbătorile se urmară în popor. Turcii îşi arătau măiestria lor în jocul geridului, nimerind ţelul cu suliţa azvârlită din fuga cailor; apoi românii îşi încercau puterile la trântă şi la luptă dreaptă, apucându-se cu braţe vârtoase de mijloc, opintindu-se, smuncindu-se, învârtindu-se şi-n sus şi-n jos, şi-n dreapta şi-n stânga, până ce unul dovedea şi, izbind pe protivnic la pământ, îl punea în ghenunchi dinainte-i³⁰. Pehlivanii arapi şi hindii, ce-i adusese din Ţara Turcească, făcură şi ei feluri de năzdrăvănii şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre; unii săreau în văzduh, cu capetele în jos, peste opt bivoli puşi în rând; alţii călcau cu iuţeală pe o fâşie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda³¹, iar unul, mai ales, schimba în tot chipul o căciulă, care, când o arunca pe pământ, pe loc se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a şi ieşit vorba românească "Altă căciulă!", când vrea omul să zică că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru³².

Apoi seara se aprindeau prin pieţe focuri mari de paie şi zicea mereu tubalhanaua turcească, de juca norodul; şi uneori slujitorii slobozeau în mijlocul gloatei câte o vulpe cu coada muiată în păcură aprinsă, de fugea lumea încotro putea, şi muierile, speriate, se îmbrânceau şi alergau ţipând; iar bărbaţii, slobozind mereu pistoale şi desfundând la buţi cu vin, chiuiau şi benchetuiau, şi se veseleau cu cântările cimpoaielor şi cobuzelor munteneşti şi cu diblele lăutăreşti.

În scurt, astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor Doamnei Chiajne cu Stamatie Paleologul şi cu Andronic Cantacuzenul, amândoi coconi ţărigrădeni.

III - FUGA

Câteva zile după nunţile Domniţelor lui Mircea Vodă, Stamatie Paleologul purcese în grab la Ţarigrad cu soţia sa; iar noul lui cumnat, Andronic Cantacuzenul, fu silit să mai zăbovească, căci chiar din seara cununiilor, tânăra sa mireasă încă nu-şi venise în simţiri; dar presupunând că vremea va potoli necunoscuta ei patimă mai bine decât leacurile vracilor, grecul, bănuitor şi întărâtat, smulse pe biata Ancuţa din zadarnicele îngrijiri ale jupaniţelor curtence şi, cu tot alaiul, cu toată zestrea ei, purtată în zece care³³, el trecu la Rusciuc.

În seara când rămaseră să mâie într-acea cetate, Domniţa izbuti ca bărbatul ei să-i lase, drept locuinţă, un chioşc învecinat cu casele unde ei conăcise. Acest chioşc de lemnărie, lucrat numai în cafasuri şi în săpături de chiparos şi de iasomiu, pardosit cu lespezi de marmură sângerie şi împodobit cu toate trebuincioasele smălţuite cu sidefuri, era aşezat pe o coastă surpată, dar nu prea înaltă, a Dunării; prin vergelele încrucişate ale ferestrelor vederea se-ntindea peste toată lăţimea râului.

Acolo, Domniţa Ancuţa, singură şi cuprinsă de o jale adâncă, cu inima sfâşiată, cu faţa ofilită, plângea amar cruzimea soartei sale; noaptea era înaintată, şi lacrimile-i curgeau făr-de încetare, căci de mult somnul fugise dintr-ai săi ochi; dar, cu încetul, fruntea-i obosită căzu pe a sa poală, trupu-i, slăbit d-atâtea suferinţe, parcă se cufundă de sineşi; o piroteală a minţii, o-mpăienjenire a ochilor începură a o cuprinde, când deodată i se păru că aude, ca într-un vis mângâietor, un glas depărtat ce cânta cu viers tânguios aceste duioase cuvinte:

- Frunza-i verde, apa-i lină,
Ş-al meu suflet tulburat,
Luna vars-a sa lumină,
Dar mi-e gândul înnorat.

Unde merg, în orice parte,
N-am nimica de dorit;
Visele-mi au fost deşarte;
Ce-am iubit m-a amăgit!

Ancuţa se trezi din aromeală; glasul părea că se apropie; ea sări la fereastră. Printre zăbrele văzu luna plină colindând repede faţa senină şi albastră a cerului; pe Dunăre scânteiau razele ei răsfrânte în mii de talazuri; departe, încolo, un pescar turc trăgea la edec, în tăcere, caicul său încărcat; la poalele chioşcului, codobaturile, acele rândurele de apă cu lungi pene albe în coadă, se aşterneau, în zborul lor iute, pe faţa apei, ş-apoi iarăşi se ascundeau în cuiburile lor găurite ca nişte urloaie într-acea coastă râpoasă. În repaosul nopţii se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetişor de mal şi susurul alene al vântuleţului de vară. Peste puţin ochii Ancuţei zăriră o luntricică ce-nainta despicând valurile; un bărbat, cu veşminte negre, şedea într-însa. El începu din nou să cânte cântarea sa de adineauri:

- De-mi luceşte luna-n cale,
De-mi e vântul cu noroc,
Ea n-alină a mea jale,
El nu stinge al meu foc.

Dar iubita mea să vie,
Să-mi şoptească: Te iubesc!
Ş-atunci inima-mi re-nvie
Într-un rai dumnezeiesc!

Nu mai era îndoială! Acel vâslaş cutezător era Radu; acel glas plin de mâhnire era al lui!

Fericirea, în culmea sa, e nesocotită adesea ca şi deznădăjduirea. Ancuţa găsi în slabele-i mâini destulă putere ca să sfărâme zăbrelele de lemn ale chioşcului. "Radule!!" — strigă ea cu glas pătrunzător şi sări pe fereastră. Din norocire, câţiva stânjeni numai erau până jos; Ancuţa, cu cosiţele-i plăviţe răsfirate, învelită numai într-o ie subţire şi într-o fustă de albă mătase, căzu pe nisipul jilav şi moale al prundului.

Radu sări-ntr-o clipă pe mal, trase capul luntrei c-o mână vârtoasă pe uscat, ridică c-un braţ puternic mlădiosul mijloc al tinerei femei, şi, cu scumpa lui sarcină pe braţe, săltă iute-n luntre; apoi, îmbrâncind tare ţărmul cu vâsla, câteva voiniceşti lovituri de lopată avântară micul vas departe de coastă. Ancuţa, tulburată, uimită d-atâtea vii şi felurite simţiri, rămăsese pitulată în fundul luntrei, cu capul rezemat de pieptul Radului; trupul ei tremura ca frunza; braţele-i stau încrucişate p-al său sân ce zvâcnea cu iuţeală, sub uşoara-i ie de borangic; glasul i se curmase şi, uneori numai, cu o zâmbire îngerească pe buze, un suspin întrerupt se revărsa din adâncul inimii sale pline, şi lacrimi, ca mărgăritarele, picurau dintr-ai săi ochi inundaţi d-atâta fericire.

Luntrea ajunsese în albia mare a Dunării şi, cu Radu la cârmă, se strecura uşor, furată de undele repezi, ce se goneau şi se îmboldeau cu vuiet amorţit; o suflare răcoroasă zbârlea faţa apei şi legăna încetişor înaltele catarturi ale şăicilor ce se vedeau albind în depărtare cu pânzele lor umflate; razele lunii se răsfrângeau, cu vii licuriri, pe culmea nestatornică a valurilor, răspândind pe cer şi peste râu o dulce lumină ce se îngâna cu negreala malurilor depărtate. Pe ostrovul învecinat, un stol de babiţe stau adormite şi, uneori numai, câte o strajă de noapte din ele, întinzându-şi aripile trunchiate şi căscând în sus ciocul ei cu guşă adâncă, scotea un ţipăt ascuţit, de răspundea malul dimpotrivă, iar lişiţele, speriate, se dau afund şi se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal. Apoi iar toate se astâmpărau, şi o şoaptă de taină se răspândea împrejur.

Într-acea linişte a firii, Radu ridică vâslele pe d-asupra apelor, şi ochii săi se lăsară cu dragoste asupra Ancuţei; dar, în căutătura ei, el întâlni atâta bucurie, atâta încredere, încât braţele-i o strânseră cu încântare de al său piept, şi buzele lor, pentru întâia oară, se lipiră într-un dulce sărutat!...

O! dezmierdare nespusă a celui dintâi sărutat pentru două tinere inimi ce de mult se doresc! Cine va putea oare să te descrie? Cine va cuteza să cânte acel cântec de izbândă? Cine va şti să spună câte simte firea omului într-acel singur minut al vieţii, când fericirea covârşaşte toate celelalte simţiri? Nici sărutarea blajină a mamei pe fruntea pruncului său adormit, nici îmbrăţişarea frăţească a robului scăpat din robie, nici mândrul zâmbet al învingătorului, în ceasul biruinţei, nu pot cuprinde sufletul cu un farmec ca acela, lipsit de griji şi de mustrare, de râvniri şi de trufie!

Radu întrerupse tăcerea.

- Ancuţo! zise el, nu ştiu de sunt alţi oameni mai dedaţi cu fericea; dar pentru mine ceasul acesta e mai presus de câte aievea mintea-mi a visat! Toată viaţa-mi până acum am trăit-o în amărăciuni; deunăzi, în sfârşit, mă simţii cufundat ca într-un nor întunecos, şi un vârtej viforatic mă-mpinse ca să mă iau după urmele tale. Ziceam în mine: Ce-mi mai este bună viaţa?... Singur, sărman, lipsit de părinţi, de rude, de prieteni, care să prinză milă de mine, lumea îmi e pustie. Oriunde nu va fi dânsa, eu nu am pe nimeni! Să pas deci pe calea unde a trecut ea, să calc în urmele-i deşarte şi, fiindcă soarta a menit-o a altuia să fie, ca cel puţin doru-mi, ca un fum cuvios de tămâie, pretutindeni, să se înalţe la dânsa!... Ancuţo! tu ai prefăcut acel nor în soare de lumină! Tu ai deşteptat în sufletu-mi o viaţă necunoscută! Tu ai reînviat inima-mi ofilită! Tu eşti îngerul mântuirii mele!

- Radule, răspunse Ancuţa cu glasul înecat de lacrimi de bucurie, din tot sufletul eu te iubesc! Mai mult d-atâta eu nu ştiu să-ţi spun; dar un viers tainic şopteşte de mult în mine şi-mi zice că viaţa cu tine-mi va fi dulce, că numai cu tine aş voi să mor!

În vremea acestor drăgăstoase vorbiri, prin care fericiţii tineri îşi împărtăşeau păsurile şi dorurile inimii lor, cursul râului furase luntrea şi o împinsese cu repeziciune până la gura acelei strâmtori prin care apele albiei celei mari se revarsă cu volbură în matca mai îngustă a ţărmului românesc, tocmai la capul Ostrovului Mocanu. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc şi se sfredelesc în adânci vârtejuri, vasul începu a şovăi, clătinat pe înalte talazuri, care se izbesc şi se afundă cu un urlet întărâtat. Acea şuierătură spăimântătoare a valurilor, acele mişcări furtunoase ale luntrei, înfricoşară pe Ancuţa; stăpânită de o nespusă groază, ea deodată îşi aruncă braţele după gâtul lui Radu şi, strângându-se de pieptul lui, înălţă ochii către cer şi rosti cucerită această rugă:

- Doamne! Doamne! fii cu îndurare! scapă-ne zilele! Fie-ţi milă şi nu voi să pierim în ceasul cel mai norocit al vieţii noastre!

Radu puse în grab mâna pe vâsle şi, spărgând cu putere sila talazurilor, el se luptă voiniceşte pân-ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltând uşurel pe d-asupra valurilor, scăpând ca prin minune din mii de nevoi, izbuti să iasă din primejdioasa strâmtoare. Atunci ea începu iarăşi să plutească mai lin pe albia stângă a Dunării. De acolo se zăreau, în susul apei, zidurile cetăţei Săn-Giorgiu, care, din ostrovul său înălţat, apăra oraşul Giurgiului; iar înainte, pe limanul şăţ al Smârdei, licura un foc de paie. Radu cunoscu într-aceea semnele bătrânului său slujitor Bănică, pe care-l lăsase la mal. El cârmi într-acolo, şi, grăbind lopătarea cu ale sale braţe vânjoase, cărora şi dragostea le dase o nouă tărie, micul său vas, ce în câteva ceasuri de plutire trecuse toată întinsă Dunărea decindea, sosi în sfârşit la malul dorit, tocmai când luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineţei.

Bănică, care de mult ducea grija stăpânului său, alergă cu veselie ca să-l întâmpine; două şiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui când văzu pe Radu sărind sprinten pe uscat. Sărmana bătrână şi credincioasă slugă, care-l crescuse din a sa pruncie, îl îmbrăţişa, îi săruta mâinile, râdea, plângea, îşi făcea semnul crucii, nu ştia cum să-şi mai arate bucuria, cum să mai mulţumească lui Dumnezeu.

- Bănică, îi zise Radu, de mă vezi tu acum cu viaţă, Domniţei Ancuţei să-i aibi mulţumire; dânsa mi-a fost mântuirea. Să-ţi fie de aci înainte, ca şi mie, stăpână!

Bănică sărută cu recunoştinţă mâinile Ancuţei, şi apoi, cu mirare, începu să întrebe:

- Dar cum? Ce fel s-a întâmplat...? Radu-i curmă vorba:

- Nu e acum vremea pentru cercetări. Vorba multă, sărăcia omului! Să ne grăbim să fugim, căci zorile se revarsă şi ar putea să ne dea în urmă.

- Dar, vai de mine, stăpâne, şopti bătrâna slugă, în mintea căruia bucuria se prefăcuse acum în smerită îngrijire dinaintea unei fiici de Voievod, cum o să poată umbla Domniţa călare?! Noi avem numai doi bieţi căluşei... ş-apoi încotro să ne ducem?...

- Încotro?! Mai întrebi?! La noi acasă, la Motru, răspunse Radu.

- Ce gând ai, stăpâne? adăugă Bănică, apoi e biată casa noastră de la Motru după potriva unei fete de Domn?

- Ancuţa, moş Bănică, nu pune preţ la zădărniciile falei.

D-acum înainte averea ei, ca şi a mea, stă numai în inimă. Ne iubim; ce ne pasă nouă de sărăcie? Aşa e, dragă Ancuţo?

- Unde voi fi cu tine, Radule, acolo voi fi şi fericită!

Tânărul Socol sărută dulce pe a sa iubită, şi încălecând voiniceşte calul său unguresc, el aşternu bunda sa pe oblâncul şeii, ridică în braţe pe Ancuţa şi o aşeză d-a curmezişul, rezemând-o de al său piept. Bietul Bănică, neputându-se încă bine dumeri, ridică cu mirare sprânceana, dete din umăr, ş-apoi, mormăind: Vezi, Doamne, ce-s tinereţele la om!, încălecă şi dânsul pe mărunţelu-i bidiviu şi se luă în fuga mare după fericiţii tineri ce se depărtase în treapătul calului.

Călătoria fu lungă şi ostenitoare. Dar cine nu ştie câte poate juneţea şi iubirea adunate la un loc! Ei umblau mai mult noaptea pe răcoare, tot prin căi pustii şi lăturalnice, ferindu-se a deştepta băgarea de seamă a drumeţilor şi a locuitorilor; dar în cale, precum şi în conacele lor, alese tot sub veselul frunziş al pădurilor, câte dulci şi drăgăstoase vorbiri! câte visuri de fericire plăsmuite! câte nepreţuite şi încântătoare dezmierdări! Astfel, după mai multe zile de călătorie, sosiră ei în valea Motrului. Râul cu apele sale galbene curge pe o matcă de lut năcleios, ocolită cu un desiş de verdeaţă: acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albicioşi, cu sângeri pestriţi, cu corni suciţi şi vârtoşi. Printr-acel hăţiş felurit de arbori ce se-ndeasă şi se-mpletecesc, mierlele şi piţigoii şuieră şi ciripesc, săltând din ramură în ramură, iar pe vârful copacilor turturele sure şi porumbei sălbatici se-ngână, în vreme ce prigorii cu pene albastre chiuie mereu în zborul lor neastâmpărat.

Un drum îngust şi mlăştinos străbate acea luncă înveselită şi duce până la vadul Motrului, dincolo de care se vedea curtea lui Socol. Acea locuinţă, odinioară îmbelşugată şi zgomotoasă, era acum pustie şi cu totul sălbăticită; pe zidul de-mprejmuire, acum muced şi învechit, se întinsese lungi ramuri de iederă stufoasă; streaşina porţii, învelită cu blăni putrezite de stejar, se acoperise cu muşchi. Înlăuntrul curţii buruiana crescuse naltă, şi abia se mai zărea în fund o groapă adâncă şi mare, astupată p-alocurea cu surpături de zid, printre care răsărise boziile şi bălăriile; — atâta mai rămăsese din falnicele case ale vornicului Socol, pe care Mircea Vodă poruncise să le doboare la pământ! Mai în lături era o colibă învelită cu şovar, în care trăiau doi-trei rumâni scăpătaţi, singurii slujitori rămaşi la curtea boierească; în preajmă, sub nişte vechi tulpini de nuci, cu crăcile pe jumătate arse şi uscate, erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri, doage şi alte unelte de joagăr, cu care îşi câştigau pâinea acei sărmani muncitori. De altă parte, câteva înguste brazde de fasole, de praz şi de legumă; mai ici, un coşar în care se adăposteau seara puţine vite de hrană ce pribegeau ziua pe malurile gârlei; mai dincolo, o şiră de paie şi nişte căpiţe de fân. Prin iarba naltă şi deasă alergau şi se jucau câţiva copoi, şi o potecă strâmtă, cât trece omul cu piciorul, străbătea de la poartă până în bătătura locuinţei stăpânului. Aceea era singura clădire de zid rămasă în curte; era un turn nalt şi îngust, cu ferestre mici şi nepotrivite, având jos o portiţă boltită, căreia îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. Pe dinăuntru, o lungă scară învârtită, cu trepte mici de piatră, da intrare, la deosebite caturi, în nişte chilii pardosite cu cărămizi, din care abia două mai erau de locuit.

Într-una, sus, şezuse Radu, şi în cealaltă, mai aproape de uşa inrtării, credinciosul său Bănică. Acel turn, aşezat în vecinătatea porţei, purta numele de chindie, căci fusese odinioară, pe când se înălţau măreţe casele vornicului Socol, locul de streajă, de unde, ca şi în curţile domneşti, se vestea cu tobe şi cu surle ceasul înserat al chindiei, când toţi oamenii casei se adunau la cină, şi porţile ogrăzii se închideau.

Ajungând în acele locuri sălbatice şi despuiate, Ancuţa nu simţi câtuşi de puţin acea compătimitoare mâhnire ce mai adesea sărăcia insuflă chiar şi inimilor miloase trăite în belşug; ea încă se bucură de liniştea acelor pacinice ţărmuri, şi îndată-şi însuşi într-însele toate visele sale de norocire. Deci viaţa ei, ca şi a Radului, se strecură de atunci ca într-un şir de dulci şi netulburate plăceri. Zilele treceau ca un zâmbet, nopţile ca un farmec! Era o fericire de acelea pe care soarta duşmană nu le dăruieşte pentru multă vreme unor inimi de muritori!

Să ne întoarcem acum iarăşi în cercul viforos al luptelor ş-al intrigilor politice.

Andronic Cantacuzenul, amărât şi înfuriat de fuga fără veste a soţiei sale³⁴, alergase drept în Anhial, la fratele său Mihail, ca să-l înştiinţeze despre crunta necinste ce i se făcuse în Ţara Românească. Îm pizmaşa sa mânie, fericirea lui Stamatie i se părea o batjocoritoare umilire, pe care sufletul său trufaş nu o putea mistui. El insuflă puternicului său frate zavistiosu-i necaz şi-l făcu părtaş călduros la a sa răzbunare³⁵. Mihail Cantacuzenul nu era om în mintea căruia să se şteargă lesne o înfruntare; deci el se sculă în grabă, se repezi turbat în Ţarigrad, unelti mii de tainice intrigi, iscodi mii de pâri mincinoase, şi apoi dete în genunchi la vizirul Socoli, cerând mazilirea neamului domnesc din Ţara Românească şi depărtarea din scaunul păstoresc a patriarhului Iosaf³⁶. Bietul acest bătrân, pârât pe nedreptate şi tras în judecată dinaintea soborului pentru nişte vini fără de temei, fu gonit cu necinste din patriarhie şi muri ascuns într-una din mănăstirile Muntelui Atos³⁷.

Din partea însă a familiei domneşti, Cantacuzenul întâmpină o mult mai vie împotrivire. Chiajna îşi câştigase apărători chiar în sânul seraiului împărătesc; solul ei cercase mai din vreme Porţile şi mituise pe mai mulţi din înalţii dregători. De aceea şi noul Sultan, Selim, nevoind să strice voia nici unuia din ai săi puternici viziri, hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie pentru Pătru Vodă Şchiopul şi, totdeodată, lui Sinan şi lui Mustafa, apărători vânduţi ai neamului Mirceoaiei, le dărui firman de domnie pentru Alexandru, al doilea fecior al Chiajnei.

Tot Chiajna era mai tare! Îngâmfată d-această nouă biruinţă, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă şi desăvârşită lovire asupra boierilor răzvrătitori; urmând dar pilda de curând dată de către Domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu³⁸, ea adună la un ospăţ pe Radu, logofătul din Drăgoieşti, pe Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udrişte vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Caplei, pe Pătraşcu, pe Calotă, pe Stan, feciorul Drăguleţului, pe Radu stolnicul din Boldeşti, şi le tăie capetele³⁹. Îndată apoi porunci de trimiseră la banul din Craiova, la ispravnici şi la vătaşii de plaiuri, ca să prinză, ori morţi ori cu zile, pe mulţi alţi boiarini de price, printre care era socotit şi Radu, feciorul vornicului Socol, de peste Olt.

Cu aceste împrejurări se petrecuse câtăva vreme; lunile vesele ale verii fugise, luând cu sine jocurile pe verdeaţă şi plimbările noaptea pe lună, şi acea milţumire sufletească ce naşte din razele mai călduroase ale soarelui, din mirosul bălsămat al pajiştii înflorite, din miile de nepreţuite daruri ale rodirii. Omul, ca firea, zâmbeşte cu soarele, se-ntunecă cu norii, s-alină cu seninul, se tulbură cu furtuna; fieşte schimbare a naturii are un răsunet în inima sa; fieşce frunză ce cade îngălbenită toamna, lasă un dor în sufletu-i întristat.

Aşa şi Radu cu Ancuţa, înstrăinaţi de lume, d-ale ei veselii, dar nu şi d-a sa răutate, trăiau acum într-a lor cetăţuie pustie, purtând dorul frumoaselor zile trecute şi mângâindu-se cu nădejdea primăverilor viitoare.

E tristă şi urâtă iarna la ţară, când crivăţul viforos urlă peste câmpii, când norii sau ceaţa întunecă cerul, când ploile reci desfundă pământul, când ţarina-i goală şi năpustită, dumbrava uscată, şi plugarul trândav. Apoi, în lungile nopţi de iarnă, ce întunecime plină de groază! ce de şoapte fioroase! Vântul vâjâie şi geme ca nişte jalnice glasuri ce plâng din depărtare; ploaia izbeşte cu o întărâtată stăruire în pereţii şi în ferestrele casei; oblonul se clatină şi scârţâie pe ţâţânile-i ruginite; focul bubuie şi trosneşte în cămin, şi, uneori, o pasăre de noapte, gonită din adăpostul ei de o suflare mai viscoloasă a crivăţului, îşi ia zborul, scoţând un ţipăt sfâşietor şi tânguios. Într-acele văietări ale firii, mintea de sineşi se porneşte pe cugetări mâhnicioase; închipuirea-şi plăsmuieşte vedenii cobitoare, şi tot ce e mai trist în viaţă, toate răstriştile trecute, toate temerile viitorului se răsfrâng, ca umbre sângerate, în oglinda întunecată a inimii.

Într-una din acele seri furtunoase, Radu şedea cu Ancuţa, amândoi tăcuţi şi duşi pe gânduri; un foc de surcele vâpăia pe vatră, revărsând o lumină roşatică în chilie; d-a lungul zidului se-ntindea un pat acoperit cu velinţe vărgate de ţară; d-asupra era o mescioară albă, rotundă, şi, alături, o laviţă îngustă de lemn, pe care ei şedeau; dar în perete strălucea o bogată icoană îmbrăcată cu argint. Pe dânsa era înfăţişat, cu asprul condei al zugravilor strămoşeşti, chipul Maicii Domnului ţinând sfântul său prunc pe braţul cel stâng. Luciul înnegrit al vopselelor, trăsurile uriaşe şi nemlădiite ale obrazelor, feţele lor îngălbenite, ochii lor mari şi întunecaţi, în sfârşit, acel cerc de lumină ce le împresura, la un ceas aşa înnoptat, făcea să nască în inimă o sfiaţă şi cuvioasă îngrijare.

Privirea Ancuţei se aţintise cu smerenie d-asupra icoanei, iar tânărul Socol, în sufletul căruia se deşteptau acum, una după alta, toate nenorocirile vieţii sale trecute, tresări ca d-un fior, îşi lăsă fruntea pe mână şi, cu glas obidit, întrerupse tăcerea.

- Dragă Ancuţo! zise el, vezi tu această sfântă icoană?... Ea în veci a fost martoră la răstriştile casei noastre; cu dânsa am împărţit toate mâhnirile mele... Odinioară, nişte ciobani ce păşteau turmele noastre de oi departe, în munţii Vâlcei, au găsit-o, zice, într-o veche tulpină de stejar, ş-au adus-o la tatăl meu. El, sărmanul, o primi ca o veste bună, ca un semn de noroc; dar chiar în ziua aceea, silit de duşmani să-şi lase casa, pe o groaznică vreme de furtună, el apucă drumul pribegiei şi muri pe ţărmuri depărtate... Ţărâna să-i fie uşoară!... Rămăsesem, cu mama, doi copii, o surioară şi eu, hrăniţi la masa străinilor; dar acei oameni fără de milă, la care bietul tată ne lăsase, crezându-i că-i sunt prieteni, îndată ce veni ştire despre moartea lui, ne opriră mult-puţină stare câtă mai aveam şi ne goniră de pe pragul lor, săraci şi despuiaţi. Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană, ce, în nelegiuita lor credinţă, n-avea nici un preţ... Ce poate face o biată muiere singură, departe de ţară, de rudele ei, cu doi copii pe braţe?... Eram încă tânăr de ani, p-atuncea, dar vârsta nu mi-a cruţat nici o amărăciune!... Pe biată mama o văzui zăcând, în luptă cu boala, şi mai vârtos cu frica d-a ne lăsa fără sprijin pe lume; în sfârşit, biruită d-atâtea suferinţe, într-o noapte îngrozitoare ca aceasta, îşi dete, sărmana maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta!...

O viforoasă şuierătură a vântului, ce clătină cu vuiet învelitoarea şi uşile turnului, îi curmă povestirea. Ancuţa se strânse mai aproape de dânsul; amândoi îşi făcură semnul crucii, şi Radu urmă:

- Apoi mai trecu vreme, şi soră-mea ajunse în floarea tinereţii; blândă şi gingaşă copilă! începusem să aflu într-însa o inimă ce-mpărtăşea şi mângâia a mea jale din vremi adunată. Dar într-o zi vezi cât îmi era ursita de duşmană! mă dusesem cu alţi tineri să ne încercăm, în câmpie, la jocuri de arme; eram în Ardeal, şi tovarăşii ce mă chemase la acea sărbătoare erau, cei mai mulţi, feciori de nemeşi unguri... Unul dintr-înşii (Iadul să-i muncească sufletul de trădător!) răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară şi fugi cu dânsa. Când mă întorsei seara acasă, pretutindeni era întuneric; furtuna urla cu turbare. Chemai! dar nu-mi răspunse nimeni. La lumina unui fulger, văzui odaia pustie, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta...

Uşa chiliei se deschise cu zgomot şi Bănică intră repede şi speriat.

- Stăpâne, zise el, o ceată de oameni ne-a înconjurat toată curtea. Nu ştiu, hoţi fi-vor, sau alţi făcători de rele, dar, după numărul şi armele lor, nu s-arată să fie cu vreun cuget curat.

Un glas s-auzi strigând d-afară:

- Deschideţi poarta la oamenii domniei!

Bănică se plecă pe fereastră şi răspunse:

- Păsaţi-vă în cale! N-avem aci loc de găzduit!

Însă Radu vru să-l oprească:

- Ci taci, moş Bănică; or fi călători şi i-a apucat noaptea pe drum. Nu voi, cât îi de săracă, să-mi fie casa închisă la cei nevoiaşi. Mergi de le deschide.

El încă bine nu sfârşise, şi un glonţ de săneaţă reteză peretele de lângă fereastră. Atunci s-auzi o larmă de oameni ce spărgeau porţile şi năvăleau cu grămada în curte. Radu scoase al său paloş, şi sluga puse mâna pe o puşcă.

- Acum, fătul meu, ori cu viaţa, ori cu moartea! Domnul să ne ajute! spuse bătrânul Bănică.

Tâlharii, într-această vreme, ca să-şi facă lumină în curte, dedese foc la şira de paie ce zbura cu flăcări spulberate de vânt; ei sparseră portiţa chindiei şi se urcau unul după altul pe scara învârtită. Bănică trase cu puşca şi răsturnă pe cel din frunte, dar o mulţime de panduri băneşti, călcând peste trupul tovarăşului mort, se repeziră cu săbiile goale asupra lui, şi bătrânul slujitor căzu înjunghiat pe pragul uşii.

Ancuţa sta îngenuncheată dinaintea icoanei. Ostaşii năvăliră în chilie, zbierând cu turbare:

- Pe dânsul, copii! daţi de tot!

Paloşul Radului zbură un minut, făcând roată împrejuru-i, dar săbiile şi lăncile îl înconjurau. Străpuns de toate părţile, arma îi pică din mână, şi el căzu mort la pământ. Groaznic fu ţipătul Ancuţei când ea se aruncă peste trupul sfâşiat al iubitului ei!

