Editura Global Info / Literatură

Alexandru Vlahuță

Din prag

O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi
Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă!
Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă.
Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă,
Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:
Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri
N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scânduri.
În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, nici o grijă;
Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă¹,
Cap de geniu, ori de vită — tot o hârcă scofâlcită,
Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.
Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă.
N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.
De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.
Neastâmpăraţii şoareci dacă-n capul meu şi-or face
Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,
Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul
Mâţişorii vrunei sălcii peste groapa mea — totuna.
Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi şti,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.
Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,
Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci:
Să nu mai revin în viaţă niciodată?... Niciodată?...
E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezgheţată,
Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară.
Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară!
Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie.
Parc-aş fi de-un veac pe lume... O paragină pustie...
Spulberatu-mi-s-a pân şi scrumul visurilor mele.
Ş-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.
Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere,
Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere,
De-o privire ce-mi zâmbeşte veselă, de mine însumi.
Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plânsu-mi.
Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple...
E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se-ntâmple
Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte-oleacă,
Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.

Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.
Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud?
Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară,
Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară,
Şi s-ascult, pe gânduri, doina — trişca² de la târlă,
Sau duiosul plâns al apei şopotind noaptea pe gârlă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ în creier!...
Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier,
E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă...
Şi când te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă,
Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire.
Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire,
Nu. — Durerea are-un capăt. — Moartea-ţi zice: Niciodată.
Altă viaţă?... Altă lume?... i-o poveste minunată;
Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată.
Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată.
Nesfârşita fericire din viaţa de apoi.

Câteva lopeţi de ţărnă... Rămâi ţărnă şi gunoi!

Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume,
Ca-i săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume
Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteia...
Ş-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere!...
Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.
Ah, fugiţi, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt!
Nu mă-ndur. — Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pământ.
Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi...

Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Şi-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povaţă!
Înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA