Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Alexandru Vlahuță

    Delendum1

    Haide, suflete, ridică-ţi leghioanele de gânduri,
    Şi-mbrăcate-n za eternă întocmeşte-le în rânduri,
    Bate-te cu tine însuţi, zbuciumă-te nopţi întregi,
    Ca durerea ta în ritmul sfânt al versului s-o legi!

    Şi m-aşez să scriu la masa de hârţoage încărcată...
    Mintea-mi arde-nvălmăşită — tâmplele încep să-mi bată.
    Am atins abia condeiul, şi m-au apucat fiori...
    Parcă văd cum stau la pândă, pătimaşi şi cârtitori,
    Nevoiaşii noştri critici — spadasinii damblagii,
    Cari, neputând să muşte, morfolesc arta-n gingii!

    Trebui să respecţi bontonul, să-ţi găteşti versul în frac,
    Dacă ţii ca prin saloane să poţi fi lumii pe plac.
    Nu-ţi lăsa simţirea caldă, plină, vie şi întreagă
    Să zbucnească, şi veşmântul, care-i vine, să-şi aleagă;
    Ci ţi-o-mbracă-n floricele, şi-i dă-ncunjur pe departe.
    Plângi, urăşte şi blestemă după regula din carte.
    Fii galant — nesocoteşte-ţi patima-n care te zbaţi,
    Nu cumva să superi nervii criticilor delicaţi:
    Poezia e "un cântec dulce, un parfum ceresc!..."

    De-aşa artă parfumată, o, vă foarte mulţumesc!
    Când mi-i inima-ncărcată, şi când gândurile-n muncă
    Bat şi rup zăgazul păcii, şi din matca lor s-aruncă,
    Toate lacome,-nsetate d-a ieşi din haos, clare,
    Ferecate-n cetluita versurilor încleştare.
    Când viaţa mea întreagă mi-e în flăcări, zbuciumată,
    Nu cumva c-are să-mi fie grija să deschid îndată
    Şi să văd cum mă învaţă codul bunelor manieri
    Să-mi vărs patima pe droaia îngâmfaţilor bucheri,
    Să apuc de piept pe falşii zei, să-i târâi din altar,
    Şi, smulgând masca ştiinţei de pe chipul lor murdar,
    Să-i denunţ în gura mare, ca să vadă-ntreaga lume
    Cine sunt aceşti iluştri hoţi de slavă şi renume!
    O, lăsaţi-mă, cu nervii voştri de cucoană mare,
    Voi ce vreţi să-mi puneţi arta la regim şi la-nfrânare,
    Şi-mi strâmbaţi din nas la toată vorba mai de-a dreptul spusă!
    V-ar plăcea să şadă smirna, şi la colţ să fie pusă
    Biata artă, ca micuţii cari nu-s astâmpăraţi!...
    A, atunci, şi voi, desigur, aţi fi critici minunaţi!...
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    Iată droaia de nevolnici, straşnicii stihuitori,
    Literaţi, ce pentr-o odă bagă muzele-n fiori,
    Cântăreţi, lihniţi de pompe şi de sărbători solemne,
    Cari ţin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne,
    Iată-i toţi, porniţi să ieie nemurirea cu asalt:
    Pentru ei nu-i poartă-nchisă, şi nici scaun prea înalt.
    Sunt bătrâni cu barbe albe, tineri fără de musteţi,
    Ucenici şi capi de şcoală, poeţi mari şi mici poeţi,
    Donchişoţi ce-n a lor piele de mândrie-abia-şi încap:
    Suliţi de carton în mână, şi cu chivere pe cap,

    Urieşi cu talpa-n tină şi cu creştetul în nori,
    Dornici de eternitate şi de statui visători!...
    Toţi împinşi de-aceeaşi sete, pe volume-ntregi călări,
    Se-mbulzesc — se duc să spargă noaptea veşnicei uitări,
    Şi-n a gloriei lumină cu-a lor scrieri să răsară,
    Să rămâie-n nesfârşitul timp, ca nişte stâlpi de pară!

    O, ridiculă cohortă de milogi neputincioşi,
    Ce spurcaţi cu-al vostru cântec graiul bunilor strămoşi,
    O, vânturători de fraze, scripcari sarbezi şi smintiţi,
    Nu vedeţi în ce mocirlă de prostii vă bălăciţi?

    Ce? Pentru c-aţi pus la mustru2 nişte biete vorbe goale
    Ş-aţi umplut, cu chiuita, de cerneal-atâtea coale,
    Pentru c-aţi scâncit la lună, ca toţi barzii răsuflaţi,
    Un amor străin, şi patimi vechi, ce nu le-nţelegeaţi;
    Credeţi că-i de-ajuns ca lumea să vă dea-n genunchi uimită
    Şi în veci a ei uitare şi dispreţ să nu vă-nghită?
    Dar de când neruşinarea, spuma frazelor umflate
    Şi ridicula-ngâmfare drept talent pot fi luate?
    De când gloria se vinde, ca femeile de stradă,
    Oricărui neghiob, ce-n cale-i, cu ochi dulci, vine să-i cadă?
    Leneşi, ignoranţi, cu capul plin de fumuri şi de pleavă,
    Din nimic cum vreţi să iasă şi să faceţi o ispravă?

    Arta nu-i de voi. În lături, stârpituri făr de simţire,
    Ce daţi zor lumii blajine cu de-a sila să v-admire!...
    Dar la glorie-n ce vremuri şi în care ţar-ajung
    Astfel de paiaţi de bâlciuri şi guşaţi de Câmpulung?

    O, bâiguitori de fleacuri, lăutari neruşinaţi,
    Ce daţi buzna pe la chefuri şi părăzi, ca să cântaţi,
    De v-ar scăpăra o clipă mintea, să vă priviţi bine,
    Aţi intra-n pământ de scârbă, de oroare şi ruşine!...

    Note

    1. Ceea ce trebuie distrus... (lat.).

    2. Exerciţiu militar; aici cu sensul de a pune în ordine, a disciplina.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA