Editura Global Info / Literatură |
Alexandru Odobescu
Mihnea Vodă cel Rău
Capitolul I - Măneşti
"Să n-aibi milă!"
Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploieşti curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează matca sa răzlăţată şi nisipoasă; de-a stânga, câmpia şeaţă se lungeşte până în poalele munţilor; d-a dreapta malul se-nalţă râpos şi acoperit cu păduri vechi şi stufoase. Pe o culme mai semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia lui Dracea, armaşul din Măneşti; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti răsipite prin tufişe şe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târşor, pe care o zidise, cu vreo câţiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica1 , au pierit de sabie; şi, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei şi ale Breazei.
Într-o zi noroasă de primăvară, puţin în urma Paştilor, crivăţul sufla iute şi-ngheţat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrânilor stejari, chiotele de vânătoare ale bătăiaşilor şi lătrătura chelălăită a copoilor; căci departe, tocmai în Valea Comanacului, Mihnea, fiul armaşului, se desfăta vânând fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, când stăpânul, pentru a sa mulţumire, ridica de prin sate toţi vecinii cu gloata, de rămâneau ţarinele nearate şi ogoarele pustii2.
Un glas de bucium s-auzi deodată sunând tare din cetăţuie, şi vânătorii, deşteptaţi din zgomotoasa şi sălbatica lor beţie, printr-acea grea şi păcinică chemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtând pe umeri dobitoacele ucise, atârnate pe bârne, alţii ducând câinii de zgarde şi curuii în lănţuşe. În fruntea lor mergeau călări, cu frâul legat de oblânc, Mihnea şi feciorul său, Mircea Ciobanul; tatăl, om matur şi vârtos, avea scrise pe faţa sa păroasă şi posomorâtă şi-n ochii săi arzoi şi-ncruntaţi, străşnicia caracterului său; băiatul, abia ieşit din copilărie, vădea o fire şi mai sălbatică, care-i şi meritase porecla de Cioban.
Amândoi purtau cioboate de piele groasă, până la genunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt, de oaie neagră, cu glugă la spate, şi chimir cu oţele; la gât aveau grumăjer rotund de zale de fier, şi-n cap o ţurcă flocoasă, adusă la o parte; la brâu, satâr şi jungher. Unii din vânătorii pedeştri purtau săneţe, ceilalţi, arcuri şi săgeţi. Astfel păşea ceata înainte, şi înnoptase bine când ajunse în curtea cetăţii.
- Descalecă mai în grabă şi sui-te-ncoa! strigă lui Mihnea, din capul scării şi cu glasul năbuşit de lacrimi, o femeie cam trupeşă, ce nu-i puteai zice nici tânără, nici frumoasă, boierul socru, biet, trage ca să-şi dea sufletul, şi mereu cere de domnia-ta.
- Iată-mă-ndată, şi Mihnea descălecase, urcase îngusta şi direapta scară de piatră, şi, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său.
Când deschise mica uşă de brad, el zări pe bătrânul armaş uscat şi galben, cu fruntea pleşuvă, cu barba albă, zăcând lungit pe spate pe o velinţă albă, în căpătâiul unui pat ce ţinea, d-o parte, toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbenă, şi un biet călugăr bogonisea pe sloveneşte, dar cu glas slab, rugile agoniei; în perete, o mică candelă lumina o veche troiţă de lemn, şi, mai încolo, pe ziduri, stau rânduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete şi dispuieri luate de pe la duşmanii învinşi.
O singură armă, o ghioagă de fier ţintuită, mare şi grea, buzduganul însuşit slujbei de armaş-mare, sta aşezată pe velinţa flocoasă d-a dreapta bolnavului, şi mâna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mişcare spasmodică a nervilor, căta încă s-o ridice.
Când Mihnea intră în odaie, ochii unchiaşului, afundaţi sub cercul albit al sprâncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, şi buzele-i vineţite şoptiră tremurând aceste cuvinte:
- Fătul meu! fă inimă vitează! nu te lăsa! fii stâlp ţeapăn casei noastre şi nu-ngădui să cază biată moşie părintească pe mâna oltenilor, p-a Basarabeştilor trăsni-i-ar Domnul din senin! c-aşa avem noi lăsat cu blestem de la moşi strămoşi: pace şi răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit... De-ţi va da Domnul Dumnezeu putere şi tărie, să nu cruţi, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt şi ticăit... Mâna mea s-a muiat nu mai poate ridica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăş, bunul meu prieten;... ia-l acuma tu în mâinile tale, şi proaşcă să faci, când vei izbi cu dânsul în duşmanii noştri... Să n-aibi milă!...
Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul şi rămase încleştat!... Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morţii, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătuşe şi de lanţuri. Erau bieţii vecini robiţi şi puşi în fiare de răposatul armaş, care zăceau aruncaţi în fundul pivniţelor cetăţuii sale, şi acum, în mijlocul nopţii, îşi scuturau dureroasele lor lanţuri.
Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femei, şi p-afară văietarea viforoasă a crivăţului. Întunericul domnea peste tot.
Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, şi curând după aceea câţiva călăreţi băteau tare cu paloşele în poartă.
Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie şi întrebă:
- Cine e?
- Oameni buni! răspunseră d-afară.
- Ce cătaţi aşa înnoptat pe la casele creştinilor?
- Suntem de la domnie, noi, boieri ai ţării, şi venim să ne închinăm noului Domn ales de obşte, lui Mihnea Vodă.
La aceste cuvinte neaşteptate, Stoica deschise poarta şi boierii, descălecând, merseră până la Mihnea, îi sărutară mâna cu smerenie, iar cel mai bătrân dintre dânşii grăi într-astfel:
- Ani mulţi întru noroc şi fericire urăm mariei-tale! Aflatufi-vei din zvonul şi jalea obştii că s-au pristăvit fericitul Domn şi bun creştin Radu Vodă, iar norodul cerând cu o glăsuire ca să-i fii măria-ta sprijin şi părinte, boierii ţării te-au ales ca să urmezi răposatului în domnie, şi pe noi, supusele măriei-tale slugi, ne-au trimis ca să te rugăm, din partea tuturor îndeobşte, să primeşti volnic şi bucuros această sarcină. Deci fie-ţi, Doamne, milă de moşie şi nu o lăsa în prada hrăpitorilor, care de toate părţile pohtesc la dânsa ca să o strice şi să o jăfuiască. La măria-ta aleargă toţi cu nădejdea, ca puii la cloşcă. Nu-i lepăda: îndură-te, Doamne, de pământenii măriei-tale şi le deschide aripă de apărare!
Mihnea stăpâni în sineşi bucuria, mulţumi cu sânge rece boierilor şi îndată porunci să i se gătească cai de plecare.
La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său şi cu Stoica, boierii trimişi în solie şi câţiva călăraşi se porniră pe drumul Curţii de Argeş.
Buna jupaniţă Smaranda, acum Doamnă a Ţării Româneşti, rămase cu slujitorii şi femeile sale ca să-ngroape, a doua zi, pe bătrânul Dracea, armaşul din Măneşti, la mănăstirea Târşorul.
Capitolul II - Curtea de Argeş
"Nu-i aşa c-avuţiile-s - amăgitoare?"
Să aflăm acuma prin care împrejurări această cinste nevisată se dete lui Mihnea.
Radu Vodă, căzând sub grea afurisanie şi urgie a patriarhului Nifon, se răpusese de o groaznică şi cumplită boală, şi, cu toată cinstea Voievozilor, se îngropase la mănăstirea sa din Deal. Fratele lui, Vlăduţă, era încă prea tânăr ca să ia cârma ţării; boierii de toate părţile umblau cu zavistii, care de care s-apuce domnia; Basarabii, care mai erau şi bani moşteni ai Craiovei, voiau să aşeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc; dar ei erau olteni, şi boierilor de dincoace nu le plăcea a fi mai prejos. Însă sila d-a ţine ţara în vrăjbi îndelungate, şi mai ales temerea d-a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungariei, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trimite pe Danciul, fiul lui Ţepeluş Vodă, care trăia în Ungaria, la graful Zapolia, şi care negreşit ar fi închinat ţara protectorului său, în sfârşit şi frica turcilor ce ameninţau necontenit d-a năvăli preste români, făcură pe boieri ca s-aleagă dintre dânşii pe cel care, prin firea sa mai semeaţă, se părea că va fi cel mai viteaz apărător al ţării; acesta fu boierul Mihnea, fiul Dracii, armaşului din Măneşti3.
Iată dar pricina pentru care-l vom găsi, câteva zile după moartea tatălui său, în Curtea domnească de la Argeş; însă nu va mai fi aci asprul vânător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur, cioareci albi tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi ş-un gugiuman de samur cu surguci de pietre scumpe. Astfel se coboară el, cu alai, din Curţile domneşti, până-n vale, la biserica pe care Radu Negru Vodă o lucrase cu mare meşteşug, împestriţând cărămizile şi scobind flori în piatră.
La uşa bisericii îl întâmpină mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei, purtând crucea şi Evanghelia, pe care Domnul le sărută cu multă cucerie; la urmă merse de-ngenunche drept la uşa din mijloc a altarului, îşi rezemă capul gol de sfântul preastol, iar mitropolitul, punându-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreţ rugăciunile de încoronare ale împăraţilor bizantini şi-i unse fruntea cu sfântul mir.
Sculându-se, Mihnea sărută preastolul şi icoana Adormirii Maicii Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mănăstirii, şi viind în mijlocul bisericii, mitropolitul îi puse pe cap coroana Voievozilor şi-i dete-n mână spata şi buzduganul domnesc, ce le ducea, pe o perină roşie, marele-spătar. Atunci preasfântul părinte împreună cu marele-postelnic îl duseră de subsuori până la strana poleită ce se-nălţa pe trei trepte la dreapta în biserică, purtând pajerea ţării săpată în lemn. Când se urcă noul Domn p-acel scaun bogat, cântăreţii glăsuiră rugăciunea: Tebe Boga hvalim!...4, şi oastea de afară slobozi puştile şi săneţele cu chiote de bucurie şi începură a suna din tobe, din pauce, din trâmbiţe şi din surle.
Toţi boierii stau rânduiţi şi ascultau liturghia. Când se sfârşi dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieşi din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloşul şi încălecă pe un armăsar cu harşa de fir şi cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la Curţile domneşti.
În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanţii cu gârbace şi vânătorii de plai şi de Olt cu lungi săneţe; în urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi în căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtând mintene roşii şi verzi; apoi caii domneşti, acoperiţi cu grele harşale de fir şi de mătăsuri; îndată după aceştia, Mihnea, însoţit de patru viteji ferentari cu lăncile poleite-n vârf şi la mânere, şi urmat de boierii de taină, cu vătaşii, aprozii, armăşeii şi lipcanii lor. Apoi urmau copiii din casă, toţi feciori de boieri, îmbrăcaţi cu şavanele şi cu cabaniţe de felurite stofe scumpe, având mari podoabe şi fotaze la cai5; ei şi cu aprozii purtau sângeacul sau steagul cel mare şi două tuiuri turceşti date de la Împărăţie. După dânşii veneau lefegiii cu haine galbene, simenii şi scutelnicii pedeştri; apoi gloata boierilor mazili şi boiernaşilor, iar la sfârşitul tutulor cetelor, o grămădire amestecată de slugi boiereşti, de orăşeni, de neguţători şi de săteni.
Alaiul se opri în Curţile domneşti; Mihnea descălecă, trecu printre boierii rânduiţi în îndoit şireag, intră în sala mare a spătăriei şi se urcă pe tronul domnesc, scoţând coroana din cap, drept semn de jale pentru tătâne-său ce murise.
Marele-postelnic sta în picioare la dreapta lui.
Mai întâi veni mitropolitul Maxim ca să-i sărute mâna, şi-i rosti câteva cuvinte de urare în limba sârbească. Călugărul Maxim fusese trimis de Craiul Ungariei ca să împăciuiască pe Radu Vodă cu Bogdan, Domnul Moldovei, şi de atunci, deşi era sârb de neam, rămăsese ca mitropolit în ţară6. Mihnea răspunse pe scurt că-i pare rău unde nu se pot înţelege d-a dreptul, şi părintele, întorcându-se spre norod, îi dete obicinuita binecuvântare.
După dânsul înaintă un boier bătrân; postelnicul, vorbind către Domn, îi spuse:
- Sluga măriei-tale, Pârvu vornicul Basarab, sărută poala măriei-tale.
- Te afli zdravăn, jupan Pârvule? întrebă Mihnea cu un zâmbet de bunătate prefăcut şi amăgitor.
- Slavă Domnului, măria-ta; ne ţinem şi noi cum putem.
- Dar neica Barbu cum trăieşte? Nu-l văd p-aici.
- E şezător la dregătorie, măria-ta, în Craiova.
- Bine face. Ei, măre boieri, domnia-voastră, zice el aruncându-şi ochii asupra gloatei, să fie în Ţara Românească mulţi bărbaţi de treabă şi cu temei, precum sunt aceştia (vrând să însemneze pe Basarăbeşti), în frica lui Dumnezeu vă zic c-ar fi blagoslovenie cerească!... Spune-mi, jupan Pârvule, pare-mi-se c-aveai mai mulţi prunci?
- Cu adevăr, am trei feciori, măria-ta, ş-au crescut flăcăi mari.
- Apoi să la facem de căpătâi; să-i însurăm. Ce nu-i arăţi şi nouă ca să-i cunoaştem?
- Nu ştiu cum să dovedesc măriei-tale mulţumită pentru atâta milă şi cinste ce dai casei mele.
- La boieri vrednici toate se cad, jupan vornice!
Atunci, trei tineri, între 15 şi 25 de ani, cu mândre şi drăgălaşe chipuri, veniră să sărute mâna domnească.
- Acesta e fiul meu Ilie, pe care am socotit peste puţin să-l căsătoresc, zise bătrânul boier, în ochii căruia se citea bucuria unui părinte.
- Să fie comis-mare în zilele mele, şi voi să-i fiu nun.
- Acestălalt, adaose Pârvu, e fiul meu Neagu, care a învăţat multă carte de la fericitul patriarh Nifon.
- Să-mi fie mie logofăt de aproape.
Tânărul, închinându-se adânc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătăşia de vânători.
- M-am deprins cu dânşii, şi ei cu mine, ca trup cu suflet, măria-ta, zise el cu glas neted şi hotărât.
- Fie-ţi pe plac, răspunse Mihnea în nemărginita sa milostivire.
- Acesta e cel mai mic al meu fecior, Dragomir.
- Voi chiar de azi să-l număr printre copiii mei din casă.
Tatăl şi toţi trei feciorii se-nchinară lui Vodă, şi postelnicul începu a numi pe ceilalţi boieri.
Ceremonia se sfârşi, şi toată boierimea rămase încântată de noul stăpânitor; fiecăruia îi dase sau îi făgăduise un os de ros.
- Dumnezeu să-i dea ani mulţi de viaţă şi de domnie! zicea fiecare, ieşind din pragul domnesc.
* * *
Nu trecu mult timp şi sosi vremea să se facă nunta lui Ilie, feciorul vornicului Pârvu Basarab, cu Ilinca, fiica lui Radu, spătarul din Albeşti.
În ziua aceea Curtea domnească se-mpodobi ca de o sărbătoare, şi-ntr-adevăr vrednici erau amândoi logodnicii de asemenea podoabă. Amândoi tineri, frumoşi şi bogaţi, se păreau meniţi pentru o desăvârşită norocire. Când tânăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu şiruri de mărgăritare şi cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blândă şi cea mai smerită a Pururei Fecioare.
Acea frumuseţe pătrunse pe toţi, iar mai cu seamă pe Mihnea, în a cărui inimă deşteptă patima cea mai fieroasă şi mai neruşinată.
Nunta se făcu însă cu veselie; covorul pe care stau mirii la cununie era semănat cu galbeni venètici; de toate părţile prin odăi ploau, pentru boieri, zaharicale, iar în curte, pentru norod, bani mărunţi de argint şi de aramă, cu mărcile banului Barbu Basarab şi lui Mihnea Voievod. La masă, ginerele şezu la dreapta lui Vodă şi purtă în cap gugiuman domnesc; după cină, boieri şi jupaniţe se prinseră în horă, şi când veni ceasul de a se sparge cheful, un slujitor de sub masă începu să cânte ca cocoşul, ca să vestească că se apropie ziua.
Toţi se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii şi cu masalale, toţi veseli, mulţumiţi, dar nimeni mai mult decât tinerii însuraţi.
Însă abia intrase ginerile în odaia făgăduinţei, cumpărând cu cai şi cu arme această dorită plăcere de la fraţii şi de la rudele miresei, ce stau la uşă şi-l opreau d-a intra, abia avuse vreme, în dulcea lor grăbire, să stingă candela, când nişte tâlhari, pătrunzând pe furiş într-acel cuib de fericire, sugrumară în pat pe Ilie şi luară cu sine trupul mortului, pe mireasă leşinată şi toate sculele ce erau risipite prin odaie.
A doua zi, spaima şi jalea erau scrise pe toate feţele; nimeni nu ştia ce să zică, ce să gândească; Mihnea singur simţea în sineşi nu mustrarea unui cuget de om, ci mulţumirea unei inimi de fiară sălbatică ce şi-a îndestulat patima urâcioasă.
Unii boieri şopteau, într-adevăr, dar pe ascuns şi numai acasă la vornicul Pârvu, cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica, credinciosul lui Vodă, ce acum ajunsese logofăt-mare, strecurându-se pe sub cumpăt în casele răposatului Ilie comisul, c-acest omor nu s-ar fi făcut numai ca să prade bogăţiile lui, în sfârşit, că ar fi găsit a doua zi cămărăşeii boabe de mărgăritar risipite chiar prin odaia de culcare a lui Vodă, de unde un om tiptil scosese, când se crăpa de ziuă, un trup de femeie învelit într-o rasă.
Aceste vorbe ajunseră până la urechile lui Mihnea, şi puţin după aceea el pofti la masă pre câţi auzise c-ar fi grăit aşa.
La ospăţ, Mihnea se arătă foarte mâhnit pentru pierderea unui aşa bun şi tânăr slujbaş ca Ilie. Când cuparul îi aduse potirul de aur din care beau Domnii, şi când păhărniceii dreseră pe la toţi prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulţumită pentru darul şi mila dumnezeiască şi rosti, cu glas întristat, un cuvânt în care arătă cum că toate sunt trecătoare pe pământ: tinereţe, pricopseală, sănătate, frumuseţe şi slavă, toate daruri ale proniei; cum că se scutură ca frunzele toate bunurile câte ni le dăruieşte, pentru o zi, milostivirea cerească; dar, mai vârtos, cum n-or să fie zadarnice şi amăgitoare averile şi ogăţiile care le agonisim noi muritorii şi care ne vin de la zadarnica omenire?!
Auzind aceste înţelepte şi tânguioase cugetări, bătrânul Pârvu lăcrima, iar ceilalţi boieri stau pe gânduri, obidiţi, şi câteodată ziceau, dând din cap: Adevărat c-aşa este!
Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb şi fumegos.
- Poftiţi, luaţi, boieri! le zise Domnul, şi fiecare, pe rând, turnă cu lingura din sahan; însă abia apucaseră să ia în gură şi s-amestece, când toţi, strâmbându-se ca de durere de măsele, aduseră mâna la gură şi-şi scuipară pe tipsii dinţii lor împreună cu boabe de mărgăritar. Unii, de durere, umblau să se scoale de la masă.
- Staţi pe locuri, boieri! strigă atunci Mihnea, cu glas tare. Ci, nu vă zăticniţi din gustare! Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineaori, ce le-aţi încuviinţat cu gândul şi cu graiul; fie-vă drept învăţătură, ca nu doară cumva să pohtiţi la bogăţii ca la vreun bine mare. Ispitele lumii sunt multe şi de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademeneşte pe om, ş-apoi îl scârbeşte; aşa şi bobul de mărgăritar, e mai mare şi mai cu preţ decât bobul de orez, dar sparge dinţii. Astfel cuget eu în mine, şi drept aceea am vrut să aibă şi boierii mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cumva, vreodată, să spună vreun bârfitor, lumea e plină de oameni răi! că am ohtit eu la dobânzi... Ei! spuneţi acuma, boieri domnia-voastră, nu-i aşa că avuţiile-s amăgitoare? Şi la aceste din urmă cuvinte, un zâmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, râzând înghesuit de strâmbările bieţilor ştirbiţi, se mira în gura mare cum de nu i s-a întâmplat şi lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, şi, cu o slugarnică viclenie, făcea mare haz de gluma înrăutăţită a stăpânului său7 .
Cu atâta se sfârşi ospăţul, dar Mihnea pricepu că sfiala intrase în inimile boierilor şi că prepusurile se schimbase în siguranţe, la ochii Pârvuleştilor! Deci, înainte chiar d-a fi ochit, el trebuia să dea lovirea cea grea. Hotărârea o luase, dar îi lipseau mijloacele; Basarabii erau împrăştiaţi prin toată ţara; ei îl înconjurau până şi-n palat; de aceea, în casa sa, se temea tiranul de a cere sfat chiar de la credinciosul său Stoica, ca nu cumva, auzindu-se vorbele lor, să prevestească cineva pe Banoveţi. Îi trebuia însă neapărat un om ca să întindă laţurile şi să pună cursele în lucrare.
* * *
Într-o zi, stând cu logofătul în odaie, deodată el chemă un fustaş de la perdea.
- Să ceară Doamnei, îi zise, cheile de la pivniţă şi să-mi deschidă.
Fustaşul plecă să-mplinească porunca, şi Domnul cu Stoica se coborâră în beciurile boltite ale palatului.
După ce intră, Mihnea porunci pivnicerilor să iasă şi să-l lase singur cu logofătul; însă, din întâmplare, Dragomir, fiul Pârvului, ce de curând intrase printre copiii din casă ai Curţii, şi, de curiozitate copilărească, se coborâse cu chelarii în pivniţă, fiindu-i teamă de dojana lui Vodă, se ascunse încet şi pe furiş în fundul unei buţi goale, şi de acolo, tremurând de groază, el putu deosebi următoarea vorbire8 :
- Ştii, Stoico, de ce te-am adus aici?
- Ascult, măria-ta.
- Pe sus, în case, nu-ţi dă nimeni pas să vorbeşti cevaşi în taină; pare că stau pereţii şi trag cu urechea.
- Aşa, măria-ta, mă mir cine a putut bănui adevărul despre moartea lui Ilie şi despre cele ce s-au petrecut aici cu mireasa lui, care Dumnezeu s-o ierte! a şi murit acum pe mâinile maicilor.
- Păcat de dânsa, că era gingaşă şi voinică muiere; ca o balauroaică mi se sumeţea împotrivă...
- Ei! vezi, Doamne, toate acelea le spune acuma lumea întocmai precum s-au petrecut; d-aceea bine faci să te fereşti.
- Apoi doară că nu o fi blestem ca şi d-aicea, de sub pământ, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. Asultă-mă tu bine; vezi că nu mai e de dus mult cu Craiovenii; au prins de veste de toate şi, ca copoii, adulmecă orice mişcare a domniei. Ei! până aci! am obosit tot înghiţindu-mi amarul; sunt sătul de atâta făţărie! Voi, în sfârşit, să-mi ridic piatra de pe inimă, să mă mântui cu totul de dânşii.
- Măria-ta eşti Domn şi ai toată puterea; porunceşte, ce să facem?
- Să găsim, Stoico, un mijloc d-a-i pune pe toţi dodată la mână, şi atunci nici pruncul din mumă să nu scape!... Aoleu, neam blestemat de Basarabi! căci nu te iveşti acum colea sub palma mea, ca să te strivesc ca p-această jiganie! şi mâna lui turti cu furie, pe fundul unui butoi, un păianjen ce-şi urzea în tihnă iţele sale.
- Banul Barbu n-a mai venit la Curte, adause Stoica dus pe gânduri, se vede că se teme de ceva... Neagu a trecut cu vânătorii săi peste Olt; nici asta nu e semn bun. Ştii ce?... Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei, iar cărţile să le dăm în mâini de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. D-or veni de bunăvoie, îi prindem cu tot nemetul lor aici; iar dacă vor simţi ceva ş-or vrea să pribegească, atunci mesiţii măriei-tale îi vor aduce ferecaţi. Cât despre Pârvu şi copilul său, îi avem mai aproape şi se pot lesne priveghea.
- Bine le-ai gândit tu; mâine să-mi faci carte către Barbu şi poruncă de învârtejire Neagului; să rânduieşti oameni ca să nu scape din ochi pe Pârvu. Toate să fie puse, până mâine, la cale, şi Doamne ajută! Când m-oi vedea scăpat şi de odrasla asta de olteni blestemaţi, o să mi se mai veselească inima în mine. Acum cheamă pe pivniceri şi să le bem aldămaşul... Noroc bun, măre bădiţă!
- Să-ţi fie de bine, măriei-tale!
Pivnicerii şi butarii se coborâră sub boltă.
- Ei! feţii mei, le zise Mihnea, să trăiţi! bună treabă mi-aţi lucrat voi aicea; toate-s trainice şi curate; pereţii spoiţi; pe jos e aşternut nisip neted şi mărunt; buţile stau bine înţepenite pe chezaşii lor; tocitorile sunt aşezate frumos pe căpătâie. Acum să vă vedem şi vinurile! Ia trageţi-mi încoa câte o cinzeacă de la cep.
Şi Mihnea mergea şi gusta, din bute în bute, vinurile de la Dealul Mare, de la Drăgăşani, de la Săcuieni, de la Greaca, pelinurile stifoase şi profire, ţuica de prune şi de drojdii, rachiurile de sacâz şi de anason din Chipru şi din Anadol9. Când ajunse spre fundul întunecos al bolţii, întrebă:
- Dar colo-n fund ce e?
- Ia! sunt nişte buţi goale, să trăieşti, măria-ta! Dar iaca mai încoace un butoiaş de vin de Drăgăşani, tocmai de când cu Laiotă Basarab. Ce mai vin! să trăieşti, măria-ta! parcă bei miere şi ţi s-aprinde foc la inimă.
