Editura Global Info / Literatură

Alexandru Odobescu

Narcis

Pe malul Kefisului, zâna Echo văzu pe frumosul Narcis şi îndată se prinse a-l iubi. Dar lui Narcis puţin îi păsa de dorul fecioarei de la munte; căci el ducea dorul surorei sale, pe care i-o răpise Hermes, şi o dusese în negrul pământ, dincolo de tristele ape ale Stixului.

Cât era ziua de mare, el şedea pe malul râului, cu gândul la gingaşa fiinţă a cărei vieaţă era legată de a lui, fiindcă tot într-o zi şi tot într-o clipă, ei amândoi văzuse lumina soarelui.

Biata Echo se apropria de dânsul, se aşeza pe iarbă alături cu el şi în tot felul se cerca, sărmana să-şi facă un locşor, cât de mic în inima lui cea rece: – „Uită-te şi la mine!” – îi zicea cu glasul înecat de lacrimi; – „vezi-mă, eu poate nu voi fi mai urâtă decât surora pe care tu o jeleşti!”

Dar Narcis nu răspundea nimic, temându-se poate, ca nu cumva galeşa fetiţă să afle vreun mijloc de a-l îndupleca. El sta tăcut, cu ochii ţintiţi în luciul limpeziu al apelor. Şi apele oglindind a lui faţă, îi aduceau aminte de surioara a cărei pierdere îl lăsase nemângâiat.

Pare că i se mai alina durerea, când, în adâncul râului, zărea doi ochi albaştri ca ai lui, privind la el cu drag, şi uneori i se arăta pare că şi din buzele ei rumene, năluca apelor îi şoptea dulci cuvinte.

O jale ca a lui Narcis nu se putea potoli cu lacrimi; ea cu încetul îi seca şi izvoarele vieţuirii. În deşert îi răsunau la urechi blândele rugăminte, mereu îngânate de Echo:

– „Narcise, Narcise!” – îi şoptea dânsa cu glas prelungit, scoborându-se alene din văile vecine. – „Narcise, dorul tău cată o fiinţă care nu se poate să-ţi audă tăcuta chemare; şi tu nesocoteşti pe aceea care te caută şi te doreşte, care din adâncul sufletului, răspunde duios la fiecare suspin al tău!”

Dar Narcis, fără de a o asculta, fără de a o ţine în seamă, nu-şi mai lua ochii de la chipul gemenei sale, resfrânt în apele Kefisului; şi astfel, sorbind mereu cu vederea acea scumpă nălucă, el adormi pe malul lunecos al râului şi, furat binişor de valuri, se-necă şi pieri în sânul lor răcoros.

De atunci îşi stinse şi Echo răsunetele glasului ei tânguios; ea se aşternu cu durere pe verdele mal, de unde pierise frumosul Narcis. Alături cu dânsa răsări o dalbă floare, un ghiocel cu buze rumeioare şi cu dulce miros, care şi dânsul, plecat d-asupra valurilor, se oglindeşte mereu în luciul lor limpeziu. Oamenii locului ziseră, pe limba lor, acelui mândru ghiocel, floare lui Narcis.

Bucureşti, 1887.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA