Editura Global Info / Literatură

Alexandru Odobescu

Jupân Rănică Vulpoiul

     A fost odată
     Ca niciodată;
     Dacă n-ar fi
     Nu s-ar povesti

pe vremea când chiar şi dobitoacele ajungeau să se facă domni şi boieri aci pe pământ..., a fost un pui de leu, mândru şi frumos, carele, fiind el din viţă de domni, fiarele şi lighioanele îl aleseră pe dânsul ca să fie peste ele mai mare, şi de aceea îi şi ziseră Leonilă împărat.

Aflând însă Leonilă împărat că dobitoacele nu trăiesc în bună pace şi că cele mai tari jefuiesc pe cele mai slabe, fără măcar să ceară voie de la dânsul, el hotărî într-o zi să adune la sfat pe toţi supuşii săi, ca să le dea de ştire cum că voieşte cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într-altfel pe viitor. De aceea, îndată trămise preste tot locul porunci straşnice ca toţi de acum înainte să aibă a trăi în cea mai bună înţelegere şi ca să nu mai fie voie a se face cuiva vreo nedreptate, fără de ştirea şi de învoirea împărăţiei. Totodată, porunci să se cheme la curtea domnească tot neamul dobitocesc. Atunci veniră din toate părţile păsări, lighioane şi fiare, animale de tot felul, care mai mari, care mai mici şi toate se închinară împăratului şi îi mulţumiră din băierile inimii pentru porunca înţeleaptă ce dedese. Dar pe când toate căpeteniile dobitoceşti se adunase la curtea împărătească ca să ţie sfat, deodată se lăţi vestea cum că unul numai dintre fruntaşi lipsea şi că acela cu nici un preţ nu doreşte să vină. Acesta era chiar jupân Rănică Vulpoiul, lighioană vicleană şi pricepută. Lesne înţeleseră toţi pentru ce nu cuteza să-şi arate faţa dinaintea împăratului; căci pretutindeni erau cunoscute multele mişelii ce el făcuse, călcând şi puind pe tot minutul la uitare poruncile date de stăpânire. Şi adevărul era că toate dobitoacele veniseră cu câte o plângere împotriva lui, afară numai de buna lui rudă, vătaful Bursucel.

Mai întâi ieşi cu jalbă vornicul Lupu Falcă-Lată, cerând să i se facă dreptate pentru toate necuviinţele cu care jupân Rănică Vulpoiul îndrăznise a se purta către soţia şi către copiii domniei sale. Apoi se arătă cu plângere tot împotriva lui, aprodul Potaie Dulău şi medelnicerul Urechilă Iepuraş; dar cel care din toţi zbiera mai tare şi mai fără de şir era chiar Măgărilă vechilul, pe care îl alesese de avocat dobitoacele cele mai puţine la minte. Îndată însă ce toţi aceştia îşi sfârşiră pârile şi jeluirile lor, vătaful Bursucel, ca o rudă bună, începu să apere cu vorba pe verişorul său Vulpoiul şi p-aci p-aci era să-l scape de orice osândă, când deodată se repezi în mijlocul adunării, cu penile şi cu creasta zbârlite, vestitul logofăt Cucurigu Cocoş, carele, în gura mare, declară tuturor că jupânul Rănică i-a fost ucis pe pruncii şi pe pruncele domniei sale:

– Împărate! – strigă bietul Cucurigu – fă dreptate celui mai nefericit dintre Cocoşi. Cocoana Cloşcă, soţia mea, scosese o spuză, o mândreţe de puişori şi cu toţii împreună trăiam noi norociţi, sub paza câtorva dulăi din cei mai voinici. Dar într-o zi, mişelul acela de Rănică veni în bătătură la noi, îmbrăcat cu o rasă călugărească şi prefăcându-se că învaţă pe dinafară porunca Măriei-Tale, ca s-o aibă în veci aminte. Noi, biet, amăgindu-ne de haina lui cea mincinoasă, nu ne-am temut de dânsul, ci am urmat a colinda răsipiţi d-a lungul gardului, ba chiar şi de a rătăci prin bălării, departe de paznicii noştri. Atunci, vai! vicleanul, îndată ce ne simţi fără de apărare, dete năvală printre sărmanii puişorii mei şi pe câţi dintr-înşii apucă, pe toţi îi sugrumă. Iată, priveşte: puica mea cea mai iubită zace aci moartă dinaintea Măriei-Tale, şi eu, mărite împărate, cu lacrimile în ochi cer să mi se facă dreptate!

Leonilă împărat se supără foarte şi se întristă adânc de acestea: deci nu voi să mai dea crezământ spuselor şi apărărilor vătafului Bursucel. Îndată porni pe banul Martin Ursul, unul din cei mai de frunte boieri ai curţii, pentru ca, cu voie, fără voie, să-i aducă pe vinovatul Rănică. Acesta însă, ocolind primejdia, făcu bună primire banului Ursul şi-i făgădui că va merge cu dânsul; dar mai nainte de plecare, îl pofti ca să-i arate un loc unde el zicea că se pot găsi mulţi faguri de miere, de cei ce plac aşa de mult urşilor. Când ajunseră însă la un loc cunoscut de Rănică, el dete brânci Ursului, şi acesta căzu, biet, cu piciorul prins într-o cursă; iar Vulpoiul fugi p-aci ţi-e drumul, râzând cu hohote şi strigând mereu:

     – Joacă bine, moş Martine!
     Să-ţi dau miere de albine.

Abia scăpă sărmanul Urs din cursă, lăsând în mâinile sătenilor vecini, care umblau să-l ucidă de bătăi, jumătate blana de pe dânsul şi mai ales coada întreagă. Vezi de aceea nici nu mai are ursul coadă! Aşa jumulit, beteag şi ruşinat, el se întoarse înapoi la curtea lui Leonilă.

Împăratul, mânios tare, trămise atunci pe postelnicul Motan Cotoiul, carele era vestit prin iscusinţa lui, cu poruncă să aducă cu orice preţ pe Rănică; dar nici p-acesta nu-l lăsă Vulpoiul nepăcălit. El îl tot mână cu vorba, îl lăudă că e vânătorul cel mai minunat şi, puindu-i mândria în joc, îl îndemnă în sfârşit să se cerce a vâna şoareci şi chiţcani într-un hambar întunecos, unde ştia bine că sunt întinse laţuri pentru ca să se prinză într-însele dihorii şi alte lighioane stricăcioase. Bietul Motan, picând şi el în capcană, miorlăia de durere şi de frică dinlăuntru; iar Rănică, bătând cu laba în păreţii hambarului, îi striga de afară râzând:

     – Tprruţ, pisică! Tprruţ, motan!
     Prins-ai şoarec ori chiţcan?

Postelnicul Cotoi mâncă şi el o bătaie bună ca văru-său banul Ursul şi se întoarse la curte, plouat ca vai de dânsul şi cu coada între picioare. Atunci, toţi într-o unire, osândiră la moarte pe jupân Rănică Vulpoiul, pentru că nu ţinuse în seamă poruncile împărăteşti şi îşi bătuse joc de trimişii stăpânirii.

Cu toate acestea, vătaful Bursucel tot se mai rugă să se facă rudei sale o a treia chemare şi se însărcină chiar dânsul a-l aduce. Când Vulpoiul văzu viind pe credinciosul său prieten Bursucel şi înţelese de la dânsul că nu mai este loc de joc, se gândi şi el că ar fi mai bine să se ducă însuşi la împărăţie. Dar cu cât mai mult se apropia de curte, cu atât i se făcea mai multă grijă, văzând mai ales cum se grămădea gloata ca să-l vadă trecând. Cu toate acestea, Rănică merse de se închină smerit şi cu supunere la împăratul, carele nici gând n-avea să-i dea iertare. El povesti foarte lămurit neajunsurile ce păţise la dânsul banul Martin şi postelnicul Motan şi se arătă gata a răbda orice asprime a soartei. Atunci pârâtorii lui ieşiră la lumină, având în capul lor tot pe vestitul vechil Măgărilă; dar ei erau aşa de numeroşi, avocatul zbiera aşa de urât şi Rănică se apăra cu aşa multă iscusinţă, încât mulţi din adunare începură a dori să-l vază scăpat. Însă tocmai atunci se deteră pe faţă cele mai groaznice mişelii ale lui, şi judecătorii, toţi într-o unire, îl osândiră ca vinovat bun de spânzurătoare. Îndată atunci, rudele lui toate părăsiră curtea, şi împăratului nu-i păru bine de aceasta, căci acele rude şi rubedenii erau multe la număr şi tot dobitoace cu putere şi cu dare de mână. Boierii Lupu Falcă-Lată, Martin Ursul şi Motan Cotoiul, zău, nu prea ştiau cum o vor scoate la căpătâi cu îndeplinirea pedepsei; iar Rănică, simţind toate aceste greutăţi, îşi bătea joc pe ascuns de dânşii şi începuse a se chibzui cum să facă ca să scape nevătămat. Când i se puse ştreangul de gât ca să-l spânzure, el se rugă să fie îngăduit a-şi mărturisi în faţa lumii păcatele, mai nainte de a muri. I se dete voie; şi el, numai atât aştepta. După ce povesti nemerniciile tinereţelor sale, prin cuvinte meşteşugite, dete să înţeleagă că, în viaţa lui furase o mare comoară de bani şi de scule, cu scop de a opri şi de a nimici un complot ce se urzise împotriva lui Leonilă împărat. Auzind aceste cuvinte, împărăteasa prinse mare dorinţă de a şti cum şi ce fel se petrecuse lucrurile şi ea înduplecă pe soţul său ca să dea voie lui Rănică să spuie toate mai pre larg. Acesta, prefăcându-se că ar fi adânc pătruns de mustrare şi de grijă, istorisi îndată o lungă poveste despre un complot care s-ar fi urzit mai de mult între banul Martin Ursul, vornicul Lupu Falcă-Lată ş postelnicul Motan Cotoiul, ca să dea jos de pe tron pe Leonilă împărat şi să rădice pre Martin Ursul la scaunul domniei. Ca să nu lase nici o bănuială asupra adevărului scornirilor sale, el amestecă în acel închipuit complot pe răposatul tatăl său, care murise de mult, şi chiar pe prietenul şi ruda lui vătaful, Bursucel. De pre spusele lui, toată acea urzeală era întemeiată pe o bogată comoară de bani, cu care răzvrătitorii aveau de gând să cumpere pe ostaşii, pe paznicii şi pe slujitorii împăratului; iar el, Rănică, furând acea comoară şi ascunzând-o, scăpase zilele lui Leonilă împărat.

Aflând acum mai întâi despre toate acestea, împăratul şi împărăteasa începură a cam dori să capete pe seama lor acea vestită comoară şi cercetară pe Rănică despre locul unde ea se află ascunsă; dar Vulpoiul şiret găsi atunci vremea numai bună ca să intre la tocmeală asupra iertării sale. Împăratul cam sta la îndoială, dar împărăteasa ceru cu tot dinadinsul ca jupân Rănică să fie iertat. Acesta spuse atunci că comoara se află pitită în preajma unei fântâni, în mijlocul unei păduri, departe, foarte departe; iar fiindcă împăratul nu prea voia să dea crezământ la o istorie aşa de neauzită, vulpoiul chemă drept dovadă pe bietul medelnicerul Urechilă Iepuraş, carele tremura de frică, spre a mărturisi şi el dacă nu e adevărat că se află, departe, foarte departe, o pădure tocmai astfel dupe cum el zisese.

Ciudat lucru se pare, dar împăratul se mulţumi cu această mărturie. El bucuros ar fi mers însuşi cu Rănică până la acea pădure, dar Vulpoiul, rumegând în mintea lui alte năzdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întâi la o mănăstire de precum se legase cu sufletul, ca să se roage pentru iertarea păcatelor sale. Împăratul nu făcu nici o împotrivire. Pe banul Martin şi pe vornicul Falcă-Lată îi bagă la închisoare; iar kir Behehe Berbecilă, care era şi ţârcovnicul palatului, citi lui Rănică o molitvă ca să-i fie drumul norocos. Se luă tot atunci hotărâre ca toată curtea împărătească să-l aştepte în cale, nu departe de locul unde avea să meargă, şi astfel el se porni. Dar ca să nu-i fie urât singur la drum, el rugă pe Behehe Berbecilă şi pe medelnicerul Iepuraş ca să-l însoţească amândoi măcar o bucată.

Când se văzu aproape de casă, făcu ce făcu şi despărţi pe tovarăşii lui unul de altul şi îndată înghesui pe bietul Iepuraş la o strâmtoare şi-i suci gâtul. Apucase, el şi ai lui, de şi mâncase carnea sărmanului dobitoc, când sosi Berbecilă ca să caute pe soţul său de drum. Rănică îi spuse că medelnicerul Urechilă, simţindu-se cam ostenit, se închisese într-un cuptor ca să doarmă mai liniştit, dar totdeodată el adăugă:

– Ştii, frate Berbecilă, că trebuie îndată să pleci înapoi ca să duci împăratului o scrisoare foarte însemnată, din care negreşit că şi domniei tale ţi se vor trage mari foloase şi vei căpăta multă trecere pe lângă împăratul, dacă-i vei duce cât mai curând darurile care sunt în această desagă.

Cum auzi una ca asta, gugumanul de Behehe începu a sălta şi a se gudura de bucurie, pe când Vulpoiul cu Vulpoaica şi cu Vulpişorii lor şedeau lungiţi pe pat şi se uitau cu mirare la dânsul cât de poznaş juca el de veselie. Rănică îi atârnă atunci o desagă, în care el ghemuise pielea Iepuraşului jupuit şi mâncat, şi îi făcu vânt să plece.

Puteţi să vă închipuiţi ce supărare coprinse pe împărat când, deschizând desaga cea cu ştirile şi cu darurile, în loc de acestea, pică dintr-însa pielea sărmanului Urechilă! Atunci pricepu că chiar şi pe dânsul îl înşelase mişelul de Rănică. Banului Martin şi vornicului Falcă-Lată le dete drumul de la închisoare, iar pe kir Behehe, împăratul, nemaivoind să-l vază în ochi, îl lăsă pe seama Lupului ca dânsul să-l procopsească cum va şti, şi să-i găsească leac la toate neajunsurile câte suferise. De atunci s-a şi făcut ruptoare ca berbecii şi oile să fie jăfuite de lupi. Dar nici cu atâta nu se mulţumi împăratul, ci dete şi o sărbare mare, numai pentru ca să aducă mângâiere lui Falcă-Lată şi lui Martin Ursul, pe care îi nedreptăţise. Tocmai în mijlocul veseliilor acelei sărbători sosiră şi alte ştiri despre mişelii mai proaspete ale jupânului Rănică Vulpoiul. Mâniindu-se atunci împăratul peste măsură, hotărî să trămiţă toată ordia sa ca să prăpădească cu totul pe acel îndrăzneţ înşelător. Dar vătaful Bursucel, tot mereu credincios verişorului său, se grăbi a-i da de ştire şi-l îndemnă ca să vie cât mai neîntârziat la curte şi să răspunză însuşi la învinovăţirile ce i se aduceau. El se înduplecă şi veni.

Bursucel se duse la împărat ca să-l roage să primească pe ruda sa, jupânul Rănică; iar acesta, când se văzu dinaintea lui Leonilă, se apropie cu îndrăzneală de tron şi dete în genunchi, în faţa tuturor lighioanelor adunate. Împăratul, cu glas aspru, îi impută că ar fi ucis mişeleşte pe sluga lui cea credincioasă medelnicerul Iepuraş şi că el a pricinuit moartea ţârcovnicului său, kir Behehe, carele cânta aşa de frumos în strană. La acestea, Rănică, cu făţărnice cuvinte, se prefăcu pare că ar fi adânc mâhnit de cele ce s-au întâmplat; dar totdeodată, el arătă o mare mirare de câte auzea şi stărui fără de ruşine a zice că Berbecilă, iar nu el a ucis pe Iepuraş, ca să ia de la dânsul nişte bogate daruri pe care chiar el, Rănică le dase mai credinciosului medelnicer ca să le aducă mai iute Măriei Sale. Dar împăratului i se făcu acru de atâtea încurcături, neştiind ce să mai aleagă din aşa multe minciuni, şi de multă supărare se sculă şi plecă la vânătoare, lăsând pe boierii săi să facă cum vor şti.

Rănică însă nu-şi pierdu cumpătul şi pe loc îi dete în gând să ceară ajutor de la o veche prietină a lui, bătrâna jupâneasă Albina, care era de casă la împărăteasa, îi făcea dulceţuri şi îi descânta de deochi. Dânsa puse pe fiecare zi la împărăteasa câte o vorbă bună pentru Rănică, astfel încât nu i se făcu nici un rău. Mai pe urmă ea se ispiti a aduce aminte despre sculele pe care Vulpoiul zicea că le ascunsese, le lăudă precum se pricepu mai bine şi încredinţă pe stăpână-sa că Rănică singur ar fi în stare să le găsească şi să i le aducă, dacă i s-ar da drumul de la închisoare. Pe de altă parte, jupân Vulpoiul mijloci ca să se şoptească la urechea împăratului despre multele slujbe pe care le făcuse Statului răposatul tată-său, pe când trăia; mai pe urmă el ceru ca cei ce l-au pârât să dea cel puţin dovezi şi în sfârşit, ca să curme mai iute toate greutăţile propuse ca neînţelegerea între dânsul şi duşmanii lui să se stingă printr-o luptă dreaptă. Pe vremea de atunci era obicei şi lege ca orice sfadă, orice ceartă şi orice judicată să se spargă cu bătaie; părţile potrivnice se apucau la trântă şi care din doi biruia, aceluia îi rămâneau toate dreptăţile.