Un nor de fum umplu chilia; vâlvori de foc ieşeau pe gura vetrei, şi grinzile trosneau, scăpărând ţăndări înflăcărate. Atunci icoana cea mare căzu din perete cu un răsunet lung şi tânguios!

Vântul aruncase paie aprinse pe învelitoare, şi focul încinsese de toate părţile turnul. Pandurii se îmbrânceau şi se rostogoleau pe scară, cu ţipete şi cu zgomot, cătând să scape din primejdia pojarului; ei fugeau care încotro găsea loc de fugă.

Toată noaptea arse chindia lui Socol; în murgul zorilor, o şiră de scânteie încununa a sa creastă, care şi ele se stinseră, una după alta. Câteva zile însă mai în urmă, clădirea surpată încă fumega.

IV - PUSTNICA

După ce Poarta turcească mazili din domnia Ţării Româneşti pe Pătru Şchiopul, acest domnesc cocon, adus în Ţarigrad, fuse pus în lanţuri şi trimis surghiun la cetatea Conia din Anadol; dar maică-sa, îngrijată, alergase curând în urma lui şi, cu mâinile pline de aur, ceruse înapoi pe fiul ei cel robit. Patruzeci mii galbeni (afară de tot atâţia ce adusese drept haraci al ţării), împărţiţi pe la viziri şi pe la curtenii de toată mână, scăpară zilele ameninţate ale lui Pătru; dar un lucru, mai ales, întoarse spre dânsul voia vegheată a Sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de o sută treizeci mii galbeni, care se dovedise adunaţi şi puşi la păstrare de neamul domnesc al Ţării Româneşti. Împăratul se milostivi şi hărăzi zece mii dintr-înşii bătrânei Doamne; iar pe coconul ei îl opri în Ţarigard cu leafă din haznaua împărătească⁴⁰, şi preste câteva luni îi mai adăugă şi douăzeci aspri tain pe zi⁴¹ .

Cu atâta însă nu se mulţumea Chiajna; având un fiu pe scaun, ea sârgui să-i agonisească şi celuilalt domnia vecină a Moldovei, de care se folosea pe acele vremi un Ioan Vodă, venetic armean⁴², pururea învrăjbit cu turcii; drept aceea, nu puţin lucra dânsa la pâra şi la osânda lui Ioan Vodă. În sfârşit, la anul 1574, ea izbuti, prin uneltirile sale, să scoată carte de mazilie Domnului moldovenesc, şi-n locu-i să se orânduiască fiul ei Pătru⁴³, care şi purcese din Ţarigrad, însoţit de oaste turcească.

Din partea sa, Ioan Vodă nu primi voios ca să se lepede de domnie, ci adunându-şi boierii şi ţara, le ceru jurământ statornic ca să se lupte şi să moară împreună cu dânsul şi, începând atunci gătirile de bătălie, trimise să poftească cu leafă pe cazaci ca să-i vină întru ajutor; iar aceştia, cum îs războinici şi-n veci gata a se amestecare în tot felul de vrăjbi şi de sfădiri, se adunară o mie două sute de oameni şi veniră la dânsul⁴⁴.

Dincoace de Milcov, aflând de neprieteneasca primire ce au să facă moldovenii frăţâne-său, Alexandru Vodă îşi strânse şi el oştirea şi se găti a purcede spre Moldova, în întâmpinarea lui Pătru⁴⁵. Pe de altă parte, Doamna Chiajna, temându-se, întraşa priincioase împrejurări, de vreo izbucnire protivnică în Ţara Oltului, unde în veci colcotea o duşmănie ascunsă asupra neamului domnesc, hotărî să dea însăşi o raită prin oraşele olteneşti, ca să îngrozească pe cutezători şi s-amăgească cu măguliri pe cei cu bună voie.

Ea trecu repede prin Slatina, prin Caracal, prin Craiova, şi găsi mai pretutindeni casele boiereşti pustiite; care nu pierise de sabia slujitorilor domneşti, fugise în pribegie⁴⁶; moşnenii ce mai rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul ţării şi nici măcar aduseră jeluiri Doamnei. Ce-i bună românului jeluirea, când urechea ce-l ascultă e totuna cu mâna ce-l apasă? Tace până ce Dumnezeu prinde într-o zi milă de dânsul, ori până ce însuşi se îneacă cu răbdarea, ş-atunci îşi face singur dreptate!

Chiajna-şi urmă, dar, în tihnă calea spre Cerneţi şi spre Ruşava. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit, scobită rotund şi aşezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. Opt telegari înhămaţi ungureşte, d-a lungul, cu şleauri de curea subţiri şi întinse, purtau trăsura mai uşor ca vântul. Erau tot căluşei rotunzi de Dobrogea şi bahmeţi⁴⁷ zbârliţi de Bugeac, aleşi tot pătrărei şi cincărei⁴⁸, negri la păr ca pana corbului, cu coadele lungi, cu coamele răsfirate, cu nara-n vânt, fugari neobosiţi ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de ţărână. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moţată de oaie p-o ureche, cu mâneci albe, largi şi suflecate, îi mânau din călărie, săltând uşor pe şei, chiuind vesel din gură şi plesnind din bicele lor ce se împleticeau, pe d-asupra capetelor, ca mii de şerpi încovoioşi.

Astfel zbura în cale Doamna Chiajna prin codrii din apusul Craiovei, şi începuse a înnopta când trăsura-i coborî într-o luncă unde, printre carpeni stufoşi, printre des aluniş, se strecurau apele gălbenatice ale unui râu; naintaşii trecuse apa prin vad, când, deodată, opintindu-se-n loc, începură a sforăi; ceilalţi cai le urmară pilda, şi într-un minut toate hamurile se-ncurcase; bahmeţii se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezând speriaţi, cu urechea dreaptă, cu coama zbârlită, nesupuşi frâului, neascultători glasului, stau încordaţi şi nu voiau să ia din loc.

- Dar ce, măre, să mai fie şi asta? strigau unii din drumeţi, ne-ncercaţi la seama cailor. Or că strechea a dat într-înşii?

- Ba aşa-s bahmeţii de la noi, răspunse cu mândrie un bătrân lipcan tătar din Bugeac, au sămânţă de Misir⁴⁹, şi calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit, şi sforăie a pustiu, nechează ca de groaza morţii.

Într-adevăr, pe malul învecinat, printre desişul mărunt al unui zăvoi de copăcei, se-nălţa pe albăstreala întunecată a cerului, un perete îngust şi negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui păcat în amurgul conştiinţei. Zgomotul alaiului domnesc deşteptase bufniţele şi liliecii, care, din crestăturile vechii zidiri, zburau fâlfâind în toate părţile, cu ţipete ascuţite.

- Cruce-ajută! şoptiră slujitorii între sine, cătând să descurce hamurile cailor. Ce dărâmături să fie astea? Iar vreo mănăstire pângărită de păgâni, arde-i-ar focul!... Ce ştii?!...

- Ba-i, pare-mi-se, chiar chindia lui Socol, care au ars-o, mai anii trecuţi, pandurii, când au ucis şi pe Radu, feciorul lui... Aşa-i; vorbă e? Ia, tocmai aci era, în lunca Motrului. Cică, măre, c-a treia zi după ce a dat clădirea pojarului, a ieşit, noaptea, din pimniţi adânci, o stafie c-o icoană mare săpată în piept şi a apucat, ţipând în patru părţi, de unde suflă patru vânturi, şi la răsărit, şi la miezul-zilei, şi la soare-apune, ş-apoi şi-a ales cale spre steaua nopţii, şi s-a dus, măre, s-a dus tot încolo, în fundul iernii, unde-s troiene de ninsoare ca munţii...

- Vezi, d-aia nu s-a mai pomenit d-atunci să fie oameni cu şederea pe locurile acestea! Au băjenerit toţi rumânii de spaimă!

- Auzi, măre bădiţă! adăugară cu mirare ascultătorii; şi, fiindcă în vremea povestirii hamurile se aşezase în bună orânduială, slujitorii apucară caii de dârlog, îi trecură, făcându-şi crucea, pe dinaintea dărâmăturilor, ş-apoi surugiii, plesnind din bice, strigară cu glas ascuţit: I! hai să meargă!!! şi toată ceata în goana mare porni înainte.

De auzise Chiajna ceea ce se vorbise, cine poate şti? Destul e că chipu-i rămase neclintit, fruntea-i tot încreţită, ochirea-i tot straşnică, dinţii-i tot încleştaţi.

La Cerneţi, la Ruşava, ş-apoi la Târgu-Jiului cercetările sale avură acelaşi sfârşit; pretutindeni ea găsi o aromire nepăsătoare, din acelea ce zic: "Să n-aibi teamă!", şi adesea ascund un jăratic.

Se îndreptă apoi spre Vâlcea, ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi.

Drumul ce merge prin munţi, din Gorji spre Râmnicul Vâlcei, la depărtare cu vreo două ceasuri de acest oraş, apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă aşternută cu pietriş gros, pârâul numit Otăsăul⁵⁰. Ai zice că apele sale limpezii se joacă cu veselie în răsfăţate încovoieturi, uneori strecurându-se binişor prin iarba deasă şi măruntă a luncii, alteori alergând cu pripă d-a curmezişul văii, de la un mal până la altul, ca suveica pe iţele războiului. D-a stânga râului sunt dealuri pe care cresc amestecaţi brazi şi paltini, frasini şi mesteceni; de cealaltă parte, munţi cu înalte piscuri îşi arată coastele lor aprigi, râpoase şi surpate, ce se destind ca un vechi perete de uriaşi, mâncat de umezeală şi de putregai.

Într-o seară, luna, înaintând liniştit pe din dosul acelor negre vârfuri sfărâmate, întuneca cu umbrele lor prelungite adânca vale, ş-apoi iar, uneori scăpând printre surpături, razele ei sticleau, ca pietre scumpe, pe valurile pripite şi colcotoase ale micului pârâu.

Era linişte pretutindeni când începu a râsuna, cu un vuiet depărtat, treapătul cailor ce purtau şi însoţeau rădvanul Doamnei Chiajne.

Un lipcan alerga înainte, ca să cerce drumul şi să deschidă calea; calul său, ce în goana mare se aşternea drumului ca suflarea de vânt pe iarba de pe câmp, fugea scăpărând din copită şi, pe tot minutul, muindu-şi gleznele în valuri, străbătea matca şerpuită a Otăsăului. Deodată, la un mal, agerul dobitoc se opri sforăind; iar călăreţul, auzind în preajmă-i un geamăt slab şi sfârşit, zări, sub o rază trecătoare a lunii, chipul sau, mai bine, umbra unei fiinţe albe şi uscate ce zăcea azvârlită pe malul verde al râuleţului. Trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau nişte ţoale sfâşiate, părea zdrobit; mâinile şi picioarele-i slabe şi lâncede, căutând poate în răcoarea râului ceva înviere, pluteau pe d-asupra apei ca frunze-ngălbenite de toamnă; capu-i obosit căzuse pe pietrişul din matcă, şi pletele-i răsfirate se scăldau furate de valuri.

Aprodul gonaci se opri dinaintea acelei iezme ce semăna mai mult cu un morman de oase, şi îndată în urmă-i sosi tot alaiul domnesc. Toată gloata drumeţilor, până chiar şi Doamna, se coborâră din rădvan şi de pe cai şi se apropiară de locul unde se afla nenorocita fiinţă; toţi, făcându-şi cruce, priveau cu o miloasă spaimă acel trup sfărâmat, în care suflarea semăna cu cea din urmă vapăiere a candelei ce se stinge. Iar ea, dinaintea unei aşa zgomotoase adunări, deschise încetinel pleoapele sale afundate: ochii ei, mari şi holbaţi, se sticliră, cu o nespusă durere, către malul drept al vâlcelei, şi trupu-i întreg, prin nişte uşoare tresărituri ale nervilor, părea c-ar vrea, c-ar cere să se tragă spre un loc dorit.

Acel loc era o măgură verde, cu muchea lată şi rotundă, pe care crescuse, din veacuri depărtate, un bătrân stejar, sub al cărui lat frunziş se umbrea tot dealul; nu departe de dânsul, un plop străbun îşi înălţase spre nori creştetul semeţ. Amândoi, ca doi fraţi sărmani şi năpustiţi, crescuse singuratici p-acel costiş; amândoi de mari de veacuri, se luptase-mpreună cu criveţele şi cu vijeliile; amândoi, în sute de rânduri, scuturase-mpreună când vesela frunză, când trista zăpadă; amândoi se unise ca să fie, în pustiu, lăcaş milostiv al păsărior cerului, umbrar răcoritor al turmelor zăbuşite, adăpost binecuvântat al călătorului obosit!

Spre dânşii acum se îndrepta stăruita dorinţă, suspinul cel din urmă al neputincioasei acele fiinţe.

Un om o luă, dar, în braţe, şi ceilalţi toţi îl urmară suind dealul în faţa vechiului stejar; dar cu cât mai mult se apropiau, o zare de lumină neobicinuită, care sub razele lunii creştea ca un luceafăr albicios, ca o pară de foc luminoasă, părea că iese din sânul bătrânei tulpini. O sfântă groază cuprinsese toate inimile; dar împinşi ca de o putere căreia nu-i puteau sta împotrivă, ei înaintau uimiţi de raza lucioasă ce-i trăgea spre sine şi le sorbea vederile. Când ajunseră pe muchea măgurii, drept în faţa stejarului, toate în preajmă erau scăldate în lumină, toate străluceau ca într-o senină vâlvoare; iar în tulpina găunoasă a copacului, împresurată de raze argintii, domnea, ca-ntr-un cerc de slavă cerească, chipul înnegrit al Maicii Domnului, ţinând în braţul stâng pe mântuitorul său prunc.

- Maică Preacurată! strigă atunci pustnica, ce-n faţa icoanei părea că-şi dobândise un viers ce suna mai tare, mai dulce decât glasurile omeneşti, Maică Preacurată! Maică fără pată! Tu, care ai încercat numai durerile inimilor lumeşti şi care până acum nu te-ai îndurat a-mi ierta câteva zile risipite în dezmierdările vieţii! Tu, care ai privit fără jale sfâşierile inimii mele, când singuru-mi p-această lume şi mult-iubitu-mi sprijin a căzut jertfă sub mâna mohorâtă a ucigaşilor! Tu, care m-ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de gheaţă, când, cu sfânta-ţi icoană în braţe, am colindat, aiurind, plaiurile şi câmpiile! Tu, care m-ai adus subt această sfinţită tulpină, într-acest sălbatic sălaş de pustnicie, în care sufletu-mi dăulat şi zdrobit de răstrişte, în zadar cată odihna şi, pururea, ca o milostenie, îţi cere scurtarea ticăitelor mele zile! Tu, deci, care, şi de am păcătuit, şi de am fost culpeşă ţie, m-ai osândit după mulţimea vinilor mele! Acum, cerească stăpână, inima îmi spune că înduratu-te-ai în sfârşit de mine şi ai apropiat ceasul dorului meu!... Acum, dar, mă-nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugăminte, cu lăcrimări, nu doară ca să-mi cei vreo cerească răsplată căci ce va fi partea mea dincolo de zburd-această lume e în sânul tău ş-al Domnului, şi cu voioasă bucurie îl voi primi!... ci, Maică milostivă, tu care ai fost mumă ş-ai pătimit de păsul fiului tău, fie-ţi milă şi-mblânzeşte, alină şi spală orice duh de mânie în inima mumei ce m-a purtat pre mine, nevrednica, în sânul ei, şi la picioarele căreia mă plec acum, ca şi dânsa, cu milostivire, ca tine, să uite greşalele nesocotitei sale fiice!... În ceasul acesta, care e al meu cel din urmă, iartă-mă, maică, deşi mult ţi-am greşit eu ţie în viaţă! iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eu, păcătoasa-mi rătăcire!...

Rostind cu o cucerită şi-nfocată căinţă aceste din urmă cuvinte, sărmana pustnică se prăvălise cu fruntea în ţărână dinaintea Doamnei Chiajne.

Acea vedenie strălucitoare a unei sfinte icoane în mijlocul nopţii ş-al pustietăţii, acea dureroasă destăinuire a unei aşa jalnice soarte, acel glas prorocesc ce vestea moartea vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajnei o umbră de îndurare; dar freamătul milei nu se coborâse încă până în inima-i oţelită, când, deodată, un nor repede şi negru trecu cobitor preste faţa lunii. Lumina icoanei deodată se stinse, şi întunericul se răspândi jur-împrejur.

Cumplita mumă se-ntoarse atunci cu o fieroasă iuţeală şi, grăbind pasul spre vâlcea, strigă c-un glas aspru:

- Nainte, copii!...

Vinovatul împietrit în rele fuge chiar şi de umbra mustrării!

Într-o clipă, Chiajna se suise-n rădvan, şi tovarăşii ei, înfioraţi de sunetul oţelit al glasului ei, ajunsese departe, gonind în urma rădvanului, când începură să simtă mustrarea în cugetele lor, biruite de ne-mblânzita lor stăpână.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În valea Otăsăului, câteva slabe suspine, pierdute printre şuierătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineţii, dovediră suferinţele cele din urmă ale nenorocitei pustnice. Muritoarele despuieri ale Domniţei Ancuţe, căzute chiar la poalele sfintei icoane, în sălbatica chilie ce-şi găsise ea în scorbura străbunului stejar, fură acoperite de frunzele ce le spulberă crivăţul de toamnă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mulţi ani în urmă ciobanii găsiră tot acolo icoana Maicii Domnului, ce se zice a fi una din cele şapte de Luca Evanghelistul zugrăvite, şi chiar în tulpina bătrânului copac ei scobiră bisericuţa cea veche a mănăstirii zisă Dintr-un Lemn⁵¹
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe când Doamna Chiajna îşi urma ispititoarea colindă peste Olt şi prin Ţara de Sus, tinerii ei feciori domneşti, însoţiţi, unul de oaste pământeană şi de ajutorinţe ungureşti, altul de turcii ce i se dase ca să-l aşeze pe scaunul năzuit al Moldovei, se întâmpinase în ocolul Focşanilor şi se lăsase cu taberele lor amestecate la satul Săpăţeni, pe lunca înfrăţitoare a Milcovului⁵². Doamna mumă îi ajunse acolo, purtând în sufletu-i măcinat o îngrijată presimţire care, sub aspra-i fălnicie, se vădea printr-un neastâmpăr fioros. Ea căta în zadar să-şi potolească neodihna cu nădejdea isprăvilor viitoare; oştirile împrejuru-i, multe şi vegheate, i se păreau molatice şi nevoioaşe. Un neîncetat susur de tainică trădare îi şoptea la auz; mintea-i se muncea cu tot felul de bănuieli. Ziua, ea colinda fără repaos tabăra, vrând să încerce credinţa ostaşilor, să învie, ca odinioară, bărbăţia în inimile lor; dar iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni, şi viersul îmbolditor îi pierea pe buză; apoi iar, în tăcerea nopţii, în veci deşteaptă şi frământată de griji, ea trăgea cu urechea la strigările prelungite ale străjilor depărtate, şi adesea, cuprinsă de o nedumerită temere, alerga să pândească la perdeaua corturilor unde se odihneau în visuri de izbândă fiii săi, uneltele nesăţioasei sale mândrii.

Dimpotrivă, aceşti doi tineri, bizuindu-se cu încredere pe reazemul lor ostăşesc, pe părtinirea soartei şi pe toate voioasele închipuiri ale juneţii lor, petreceau zilele în vesele ospeţe, benchetuind cu boierii şi purtătorii oştii lor şi gata a purcede asupra lui Ioan Vodă, dacă nu i-ar fi amânat din zi în zi îngrijatele presimţiri ale Doamnei mumei lor.

Într-astfel de felurite aplecări se afla tabăra frăţească a fiilor lui Mircea, când sosi ştirea cum că boierii moldoveni, temători a se vedea pe viitor înstrăinaţi de la mila noului Domn, ar fi hotărât să părăsească relei sale soarte pe vechiul lor stăpânitor şi are să vină, mânaţi de Dumbravă vornicul, ca să se închine lui Pătru Voievod⁵³. Această veste umplu tabăra de bucurie; cu nădejdea viitoarei împăciuiri, străjile se ridicară, vegherea se desfiinţă, caii se sloboziră la păşune, armele se aşezară în snopi; toate se pregăteau pentru o obştească înfrăţire.

Doamna Chiajna însă, care nu privise cu suflet liniştit acea nesocotită risipire a tuturor mijloacelor de o grabnică apărare, cu cât se apropiau moldovenii, mai cu dinadinsul stăruia ca tinerii Domni să se ţină în lături, cu bună şi zdravănă pază.

Norocul lor voi ca, înduplecaţi de nepregetata rugăciune a mumei lor, dorinţa acesteia să fie împlinită, şi ca dânşii amândoi să lipsească din cortul lor în ceasul când moldovenii se iviră dinaintea taberei munteneşti.

Într-adevăr, Dumbravă vornicul descălecă în faţa şatrei domneşti, însoţit d-o gloată năprasnică de boieri şi de slujitori, purtând nu veşminte de sărbătoare, nici zâmbetul smerit al supunerii, ci podoaba oţelită a unei zile de harţă şi semeaţă căutătură a unei biruinţe lesnicioase.

Osebit de aceea se zăreau în depărtare oştiri numeroase, care, după caii lor mărunţei şi păroşi, după largii lor şalvari roşii, după chiverele lor ţuguiate, după cântările lor prelungite şi după naltele lor suliţe ce luceau la soare ca spicurile pe holdă, lesne se cunoşteau că sunt pâlcurile de cazaci, venite, sub povăţuirea lui Sfirski, în ajutorul lui Ioan Vodă⁵⁴.

Chiajna, care-ntr-această grea prilejire ştiuse a întipări pe chipu-i făţarnic o senină şi rece mândrie, adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur-împrejur cu ţăruşi poleiţi.

Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarăşilor săi; el era un voinic nalt şi spătos, purtând o ţurcă de blană flocoasă ce ascundea capu-i ras, din creştetul căruia o singură şuviţă de păr atârna în jos pe ceafa-i lată şi vânoasă; era îmbrăcat cu un mintean de urs lăţos şi-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă năstrujită cu dinţi de fier, adevărat baltag de uriaş.

- Unde-s puii de năpârcă?... strigă el cu glas răguşit, intrând în cort cu mâna în şold. Le-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fârtaţi!

- Pare-mi-se că-n beţie ţi-ai pierdut cumpătul vorbei, jupan vornice, rosti Doamna, înstrunându-şi mânia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atâta trupeşie!

- Taci, muiere, nu bârfi! răspunse Dumbravă, nu doară c-aţi socoti voi că-i Moldova ţară di jac, să ni joace ca pi urs o mişa pripăşită pi la munteni şi doi ficiori di lele fărmecaţi, doi lingăi nătângi, ce li pute botu a lapte?!... N-avem noi nevoie di Domn muntean. Munteanul îi om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman, şi dănos la mână, şi la suflet fălos⁵⁵... Hai, voinici, drăguţii mei, daţi năvală di mi-i prindeţi şi mi-i legaţi cole, cot la cot, să-i ducem poclon lui Ioniţă Vodă, ca doi berbecei di Armindean⁵⁶!

- Câini neruşinaţi, liftă rea!... strigă Chiajna, spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele-i sudălmi, ci, desprinzând ghioaga de la brâu, o-nvârti de câteva ori cu braţu-i vârtos, ş-apoi, glăsuind un groaznic blestem, o azvârli drept în capul înfuriatei Doamne.

Chiajna căzu răsturnată pe spate, ş-atunci îndată, cu ochii sângeraţi, cu fălcile căscate, încercă să se ridice în ghenunchi, să se sprijine pe palme, să rostească un cuvânt; dar abia putu să iasă din gâtleju-i năbuşit vorbele: "Domnii! feciorii mei!..." ş-o înecă sângele ce curgea şiroaie din tot capu-i găurit de ţinte. Trupu-i se zvârcoli cu scrâşniri de dinţi, săltă încă de câteva ori, se rostogoli cu creştetul în ţărână, se zgârci şi se întinse în câteva încordături dureroase, ş-apoi căzu înţepenit într-o baltă de sânge.

În vremea aceasta moldovenii şi cazacii deteră jaf taberei româneşti: fugeau muntenii care unde putea. Alexandru Vodă nimeri să scape la Cetatea de Floci; Pătru se opri din fugă la Brăila. Ioan Vodă intră în Ţara Românească şi făcu Domn pe un Vintilă; dar peste câteva luni, soarta se schimbă. Ioan Vodă muri robit la turci; Alexandru îşi dobândi iarăşi tronul, şi Pătru Şchiopul domni la Moldova lăudat şi iubit de toată obştea⁵⁷.

Bucureşti, 1860

Note

1. Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim şi Engel (n. a.).

2. Engel (n. a.).

3. Cantemir, Descrierea Moldovei (n. a. 1887). Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că, la înmormântările domneşti, călăraşii frecau ochii cailor cu praf de puşcă, ca să-i facă a lăcrima (n. a. 1894).

4. Constantin Căpitanul, vorbind despre clădirea mănăstirii Radu Vodă, de către Alexandru Vodă, fiul Mircii, zice: din jos de Bucureşti, adică afară din oraş (n. a.).

5. Neguţătorii străini (n. a.).

6. Engel numeşte această biserică Ghiced, ceea ce înseamnă, mi se pare, pe turceşte, Sentinelă (n. a.).

7. Sigler, Forgaci (n. a.).

8. Engel, Analele săcuilor, Forgaci, Verantie, Şincai (n. a.).

9. Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a.).

10. Idem (n. a.).

11. Idem (n. a.).

12. Raportul ambasadorului Wysz, de la mai 1568, citat de Hammer în Istoria Împărăţiei Otomane (n. a.).

13. Istoria Ţării Româneşti, tipărită greceşte de fraţii Tunuzli (n. a.).

14. Cronicarul anonim în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV (n. a.).

15. Constantin Căpitanul şi Cronicarul anonim (n. a.).

16. Hammer, Cantu (n. a.).

17. Stambul numele turcesc al porţiunii din oraşul Constantinopol locuită de turci (n. a. 1894). Scherer, Istoria negoţului (n. a. 1887).

18. Fanar mahala în oraşul Constantinipol, locuită de greci (n. a. 1894).

19. ↑ Henricus Hilarius şi Crusius, Turco-Graecia, citaţi de Şincai (n. a.).

20. Şincai; Hammer; N. Bălcescu, Postelnucu C. Cantacuzino (n. a.).

21. Pală de Taban sabie persienească (n.a. 1894).

22. Ducange (n. a.).

23. Hammer, Istoria Împărăţiei Otomane (n. a.). Mosc sau Moscovia Rusia.

24. Crusius, în Şincai (n. a.).

25. Hind India (n. a. 1894).

26. Horasan provincie din Persia (n. a. 1894), la sud-est de Marea Caspică.

27. Ispahan - oraş comercial în centrul Persiei, renumit prin culturile de trandafiri şi prin industria de covoare.

28. Hegias provincie în Arabia (n.a. 1894), pe litoralul Mării Roşii.

29. Scherer, Istoria negoţului (n. a.).

30. Balada lui Mihu Copilul (n. a.).

31. Constantin Căpitanul, povestind nunta fiului lui Radu Vodă cu Domniţa lui Duca Vodă (n. a.).

32. Tradiţiuni de la o nuntă sub Constantin Vodă Ipsilant (n. a.).

33. Henricus Hilarius, citat în Crusius, Turco-Graecia (n. a.).

34. Până la această fugă am urmat, mai mult sau mai puţin, întâmplările istorice. Dar despre fuga soţiei lui Andronic, Henricus Hilarius ne spune că chiar Doamna Chiajna a trimis să o ia înapoi de la bărbatul său, încă de pe drum (n. a.).

35. Henricus Hilarius, în Crusius, Turco-Graecia (n. a.).

36. Henricus Hilarius, Lequien, Oriens Christianus; Hammer; Meletie, Istoria bisericească (n. a.).

37. Epistolă trimisă de către Crusius, care cuprinde povestirea lui Henricus Hilarius; Charrière, Negociations de la France dans le Levant, III, p. 741 et sq., nota 1 (n. a.)

38. Omorârea boierilor de către Alexandru Lăpuşneanu, aşa frumos povestită de domnul C. Negruzzi, s-a petrecut pe la 1565; iar acestea se petrec la 1567 (n. a.).

39. Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a.).

40. Din raportul solului nemţesc Wysz, de la mai 1568; Hammer (n. a.).

41. Din raportul bailului veneţian Barbaro, de la 8 iunie 1569: Hammer (n. a.).

42. Vornicul Ureche (n. a.).

43. Cronicele româneşti, Hammer (n. a.).

44. Vornicul Ureche (n. a.).

45. Constantin Căpitanul, în Magazin istoric pentru Dacia, I, IV (n. a.).

46. Pe atunci se afla fugit, tocmai în Spania, un Nicolae Basarab, cum se vede în Mag. Ung. (n. a.).

47. Caii de Bugeac se numesc astfel în balade (n. a.).

48. Cuvinte întrebuinţate în baladele poporane publicate de domnul V. Alecsandri (n. a.).

49. Misir Egipt, unde sunt cai arăbeşti (n. a. 1894).

50. Acolo s-a zidit, mai pe urmă, în vale, Mănăstirea Dintr-un Lemn, şi sus pe munte, Schitul Surpatele (n. a.).

51. Tradiţiunea zice că icoana cea mare de la Mănăstirea Dintr-un Lemn a fost de mai multe ori mutată, şi s-a întors singură la locul unde era clădită mănăstirea (n. a.).

52. Constantin Căpitanul (n. a.).

53. Cronicele româneşti (n. a.).

54. Vornicul Ureche (n. a.).

55. Din balada Gruie Grozăveanu (n. a.).

56. Sărbătoarea de la 1 mai (n. a.).

57. Constantin Căpitanul, Şincai, Engel şi alţii (n. a.).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Alexandru Vlahuță: Slăvit e versul

Traian Demetrescu: Pe lacul Thum

Octavian Goga: Amurg

Vasile Alecsandri: Soarele şi luna

Octavian Goga: Trage-ţi oblonul...

Mihai Eminescu: Venin şi farmec...