- Ado-ncoace; pune pâlnia mare şi toarnă cu vedriţa, ca să bem norocul lui Laiotă ş-al neamului său de Basarabi! Şi azvârlind pe gât un pahar de vin chihlimbariu, rânji ca câinele când vede că i se găteşte prada.
Logofătul Stoica nu apucase încă să toarne pe hârtie ieroglificele sale pisanii, când copilul Dragomir, spăimântat de cele ce auzise din fundul buţii, alergă la casa tătâne-său şi destăinui planurile tiranului. Până-nserat, Pârvu îşi ridicase casa, ca să pribegească, şi doi lipcani de olac se trimiseră cu această veste banului Barbu şi vătafului Neagu. Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză Domnul de veste, trecuse Dunărea şi ducea jăluirile sale la Poarta Sultanului.
Mihnea, văzând că acei boieri au întâmpinat răzbunarea sa, îşi înmuie turbarea în fel de fel de cruzimi; porunci să se prade, să se ardă şi să se sfărâme până la pământ toate casele şi toate bisericile lor, pre unde se vor fi aflând, în Curtea de Argeş, în Târgovişte, în Craiova, în Brâncoveni; pe slujitorii şi pe preoţii lor îi căzni, şi, la urmă, închizându-i pe toţi în mănăstirea Bistriţei, ce era clădită chiar de banul Barbu Basarab, îi dete foc de arseră toţi într-însa.
De atunci înainte tiranul, lepădând orice văl de făţărie, începu a face răutăţile pe faţă. Pe boieri îi omora; avuţiile le lua; soţiile şi fiicele le necinstea; dăjdii multe punea asupra ţării. Pe mitropolitul Maxim, ce sta împotrivă la nelegiuirile sale, necutezând a-l ucide, îl depărtă, dându-i solie la Curtea lui Vladislav, Craiul Ungariei10.
În urma plecării mitropolitului, el silui pe o nepoată a lui, şi fratele acesteia, un sârb anume Dumitru Iacşăg, îşi scăpă zilele fugind în Ardeal, unde aşteptă ceasul răzbunării11.
Se vede dar că Mihnea urma viaţa sa de desfrânare atât cu jupaniţele boierilor curteni, cât şi cu femeile de pe afară, şi toate aceste se petreceau sub ochii Doamnei Smarande, care, stăruind toată ziua la furcă şi la război, la cămară şi la jicniţă, păzind praznicele şi posturile, spovedindu-se şi făcând mereu la mătănii, trecea toate cu vederea şi trăia o viaţă de găzdoaie harnică şi de bună creştină.
În anii domniei lui Mihnea Vodă se căsători şi fiul său Mircea şi luă de soţie pe fata lui Rareş Vodă de la Moldova, anume Domniţa Chiajna.
Astfel trăia la culmea puterii şi a măririi familia răposatului Dracea armaşul, şi nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i; astfel şi lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui laţul ce-i va înstruna într-o zi pe toţi.
Capitolul III - Cotmeana
"Fuga e ruşinoasă...
dar e sănătoasă..."
Un an şi jumătate trecuse de când Mihnea ţinea cârma ţării, şi boierii pribegi Basarabii şi alţii câţi putuse să scape din mâinile tiranului după multe şi anevoioase rugăminte, dobândise în sfârşit ajutor de la Împărăţia Turcească. Sultanul Baiazit dase poruncă paşei de la Dunăre ca să intre cu oştire în Ţara Românească şi să aşeze în scaunul domniei pe Vlad cel Tânăr sau Vlăduţă, fratele răposatului Radu Vodă.
Deci, în toamna anului 1509, trei pâlcuri de oaste turcească sta gata să treacă Dunărea, din care unul, sub poruncile lui Neagoe Basarab, răzbi mai nainte de celelalte în Oltenia, şi acolo se adaose cu pandurii şi cu vânătorii ce veneau cu bucurie să se închine la vechea lor căpetenie.
Toate acestea se auzise, dar nu lămurite, la Curtea lui Mihnea, şi Domnul socoti de folos a trimite în cercetare preste Olt pe fiul său Mircea, cu vreo câţiva aprozi credincioşi, dându-i şi pe logofătul Stoica ca să-l însoţească.
Mircea, temându-se a merge d-a dreptul în Râmnicul Vâlcei şi ne-voind a trage nici chiar tiptil la gazdă în oraş, mai nainte de a fi aflat ce se petrece pe acolo, se opri la mica mănăstire Cotmeana, puţin mai în jos de frumoasa Vale a Luminilor, pe Topolog. Sfinţise soarele din dosul piscurilor Coziei, când el poposi în pacinica vâlcea unde stă pitită mănăstirea, ca un cuib între munţi. La poartă era un turn ce acum s-a dărâmat; ograda, încinsă cu ziduri, înfăţişa pe dinăuntru patru şiruri de chilioare cu tinde lungi şi arcuite; în mijloc se afla o bisericuţă12.
Aprozii aşezară vreo două-trei corturi în curte; iar feciorul de Domn şi credinciosul Stoica, după o cină de sehastru mai mult decât cumpătată, merseră să se odihnească în chilia stariţului, ce slujea de arhontărie.
- Părinte, când va toca de noapte, să trecă cu toaca pe la uşa noastră, ca să mergem şi noi la biserică, zise Mircea călugărului ce-i însoţise cu felinarul, de la trapezărie până la sălaşul lor.
Călugărul se gătea să se ducă.
- Blagosloveşte, părinte, îi spuseră călătorii.
- Domnul să vă blagoslovească, feţii mei! şi trăgând uşa chiliei, o închise cu clanţa.
Abia apucase însă să-i fure somnul, când, deodată, o sumedenie de călugări cu rasele ne-ncinse, cu pletele şi bărbile zbârlite deteră năvală în chilie şi-i deşteptară cu aceste vorbe spuse pe sărite:
- Fugi, măria-ta, scapă-ţi zilele!... Ne-au călcat hoţii! Sunt la poartă o mie şi mai bine de haramini levinţi, cu săneţele gata de foc şi cu paloşele goale... Zic că sunt ai lui Neagoe Basarab, şi cer să te dăm pe măria-ta... Fă-ţi pomană cu noi; fă ce-i face şi ieşi de aici, că e vai şi jale de măria-ta şi de biată mănăstire!
Aceste cuvinte, spuse pe nerăsuflate şi de mai mulţi dodată, făceau o larmă care sperie şi ameţi pe tihniţii şi somnoroşii călători.
- Ce ziceţi? cum? ce e? întrebau ei uluiţi.
Dar pricina era netedă: Neagoe, aflând în Râmnic că Mircea, fiul lui Vodă, ar fi mas de conac noaptea pe ascuns la schit la Cotmeana, se repezise cu vânătorii săi şi năpădise pe la miezul-nopţii, cerând să-i deschidă porţile; călugării s-au temut să nu le facă vreo stricăciune de va găsi pe vrăjmaş în zidurile lor; de aceea, plini de spaimă, îndemnau pe Mircea să fugă.
- Dar pe unde? întreba acesta, de vreme ce ziceţi că lotrii stau la poartă.
- Iată, p-această fereastră, îi răspunseră, arătându-i o crăpătură îngustă ce da în partea pădurii.
- Fuga e ruşinoasă!... cugetă prinţul, zăticnindu-se la ideea de a fugi fără de împotrivire.
- Dar e sănătoasă! adaose înţeleptul Stoica.
În minutul acesta, strigătul: Foc! dăm foc la mănăstire!..., repetat de mai multe sute de glasuri, făcu pe călugări să-şi piardă cu totul minţile; ei împinseră pe bietul Mircea desculţ, fără căciulă, numai în cămaşă şi cu brâul târâind13, până la fereastră şi-l îmbrânciră jos. Stoica sări după dânsul.
Ş-amândoi, în întunericul nopţii, o luară d-a fuga prin păduri.
Călugării, mântuiţi de primejdioşii lor oaspeţi, deschiseră porţile pandurilor învierşunaţi. În furia intrării, unii dintr-aceştia apucaseră pe nevinovaţii călugări de barbă, dar Neagoe se repezi, încruntat ca paloşul, la dânşii: Să nu stricaţi pe nimeni! strigă el în gura mare, şi curtea se umplu de oaste.
Aprozii lui Mircea, văzându-se împresuraţi d-atâta gloată, unii se predară de bunăvoie, alţii, cercând să stea împotrivă, căzură sub numeroasele loviri ale duşmanului.
Neagu puse să cerceteze prin chilii, prin pivniţe, şi, neaflând pe nimeni, crezu c-a fost amăgit. Vânătorii lui aprinseră focuri în curtea mănăstirii şi p-afară, şi, după vecinicul obicei de popas al românilor, puseră căldarea de fiertură în crăcan şi-ncepură să povestească basme şi zicători glumeţe.
Când tocă de otârnie la schit, Neagoe intră în biserică, se închină cu smerenia unui făt de Domn cuvios, şi, la ieşire, vărsă în mâna stariţului un pumn de bani de aur, ca să-i fie spre pomenire.
- Să-ţi dea Domnul slavă şi mărire! zise călugărul, cu faţa luminată de o cucernică lăcomie, şi ceilalţi şoptiră: Amin.
Din-zi-de-dimineaţă Basarabul îşi ridică tabăra şi se întoarse în Râmnic.
Pe când la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea şi Stoica urmau prin păduri calea lor cea rătăcită; plini de groază şi temându-se încă să-i fi urmărit, ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice şoaptă, de frunzele ce fâşiau pe cracă, de vântul dimineţii ce mătura uscăturile, de broasca ce sălta în mlaştină, de vătuiul ce zbughea din iarbă. La fieşce sunet ei se ascundeau în tufe, ş-apoi frigul umed al nopţii de toamnă îi făcea să pornească de iznoavă, desculţi şi despuiaţi. Multă vreme ei rătăciră pe poteci şi pe cărări pierdute, până ce deteră într-un drum mare.
Atunci, de mai multe ori se întâlniră cu cete de ostaşi ce mergeau, şuierând din frunză, către Olt; dar frica îi făcea să se pitească între bolovanii drumului şi să-şi oprească suflarea până-i vedeau depărtaţi.
Astfel petrecură toată noaptea; însă mâna dumnezeiască îi puse pe calea dorită; când se revărsa de zori, drumeţii pricepură că sunt aproape de Curtea de Argeş.
Se risipise pâcla dimineţii, şi soarele se înălţase vesel ca d-un stat de om pe cer, când ticăiţii călători ajunseră în cetate, doborâţi cu totul de osteneală şi de feluritele încercări ale acestei groaznice nopţi.
Sosirea lor şi vestea ce aduceau pricinuiră o nouă jale în palatul domnesc. De-cu-noapte începuse de prin toate părţile să vină ştiri cum că turcii ar fi trecut Dunărea la Giurgiu, şi, la urmă, că Basarabii ar fi intrat cu oaste şi cu Domn nou de la Împărăţie în Bucureşti; în sfârşit, că un nor de turci înainta cu mers grabnic ca lăcustele spre Curţile domneşti.
Auzind toate acestea, Mihnea trimise să adune în grab boierii la sfat; dar pe unde se duceau aprozii să-i cheme, veneau îndărăt cu răspuns, care că pribegise peste noapte, care că de-cu-seară plecase să întâmpine pe turci la Bucureşti. Trimise atunci să strângă în curtea palatului puţina oştire ce se afla şezătoare la Argeş; dar toată se risipise sau apucase să treacă peste Olt, la Neagu Basarab.
Copiii din casă se răspândise fiecare pe la părinţii săi, astfel încât Mihnea se văzu deodată năpustit de toată Curtea şi de toată oştirea sa, singur cu ai săi şi cu câteva bătrâne slugi părinteşti.
Atunci sângele se aprinse într-însul şi turbarea îi cuprinse sufletul, în minutul acela când oricare altul s-ar fi deznădăjduit.
În zadar se oţăra împotriva restriştii şi căta în capul său îfierbântat un mijloc de împotrivire. Toate erau mute la al său glas, toate în preajmă-i stau mărmurite şi reci ca gheaţa; nici o fiinţă nu se aprindea la focul ce ardea într-însul. În zadar umbla cu pas repede prin odăi, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, şi izbea cu pumnul în pereţi, răcnind: Nu; nu se poate să cază într-astfel Mihnea! Săriţi, la mine copii! Dar nimeni nu venea, şi numai bolţile răspundeau cu urlet la răguşita sa chemare.
Mircea şi Stoica încă nu ieşise din a lor amorţeală; spaima şi obosirea sleise cu totul sângele într-înşii. Ei şedeau încremeniţi pe laviţe, cu capetele pe mână, cu ochii tulburi şi holbaţi; semănau a fi pierdut orice simţire.
Domniţa Chiajna, care peste vreo câţiva ani avea să fie eroina de la Şerbăneşti, sta lângă dânşii, cercând a-i îmbărbăta, şi-i suduia cu aspre cuvinte, arătându-le că datoria lor este să alerge prin cetate, să adune de pre unde vor putea luptători şi să vândă cu al lor sânge cinstea tronului şi a neamului lor.