Propunerea lui jupân Rănică se ţinu în seamă şi vornicul Falcă-Lată ceru numaidecât ca el, şi nu altul, să intre în luptă cu Vulpoiul. Acesta însă, ştiind bine că lupul e mai vârtos la vână decât dânsul, se cam codea şi căuta prilej să scape; dar toate fură de prisos, căci Lupul era foarte îndârjit din pricina tuturor răutăţilor pe care Rănică cu drept şi cu nedrept le aruncase asupra lui. Se hotărî dar lupta fără de cruţare şi se alese ca loc de bătaie ţarcul rotund al târlei împărăteşti.

A doua zi, dupe ce trase un somn bun toată noaptea şi mâncă ca un voinic dimineaţa, Rănică intră în cercul luptei cu părul de pre dânsul lins şi prelins, cu trupul uns peste tot cu ulei. Aşa îl învăţase jupâneasa Albina, care se pricepea la tot felul de farmece băbeşti; ba ea îi făcuse şi descântece ca să poată birui pe duşmanul său. Lupul şi Vulpoiul se puseră drept în faţă unul cu altul; iar toate celelalte dobitoace, de la împărat până la pârcălab, şi de la vlădică până la opincă, stau rânduite jur împrejurul ţarcului şi priveau cu ochii sticliţi la lupta voinicilor. Vulpoiul începu îndată să-şi învârtească coada cea stufoasă, ca o apărătoare, şi prefăcându-se că vrea să fugă, aruncă cu ţărână în ochii Lupului, de-i luă vederile; îndată sări iute pe dânsul şi se cercă din toate răsputerile, ca să-l sfâşie şi să-l sugrume. Dar vornicul Falcă-Lată, opintindu-se şi dânsul, printr-o suceală puternică, culcă jos pe Rănică, îl propti sub picioare şi-şi înfipse colţii în laba lui. Vulpoiul însă nu-şi pierdu sărita într-o primejdie aşa de mare, ci întorcându-şi pe furiş ochii în partea staulului, unde se închisese pentru acea zi turma de oi a împăratului, începu să strige:

– Sai, jupân vornice, c-au scăpat mieii din staul şi-i mănâncă cânii!

Lupul, lacom şi prost, se răpezi să apuce şi el un cârlan; dar în vremea aceasta, Vupoiul sprinten îi sări în chică şi-l doborî jos. L-ar fi ucis pe loc dacă însuşi Leonilă împărat nu i-ar fi zis să-l ierte cu zile.

Din minutul acela, jupân Rănică Vulpoiul rămase tare şi mare, şi fără de vătămare. Împăratul puse de-l îmbrăcă cu caftan de catifea roşie îmblănit şi îl făcu mare vistier. Toţi de toate părţile veniră de se închinară la dânsul cu smerenie şi supunere, ba încă şi la cocoana Vulpoaica şi la coconaşii Vulpişori, care sosiră îndată la curtea împărătească.

Trecu astfel cât trecu; dar fiindcă năravul din fire nu are lecuire, jupân Rănică Vulpoiul nu se lăsă de mâncătorii şi de vicleşuguri, nici când ajunse om de frunte. Mişeliile lui se deteră din nou pe faţă; dar în rândul acesta, nu-l mai ajută nici un meşteşug, ci fu silit să fugă şi de la curtea împărătească şi de la casa lui; hoinar şi pribeag, el de atunci înainte îşi petrecu viaţa furişându-se prin tufe şi prin vizuini, huiduit şi batjocorit de toţi, până ce într-o zi, umblând, după năravul său cel vechi, să se vâre într-un coteţ cu găini, copoii din bătătură îl ulmară, îl zăriră, îl luară în goană prin pădure, îl prinseră şi-l făcură mici-fărămici. Să-i fie ţărâna uşoară!

     Încălecai p-o coadă de vulpe
     şi spusei cui vru s-asculte
      basmul lui Rănică Vulpoiul,
      pe care l-a răpus copoiul.

Bucureşti, 1875.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA