Editura Global Info / Literatură

Alexandru Vlahuţă

Amintiri despre Eminescu

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţă lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoştea din copilărie, işi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuţeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care uneori te înfioară ca nişte acorduri curioase, neaşteptate.

Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea.

Imi pun mâinile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru... o mizerabilă bucăţică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea niclintit în Bucureşti, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credincios şi nefericit.

Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid şi foarte obosit la faţă.

— Uf, nu mai pot, nu mai pot, aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni...

— De ce nu te duci?

— Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?...

Asta era pe la sfârşitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, şi cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi şi fără al cărui condei trebuia să moară.

De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!...” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.

A adormit în sfârşit această jertfă glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. Intr’o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moară de cât într’un spital de nebuni. Câte reflecţii nu ne cuprinde în faţa acestui dureros sfârşit!

Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.

Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi, ş’a te ridica cu mult de-asupra timpului ş’a societăţei în care te-ai născut?...Pedeapsa e din cale-afară grea.

Imi pare rău că n’am datele necesare ca să pot schiţa aici biografia lui Eminescu. După câte ştiu viaţa poetului a fost în totdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte decepţii nu s’o fi isbit el în societatea noastră aşa de rece şi despreţuitoare pentru oamenii „nepractici!” Amăgit de atâtea ori, sufletul lui perdu de timpuriu ori-ce credinţă în viitor şi, speriat de asprele realităţi ale vieţii, se refugia în liniştitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca într’o legendă frumoasă.

Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbei şi literaturei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentr’un manuscris vechiu, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vr’unui buchinist. Figurile marilor Voevozi şi întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deşteptau în el ca nişte evocări din propria lui viaţă. Bătrânul Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce „roesc după un semn şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sunt visiuni puternice, e o lume vie pe care poietul o vede desluşit în toate detaliele, şi de aceea ne-o descrie aşa de plastic şi de sugestiv.

Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Nici odată nu s’a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de-o originalitate atât de marcantă. In poesia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’un relief isbitor. Simţi îndată că ai de aface c’un reformator. Primele lui poesii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, coloare, formă, fie-care epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!

Eminescu citea în original pe clasicii antici, ş’avea o evlavioasă admiraţie pentru operile lor mari, liniştite, perfecte. „Când mi’i capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoştea în perfecţie limba germană. Işi făcuse studiile universitare în Berlin, ş’avea o deosebită predilecţie pentru filosofii Nemţi, în special pentru Schopenhauer, care nu puţin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepţionatului poet, şi la vecinicul lui dor de Nirvana...„setea liniştei eterne” din Satira IV şi din economia morală a mai tuturor poesiilor lui. Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n’a găsit şi el un suflet care să’l iubească, să’l înţeleagă şi să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească....

Ş’acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, adunaţi sfaturile şi chibzuiţi-vă ce podoabe să-i aşterneţi pe mormânt. Peste voi şi peste ironica voastră risipă cad numai bine cele patru versuri mândre şi despreţuitoare ale poetului, strălucitor şi vecinic ca şi Hiperion:

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu, în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece

TE-AR MAI PUTEA INTERESA