Zadarnice poveţe! Când erau părăsiţi de toată boierimea, de toată oastea şi de tot norodul, unde erau ei să mai găsească apărători? În împrejurări ca acestea românul e mai înţelept; el nu-şi primejduieşte zilele până când nu vede câtuşi de puţină nădejde de izbândă; atunci, mai bine se trage înapoi, ca la urmă să poată sări mai departe.
Aşadar, potolindu-se şi văzând, în sfârşit, că nu e prin putinţă a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. Atunci ai fi văzut pe toţi, slugi şi stăpâni, cu feţele pălite, cu ochii sticliţi, alergând prin odăi, ridicând avuţiile domneşti în lăzi şi în boccele, ca să le încarce, îmbrâncindu-se, împiedicându-se şi mai rău într-acea pripă deznădăjduită.
Când se sfârşiră pregătirile, Doamna Smaranda şi Domniţa Chiajna se urcară jalnice în rădvan, una umilită ca un voinic ce s-ar vedea silit să fugă dinaintea vrăjmaşului, fără d-a se lupta; cealaltă oftând după casa ei aşa frumos deriticată, după cămara-i plină cu merinde, după trâmbele de borangic neţesute şi după bogatele cusături rămase pe gherghefuri.
Mihnea, tânărul Mircea, Stoica şi câţiva credincioşi slujitori umblau călări pe de laturile rădvanului, trişti şi ofiliţi ca osândiţii ce au apucat calea ocnei. În urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin până în coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul băjenăriei bogăţiile lui Mihnea Vodă.
Ei apucară spre munţi şi trecură graniţa în Ardeal.
Capitolul IV - Sibii
"Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!"
Cât ajunse în Ardeal, într-acea ţară unde atâtea neamuri războinice, unguri, saşi, români şi săcui, stau înghesuite şi în veci gata pe vrajbă, gândul cel dintâi al Domnului mazilit fu să strângă o adunătură de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să-şi ia domnia înapoi.
Planul său nu izbuti; oştirile lui Vlăduţ îi risipiră simbriaşii, şi el atunci se duse să se aşeze, cu toată familia, în Sibii; dar inima lui încă nu era înfrântă şi capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobândi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Visegrad14, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca să-i arate plângerile sale împotriva boierilor ţării şi să-i ceară totodată ajutor şi ocrotire.
Vladislav, linguşit d-a vedea atâta supunere din partea unui Domn român, îi răspunse printr-o carte măgulitoare, în care îl numea bunul său frate şi-i făgăduia că-l va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorindu-l însă să primească legea catolică şi să-i închine Ţara Românească, unind-o prin lege şi tractaturi de supunere cu Crăia Ungariei. Zâmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoieli umilitoare. Lege, familie, avuţie! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sângeroasă răzbunare?!
Ah! ce sălbatică veselie îi umplea sufletul, când, printre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înşirate în ţepe la porţile-i domneşti!
Vremea d-acum însă cerea ca s-ascundă asprele aplecări ale inimii sale şi să stea cu zâmbetul mulţumirii în veci gata pe buze, pentru orice semn de compătimire sau de cinste, pentru orice făgăduinţă de ajutor.
Craiul Vladislav scrise totdeodată orăşenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe Mihnea Voievod, pe ai săi şi toată casa şi neamul lor, nebântuiţi, siguri şi fără împiedicare, să-i ţină acolo, în mijlocul lor, şi în cinste să-i aibă; preste acestea, pe toţi să-i apere şi să-i ajute şi să fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze altmintrelea a lucra15 .
Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieţei mari de către magistrul oraşului, şi toţi "înţelepţii luători de seamă şi credincioşi ai Craiului iubiţi" sibieni se făgăduise să împlinească cu credinţă, luare de seamă şi înţelepciune poruncile iubitorului lor Crai.
De atunci înainte, Mihnea, pus sub credinţa de obşte şi botezat în legea catolică, cu mare pompă, dinaintea sibienilor papistaşi, fu privit ca cea mai însemnată persoană din cetate. Norodul îl cinstea, îl iubea şi se închina la dânsul; adevăr e că nimeni nu putea fi mai milostiv decât Domnul român. În toate zilele magistrul oraşului, Ioan Agota, şi judeţii şi juraţii veneau să cerceteze de trebuinţele prinţului. În casa lui, comitele de Temişoara, Ioja de Şom, trimis acum în părţile Bârsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart şi toţi grofii şi nemeşii din Sibii şi de prin prejur alcătuiau o Curte care se bucura de belşugul şi de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese şi seara în adunări, Mihnea le povestea jafurile şi prădările boierilor, duşmanii lui, şi lesne-crezătorii săi ascultători se mirau, în simplitatea lor săsească, ce oarbă ţară e aceea ce se dă în mâna unor astfel de tâlhari şi leapădă un Domn, care, străin şi pribeag, în câteva luni numai, umpluse Sibiiul de bunătăţile sale.
Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura şi el de cinstea de a fi printre numeroşii oaspeţi ai prinţului, începuse a pune pe versuri laudele sale, arătând vechea slavă a neamului său domnesc, întinsa lui stăpânire, dreapta-i străşnicie împotriva prădătorilor ş-a furilor, râvna lui d-a uni creştinătatea sub o singură cruce, dorinţa-i d-a scăpa Bizanţul de păgâni, urâcioasa viclenie ce-i răpise tronul, tocmai când era în mijlocul tăriei ş-a grămezilor de aur...16. Însă atunci când era poetul să-şi pornească Pegasul pe căile zâmbitoare şi înfloritoare ale viitorului, când era să cânte glorioasa redobândire a tronului, ce se apropia, şi să-şi ia plata cuvenită inspiratelor sale strădanii, o împrejurare cruntă curmă deodată strălucitoarele nădejdi ale Domnului şi ale linguşitorilor săi.
Şederea lui Mihnea în Sibii strânsese acolo mai mulţi oameni ce purtau cu dânşii câte o veche răzbunare, şi care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmăreau ca piaza-rea pe îmblânzitul tiran.
Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca aceşti oameni să se întâlnească, să-şi destăinuiască unul altuia aceeaşi ură şi împreună să chibzuiască a lor răzbunare.
* * *
În casa lui Danciu Ţepeluş stau adunaţi, într-o seară, trei oameni. Unul, de vârstă medie, purtând îmbrăcăminte ungurească, are un obraz pe care se citeşte o prostatică râvnire la măriri; acesta e stăpânul casei, fecior de Domn şi neîmpăcat duşman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotărât lui de Vladislav, şi acum încă îi răpise sprijinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrân de Ţara Românească, cu barbă albă şi cu fruntea înnorată de o veche mâhnire; acela e Radul, spătarul din Albeşti, a cărui fiică, Ilinca, fusese jertfită cu atâta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie.
În sfârşit, un tânăr purtând zeghea sârbească ţine mâna pe hangerul de la brâu, pare c-ar fi gata să spele în sângele tiranului necinstea unei surori siluită de dânsul; îl cheama Dumitru Iacşăg şi e nepotul mitropolitului Maxim.
Ei se par a fi după o lungă sfătuire; iar bătrânul boier, întinzând cu încetul mâna într-un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr-însul o hârtie îndoită şi citi cuvântul: Hangerul!
Iacşăg săltă de bucurie, strigând:
- E al meu!
Ceilalţi doi răspunseră:
- Dumnezeu să te ajute!
Radul, posomorât, aruncă în foc o altă fâşie, pe care scria: Ştreangul!, şi Danciul rupse cu necaz una care zicea: Otrava!
Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărţiră.
A doua zi era 12 martie 1510 şi praznic mare al sfântului Papă Grigore. Toată obştea cuvioasă, muieri şi bărbaţi, asculta cântările latineşti ale băratului şi răsunetul măreţ al organului. Pe piaţa mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealaltă, un tufiş de pomi îndesaţi.
Acuma slujba s-a sfârşit; creştinii, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, ies de toate părţile, făcându-şi cu aiasmă semnul crucii pe frunte, şi se răspândesc pe la casele lor. Mai în urmă de toţi, şi umblând cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei Mihnea Vodă, însoţit de nedezlipitul său Stoica şi de Ioan Horvat de Vingart17; contoşul Domnului, sur şi lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept şi lasă să se vază o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr-înşii nu poartă arme într-o zi mare ca aceea.
- Frumoasă şi măreaţă slujbă! zise Domnul către Horvat.
- În curând se vor bucura de dânsa şi pământenii măriei-tale, când cuvioasa-ţi râvnă îi va adăpa la izvorul adevăratei credinţe.
- Aşa e, negreşit. Ştiu bine că voi întâmpina oareşicare anevoinţe, piedici şi zavistii; dar lăsaţi-vă pe mine, zise el, zâmbind în silă, voi purta crucea în mână de fier. În zadar vor încerca boierii şi mai ales blestemaţii de Basarabeşti...
Atunci, sărind ca un trăsnet din tufiş, un om se repezi la el cu hangerul în mână şi, în iuţeala izbirii, îl pironi cu fierul drept în pietrele bolţii de pe piaţă. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreţ: "Tu cine eşti?" şi, pierzând orice simţire, căzu mort pe brânci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, îi pătrunse coastele şi ieşi sângerat prin spate.
Tovarăşii lui Mihnea rămaseră încremeniţi de spaimă, şi ucigaşul se făcu nevăzut; dar peste câteva minute un om striga în gura mare din clopotniţa bisericii: "Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!"18. Acela era Iacşăg.
La acea semeaţă şi groaznică strigare, ce se răspândise ca o furtună prin tot oraşul, norodul întreg se tulbură; începură a trage clopotele, şi cetăţenii, prin case, îmbrăcau zeaua de sârmă şi coiful de fier şi se înarmau ca la o mare primejdie.
Adunaţi toţi d-a valma şi cu zgomot pe piaţa mare, ei priveau cu jale la strălucitul răposat, când strigările turbate ale lui Iacşăg şi vaietele familiei domneşti, ce sosise în grab pe locul de omor, întărâtară mânia norodului. Un cetăţean mai aprins şi mai îndrăzneţ dibui pe ucigaş în turnul cel înalt şi cu o împuşcătură îl lovi drept în cap19 . Trupul lui Iacşăg căzu sfărâmat pe pietre.
Acesta fu semnul izbucnirii.
- Săriţi pe ucigaşi!... zbierau din toate părţile.
- Danciu şi Albescu au fost înţeleşi cu tâlharul acesta! strigă Stoica după treptele bisericii, presupunând acum tainica lor înfrăţire.
- Pe dânşii, copii!... Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea!... pe tatăl sărmanilor!... pe fala Sibiiului!!!... Pe dânşii, copii! daţi, daţi năvală!...
Aceste strigăte, repeţite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură de pe piaţă, şi toţi se repeziră la locaşele bănuiţilor omorâtori.
Acolo se petrecură groaznice măcelării20; pe toţi din casă, stăpâni şi slugi, îi sfâşie norodul învierşunat, şi trupurile lor, trunchiate şi târâte prin ţărâna uliţei, le azvârli, ca stârvuri, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în acelaşi potop pe vinovat şi pe răzbunători!
Abia noaptea aduse ceva linişte în oraş, dar cetăţenii rămaseră armaţi, ca să ducă a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Vodă până la cel din urmă al său sălaş, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecani21.
Sibiiul amăgit plânse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpaţi îi zicea Mihnea cel Rău. Judecătorii Curţii crăieşti făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări, şi familia Domnului rămase, cinstită şi apărată, în Sibii, până când soarta armelor, iarăşi protivnică, o sili să treacă la Ţarigrad.
Mircea Ciobanul a fost Domn al Ţării mulţi ani după acestea, şi mai mulţi Domni din neamul Dracii, armaşului din Măneşti au stat, la deosebite vremuri, pe tronul ţărilor noastre.
Bucureşti, 1857
Note
1. Constantin Căpitanul (n. a.).
2. Vezi în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir (n.a.)
3. Constantin Căpitanul, Fotino, Şincai, Engel (n. a.).
4. Tebe Boga hvalim - Te Deum laudamus. Pe tine te lăudăm, Doamne! (pe slavoneşte) (n. a., 1887 şi 1894).
5. Miron Costin (n. a.).
6. Şincai, Enghel. Acest mitropolit era din neamul Brancovici (n. a.).
7. Gluma cu mărgăritarii în pilaf e o tradiţiune păstrată prin grai, despre un boier lacom la avuţii (n. a.).
8. Cronicarul anonim în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV (n. a.).
9. Anadol - Anatolia, regiune în Centrul Asiei Mici, la nord de munţii Taurus.
10. Constantin Căpitanul, Chronicarul anonim (n. a.).
11. Engel (n. a.).
12. Această mănăstire, ce ţine de Cozia, a fost zidită de Mircea cel Bătrân şi dreasă de Alexandru Ipsilant (n. a.).
13. Cronica anonimă în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV (n. a.).
14. Visegrad - numele german al Cetăţii Alba (Iulia).
15. Şincai (n. a.).
16. Vezi epitaful latin al lui Mihnea, în Engel (n. a.).
17. Nicolae Olahul (n. a.).
18. Constantin Căpitanul (n. a.).
19. Constantin Căpitanul (n. a.).
20. Şincai (n. a.).
21. Sigler (n. a.).