Alexandru Vlahuţă

Din trecutul nostru

I

În zările trecutului

„...dară ceilalţi lăcuitori, ce au fost mai înainte, unde sunt? Cari nici se mai ştiu, nici se mai pomenesc, nici măcar cevaşi dintr-aceia se mai numesc, sau ce limbă va fi avut cine mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atâta s-au amestecat în cei mai de pre urmă lăcuitori, cât îngropaţi de tot sânt, de nu se mai vede nimic de dânşii nicăiri!”

Spătarul N. Milescu

Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la chip, cu numele de sciţi. Ei stăpâneau, de călare, toată câmpia întinsă din Marea Neagră până-n pustiurile mlăştinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în mândra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatirşii, o viţă mai aleasă, desfăcută din neamul cel mare al tracilor. Retraşi din vadul gloatelor pribege, apăraţi de întăriturile munţilor şi aproape neştiuţi de lume, agatirşii duceau acolo o viaţă aşezată şi liniştită, îndeletnicindu-se unii cu creşterea vitelor, alţii cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea că nu poate nimeni pătrunde la ei, — cei mai dinlăuntru strângând aur din prundul râurilor, sau scoţându-l din desfundăturile munţilor, şi toţi laolaltă alcătuind o familie de oameni voinici, harnici şi sănătoşi, care se purtau gătiţi în haine strălucitoare, trăiau în belşug şi-n bună înţelegere, îşi iubeau ţara lor frumoasă şi păzită, din care nu ieşeau niciodată, aveau cârmuitori paşnici, înlesniri multe, şi legi puţine, pe care le puneau în versuri şi le-nvăţau pe dinafară cântându-le. — Alta cu totul era viaţa sciţilor în largul câmpiilor. Ei n-aveau îngrădire, nici aşezare statornică în vreun loc, ci, ca pulberea purtată de vânt, roia mulţimea lor pe văile apelor, ducânduşi turme şi care, şi tot cuprinsul în voia întâmplării, fără nici o legătură-n urmă, fără nici o ţintă-nainte. Cărturarii vremurilor acelora ni-i arată roşcaţi la faţă, greoi şi mătăhăloşi la trup, cu braţe lungi şi butucoase, cu pieptul larg păros şi capul plecat înainte, — dealtfel iuţi la mişcări, călăreţi buni şi arcaşi iscusiţi. Îmbrăcămintea lor era un fel de contăşe lungi până la genunchi, încinse la brâu c-un şerpar îngust, nădragi strânşi la gleznă, pe cap o cuşmă ţuguiată şi în picioare meşi de piele groasă; iarna purtau sărici largi şi lungi până-n călcâie, hrana şi băutura lor de căpetenie era laptele de iapă. Ei străbăteau depărtări mari, aşa în gloată; năprasnici ca o vijelie se năpusteau peste alte neamuri, pustiind totul în calea lor, bând cu lăcomie sălbatică din sângele celui dintâi duşman căzut, împrăştiind groaza duiumului lor până-n câmpiile bătrânei Asii — leagănul vechilor noroade, care au împânzit pământul. Biruitori, încărcau prăzile pe spinarea robilor şi se-ntorceau în ţara lor. Aici, fiecare scit aducea în faţa regelui capetele vrăjmaşilor pe care i-a ucis el, şi, după numărul acestor dovezi de vitejie, îşi primea partea lui de pradă. Apoi, jupuind pielea de pe aceste capete, o răzuia cu o coastă de bou, şi-şi făcea şervete pentru masă, iar din tidva uscată — cupă de băut. Ei purtau în vază pieile acestea, atârnate de frâul calului, şi se făleau cu ele. Cei care aveau mai multe le coseau una de alta, şi-şi făceau o manta lung, de găteală.

În fiecare an, la o zi anumită, serbau cu toţii pe zeul războiului, înfăţişat printr-o sabie veche, pe care-o înfigeau deasupra unei grămezi mari de lemne, şi-i jertfeau cai şi oameni, câte unul la sută din robii prinşi în războaie, pe robii aceştia, sortaşi morţii, după ce-i stropeau cu vin pe cap, îi ucideau; cu sângele lor udau sabia la care se-nchinau, apoi le tăiau braţul drept, cu umăr cu tot, şi-l aruncau încolo, departe de trup; risipite astfel, trupuri şi braţe rămâneau pe câmp, de mâncare fiarelor şi păsărilor de pradă. Când regele murea, îl spintecau, îi curăţau pântecele, îl umpleau cu mirodenii, şi-l purtau într-un car descoperit pe la toate triburile lor; cei care îi întâmpinau îşi crestau fruntea, în semn de jale, şi-şi înfigeau săgeţi în braţul stâng, într-un mormânt larg îl aşezau pe un pat de crengi între gratii de suliţi, înconjurat de arme şi odoare scumpe, iar ca să aibă cine-l iubi şi îngriji pe lumea cealaltă, ucideau şi-ngropau lângă el pe una din soţiile lui, un bucătar, un paharnic, slugi credincioase, cai şi 50 de călăreţi înarmaţi.

Când pe la sfârşitul veacului al şaselea înainte de Hristos, Dariu, regele perşilor, veni în fruntea unei spăimântătoare oşti, să pedepsească pe sciţi, pentru năvălirile ce mereu le făceau în bogatele ţinuturi ale Asiei, aceştia, dând foc fânaţurilor şi astupând fântânile, se traseră cu tot cuprinsul lor în desimea pădurilor depărtate. Dariu îşi osteni în deşert gloatele, orbecăind în pustiul câmpurilor sterpe. Lipsa de hrană şi de adăpost îl hotărî să se întoarcă. Un sol scit îi aduse atunci un guzgan, o broască, o pasăre şi cinci săgeţi. Cum solul nu vorbea, Dariu înţelese că sciţii îi închină, cu aceste semne, pământul, apele, aerul şi armele lor.

— Nu, zise Gobriaş, o slugă pricepută a lui Dariu, eu cunosc tâlcul acestor pilde obişnuite la sciţi, şi iată ce ne spun ei cu solia lor: „Dacă nu veţi şti zbura, ori nu veţi fugi pe sub pământ ca şobolanii, aici veţi rămânea cu toţii, ucişi de săgeţile noastre”.

Şi regele perşilor se întoarse cu oastea sfărâmată de truda şi de greutăţile unei călătorii lungi şi fără noroc. Din asta se vede cât era de greu, chiar pentru o putere mare ca a lui Dariu, să lovească pe sciţi în ţara lor întinsă, fără drumuri şi fără aşezări de baştină. Călăreţi buni, trăgaci iscusiţi, îndurători la frig şi la osteneală, sciţii ar fi putut întemeia cu vremea o stăpânire puternică şi trainică pe văile acestea. Dar nu-i trăgea inima la muncă, şi prin nimic nu legau ziua de ieri cu cea de mâine. Numai o mică parte din neamul lor erau plugari, şi aceştia strângeau roadele câmpului, nu pentru hrana lor, ci pentru ca să le vândă grecilor de prin limanurile Mării Negre. Iar grosul neamului scit trăia mai mult în pribegie, vânturându-se de colo-colo, săracii pe jos, bogaţii călări, sau tolăniţi sub covilturile de piele ale carelor lungi cu câte şase osii — palate călătoare pe netezişul câmpiilor pustii. Ce urme să lase un astfel de popor despre trecerea lor pe pământ!

Într-o scurtă poveste îşi încheiau sciţii toată istoria trecutului lor: „Cu vreo mie de ani înaintea lui Dariu, trăia Targitaus, fiul lui Joe şi al fetei râului Boristene. El avea trei feciori, şi nu se puteau înţelege care dintre ei să fie sciţilor rege. Într-o zi căzură din cer un plug, un jug, o secure ş-un pahar, toate de aur. Voi fratele mai mare s-apuce el aceste daruri, dar iute-şi trase mâna — că darurile erau ca focul de fierbinţi. Se fripse şi fratele mijlociu. Veni rândul celui mai mic. Acesta întinse mâna, le luă, şi fu rege”.

Atâta ştim despre începutul depărtat al sciţilor, şi poate că nici ei nu ştiau mai mult.

II

Geţii. Dacii

Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciţii, se-tindea ţara tracilor către miazăzi şi apus, până-n stâncile Balcanilor — muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare şi vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, şi la prea mulţi stăpâni împărţit.

Cu patru sute de ani înainte de Hristos, regatul Macedoniei, întorcându-se şi-ncepând a-şi lărgi graniţele, împinge duiumul tracilor încoace.

Geţii, o ramură puternică din tulpina tracă, năpădesc în ţinuturile sciţilor, îi mătură pentru totdeauna din câmpiile Dobrogei şi urzesc ei ţară şi stăpânire nouă pe valea Dunării, din Marea Neagră-n poalele Carpaţilor. De aici, se repăd călări şi mai pradă în câteva rânduri ţinuturile mărginaşe ale bogatei Macedonii. Dar în vara anului 335 (înainte de Hristos) Alexandru cel Mare năvăli într-o noapte şi, înaintând prin lanurile de grâu de pe Bărăgan, îi prinde pe neaşteptate între zdrobitoarele lui falange, îi bate şi-i goneşte până la un oraş de lemn, căruia-i dă foc, şi se-ntoarce biruitor, încărcat de prăzi, de robi şi de ostatici. Mai târziu, după moartea lui Alexandru cel Mare şi frângerea uriaşei lui împărăţii în patru, se ispiteşte şi Lizimac să răpuie pe geţi, dar, de astă dată, aceştia-şi pustiesc ţara şi-l lasă să înainteze, până ce oastea lui, biruită de foame, nu mai poate lupta. Atunci îi împresoară şi-l duc într-un oraş a lor, Helis. Aici Dromihete, regele geţilor, primeşte cu mare cinste pe Lizimac şi pe ai lui, le aşterne pe jos covoare scumpe din Macedonia, şi-i ospătează la o masămpodobită, dându-le bucate alese pe talere de argint şi vinuri aromate în cupe de aur. Iar el, cu geţii lui, s-aşează la o masă de rând, ospătând pe talere de lemn mâncări de legume simplu gătite, şi bând apă din pahare de corn. La sfârşit se scoală şi-ntreabă cu blândeţe pe Lizimac: care ospăţ i-a plăcut mai mult, al macedonenilor, sau al geţilor?

— Al macedonenilor îi răspunde Lizimac.

— Atunci, zice Dromihete, de ce-ţi laşi traiul tău bun de-acasă şi bogăţiile cuprinsului tău, şi vii să cucereşti o ţară, care-şi hrăneşte aşa de rău pe supuşii ei?

Geţii erau viteji, mândri şi netemători de moarte. Dintre toate popoarele peste care-a trecut Dariu cu marea lui oaste, când a venit împotriva sciţilor, numai geţii au îndrăznit să se lupte cu el, şi nu şi-au plecat arcurile, decât răpuşi de covârşitoarea mulţime a perşilor. Că nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori. Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: „Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”.

Aşa era poporul care-a stăpânit mai de mult locurile acestea. Răsărit din marele trunchi al familiei trace, neamul acesta de viteji s-a desfăcut cu timpul în două ramuri: geţii s-au împânzit mai mult pe dreapta Dunării, din jos de cataracte; iar în stânga, spre întăriturile munţilor, şi-au fost ales dacii pământul stăpânirii lor. Aceştia însă, împinşi mai târziu de gloatele iasigilor, au părăsit şesul şi au intrat de-a binele, la munţi, în ţara agatirşilor, pe care lesne-i vor fi supus şi sorbit în unda lor proaspătă, plină de putere şi de tinereţe. Şi astfel, precum odinioară, din familia tracilor, Carpaţii au tras viţa cea mai aleasă, şi au îngrădit-o în adăposturile lor, tot aşa, mai în urmă, din acelaşi izvor de oameni, acei care prin bărbăţia lor şi prin înaltele lor însuşiri sufleteşti erau chemaţi să iasă mai în vază în câmpul istoriei, pe aceeaşi dâră s-au tras şi în aceiaşi munţi şi-au pus temeiul ţării lor.

La vechii traci fusese mai de mult un preot înţelept, Zamolxis. Învăţăturile lui spuneau că viaţa aceasta e o încercare, o trecere vremelnică şi plină de zbuciumări către viaţa cea de veci, singura frumoasă şi întru adevăr fericită. A trăi cumpătat, a privi suferinţa ca o binecuvântare şi moartea ca o mântuire, ca o dulce chemare a milostivului Gebeleizis în împărăţia liniştii celei de veci, eră, pentru credincioşii lui, izvorul adevăratei înţelepciuni şi taina adevăratei puteri pe pământ. Din izvorul acesta şi-au tras dacii credinţa, tăria şi rostul vieţii lor. Vrednici coborâtori ai tracilor, ei îşi făcură un zeu din Zamolxis, o religie din învăţăturile lui¹. Întăriţi sufleteşte, pregătiţi astfel pentru vitejii mari, şi stăpâni pe-o ţară frumoasă, bogată şi darnică — anume parcă făcută pentru un asemenea popor — dacii ajung, în mai puţin de-un veac, să-şi întindă puterea peste toate neamurile ce roiau în câmpiile Dunării, şi să închege o singură domnie, din cătările Carpaţilor până-n limanurile Mării Negre.
Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste să se stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o putere aşa de temută.

Dacii erau oameni trupeşi, bine legaţi, şi robaci la muncă, purtau părul lung, lăsat în plete pe umeri şi pe spate, retezat în dreptul frunţii — barba mare, stufoasă, îl dădea o înfăţişare aspră şi posomorâtă. Îmbrăcămintea lor era o tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste mijloc, iţari largi, legaţi la gleznă cu sfoară. Sau vârâţi în opinci, pe deasupra o manta lungă fără mânici, încopcită pe umăr, — fruntaşii purtau o căciulă ţuguiată, cei de rând umblau cu capul descoperit. Femeile erau înalte, zvelte, mândre la port, cu o dulce mlădiere-n mişcări şi cu multă blândeţe şi duioşie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeşi, umbriţi de gene lungi. Purtau o haină uşoară până în călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gât, şi flori în cosiţe. Ele vedeau de casă, torceau, ţeseau, creşteau copiii; bărbaţii, când nu erau în război, duceau la păşune hergheliile, cirezile de vite şi turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaţilor grâu pentru negoţ, şi miei pentru hrana lor — străvechea mămăligă. Toamna umblau în cărăuşie: scoborau la mare belşugul holdelor, aurul munţilor, cai, lână, miere şi ceară, şi luau în schimb arme, stofe alese, vase de bronz, scule de podoabe, de care n-aveau ei. Iarna, în căsuţele lor de bârne sau de vălătuci, adunaţi pe lângă vatră, îşi povesteau isprăvile, luptele şi primejdiile prin care au trecut, şi câte au mai auzit şi văzut prin locurile depărtate pe unde au umblat.

Cât a trăit Boerebiste, au stat toţi la un cuget, îngrădiţi în aceleaşi legi şi în aceeaşi alcătuire de viaţă. Dar la moartea bunului şi înţeleptului rege, ţara, întregită de el, e întinsă de mulţi, şi se rupe-n bucăţi. Încep iarăşi dezbinările tracilor de odinioară. Lupte crâncene înviforează gloatele şi se întorc la vechea lor sălbătăcie. Un veac de sânge şi de foc rece ca o vijelie cumplită peste viaţa acestui nenorocit popor.

Şi tocmai în vremea asta se ridică de la miazăzi primejdia cea mare, hotărâtoare de viaţă şi de moarte. Roma îşi aţinteşte privirea asupra Daciei. Valul stăpânirii i s-a întins de mult peste ţinuturile Iliriei şi ale bogatei Macedonii. Călcările pe care le fac dacii prin părţile acelea, şi săgeţile pe care le mai repăd dincolo de hotarul ţării lor, răspund acum departe, tocmai pe ramurile Tibrului, în inima celei mai mândre şi mai largi împărăţii de pe faţa pământului. Dar trec şi romanii, de la o vreme, prin grele încercări. Atâta lume, atâta putere, e greu să mai încapă într-o mână. Minţile se tulbură de strălucirea atâtor bogăţii adunate cu hapca de prin ţările supuse. Un vânt de răzvrătire suflă din toate părţile. Marele Cezar e ucis în senat, tocmai când se pregătea să plece împotriva dacilor. După norocosul August, soarele-nviorător al Romei îmbătrânite, urmează un şir de împăraţi netrebnici. Cruzimea, orgia, adânca ticăloşire a sufletelor nu mai cunosc nici o stavilă. Oamenii de seamă se împrăştie de frica celor nelegiuiţi. Nimeni nu mai crede în dreptate. Şi-n întunericul acesta, în care blândul Isus e răstignit pentru c-a adus pace şi iubire pe pământ, falnica pajură romană pare a-şi fi lăsat în jos aripele-i ostenite. Dar se vede că tocmai zguduirile acestea, tulburând până la fund viaţa popoarelor, au darul de a scoate la lumină puteri neaşteptate, ridicând din clocotul mulţimii pe marii povăţuitori, chemaţi a hotărî de soarta neamului lor.

III

Decebal. Traian. Luptele lor

Au trecut optzeci de ani de la naşterea lui Hristos. Dacii, desfăcuţi de geţi, îşi au ţara lor toată dincoace de Dunăre. Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă acum Decebal, om harnic şi cu vederi largi, ostaş ager şi neînfricoşat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate însuşirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăţiei Romane stă molaticul Domiţian, ostaş fricos şi om neînsemnat.

Decebal îşi întocmeşte ţara, aduce de pretutindeni meşteri iscusiţi, alege pe oamenii cei mai pricepuţi şi-i pune la treabă, întăreşte oraşele, armează pe toţi supuşii lui în stare de a se lupta, leagă prietenie cu neamurile nestăpânite încă de romani, şi în această obştească înviorare, în această măreaţă însufleţire, un popor nou pare că se ridică la poalele şi înlăuntrul Carpaţilor.

Iar în anul '86, mai uşurându-se de griji, regele munţilor se repede cu arcaşii lui în Moesia vrăjmaşă, împrăştie oastea împărătească, ucide pe Sabinus, apărătorul acestor ţinuturi, pustieşte ţara şi pune stăpânire pe cetăţile ei. Atunci se hotărăşte însuşi Domoţian să vie-mpotriva dacilor. El pleacă din Roma, cu oaste multă şi cu planuri mari de biruinţă; dar în pragul Moesiei se răzgândeşte şi trimite să se măsoare cu fiorosul Decebal, pe Cornelius Fuscus, un general bătrân, încercat în războaie.

Trec Dunărea şi înaintează încoace falnicele steaguri romane, zorite de dorul izbânzii. Dar iată că de sub poalele unei păduri o năprasnică vijelie de săgeţi s-abate asupra lor. Viteazul Fuscus e ucis, şi oastea lui sfărâmată. Câmpiile Moesiei sunt din nou pustiite. Silit să încheie pace, Domiţian se leagă a da lui Decebal meşteri şi oameni învăţaţi, ca să-i întărească ţara şi să-i lumineze neamul; afară de asta, se mai leagă a-i plăti ş-un tribut în bani, pe fiecare an. Iar pentru a-şi ascunde umilinţa, fudulul împărat trimite veste la Roma c-a biruit pe daci, pune să i se ridice statui şi arcuri de triumf, şi îmbătat de vinul oaspeţilor şi de laudele linguşitorilor, îşi adoarme astfel mustrarea şi ruşinea în cea mai deşartă slavă ce s-a pomenit vrodată în istorie.

Ci tu veghează rege cutezător şi paznic ne'nfricoşat al Carpaţilor, veghează şi te pregăteşte pentru lupta cea mare, că de-aci-nainte ai a da piept cu adevăratul tău potrivnic!

Se-ncheie un veac de la naşterea Mântuitorului. Împărat la Roma e Traian, om hotărât, cumpănit la minte — făptură mândră de ostaş şi fire aleasă de stăpân bun în toată puterea cuvântului, de adevărat părinte al poporului său. Cel dintâi gând, grija lui neadormită e să spele cât mai de grabă ruşinea tributului dac, şi să sfărâme pentru totdeauna cuibul acelui rege trufaş, care sta încă dârz şi neclintit în marginea împărăţiei romane. La izbândirea acestui gând păşeşte cu multă luare aminte. Trimite înainte lucrători să abată stâncile şi să taie un drum prin strâmtoarea cea lungă şi prăpăstioasă a cheilor Dunării, din sus de Porţile de Fier, pe unde aveau să fie trase şi cele cu provizii din Moesia; iar el cu oastea porneşte în primăvara anului 101; la Viminacium, unde vine azi satul Costolaţi din Serbia, aşterne-un pod de vase peste Dunăre şi, în fruntea legionarilor, păşeşte, el întâi pe pământul Daciei. Aşezările de câmp sunt toate părăsite. Ţara pare pustie. Dacii sunt strânşi în munţi, în locuri apărate, de unde trimit iscoade să pândească mişcările romanilor. Traian cercetează bine locurile, ştie că intră într-o ţară primejdioasă, şi înaintează încet, cu pază mare, lăsând întăriri în urmă, pentru ca nu cumva, la o retragere silită, să rămâie descoperit. Înainte de a intra în munţi, îl întâmpină o solie din partea burilor, un popor supus dacilor: pe un burete mare scriau împăratului în latineşte că nu-i cuminte să strice pacea încheiată şi să le calce ţara, şi-l sfătuiesc mai bine să se întoarcă. Povaţa o fi vrut ea să fie îndrăzneaţă, dar solul, când a văzut chipul măreţ al lui Traian, a înlemnit de spaimă ş-a căzut de pe cal.

Încep zările să se închidă. Păduri nesfârşite se înalţă între pământ şi cer, şi parc' ameninţă cu tăcerea şi cu întunericul lor.

Şir după şir se înfundă sclipitoarele coifuri în umbra văilor întortocheate şi înguste. Cercetaşii furnică în toate părţile şi străji sunt puse pe înălţimi, ca nu cumva prin locurile acestea viclene, oastea să fie lovită pe neaşteptate.

Deodată un strigăt de trâmbiţă dă ştire de sus să se gătească de luptă... Un freamăt de arme — şi rândurile se strâng apropiindu-şi scuturile şi învălindu-se ca într-o platoşă uriaşă: nu mai sunt oameni, e un zid de fier care înaintează. Pe Timiş în sus, în meterezele lor de la Tapae, dacii stau la pândă cu arcurile întinse. Pe aici e drumul cel mai scurt spre inima ţării, spre mândra Sarmisegetuza, cuibul lui Decebal. Aici valea se lărgeşte puţin; în dreapta Timişului, sub streaşina unui munte, se înalţă, ca o prispă, minunata aşezare pe care şi-au ales-o dacii pentru întăriturile lor. Din jos, în marginea pădurii, încep deodată crengile să foşnească, înfiorate ca de-o suflare de vânt, şi cele dintâi coifuri sclipesc în luminiş.

Un şuier ca de vijelie, ş-o răpăială de grindină cutremură valea. O pânză mişcătoare de săgeţi zbârnâie deasupra pământului, între cele două puteri. Dar pânza se scurtează. Zidul de scuturi ce scapără de izbirea săgeţilor, se împinge tot mai adânc, tot mai îngrozitor în clocotul dacilor. Se prăbuşesc mulţi din oastea romană. Dar şiruri proaspete izvorăsc mereu din pădure, s-ar crede că toţi copacii se prefac în legionari şi vin din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai îndârjiţi, iată-i aproape, nu-i mai desparte decât o lungime de suliţă. Dacii aruncă arcurile şi se apără cu lăncile, întăriturile trosnesc din toate părţile şi, prin spărturile lor, se îndeasă năvala morţii; braţele se-ncleştează într-o luptă oarbă, deznădăjduită. Şi peste această urgie îngrozitoare, deasupra acestui învălmăşag de strigăte şi de răbufneli, cerul se întunecă deodată, ş-o ploaie năprasnică vine să spele valea de sânge, dacii — câţi au mai rămas cu zile — o rup de fugă, încredinţaţi că şi zeii s-au ridicat împotriva lor. Se povesteşte că în lupta asta Traian, văzând că nu mai au ostaşii lui cu ce să-şi lege rănile, îşi rupse cămaşa de pe el şi-o împărţi răniţilor.

De la Tapae, legionarii se ridică pe Timiş în sus până la gura Bistrei, şi pe valea ei, tăiată între două şiruri de munţi, se-ndreaptă înspre cetatea lui Decebal. O solie din oameni de rând, capete descoperite, îi întâmpină cu rugă de pace. Traian îi trimite îndărăt să spună regelui lui că nu primeşte pacea, decât cu supunerea ţării. Şi-n mersul lui pe Bistra, dă foc unei cetăţi părăsite, cruţă un sat în care erau numai bătrâni, femei şi copii, împrăştie o ceată de călăreţi ce vor să-i aţie calea, apoi — văzând că se lasă vreme de iarnă şi-i tot mai greu de înaintat, pune lagăr întărit la jumătatea văii şi, pe tot drumul făcut până aici, rânduieşte oaste de pază; iar cu fruntaşii se întoarce să ierneze într-un oraş din Panonia — Ungaria de azi.

Iarna trece în linişte, în liniştea pregătirilor. Şi cum dă codrul în mugur, împăratul e în lagăr. De aci încolo încep greutăţile cele mari. Valea înainte se strâmtează, drumul e astupat de bolovani şi de copaci răsturnaţi. Cete de arcaşi izvorăsc din toate părţile, stânci se prăbuşesc din înălţimi peste călăreţi. Cu o muncă şi cu o putere de uriaşi, legionarii desfundă calea, înfruntă moartea sub toate chipurile ei şi trec înainte, spulberând orice împotrivire, îngrozind pe vrăjmaş, mai mult decât cu armele, cu păsul lor hotărât şi cu înfăţişarea lor măreaţă. După o luptă crâncenă, cuceresc o cetate în care găsesc pe sora regelui şi câteva steaguri romane, amintiri umilitoare din zilele lui Domiţian. De astă dată vine un sol ales dintre fruntaşi, îngenunchează, întinde mâinile, cerşeşte pacea, dar nu cu închinarea ţării. Traian face un semn, şi oastea păşeşte înainte. Încă un urcuş greu, peste dărâmături de stânci şi sub o cumplită grindină de săgeţi — şi iată că în sfârşit nebiruiţii legionari răsuflă în larg, pe înălţimea unui tăpşan descoperit, în faţa mândrei cetăţi a lui Decebal. Dacii se năpustesc din cuibul lor şi mai încearcă o luptă îndârjită, dar sunt zdrobiţi şi de astă dată. Atunci porţile cetăţii se deschid şi regele apare. El vine încet, abătut, şi, cu ochii în pământ, întunecat de durerea umilinţei, se pleacă înaintea biruitorului, ş-aşteaptă. În urma lui, în genunchi şi cu mâinile întinse, în mută rugăciune ca-n faţa lui Dumnezeu, stau căpeteniile şi norodul cetăţii.

Văzând împăratul atâta supunere, se-nduplecă şi încheie pace. Decebal se leagă: „A înapoia toate armele, maşinile, meşterii şi fugarii primiţi de la romani, a-şi dărâma toate întăririle, a părăsi ţinuturile cotropite de la vecini şi a cunoaşte de prieteni şi de duşmani pe prietenii şi pe duşmanii poporului roman”.

Traian puind temei pe cuvântul regelui, lasă numai o mică pază în cetăţi, şi se întoarce cu oastea la Roma, unde poporul îl sărbătoreşte şi-i dă numele de „Dacicus”.

Curând însă după asta, soseşte veste că Decebal, rupând toate legăturile păcii, cu mai îndârjită pornire se pregăteşte de luptă, adună arme, întăreşte cetăţile şi răscoală neamurile vecine împotriva romanilor.

Din nou Traian e în fruntea legionarilor. El pune din vreme pe Apolodor din Damasc să dureze un pod de piatră peste Dunăre, în dreptul oraşului dac Drubetis, unde-i azi Turnul Severin; şi în primăvara anului 105, calea fiind deschisă şi apărată din toate părţile, înaintează cu oastea spre capitala Daciei, hotărât de astădată a răzbate la ea prin trecătoarea de la Turnu-Roş. Dacii, crezând că vor fi loviţi tot prin valea Timişului şi a Bistrei, astupaseră drumul pe-acolo, aşezând pază mare şi curse viclene prin ascunzătorile munţilor. Romanii păşesc încet. Pe la jumătatea verii sunt în valea Oltului; în mersul lor dau de-un lan de grâu şi-l seceră; puţin mai în sus găsesc un oraş întărit, ridică berbecii şi bat în ziduri până ce-l supun, dacii se-mprăştie prin văgăunile munţilor. Acum deschide ochii Decebal şi vede cumpăna-n care a intrat, primejdia îngrozitoare care se apropie şi pe care singur a ridicat-o asupra ţării lui. El încearcă în vremea asta toate mijloacele de scăpare, iertate şi neiertate. Plăteşte oameni fără de lege să ucidă pe Ttaian. Aceştia sunt prinşi. Atrage prin vicleşug pe Longinus, fruntaş de oaste şi sfetnic al împăratului şi, văzând că nu poate afla nimic de la el, trimite vorbă că-l va omorî în cele mai groaznice chinuri, dacă romanii nu-i vor părăsi ţara. Longinus se otrăveşte, după ce scrisese lui Traian să meargă înainte fără o teamă şi fără nici o îndurare.

Ş-a mers împăratul. Ca o putere dumnezeiască a păşit înainte, înlăturând toate piedicile, rupând toate stăvilarele ce i se puneau în cale. Şi iată-l pentru a doua oară în faţa Sarmisegetuzei. — Multe triburi dace, încă de la început, văzând că nu mai e nici o scăpare, se plecaseră de bună voie steagurilor romane. Dar floarea oştirii, tăria neamului stă aici, în cetate, şi aşteaptă cu nerăbdare ceasul de luptă, ceasul de jertfă măreaţă, pentru cinstea ţării, dacă nu se mai poate pentru mântuirea ei.

Încep romanii să se pregătească. Din turnul palatului, Decebal cată cu nelinişte jos, în larga deschizătură de plai, unde mulţimea de coifuri, ce mişună scânteind în bătaia soarelui înfăţişează o privelişte de pe alte tărâmuri; şi-n clocotirea aceea de foc şi de aur legionarii par mai mari, mai mulţi, mai repezi în mişcări, o lume de uriaşi înveşmântaţi în flăcări.

Cea din urmă solie, trimisă pentr-o încercare de pace, aduce răspuns aspru, scurt, hotărât: supunere sau moarte. O clipă stă regele pe gânduri, în tăcerea îngrijată a sfetnicilor, apoi, ridicând fruntea, rosteşte cu mândră durere: „Să murim!” Arcaşii de pe metereze vestesc romanilor, c-un rând de săgeţi, cuvântul regelui. Un freamăt surd se ridică din vale. În şiruri lungi, oastea se mişcă spre cetate. Berbecii — namile spăimântătoare, îşi întind spre ziduri capetele lor de fier. Urcând din greu, scuturile despică pârte prin desimea săgeţilor. Deodată pornesc toate catapultele cetăţii să-mproaşte cu pietre, la început mai mici, apoi din ce în ce mai mari; aprigii năvălitori se opintesc să răzbată înainte, când iată că o groaznică prăbuşire de bolovani şi de stânci purcede de pe ziduri; hăuie valea şi se cutremură toată ca de-o năprasnică dărâmare de munţi, -învălmăşite, rândurile romane se frâng îndărăt. O fulgerare de speranţă lunecă pe faţa lui Decebal. Inimile dacilor se înviorează şi strigăte de bucurie izbucnesc din toate părţile.

Dar prinde-a bubui pădurea de lovirile topoarelor, copacii abătuţi sunt târâţi pe tăpşan, grinzi mari se-ncheie unde de alta, o cetate nouă creşte ca din pământ în faţa Sarmisegetuzei. Şi iată că din pereţii acestei cetăţi vrăjite, întărituri mişcătoare se despart, încep să umble, purtate de-o putere nevăzută, îşi împing la deal colţurile lor ascuţite, înfruntând săgeţile şi pietrele răpezite de pe metereze. Dacii simt că îndărătul acestor minunate întărituri e oastea romană care înaintează, şi cea din urmă speranţă se duce cu cele din urmă săgeţi. Porţile şi zidurile prind să se clatine de izbiturile berbecilor: sună ora pieirii. Vitejii apărători sunt biruiţi, dar nu supuşi. Zoriţi, de pretutindeni dau foc cetăţii, scumpei lor cetăţi pierdute; ş-acum, sub steagurile ei de flăcări în luptă pentru biruinţa morţii — parte se azvârl cu piepturile desfăcute, în suliţele năvălitorilor, alţii aleargă în mijlocul pieţei, unde, în jurul unui vas mare plin cu otravă, duhul lui Zamolxis îi cheamă şi-i adapă cu băutura vieţii celei de veci, Decebal, c-o frântură de oaste, părăsise cetatea şi se întărise mai înlăuntrul munţilor, pe-o înălţime apărată de stânci; dar când văzu că şi aci e descoperit şi din toate părţile împresurat de legionarii lui Traian, îşi sprijini spada cu mânerul în pământ şi, desfăcându-şi haina în dreptul inimii, mai privi o dată spre cuibul lui în flăcări şi se lăsă cu toată greutatea trupului în fierul ascuţit. Moartea regelui încheie istoria neamului dac. Fruntaşii care mai rămân în viaţă, îşi răscumpără zilele cu bogăţiile cetăţii. Capul lui Decebal e adus înaintea lui Traian. Lung îl priveşte împăratul, şi mult stă pe gânduri, ca şi cum ar căta să pătrundă tot înţelesul adânc şi mişcător al atâtui zbucium, din ochii aceştia liniştiţi, ce par a-şi fi întors luminile spre o altă viaţă. Şi zice înduioşat: „A fost un om!”

O sută douăzeci şi trei de zile au ţinut la Roma sărbătorile acestei mari biruinţe; iar pentru vestirea ei de-a lungul veacurilor s-a înălţat în mijlocul Forului „Columna lui Traian” ale cărei sculpturi, de jur împrejur şi de jos până în vârf, înfăţişează în icoane neperitoare istoria luptelor crâncene şi nespuselor greutăţi, prin care-au ştiut legionarii să-şi facă drum la o aşa de măreaţă izbândă, de la care purcede-o lume ş-o viaţă nouă.

IV

Dacia romană

Pe pământul Daciei, în ţara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârşit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părţile întinsei lui împărăţii, şi mai ales din Iliria. Un popor nou se aşterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din viţa romană prinde rădăcină în munţii şi în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, şi în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minţi pricepute şi braţe harnice întocmesc ţara şi-i dau cu totul o altă faţă. Drumuri largi, pietruite, colindă netezişul câmpiilor şi desfundăturile munţilor. Oraşele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, şi prin cetăţi se aşează oaste. Valuri uriaşe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelşugate îmbracă văile Dunării. Meşterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munţii Ardealului lucrează săpători aduşi din Dalmaţia — aurarii, cea mai aleasă şi mai cu vază dintre toate breslele ţării. Ostaşul roman munceşte alături cu băştinaşul dac, se-ngrădeşte cu el în aceeaşi gospodărie, s-aşează la aceeaşi vatră, îşi împart bucuriile şi durerile, pâinea şi sarea sub acelaşi acoperământ, şi cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieţii lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră şi limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferinţă.

Şi astfel istoria omenirii, amestecând viaţa şi sângele celor două neamuri de viteji, pregăteşte, în taină şi pe-ndelete, făptura unui popor nou, încheagă o nouă putere, pe care va arunca-o în vâltoarea întâmplărilor viitoare, pentru a o scoate mai târziu întreagă şi lămurită din focul luptelor, şi a-i deschide primire largă şi frumoasă în paginile ei. Poporul acela în plăzmuire, îngânarea aceea de putere care bate nerăbdătoare la porţile luminii, suntem noi, românii de azi.

În anul 117 împăratul Traian moare. Dacia lui, mândra lui Dacie, strălucitoare de tinereţe şi de hărnicie, le stă în ochii noroadelor vecine. Aurul munţilor, rodirea cea îmbelşugată a câmpiilor, ispititoarele bogăţii ale oraşelor stârnesc pofta de pradă a neamurilor fără căpătâi, ce cutreieră meleagurile neîngrădite în hotarele romane. Cele dintâi călcări le fac sarmaţii şi roxolanii.

Împăratul Adrian începe să cugete cu grijă la soarta ţării acesteia, pusă departe în bătaia duşmanilor. Cum s-o apere de bântuirea atâtor hoarde lacome ce izvorăsc mereu din răsărit şi de la miazănoapte? Şi totuşi cum s-o părăsească? — E atâta viaţă romană şi cu aşa temei aşezată în colţişorul acela de lume! Cum să rupă el din crugul împărăţiei o aşa podoabă de ţară şi s-o lase fără ocrotire, în prada pustiitorilor? Şi nu s-a îndurat s-o părăsească, nici el, nici urmaşii lui până la Aurelian. Ba cu toată inima au sărit şi mereu s-au luptat pentru paza hotarelor ei. Împăraţii Septimiu Sever şi Caracal au pus oaste nouă ş-au durat întăriri pe locurile unde sunt azi oraşele Turnu Severin şi Caracal.

Dar pe la începutul veacului al treilea se rup deodată stăvilarele lumii barbare şi puhoiul noroadelor necunoscute încă începe să înece câmpiile Europei. Goţii sunt cei dintâi năvălitori. Ei vin de pe ţărmurile Mării Baltice, întunecând pământul ca norii de lăcuste, şi se-mpânzesc pe coastele Mării Negre. De aici se despart în gloate puternice, şi unele pe mare, altele pe uscat, bântuie laturile împărăţiei romane, ale cărei oşti nu mai pot prididi atâta sodom de barbari.

Istoria popoarelor se învălmăşeşte. Zile din ce în ce mai grele curg pentru sărmana Dacie, aşa de fericită în zorii renaşterii ei. În ea se sparg cele dintâi valuri pustiitoare şi, când sunt împinse îndărăt de armele romane, tot asupra ei se revarsă. Oraşele nu se mai pot apăra. Pământul nu se mai poate lucra. E jaf şi pieire de la un capăt la altul al ţării. În anul 271, fricosul Aurelian, văzând că hoardele sporesc mereu şi se împing tot mai adânc spre inima împărăţiei lui, şi ne mai ştiind cum să păzească atâta întindere de pământ, trage toată oastea din Dacia, în loc să întărească această minunată sentinelă dunăreană, şi părăseşte astfel pentru totdeauna în noianul valurilor cea mai bogată şi mai puternică ţară din chenarul domniei romane.

V

În viforul năvălirilor

Cu retragerea oştilor, frumoasa alcătuire a ţării se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povaţă. Cetăţile se dărapănă, oraşele se pustiesc; fruntaşii, neguţătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o lumină Cel de Sus.

Rămâne însă plugarul, gloata de muncă şi de îndurare, rămâne poporul cel mult şi strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l priveşte, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece. El n-are nici chip, nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile de vatra şi ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl leagă atâtea rânduri de strămoşi aici, îl leagă apoi credinţa că aici nu va mai avea dări de plătit, multele şi apăsătoarele dări, în bani şi-n muncă, pe care le cerea de la supuşi straşnica stăpânire romană. Şi astfel ţăranul daco-roman — matca statornică a neamului nostru — păstrător credincios al limbii ş-al datinilor părinteşti rămâne aci, în ţara lui bântuită, ţară fără stăpân şi fără apărare, pentru lungă şi neaşezată vreme. Brazdă-n câmp nu mai răstoarnă, îngrădirile se părăduiesc, pământul s-acopere de buruiană; dar cei care l-au muncit şi s-au hrănit pe el de sute de ani văd lanurile viitoare, văd înseninarea zilei de mâine dincolo de întunericul care-i învăluie, o văd ş-o aşteaptă. De pe ţărmurile Mării Negre şi din valea Nistrului mereu se reped hoardele flămânde ale goţilor, le spulberă gospodăriile şi-i împing la adăposturile munţilor. Când valul se retrage ei se întorc, îşi ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieţii oameni a-şi încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii şi-i gonesc la munte. Trec aşa o sută de ani, şi când să zică şi ei: Doamne, -ajută, iată că se prăvale din podişurile Asiei un nou puhoi de barbari asupra Europei. Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea şi zguduie pământul — un fluviu de oameni ce curge mereu şi creşte mereu, — şi nu mai isprăveşte — e lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele şesuri dintre Ural şi Volga. Spăimântaţi de apropierea lor, goţii îşi părăsesc aşezările din valea Nistrului şi de pe coastele mării: parte se năpustesc spre munţi, aceştia în zorul fugii îşi îngroapă la Pietroasa, în ţinutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloşca cu pui de aur” ce stă acum între podoabele muzeului nostru, ceilalţi se aruncă orbeşte înlăuntrul Împărăţiei Romane, în marea de popoare bătrâne, care-i soarbe şi-i amestecă în valurile ei.

Potopul hunilor, spărgându-se de zăgazurile Carpaţilor, învăluie munţii şi curge înainte pe văile deschise, hoardele hămesite cutreieră Europa. Pe urma lor, sub rotitoarele stoluri de corbi, se văd câmpiile albite de oase. Falnica lume romană, izbită din toate părţile, începe să se năruie. Peste înfloritoarele ei cetăţi trec rândurile de barbari, împingându-se unele pe altele într-o goană ameţitoare, învălmăşind câmpul istoriei cu regatele şi cu împărăţiile lor, care se încheagă şi se risipesc dintr-o zi în alta, spulberate ca de vraja unui descântec. Puterea, bogăţiile, coroanele se vântură ca pleava, Roma îşi topeşte statuile şi odoarele pentru a depărta cu bulgări de aur şi de argint pe visigoţii lui Alarich grămădiţi la porţile ei. În Campania jefuită, în faţa cetăţilor dărâmate, barbarii stau tolăniţi la umbra platanilor şi beau vin de Falerno turnat în cupe de aur de fiii şi fiicele senatorilor romani”.

Pe la începutul veacului al cincilea, hoardele hunilor încărcate de prăzi, se strâng din toate părţile, la glasul lui Atila, în câmpiile Panoniei, unde, găsind păşuni bogate pentru caii lor, întemeiază un regat puternic — groaza şi urgia lumii, până la moartea lui Atila, când, intrând vrajba între feciori lui, iarăşi se desfac în cete şi se-mprăştie pentru totdeauna. Gepizii, o ramură din neamul goţilor, se folosesc de împrejurarea asta şi se aşează în siliştele Daciei. Trăiesc şi ei din jafuri până pe la jumătatea veacului al şaselea, când iată că din nesecatele izvoare ale Asiei, un alt popor se revarsă asupra Europei. Prin vadul deschis de huni se lasă acum avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) şi-i supun. În valea Niprului dau de slavi, îi mătură şi pe aceştia din sălaşele lor, şi-i duc în hiolă peste amestecul de neamuri ce se frământă în lăuntrul Împărăţiei Romane. O parte din slavi, răznindu-se din gloata cea mare, se preling unii pe şes alţii se mistuie-n munţi, unde dau peste adăposturile daco-romanilor — ostroave de viaţă neaşteptată în măreaţa pace şi neclintire a înălţimilor acestora. — Îmblânzit de spaimă şi de foame, alungat şi el din culcuşul lui şi rămas fără nici un căpătâi, slavul se apropie umilit de pragul stăpânului acestor munţi, care cu bunătate-i deschide uşa, ca unui străin pribeag şi om al lui Dumnezeu, îl adăposteşte-n bordeiul lui sărac, îl ospătează la masa lui cumpătată, caută a-i înţelege vorbele, ajutate de gesturi, de privirea dulce a ochilor albaştri şi astfel, în locul aceloraşi dureri, istoria înseamnă cea dintâi atingere între sufletele acestor două neamuri.

Avarii, întăriţi de gloatele slave şi bulgare, pradă ce mai găsesc de prădat în văile Dunării şi pun stăpânire pe câmpiile Panoniei, de unde, timp de două veacuri, îngrozesc ţările din răsăritul Europei până-n Constantinopol — Roma Bizanţului. De abia în anul 796, după multe lupte, Carol cel Mare, împăratul francilor, îi biruie, îl sparge cuibul din Panonia, vestitul Ring unde s-au găsit mormane de pietre scumpe, îi împrăştie şi scapă lumea pentru totdeauna de pătura asta de barbari. — Trec numai zece ani, şi bulgarii, sub regele lor Crum, ajung a fi cel mai puternic şi cel mai temut popor din toată peninsula Balcanică. Aşezaţi mai de demult în Moesia răsăriteană, peste slavi, în gloatele cărora fiind sorbiţi, şi-au pierdut limba şi parte din sălbăticia neamului lor înrudit cu hunii şi cu avarii, ei se folosesc de frământările din Apus şi-şi lărgesc hotarele ţării cuprinzând toată valea dintre Dunăre şi Balcani, de la Porţile de fier până-n Marea Neagră. Undele romane, împuţinate de atâtea năvăliri, izbite acum de stânca asta mare şi grea, pe care vârtejul întâmplărilor o aruncă-n mijlocul lor, se despart în mai multe viţe, ş-apucă unele-nspre Carpaţi, unde le trage matca, iar altele se răzleţesc, pentru cine ştie câte veacuri, prin munţii Macedoniei şi pe coastele stâncoase ale Adriaticei, în Istria.

VI

În cetatea Carpaţilor

De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o goţii încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade sălbatice pe poarta cea mare a şesului dunărean, şi, văzând daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea aşa de bântuite, încep săşi ridice turmele şi ce bruma le-a mai rămas, şi se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce se adâncesc cu totul în adăposturile munţilor, unde fraţi de-ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, sălăşluiţi pe valea Oltului, pe valea Timişului şi-n Ardeal. — Aci, în mândra îngrădire de codri şi de stânci, îşi înfiripează cu încetul aşezări noi prin locurile mai ascunse, împărţindu-se unii cu turmele pe înălţimile plaiurilor, alţii cu puţină semănătură pe luncile apelor, având ţara de-a valma şi ducând laolaltă aceeaşi viaţă retrasă şi neştiută de nimeni, pe care tot în părţile acestea au fost trăit-o şi agatirşii în vremurile de demult. Din când în când se iveşte câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniţi şi ei din vetrele lor, de pe sub poalele munţilor, sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc ştiri de ce grozăvii se mai petrec în lumea deafară, de ce barbari mai vântură ţările, vorbesc de vitejiile împăraţilor, de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului şi l-a întors îndărăt de la porţile Romei, vorbesc de frumoasele învăţături creştine, ca de-un izvor de lumină mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile pământului...

Unul din ei — un preot, un apostol desculţ, scoate din sân un tartaj latinesc şi prinde-a citi. Faţa i se înviorează, glasul se ridică din ce în ce mai cald şi mai sonor. Cu multă luare aminte ascultă păstorii vorbele lui Isus, pline de adâncă şi limpede înţelepciune, minunile pe care le-a făcut, şi cât de mult a iubit el pe oameni, şi cum a pătimit şi s-a jertfit pentru mântuirea lor... . În liniştea măreaţă a munţilor, pe înălţimile acestea luminoase — departe de pământ, aproape de cer — sufletele care-au trecut prin atâtea dureri sorb însetate credinţa cea dătătoare de putere. O cruce de lemn înfiptă la gura unei peşteri, înseamnă pragul unei biserici. Zile de sărbătoare se aprind ca nişte candele în întunericul timpului, tot mai în larg răsună toaca, tot mai mulţi cuvioşi îi aud chemarea.

Şi alte cete de fraţi vin, şi preoţi mai vin de prin ţinuturile căzute sub aspra stăpânire a bulgarilor. Sate se înjghebează pe văi bătute de soare şi sfetnici se aleg din scoborâtorii vechilor viteji, din cei mai bătrâni, din cei mai cuprinşi.

Astfel, pe când afară, în largul câmpului, din ciocnirea celor două lumi — a barbarilor şi a romanilor — şi din amestecul de sânge al atâtor neamuri, răsar popoare noi şi state noi se încheagă pe sfărâmăturile vechilor alcătuiri, aici, în tainiţele Carpaţilor, pe sub poalele codrilor ocrotitori, fruntaşii cneji îmbrăcaţi în zeghe şi-ncălţaţi cu opinci, părinţii voievozilor de mâine, adună sub povaţa lor pâlcurile de păstori risipite pe depărtările plaiurilor, şi-ncetul cu-ncetul urzesc şi ei câte-un început de ţărişoară, la locuri mai cu îndemânare, pe deschizătura vreunei ape mai mari, aşezând rânduială între oameni, altar aceleiaşi credinţi, şi străji pe la porţile munţilor.

Şi vremea trece, trec sutele de ani vânturând noroadele şi schimbând faţa lumii, numai crâmpeiul acesta de neam, nebăgat în seamă, pierdut din vederea istoriei, rămâne statornic aici, şi-n toată lunga-i întunecare, de aproape o mie de ani, nimic nu se tulbură, nimic nu se strică de alcătuirea firii lui, — cum a intrat, aşa va ieşi din munţi: acelaşi chip, aceeaşi limbă, acelaşi suflet.

VII

Undirea neamului românesc. Între unguri şi bulgari. Fraţii Asan şi Împărăţia Romano-Bulgară. Năvălirea tătarilor

De pe la sfârşitul sutei a patra, marea împărăţie romană e desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul la Roma, au năvălit germanii, — în partea răsăriteană cu scaunul la Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile celelalte de barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără matcă, pe care le soarbe pământul. Lumea creştină e ruptă şi ea în două: biserica de Apus — catolică — sub ascultarea Papei de la Roma, şi biserica de Răsărit — ortodoxă — sub ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se aşează de partea cealaltă a Dunării, între Balcani şi Marea Neagră, peste slavi şi se contopesc cu ei. În a doua jumătate a veacului al nouălea trec, cu regele lor Boris, la legea creştinească. Şovăiesc la început, vreo doi-trei ani, între biserica de Apus şi cea de Răsărit. Fraţii Metodiu şi Chiril, trimişi să răspândească învăţăturile lui Hristos la popoarele slave, alcătuiesc un alfabet nou — alfabetul chirilic de mai târziu — şi scriu cărţi slavoneşti pentru slujba bisericească. Sub înlăturarea acestor mari şi neobosiţi apostoli ai neamurilor slave, bulgarii rămân de-al binelea creştini „pravoslavnici”, legaţi de patriarhia din Constantinopol.

Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulelor Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munţilor, ca şi cum ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă ale acestui asfinţit dureros — dar umbra amurgului creşte, şi noaptea îi învăluie.

Iar de la răsărit zadarnic aşteaptă să se mai rumenească cerul de zorii unei alte dimineţi: Împărăţia Bizantină de mult nu mai e decât o insulă de greci, în mijlocul unul ocean de barbari. În Europa o bat valurile slave, în Asia o îneacă potopul musulmanilor. Puterea bulgarilor creşte. Un şir de lupte norocoase îi apropie de capitala Bizanţului: în anul 811 biruitorul Krum îşi face cupă de băut din ţeasta împăratului Nichifor. De la miază-noapte curg mereu popoarele de slavi, şi nu se mai isprăvesc: ruşii, polonii, moravii, cehii, croaţii, sârbii... sunt braţele desfăcute ale aceluiaşi fluviu de oameni, pornit încoace încă de prin veacul al treilea. Viţele mai mici, răzleţite, se pierd în albia celorlalte neamuri.

De abia încep ţările să se mai aşeze, şi oamenii să mai răsufle, când o nouă şi neaşteptată năvală de huni se aruncă asupra lumii creştine. Sunt ungurii, rămaşi de puhoiul lui Atila pe lângă Urali, sunt hoardele sălbatice ale lui Arpad — groaza întregului Apus timp de o jumătate de veac. Bătuţi în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul germanilor, la anul 955, încep să se strângă de pe drumuri şi se aşează în Panonia, unde mai norocoşi decât strămoşii lor huni şi avari, urzesc domnie trainică trecând la legea creştină sub cârmuitorul lor Ştefan, căruia Papa-i trimite în anul 1000 coroana de rege; şi binecuvântează astfel întemeierea noului stat.

Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toţi cei care se trag din vechea viţă romană altoită pe tulpina ilirico-tracă, românii, cum îşi zic ei de când s-au trezit pe lume, se văd iarăşi, din toate părţile, împresuraţi de neamuri străine. De astă dată însă nu mai e o năvală trecătoare în urma căreia bântuiţii să se întoarcă iar la ceea ce-au fost — ci un popor vrăjmaş s-aşează temeinic lângă ei şi caută să se întindă mereu, ameninţând să-i copleşească şi să-i înăbuşe în adăposturile lor. Românii se iau de gânduri. Unde să-şi plece capul?... Unde să se mai ducă? Aici şi-au îngrădit viaţa, aici şi-au păstrat limba, datinile, sufletul curat şi făptura întreagă şi mândră a neamului lor. Din cea mai adâncă vechime, de la capătul vremurilor ştiute, ei şi numai ei au fost stăpânii munţilor acestora. Cu bună dreptate ei pot spune lumii: noi suntem agatirşii, noi, dacii lui Decebal, şi romanii care, cu armele, şi-au despicat drum încoace, tot noi suntem. Cetatea asta sfântă e de trei ori a noastră; şi nu-i vale, nu-i izvoraş, nu-i stâncă de care să fie legată o bucăţică din viaţa noastră. Noi stăm aici de două mii de ani!

Înainte de venirea ungurilor, românii, fiind în îndelungată atingere cu bulgarii, şi împrumutând de la aceşti vecini multe din rânduielile şi întocmirile vieţii lor slave, îşi aveau, înlăuntrul Carpaţilor, micii lor cneji, un fel de sfetnici şi apărători ai satelor, puşi sub ascultarea unor căpetenii mai mari, care se numeau voievozi — conducători de oaste în timp de război, cârmuitori de ţară în timp de pace.

Izvoadele vechi arată, la venirea ungurilor, trei voievozi de aceştia, trei duci ai neamului românesc, fiecare cu ducatul lui. Gelu în Ardeal, Menumorut în ţara Crişului şi Glad în Timişoara.

În anul 1018, Împărăţia Bulgarilor, după un lung şir de lupte cu Bizanţul, e sfărâmată şi supusă de Vasile al II-lea Cel Mare, zis şi Bulgaroctonul — omorâtorul bulgarilor. Biruinţa aceasta, la care-au ajutat şi ungurii, întinde iarăşi, imperiul de Răsărit pân' la Dunăre. Îi întinde, dar nu-l întăreşte. Peste ţara de ieri a bulgarilor, rămasă fără apărare, se repăd de sub poalele Carpaţilor pecenegii, popor sălbatic de viţă mongolă, revărsat încoace de pe podişurile munţilor Urali. În vetrele lor părăsite s-aşează cumanii, din acelaşi leagăn cu pecenegii, vorbind aceeaşi limbă turcească, purtând aceeaşi duşmănie Împărăţiei Bizantine ş-aceleaşi lupte cu ea.

Românii se folosesc de tulburările acestea, şi-ncep să se prelingă pe luminişurile de-afară ale munţilor, întemeind sub cnejii lor aşezări de sate pe unde mai sunt de-ai lor, în valea Oltului mai ales, şi pe plaiurile Vrancei, şi la capătul despre miazănoapte al Carpaţilor bucovineni, în Câmpulungul îngrădit de codri.

În anul 1166, când împăratul Manuil Comnen, învingătorul cumanilor, intră, în ţara ungurilor, unde o nouă biruinţă încununează steagurile bizantine, în oastea lui vitează arcaşii români de pe luncile Oltului sunt printre cei dintâi luptători. Peste unsprezece ani puternicul Manuil, care visa reînchegarea întinsei împărăţii a lui Traian, moare, şi cu el se stinge cea din urmă rază a gloriei bizantine. Deşarta strălucire a curţii de la Cornul de aur cere supuşilor biruri din ce în ce mai grele. Doi fraţi români, Petru şi Asan, păstori în Balcani, merg să se plângă împăratului. Ei vorbesc dârz. Asan e pălmuit. Peste trei ani toţi românii şi bulgarii din peninsula Balcanică sunt în picioare, gata de luptă. Răpuşi la început, cei doi viteji trec Dunărea încoace, strâng oaste proaspătă de la românii de-aici şi de la cumani, şi din nou se aruncă-n luptă. De astă dată armata Bizanţului e sfărâmată. Isac Anghelul scapă cu fuga, pierzându-şi coiful împărătesc prin ponoarele muntelui Hemus. Toate cetăţile greceşti până la Adrianopol cad în mâinile biruitorilor. Şi iată că, dintr-o răscoală de ciobani, o nouă şi neaşteptată împărăţie se ridică în dreapta Dunării, cu aşezarea scaunului domnesc la Târnova. Dar pare că un blestem urmăreşte pe urzitorii şi stăpânii acestui tânăr imperiu.

La 1196 Asan, ajuns în culmea măririi, cade ucis de-o mână nelegiuită. Petru, fratele, şi urmaşii lui, după un an, are acelaşi sfârşit. Al treilea frate, viteazul Ioniţa, căruia Papa de la Roma, pentru a-l ademeni, îi trimite binecuvântarea lui şi coroana de rege al românilor şi bulgarilor, după o glorioasă domnie de zece ani, moare şi el străpuns de spada unui trădător. Către jumătatea veacului al treisprezecelea împăratul Asan al II-lea, închinat bisericii de Răsărit, îşi atrage urgia Papei, care-ndeamnă pe regele ungurilor să-i calce ţara şi s-o supuie. Bela al IV-lea îşi pregăteşte oastea, când deodată un strigăt de groază se ridică din toate părţile: „Vin Tătarii!” Hoardele mongole trec peste aşezările câmpiilor ca o vijelie pustiitoare, şi intră în marea cetate a Carpaţilor prin văile apelor. Oastea ungurilor, spăimântată, fuge la Buda. În pragul Făgaşului, lângă „Pădurea Vlahilor”, singur banul Basaraba încearcă să ţie piept cumplitului Orda. Viteazul domn al Olteniei se repede la hotar, ca un vultur ce-şi apără cuibul, fără a socoti străşnicia puterii ce vin asupra-i. În această crâncenă luptă, de care pomenesc izvoadele străine de pe vremuri, arcaşii Olteni sunt biruiţi. Paznicul ţării, cu puţina oaste ce i-a mai rămas, e nevoit să se retragă în desimea codrului. Dar potopul e abătut din cale. Sălbatica mulţime, însetată de pradă, se năpusteşte înainte pe alte văi, lăsând în urmă-i pământul acoperit de leşuri, cerul dogorit de vâlvătăile flăcărilor. — Acestea se petrec în anul 1241. Peste trei ani tătarii, lăsară Ungaria jefuită şi oraşele ei dărăpănate şi pustii, se retrag încărcaţi de prăzi. Parte se împânzesc în câmpiile Dunării spre Mare (Dobrogea de azi), parte dincolo de Nistru, în şesurile de miazăzi ale Rusiei.

Limpezindu-se văile, cetele de români încep să izvorască din adâncurile codrilor, şi, lăsându-se iar pe poalele răsăritene ale Carpaţilor, în roiuri harnice, îşi înfiripă din nou aşezările şi viaţa de mai înainte.

În vremea asta, de cealaltă parte a Dunării, neamul, asăneştilor se stinge, şi cu ei se încheie puterea şi gloria împărăţiei lor, ce pare că un vis a fost. Rămân bulgarii şi singuri, având o ţară, dar neştiind să şi-o păstreze; dezbinaţi din pricina certurilor pentru coroană, o mai duc târâş-grăpiş până la sfârşitul veacului al paisprezecelea, când, slabi şi vlăguiţi în faţa unui duşman nou şi puternic, îşi pleacă grumazul, aproape fără împotrivire, sub aspra stăpânire a turcilor — lungă şi dureroasă îngenunchere, din care, peste cinci veacuri, vitejia şi jertfele neamului nostru îi vor ajuta încă o dată să se ridice.

Românii, desfăcându-se de ei, îşi iau turmele şi se retrag în Balcani.

Pentru această ramură scumpă, desprinsă din tulpina vieţii noastre, pentru fraţii aceştia risipiţi dincolo, de pământul din dreapta Dunării, istoria se-nchide aci. Ziua cea sfântă, ziua de mântuire şi de dreptate, pe care cu toţii o aşteptăm, e ascunsă încă în tainele viitorului.

VIII

Întemeierea principatelor. Cei dintâi voievozi

„Însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi au stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba, şi cum au putut şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au stricat, carii peste alţii aşa dând nici numele, nici alt nimic nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia.”
Spătarul N. Milescu

Barbarii care-au trecut pe-aici ş-au tot curs înainte, împingându-se unii pe alţii, s-au amestecat cu neamurile bătrâne şi ostenite din ţările Apusului.

Limbi şi popoare noi au răsărit din amestecul acela, şi alte întocmiri şi alte aşezări au îmbrăcat pământul. — Ungurii, veniţi mai târziu, mânaţi de aceeaşi sete de pradă încearcă şi ei să dea năvală-nainte, dar se izbesc ca de un zid de tăria oştilor germane, care-i silesc să se retragă în „Pustia avarilor”, între Tisa şi Dunăre, unde sunt buni rămaşi.

De-aci încep a se lăţi tot mai spre munţi, înghesuind pe românii de baştină, căutând pe cei slabi şi-mpovăraţi de nevoi să-i supuie cu binişorul, pe cei tari şi dârji să-i răpuie cu armele.

După acel falnic Basarab, pe care-l zărim o clipă, ca lumina unui fulger, cu paloşul în mână, apărându-şi împotriva tătarilor, încep negurile să se mai ridice de pe trecutul neamului nostru. Şi iată că în faptul zilei, ce se dezleagă în sfârşit după o aşa de lungă şi de cumplită noapte, în lumina proaspătă a acestei dimineţi de-o mie de ani aşteptată, se ivesc cele dintâi figuri lămurite din şirul voievozilor români:

În anul 1247, domn în ţara Oltului — vechiul banat a Basarabilor — e Litean-Vodă, iar către răsărit, peste pământul din stânga Oltului, în ţara cea largă şi-mbelşugată a Munteniei, domneşte voievodul Seneslau. Ei plătesc o dare ungurilor, vecini puternici şi primejdioşi, pe care pân' acum românii, în aşteptarea întâmplărilor viitoare îi măsoară doar din ochi. Seneslau, avându-şi ţara deschisă, şi pusă-n calea tătarilor, mereu în harţă cu ei, îşi pierde curând domnia, şi poate şi viaţa, căci nu-i mai vedem şi nu mai auzim nimic de el. La 1272 Litean-Vodă trece Oltul, goneşte pe tătari din Muntenia şi-ntrupează amândouă ţările într-un singur principat. Domn mare, cu vază-n lume — socru lui Milutin regele Serbiei — Litean nu mai vrea să plătească dările cerute de unguri. Aceştia vin cu oaste împotriva lui. El se luptă ştiind bine că nu va putea birui, dar tot aşa de bine ştiind că nici o jertfă nu e zadarnică, se luptă şi moare ca un viteaz, apărându-şi ţara, apărând dreptatea şi mândria neamului românesc. Fratele lui, Barbat-Vodă în toiul luptei cade-n mâinile maghiarilor, se răscumpără cu bani, — „cu bani mulţi”, cum spune cu lăcomie hrisovul unguresc — şi domneşte unsprezece ani, adeverind vorba din Evanghelie: „Capul plecat — sabia nu-l taie”. Lui Barbat îi urmează Tihomir-Vodă, care, după o domnie liniştită de douăzeci de ani, închizând ochii la 1310, lasă cârma ţării în mâinile vrednice şi norocoase ale fiului său Ion Basarab, alesul tuturor cnejilor din dreapta şi din stânga Oltului. Este cel dintâi voievod puternic şi hotărât, cel dintâi gospodar mare al românilor. Este omul mântuirii, pe care-l trimite Dumnezeu la cumpenele mari, când vrea să scape un popor din vâltoarea pierzării. Mai dinainte, încă de pe când trăia tată-său, tânărul domnişor se pogorâse din Făgăraş în Muscel şi-şi făcuse aşezarea la Câmpulung, unde mormântul acelui Laurentius, comite de Câmpulung, din 1300, înseamnă poate o luptă, în orice caz sfârşitul călcărilor străine în părţile acestea. De-aici trecuse în Argeş, şi, găsind un loc frumos şi bine apărat în întăriturile munţilor, îşi dură acolo o cetăţuie pe malul stâncos al Argeşului, să fie-un adăpost ş-o pază bună la o zi grea.

Când sfatul cnejilor îl cheamă la domnie, Basarab-Vodă e om în vârstă de treizeci de ani, şi-ncercat în trebile ţării. El nu face decât să desfăşure mai departe, pe un câmp mai larg o muncă începută mai dinainte. Şi, ca şi cum ar prevedea că îndurarea Celui de Sus îi va îngădui o domnie lungă şi norocoasă, el nu se grăbeşte, ci calcă liniştit, cumpănindu-şi pasul şi puterile cu greutăţile drumului ce are de străbătut. Vrăjmaşi mulţi îi împresoară ţara din toate părţile. De la apus ungurii, de la răsărit tătarii şi cumanii, mereu s-au întins ş-au cotropit din pământul de baştină al românilor. Trebuia şi vitejie, dar mai ales răbdare şi înţelepciune pentru a-şi putea drege şi întocmi ţara. În cei dintâi ani ai domniei lui, mai mult cu mintea decât cu armele îşi lărgeşte hotarele moşiei. Stăpân pe Muscel şi pe Argeş, trece în Dâmboviţa şi-ntemeiază orăşelul Târgoviştea. De aci îşi îndreaptă privirea spre câmpiile dunărene, pe unde românii, sub cnejii lor, începuseră să se reverse din munţi, înfiripează aşezări la Bucureşti şi la Buzău, încinge cu zid de cetate oraşul Ifloc² pe malul Dunării, ajută cu oaste pe Mihail, domnul Vidinului, să se facă împărat al bulgarilor, scoate pe unguri din ţara Severinului, o ia în stăpânire şi-i dă numele de Ungro-Vlahia. De-aici încep luptele. Robert, trufaşul rege al ungurilor, ridică oaste mare şi vine grăbit să răpuie pe acest domn cutezător al romanilor. Se lasă de-a dreptul în Oltenia şi, intrând în Severin aşeaz' aici oştire de pază ş-un ban maghiar, stăpân pe bucăţica asta de ţară Românească Basarab Vodă îi trimite vorbă de pace. Carol Robert respinge cu ocară solia domnească şi păşeşte-nainte.

E toamnă. Roadele pământului sunt strânse, bordeiele părăsite, vitele duse la munte. Cât bate ochiul nu se zăreşte ţipenie de om. Regele posomorât străbate luncile deşerte şi miriştile arse, apucă pe valea Argeşului şi-naintează în puterea codrului cu oastea fără merinde, stabilă de foame şi de osteneală, spre cetăţuia depărtată, spre cuibul ascuns al voievodului. Sub greutatea armelor ş-a loricilor sclipitoare, călăreţii, nedormiţi, se leagănă pe cai. Din când în când se opresc, ascultă. Bolboroseala izvoarelor pare o sfadă de glasuri ce se alungă pe sub pământ, pripite, ameninţătoare. Tot mai îngustă-i valea, tot mai întunecată. Sus, deasupra unei vâltori, se dezvelesc din desimea brădetului două turnuri înalte de piatră. Deodată un şuier puternic înfioară cuprinsul: tot codrul tresare, ca deşteptat din somn. Şi iată că de pe zidurile cetăţuii, de pe stânci, din crengile copacilor încep săgeţile să curgă, — ucigătoare ploaie de fier acopere, învăluie de jur împrejur oastea maghiară grămădită în strâmtoare. Cai şi călăreţi se prăbuşesc în vălmăşagul cumplit al morţii. Un iad e fundul văii. Strigătele şi vaietele celor căzuţi cutremură văzduhul. După o luptă îndârjită de două zile c-un duşman nevăzut, regele, îngrozit, dă poruncă să se plece arcurile şi să se înalţe flamura păcii. Buciumaşii străjilor vestesc încetarea luptei. Biruitorul se înduplecă a da ungurilor călăuze, care să-i scoată spre Timişoara pe drumul cel mai scurt. Dar cum, pentru asemenea oaspeţi, pădurile şi munţii noştri n-au drumuri scurte, şi nici lungi nu au. Iată că prin coclaurile încâlcite ale Gorjului, aproape de hotar, valea se întinde deodată, iar din pereţii ei încep stânci şi bolovani să se rostogolească peste gloata maghiarilor înghesuită-n strâmtoare, unde se frământă ostaşi, prinşi „ca peştii într-o mreajă”, cum spun cu durere povestitorii lor. Regele, însoţit de câţiva supuşi, scapă ca prin minune din acest groaznic măcel. Şi cât a trăit nu s-a mai atins de ţara cumplitului Basarab „A fost o nelegiuire”, zic ungurii. Păstorul bun îşi apără turma prin orice mijloace, — lupii le găsesc pururea nelegiuite.

Acestea se petrec în anul 1330. În anii următori, ani de fericită pace, Basarab-Vodă îşi întăreşte ţara, împarte pământuri la ostaşii vrednici, aşează rânduială şi pază pe la târguri, pune străji de-a lungul hotarelor, şi leagă prietenie cu puterile vecine.

La 1338, închizând ochii, slăvitul voievod, urzitorul Ţării Româneşti, vine la domnie fiul său Nicolae Alexandru, pomenit în cronici numai cu numele de Alexandru. Vrednic urmaş al marelui Basarab, în cei dintâi şapte ani de linişte, întăreşte gospodăria cea nouă a ţării şi legăturile de prietenie cu ungurii, cu bulgarii şi cu sârbii, face biserici pe la târgurile mai însemnate, înalţă o mănăstire la Câmpulung; iar în primăvara anului 1345, gătindu-şi oastea împotriva tătarilor, ce n-au deşertat încă văile răsăritene ale Carpaţilor. În luptele acestea grele şi îndelungate, fiul şi urmaşul lui Carol-Robert. E uşor de înţeles pentru ce duşmanii de ieri luptă astăzi sub acelaşi steag: ungurii văd în mişcarea hoardelor tătare o pururea temută primejdie pentru liniştea şi avutul lor, iar în ţara şi-n braţul viteazului voievod român o minunată pavăză de apărare.

Pe vremea asta de învăluiri, iată că se pogoară şi cneazul Dragoş cu românii lui din Maramureş, arcaşi neîntrecuţi, porniţi şi ei din limpezişul văilor la vânătoare de tătari. Unii călări, alţii pe jos, toţi în cămăşi albe cu-nflorituri de arnici pe la guler şi pe la mâneci, iţari de aba strâmţi pe pulpă, opincă uşoară-n picior şi căciula ţurcănească dată pe ceafă, voinicii munţilor păşesc sprinteni pe făgaşele apelor, prin desime de codru şi prin încâlcituri de ponoare, purtând în ei, fără să ştie, răsadul norocos al unei lumi noi, aducând în tolba lor de săgeţi taina urzirii şi începătura cea într-un ceas bun urnită a unui nou temei de ţară.

Când ies maramurşenii din noaptea pădurilor în minunata privelişte a câmpiilor, li se pare că-i din basme mândreţea asta de lume. Niciodată n-au văzut ei locuri aşa deschise şi răsfăţate de soare. Tăcuţi, îşi descopăr capetele şi se-nchină ca-n pragul unei biserici. Pe dimineaţa asta de vară, sub albastrul limpede al cerului, în larga şi luminoasa aşternere de văi, peste care, ca un brâu de argint, se îndoaie apa Moldovei, cum stau şi privesc uimiţi în depărtările aburite ale câmpiilor, ei simt că numai Dumnezeu l-a îndreptat aici, şi că legături veşnice au a se pune de azi înainte între viaţa lor şi glia acestei ţări.

Lăsându-se în jos pe luncă şi dând de cârdurile tătarilor izgoniţi din valea Siretului de Alexandru Vodă, arcaşii lui Dragoş încheie cu noroc biruinţa viteazului Basarab. Săgeţile lor curăţă pământul de duşmani şi-l pregătesc pentru plugărie. — Câţiva călăreţi se reped să dea de ştire celor de-acasă. Şi aşa, trăgânduşi toţi cuprinsurile din Maramureş, se strâng, la un cuget în jurul lui Dragoş, şi-l roagă să le steie domn şi povăţuitor în ţara nouă, care-i Moldova îi zic, de la numele apei ce-o împodobeşte.

Minunata închipuire a poporului înfăţoşează faptul descălicătorii acesteia, ca o vânătoare după „o hiară năsâlnică”, — un zimbru cu stea în frunte, pe care Dragoş cu ai lui l-au fost gonit din codri, şi nu l-au putut ucide decât aici, în lunca Moldovei.

Stă Dragoş domn numai doi ani, şi după el vine Sas, fiul lui, care domneşte patru ani, — ei stăpânesc însă ţara ca împuterniciţi ai craiului Ludovic şi asta românilor nu le vine la socoteală, căci nu porunca regelui, ci numai vitejia lor şi voia Celui de Sus i-au adus şi i-au întărit aici. Gândul că şi-n locurile acestea depărtate îi vor urmări asupririle maghiare, grija aceasta le stă ca o piatră pe suflet.

Dar în vara anului 1349 se scoală Bogdan, voievodul Maramureşului, şi, trecând munţii încoace cu toţi cnejii şi oamenii lui, alungă pe Sas, rupe legăturile cu regele Ungariei şi se aşează el, domn volnic şi bizuit numai pe vrednicia lui în scaunul Moldovei.

Trimite Ludovic oaste să-l supuie, cearcă urmaşii lui Dragoş, cu sprijinul ungurilor, să-i smulgă domnia; de abia se isprăveşte-o luptă şi-ncepe alta mai îndârjită. Ci Bogdan iese din toate biruitor. — O curte de piatră-n orăşelul Baia, întemeiat de saşi pe lunca Moldovei, este cea dintâi locuinţă a domnului. În jurul lui ţara se ridică văzând cu ochii. Roiuri proaspete de români izvorăsc mereu de prin ascunzişurile codrilor. Văile se umplu de oameni şi de turme. Sate şi târguri se-nfiripează pe malurile apelor. Dumbrăvile răsună de cântece şi de chiote. Plugurile desfundă pământul înţelenit de veacuri.

Pe prispele căsuţelor albe, bătrânii plâng de bucurie, şi parcă tot nu se-ncred că ceea ce văd e aievea şi că-n frumuseţea asta de rai sunt la ei acasă.

De-acum înainte neamul românesc îşi are ţara, domnii şi istoria lui.

Bogdan — întemeietorul Moldovei — domneşte şaisprezece ani.

Moldova

Din lungi cărări de codru, din munţi cu vârfu-n nouri
Ieşit-au Dragoş-Vodă, îmblânzitor de bouri,
Mulţimea curgătoare s-a fost întors pe vale
Şi buciumele sună şi oile-s pe cale.
Nainte merg moşnegii cu pletele bogate.
Ţiind toiege albe în mâinile uscate.
Astfel ieşeau tot rânduri, venind de sub verzi ramuri
Copii, ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri.
Şi au întins moşia spre răsărit şi-amiaz
Pân' unde marea sfarmă de ţărm ai ei talaz;
Au cucerit cu plugul, cu vârful dragei săbii
Pân' la Cetatea Albă, limanul de corăbii.
Sute de ani stătut-au stăpâni până la Nistru,
Luptând cu Răsăritul, cu cuibul cel sinistru
De unde vin în roiuri în veci renăscătoare
Lumi spurcate şi rele, barbarele popoare,
Prin neagră vijelie ce vâjie şi bate
Sfărmându-se la graniţi de ziduri de cetate.
Stă neclintit Moldova, ţesând la pânza vremii,
Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii
Cei dătători de lege ş-aşezători de datini,
Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini.

M. Eminescu

În vremea asta înţeleptul gospodar de la Argeş astăzi liniştea şi tăria ţării Munteneşti pentru zilele când nu va mai fi el pe lume. Cu ungurii s-a împăcat. Pe tătari i-a biruit şi i-a alungat departe-nspre crivăţ. Între ai lui a statornicit rânduială, cu bună şi dreaptă înţelegere: având doi feciori pe cel mai mare, pe Vladislav, l-a făcut duce al Făgăraşului, pe cel mai tânăr -pe Radu — l-a pus ban la Severin. Iar pe cele două fiice — ca şi de la ele să aibă ţara un sprijin — le-a măritat pe una cu regele Serbiei, pe alta cu împăratul Bulgariei. Pentru întocmirile bisericeşti, cerând povaţa patriarhului de la Constantinopol, acesta îi trimite, în anul 1359, pe Ioachint Critopol, care se aşează la Argeş, cu treaptă de mitropolit al „Ungro-Vlahiei”. -Mândra lui ţară se întinde acum din zările Făgăraşului până-n gurile Dunării, cuprinzând şi „părţile tătăreşti” care mai târziu, sub numele de Basarabia, se vor alipi Moldovei. El moare în anul 1364. Pe pedeapsa care-i acopere mormântul, sub strana domnească de la biserica din Câmplung, zidită de el, stă scris în slavoneşte — limba obişnuită pe-atunci în toate cele bisericeşti şi-n cărţile domnilor:

„În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io³ Niculae Alexandru voievod, fiul marelui Basarab voeivod, în anul 1364”.

IX

Vladislav Basaraba (Vlaicu-Vodă) (1364-1372)

Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraş cu ceata lui de arcaşi după ce mai întâi dă foc satului şi Mănăstirii Tălmaciu unde-şi aveau aşezarea urmaşii contelui Conrad — vechiul duşman al Basarabiei. El se pogoară la Câmpulung, şi de-acolo trece la Curtea de Argeş, unde ia sceptrul şi grijile domniei.

De cum se desprimăvărează, Ludovic, craiul Ungariei, îşi ridică oastea şi porneşte cu mânie spre ţara cutezătorului voievod. Ajungând însă la hotar, se răzgândeşte. Ştiau doar ungurii ce-i aşteaptă în codrii Agreşului. Atras de-o biruinţă mai uşoară, Ludovic trece Dunărea în Bulgaria apuseană, şi-mpresurând Vidinul îi supune fără multă vărsare de sânge, prinde pe Straşimir, cumnatul lui Vladislav, şi-l duce rob în Croaţia, împreună cu soţia lui, fiica lui Alexandru Basarabă. Cetatea rămâne sub stăpânirea unui ungur. Dar iată că se ridică Şişman, ţarul de la Târnov şi-n fruntea unei oştiri turceşti se îndreaptă spre Vidin. Ludovic nu se-ncumetează să se măsoare cu puterea turcilor, temută de toţi pe vremea aceea, şi se retrage. Aprigul Vladislav însă vede în apropierea acestui nou duşman o primejdie pentru ţara lui şi, trecând Dunărea cu douăzeci de mii de arcaşi, se aruncă vitejeşte în calea lui Şişman, îl biruie şi-l goneşte îndărăt până la Târnov, puind astfel stavilă celei dintâi năvăliri turceşti înspre hotarele noastre. În lumea creştină din Apus se vorbeşte de izbânda aceasta neaşteptată, ca de o minune dumnezeiască. Dar pe regele ungurilor nu-l lasă să doarmă gloria domnului român. În deşert, pentru a-l îmbuna, cearcă Vladislav — cu jertfa dreptei lui mândrii — a-i arăta supunere, zicându-şi în cărţile domneşti: „Voievod din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei”. În deşert caută a-i deschide ochii asupra puterii păgâne ce se ridică tot mai ameninţătoare din Răsărit şi-n faţa căreia ar trebui să stea uniţi, căci deopotrivă de mare e primejdia, şi pentru unguri ca şi pentru români. Pe Ludovic ceea ce-l doare mai mult, şi-l pune pe gânduri de la o vreme încoace, e închegarea şi întinderea din ce în ce mai largă şi mai puternică a unei domnii româneşti, în contra regatului maghiar. Vlahii aceştia făcuţi, neamul acesta de oameni hotărâţi şi dârji, ce izvorăsc mereu de sub poalele Carpaţilor şi, cu zborul săgeţilor, îşi fac loc în lume, poporul acesta de ciobani şi de plugari, cu voievozi mândri ce-şi lărgesc hotarele şi poartă războaie fără să-l întrebe pe el -iată ce-l tulbură pe craiul ungur şi-l face să cate cu atâta ură spre ţara Basarabilor. Şi toate silinţele domnului român de a-l împăca sunt zadarnice. Către sfârşitul anului 1369 oastea regelui stă gata să intre în Oltenia. Vladislav însă nu-i lasă timp să-l lovească. Trimite pe Radu să păzească ţara dinspre Făgăraş, aşează pe hatmanul Dragomir la întăririle de pe valea Ialomiţei, iar el, c-o frunte de voinici, trece Dunărea, smulge Vidinul din mâinile ungurilor şi când Ludovic se pogoară cu oastea spre Severin, Vladislav se trage la munte, unde, pregătit, aşteaptă lupta hotărâtoare. Regele însă nu se bizuie a păşi mai departe. El cuprinde, aproape fără luptă, Severinul şi cetatea Vidinului lipsită de apărare, şi rămâne aci. — O a doua armată maghiară, încredinţată voievodului Nicolae, se lasă din Ardeal prin ţara secuilor şi, intrând în Muntenia, înaintează pe valea Ialomiţei, până-n strâmtorile întărite din Dâmboviţa, unde aşteptă, la pândă, hatmanul Dragomir. După o încăierare de câteva ceasuri, românii se retrag. Ungurii crezându-se biruitori, îi urmăresc, şi deodată se văd grămădiţi cu toţii într-o râpă adâncă şi mlăştinoasă. Caii se duc în mocirlă până-n piept. Luptătorii se învălmăşesc şi cad unii peste alţii, sub grindina de săgeţi care-i împroaşcă din toate părţile. Voievodul Nicolae e ucis. Pe cei ce mai rămân cu zile, din falnica lui oaste, arcaşii lui Dragomir îi fugăresc prin desimea codrului, vânându-l ca pe fiare. Şi astfel românii pun capăt şi acestui război pe care nu ei l-au dorit.

Regele e nevoit să încheie pace. — Ungurii părăsesc Vidinul. Straşimir vine iar împărat în Bulgaria apuseană, şi Vladislav îşi reia Severinul. Toate se statornicesc aşa cum au fost mai înainte. Ludovic înţelege că fără nici un folos au fost jertfite vieţile ostaşilor maghiari şi secui, în strâmtorile Ialomiţei, — el vede acum toată dureroasa deşertăciune a visurilor lui de cucerire, şi, cuminţit, se grăbeşte a-şi întări mai bine hotarele dinspre ţara Basarabilor, aşa de primejdioasă pentru unguri, ridicând în dreptul Sibiului castelul Landskron, şi-n ţinutul Braşovului — Tőrzburgul (Castelul Bran).

Fiinţa neamului românesc e pe deplin închegată. Poporul care a crescut în umbră, în spaimă şi-n vijelii, a intrat acum de-a binelea în matca destinelor lui. Scos din adăposturile lui ascunse, el se revarsă, împins de asupririle maghiare, tot mai în larg, prinde încetul cu încetul, în spornica-i undire, partea bătută de soare a Carpaţilor şi, binişor, lăsându-se de vale, cu apele munţilor lui, cu sfetnicii, cu limba şi cu datinile lui, se aşează-n câmpiile Dunării din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai stăpân pe el, pe viaţa şi pe pământul lui. Negurile în care-a stat învăluit atâta amar de vreme se risipesc, şi porţile istoriei i se deschid.

Neadormiţi în straja ţării, românii dovedesc aceeaşi statornică bărbăţie şi în apărarea credinţei lor, a sfintei legi strămoşeşti. Papa de la Roma, Urban al V-lea, acelaşi papă care mereu îndemna pe Ludovic să-i cuprindă cu armele şi să-i facă şi pe ei catolici, aflând de vijelia cu care s-au luptat ş-au biruit pe turci în câmpiile Târnovului, şi cugetând că va căpăta cu blândeţea şi iscusinţa cuvântului ceea ce nu putuse dobândi cu străşnicia oştilor maghiare, scrie domnului Munteniei în anul 1370:

„Nobilului bărbat Vladislav, voievodul Valahiei, poftim acum darul prin care să dobândească mărirea cea viitoare. Din oameni vrednici de credinţă am înţeles că, deşi mărturiseşti credinţa aceluiaşi păstor, adică a Domnului nostru Isus Hristos, totuşi zăboveşti afară din numitul staul, adică afară din sânul şi ascultarea sfintei catoliceşti şi apostoliceşti biserici a Romei, maicii şi povăţuitoarei tuturor credincioşilor, afară de care nu este mântuire, fiind învăluit în dezbinarea şi prea multelor sminteli, care le-ai luat de la mai marii tăi, şi doară crezând că eşti în crugul mântuirii, pre turcii cei fărădelege şi duşmanii credinţei cei catoliceşti, pentru cinstea lui Dumnezeu şi a numitului scaun, îi goneşti şi-i ţii a fi vrăjmaşii tăi. Ci ne pare rău din suflet dacă nu te oşteşti pre lege, fiindcă nu altora, fără numai celor ce se oştesc după lege, se dă cununa cea după frumuseţea neamurilor, şi cu atâta mai fierbinte râvnim mântuirea ta, cu cât credem că, de te vei întoarce din toată inima la domnul, cu mult mai viteaz ostaş al lui Hristos vei fi...”.

Dulci şi cu mult meşteşug potrivite sunt cuvintele Papei, dar pe Vladislav nu-l adorm. Şi legea apucată din bătrâni el nu o schimbă. Între români şi bulgari sunt legături vechi. Loviţi şi unii, şi alţii dintr-o parte de unguri, din altă parte de turci, se simt tot mai apropiaţi, tot mai uniţi prin puterea împrejurărilor. De la Răsărit au primit şi unii, şi alţii taina botezului, din acelaşi izvor şi-au sorbit credinţa, şi preoţii lor, înaintea lui Dumnezeu, aceeaşi cruce-şi fac şi în aceeaşi limbă se roagă.

Stingându-se viteazul Vladislav în anul 1372, vine la domnie fratele lui, Radu, de la Făgăraş, cuviosul voievod pe care mai târziu închipuirea poporului îl împodobeşte cu toate isprăvile bunicului, tatălui şi fratelui lui, împreunând astfel pe-un singur nume înţelepciunea, vitejia şi gloria a patru vieţi.

Domnul cel nou al Munteniei, Radu Negru, cum îi zic vechii povestitori ai neamului nostru, părăseşte de la început şi de bună voia lui Amlaşul şi Făgăraşul, curmând astfel orice legătură cu regatul Ungariei. Şi, cu jertfă asta, rămâne deplin stăpânitor în ţara lui. Despre el zice cronicarul: „După ce au trecut domnul dincoace, n-au mai avut stăpânire peste românii din Ardeal, dar nici pe dânsul să-l stăpânească cineva n-au fost”.

Încă de pe când era ban al Severinului, Radu se-mprietenise cu călugărul Nicodim din ţara Sârbească, un om foarte învăţat, care pentru faptele lui bune şi marea lui credinţă în Dumnezeu, era privit ca un sfânt. Sub domnia lui Radu, Nicodim vine şi se statorniceşte în ţara Basarabilor. Numele acestui sfânt împreună cu al înţeleptului domn amintesc întemeierea celor dintâi aşezăminte mănăstireşti pe pământul Munteniei. În cei doisprezece ani de paşnică domnie Radu-Vodă ridică lăcaşuri de rugă şi chilii pentru călugări la Tismana, la Cozia, la Cotmeana şi la Câmpulung. Nicodim rămâne până la sfârşitul zilelor lui egumenul măreţei lavre de la Tismana, zidită pe o stâncă uriaşă deasupra unei cascade, în cel mai frumos adăpost din munţii Gorjului.

Radu Negru închide ochii în anul 1384. El lasă doi ciori: pe Dan şi pe Mircea. Dan, cel mai mare, stă numai doi ani la cârma ţării. Sufletul lui, pare a fi moştenit de la străbuni mai mult însuşirile de ostaş, decât pe cele de gospodar. El îşi face sub steag scurtul veleat al domniei. O luptă norocoasă cu ungurii pune iar Amlaşul şi Făgăraşul sub sceptrul voievozilor români. — În anul 1386 trece-n Bulgaria răsăriteană, cuprinde cetatea Silistrei şi alte-ntărituri de pe malul drept al Dunării. Dar, într-o încăierare cu ţarul Şişman de la Târnov, viteazul domn, aruncându-se în fruntea ostaşilor săi pentru a-i îmbărbăta, îşi pierde viaţa.

În scaunul Basarabilor s-aşează al doilea fiu al lui Radu Negru, marele voievod Mircea.

X

În Moldova

Alexandru cel Bun

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniţi toţi micii cneji ai Moldovei, moare către sfârşitul anului 1365 şi e înmormântat în biserica de la Rădăuţi, zidită de el. Laţcu, fiul şi urmaşul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru greutăţile domniei. Oastea e împuţinată şi ostenită de-atâtea lupte. Ţara, de-abia înjghebată, e şubredă încă în alcătuirile ei din lăuntru, şi din afară n-are nici un sprijin de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuţiţi de Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă duşmănia asta veche, Laţcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce furnicau prin târgurile Moldovei, şi trece la închinarea bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un episcopat catolic se înfiinţează în târgul Siret, unde cel dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc luptele la hotar. Oamenii îşi lucrează ogoarele în pace. Dar la domnul lepădat de lege poporul şi fruntaşii ţării se uită ca la un străin. Laţcu moarte în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Muşatinilor, înrudită cu Basarabii.

Istoria Moldovei se întunecă pentru treizeci de ani. Din şirul voievozilor ce se perindează pe tonul lui Bogdan, până la Alexandru cel Bun, nici o figură luminoasă nu mai răsare. După Laţcu, domneşte aproape un an Costea Muşat, tatăl lui Roman. Cearcă să ocrotească legea catolică: fruntaşii ţării îl răstoarnă şi cheamă la domnie pe litvanul Iurg Coriatovici, care, pentru împăcarea drept-credincioşilor moldoveni, înfiinţează un episcopat ortodox sub ascultarea Patriarhiei de la Ohrida. Dar nici ei nu domneşte mai mult de un an. Boierii îl răstoarnă şi aşează domn în locul lui pe Petru, fiul lui Costea Muşat. El strămută scaunul Moldovei la Suceava. Fiind cumnat cu Vladislav, regele polonilor, Petru îşi pune coroana şi ţara sub ocrotirea acestor vecini tari pe vremurile acelea, şi domneşte-n pace şaisprezece ani. În anul 1391 moare.

Roman, fratele şi urmaşul lui, întemeietorul oraşului Roman, stă numai trei ani la cârma ţării. Polonii se amestecă din ce în ce mai mult în gospodăria Moldovei, şi vrajbă semănată de ei în jurul tronului de la Suceava prinde-a rodi. Orbiţi de patima domniei, încep să se ridice fraţii împotriva fraţilor şi fiii împotriva părinţilor. — Zile negre şi istovitoare pentru biata ţară! Ca umbrele-au lunecat domnii aceia peste viaţa neamului nostru, şi nici o amintire înălţătoare nu ne-au lăsat din trecerea lor. Polonii ajută pe Ştefan I, fratele lui Roman, să-i ia domnia, şi tot ei, mai târziu, aţâţă vrăjmăşie şi lupte sângeroase, pentru coroană, între feciorii lui. La 1399 iar vine Roman, şi iar îl surpă leşii. Pe Juga, fiul şi urmaşul lui, îl răstoarnă Mircea, marele Voievod al Munteniei, cu sprijinul căruia se aşează în scaunul de la Suceava, pentru un lung şi fericit şir de ani, Alexandru Vodă — cel mai vrednic şi mai cuminte dintre feciorii lui Roman. Nesfârşitele frământări din lăuntru şi desele schimbări de domn sleiseră puterile Moldovei. Ungurii şi polonii se uitau la ţara asta frumoasă şi fără noroc, şi aşteptau cu bucurie ceasul în care să şi-o împartă-ntre ei ca pe o pradă. Noul gospodar înţelege primejdia, şi caută a se pune bine cu polonii pe care-i ajută de trei ori cu oaste, în luptele lor contra cavalerilor teutoni din Prusia (1410, 1414 şi 1422).

„Alexandru-Vodă, zice-n graiul lui bătrânesc unul din vechii noştri cărturari — făcut-au prieteşug mare cu leşii şi legătură tare, ca hie la ce treabă, unul pre altul să agiutorească; nici sminteală n-au fost, că întâi au poftit craiul pre Alexandru-Vodă ca să-i trimită ajutor împotriva crijacilor⁴ la pruşi. Nici l-au amăgit cu prieteşugul, că au trimis ajutor călăreţi moldoveni, care au făcut mare izbândă; că bătându-se cu crijacii, întâi s-au făcut a fugi, de i-au înşirat, gonindu-i spre pădure, şi îndată pedestrindu-se, le-au săgetat caii sub nemţi, de le-au căutat a dare dos; şi aceiaşi ai noştri s-au încălărat, şi mare moarte au făcut într-înşii...”

În legăturile lui cu polonii, în jurământul de credinţă pe care-l face înaintea regelui, Alexandru-Vodă aduce prietenia statornică a unui domn cinstit, cugetul drept, inima deschisă şi braţul viteaz al unui bun tovarăş de luptă. El nu e supusul smerit care cerşeşte îndurarea şi ocrotirea stăpânului, ci domnul vrednic şi prevăzător, gata să ajute oricând, cu oastea. Cu sfatul şi cu banii lui pe regele vecin şi prieten.

Vremurile sunt neaşezate, şi banul e scump. Regi mândri şi puternici se văd nevoiţi să-şi pună coroana amanet⁵. Craiul Vladislav, împrumutându-se de la Alexandru-Vodă c-o mie de ruble de argint, îi zălogeşte Pocuţia, unul din cele mai frumoase ţinuturi ale Poloniei.

Moldova nu e nici ea mai bogată, dar nu doreşte nimărui nimic, şi nici cheltuieli prea mari n-o împovărează. Plugarii muncesc mult şi se mulţumesc cu puţin pentru nevoile lor. Ei îşi dau bucuros banul pentru trebuinţele domniei, pentru încăputarea oştirii şi mai ales pentru înzestrarea ţării cu locaşuri sfinte. Pe văile apelor mari şi în adăposturile munţilor, biserici şi mânăstiri de piatră îşi înalţă din desimea codrilor turlele strălucitoare vestind pacea şi lumina vieţii noi celor ce vreme de veacuri au stat în grijuri şi-n întuneric, călugări învăţaţi, veniţi din ţara Basarabilor, întemeiaseră mai de mult mânăstirea Neamţului. Sub AlexandruVodă se înalţă mânăstirile Bistriţa, Pobrata şi Moldoviţa, s-aşează treptele bisericeşti: un mitropolit la Suceava, un episcop la Roman şi altul la Rădăuţi, se statorniceşte rostul şi rânduiala boierilor în sfatul domnesc şi-n trebile ţării:

Logofătul e slujbaşul cel mai de credinţă al tronului, el poartă pecetea domnească, el întocmeşte hrisoavele de judecăţi şi ocine, şi sub privegherea şi ascultarea lui sunt toţi ispravnicii de la curtea domnului.

Vornicul e judecătorul tuturor pricinilor din ţară.

Hatmanul e paznicul Sucevei şi povăţuitor a toată oştirea.

Postelnicul este tălmaciul curţii, primitorul solilor şi sfetnicul cel mai de aproape al domnului în trebile din afară ale ţării.

Vistiernicul poartă grijă şi dă seamă domnului de toate veniturile şi cheltuielile ţării.

Paharnicul şi stolnicul îngrijesc de băutură şi de bucate la masa domnească.

Clucerul poartă cheile cămărilor şi pivniţelor domneşti.

Jitnicerul are-n seamă hambarele cu grâu.

Slugerul - tainul slugilor.

Comisul - grajdurile domneşti.

Şătrarul - corturile oştirii.

Armaşul - paza temniţelor, şi

Aga - straja şi liniştea oraşului.

Şi alte bune întocmiri se aşează pe la judeţe şi pe la mărgini pentru cârmuirea şi paza ţării. Pârcălabul de Hotin are-n grija lui hotarul dinspre ţara Leşască şi Căzăcească; vameşi sunt puşi pe la schelele ţării şi ispravnici pe la ţinuturi.

În toată vremea asta de muncă neadormită pentru întemeierea gospodăriei şi orânduiala dinlăuntru a Moldovei, înţeleptul voievod nu pierde o clipă din vedere primejdiile ce se urzesc în afară. Cugetă că ţara-i slabă, iar greutăţile ce-i stau în cale sunt multe şi mari, şi de aceea caută sprijinul şi ocrotirea pe care armele nu i le pot încă da în păstrarea legăturilor de prietenie cu leşii. El ştie ce vifor se ridică de la răsărit împotriva creştinătăţii. Ştie şi de învoiala pe care-n primăvara anului 1412 au încheiat-o la Lublau Sigismund, regele Ungariei, cu Vladislav, craiul Poloniei — de înţelegerea lor de a-şi împărţi Moldova pe din două, dacă domnul ei nu ar veni cu toată oastea în ajutorul ungurilor, când ar fi vorba de un război cu turcii. Toate le ştie şi le cumpăneşte şi prin toate se strecoară, biruind pe cei vicleni şi răi, cu cinstea, cu blândeţea şi cu bunătatea lui. Ştie bine ce fel de prieten îi este Vladislav; cu toate astea, de câte ori îi cere, îl ajută cu oaste împotriva cavalerilor teutoni; iar când turcii calcă hotarul Moldovei, la 1420, şi Alexandru-Vodă mână trei stafele după ajutor la craiul leşilor, acesta nu-şi clinteşte un ostaş pentru apărarea celui mai cinstit şi mai credincios prieten. — Poate că tocmai amintirea aceasta amară va fi tulburat mai târziu sufletul drept al bătrânului voievod şi-l va fi ademenit să-şi întoarcă oastea alături cu Svidrigel, ducele Litvaniei, împotriva aceluia, căruia treizeci de ani i-a păstrat cea mai curată credinţă. Şi-a plătit scump acum pasul acesta nenorocit, — scump, şi pentru că şi-a văzut oastea sfărâmată, şi pentru că şi-a călcat cuvântul, şi pentru că era într-o vârstă, când nu mai avea timp să îndrepte o asemenea greşeală. Cu durerea asta pe suflet a închis ochii, în anul 1433, adevăratul întemeietor al Moldovei, aceluia căruia poporul pentru înţelepciunea şi blândeţea lui, cu drept cuvânt i-a zis: Alexandru cel Bun. Oasele lui se odihnesc la mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţului.

XI

În Muntenia

Mircea cel Mare (1386-1418)

Sfârşitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaş şi, cu el, un lung şir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleaşi mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăţiei bizantine şi, în mai puţin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din răsăritul Europei trăiesc într-o veşnică dezbinare, şi nici acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaş al tuturor creştinilor, nu contenesc de a se sfâşia între ele.

Pe vremea asta de groază şi de pieire vine marele Mircea la cârma ţării Româneşti. Grija lui cea dintâi e să-şi facă oaste puternică: el strânge sub steag toată tinereţea şi voinicia ţării, şi însuşi caută de-o învaţă ş-o întocmeşte, ca s-o aibă gata la toată nevoia. Vede vijelia cum se apropie şi ştie ce cumplită mânie s-ascunde în huietul şi-n întunecimea aceea. Iar de vrăjmaşul ce vine, gospodărie întinsă şi pământ mult are de apărat, căci el e: „Mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată Ţara Ungro-Vlahiei şi al părţilor transalpine, încă şi al părţilor tătăreşti şi al Amlaşului şi Făgăraşului herţog, şi al Banatului Severinului domn, şi al amânduror malurilor Dunării până la Marea cea mare, şi al cetăţii Dârstorului stăpânitor”.

Acesta e titlul ce împodobeşte în izvoadele vremii numele voievodului Mircea.

Valurile puterii musulmane au ajuns până în hotarul moşiei lui. Din împărăţia Bizantinului n-a mai rămas decât capitala -temniţa întărită a celor din urmă împăraţi creştini ai Răsăritului. Serbia şi Bulgaria sunt cotropite. Toate străjile Europei până la Mircea sunt abătute. Singur el mai stă în picioare, cu sabia în mână. În anul 1389 Sultanul Murat, care, biruitor, îşi strămutase capitala de la Brusa la Adrianipol, pleacă în Asia ca să potolească o răscoală. În lipsa lui creştinii îngenuncheaţi încearcă săşi recapete neatârnarea. Mircea vine şi el cu oaste în ajutorul lor. Dar Murat află, se întoarce din cale, şi în ziua de 15 iulie se dă acea sângeroasă bătălie din câmpul Mierlei (Cosova) în care avea să se hotărască soarta peninsulei Balcanice. Chiar în zorii acelei zile de groază, în freamătul pregătirilor, Murat e ucis în cortul lui de sârbul Miloş Obilici, pe care turcii, furioşi, îl rup în bucăţi.

Baiazid, fiul şi urmaşul lui Murat, se aşează în fruntea oştii, şi lupta reîncepe numaidecât, crâncenă, înverşunată luptă, care, tocmai în ceasul cel din urmă al zilei, aruncă biruinţa de partea musulmanilor. Mulţi creştini aleşi pier în cumpăna aceea. Însuşi bătrânul Lazăr, viteazul ţar al Serbiei care înainta în vălmăşag orbeşte, tăindu-şi cu palosul drum spre moarte, cade-n mâinile turcilor care-l târăsc, batjocorindu-l, până la leşul lui Murat, unde îl îngenunche şi-i taie capul.

În înfrângerea asta creştinii din peninsula Balcanică văd stinsă cea din urmă nădejde de mântuire. Serbii şi bulgarii, supuşi, încătuşaţi, nu se mai pot mişca. Rămâne Mircea în faţa lui Baiazid. — Cumintele domn înţelege că singur nu se va putea măsura cu cea mai mare şi mai îngrozitoare putere a vremii aceleia. Deci, îndată ce se întoarce în ţară trimite doi boieri la Curtea Poloniei. Aceştia, trecând prin Suceava, iau ş-un sol din partea lui Petru Muşat, domnul Moldovei şi, prin glasul lor, se aşează cea dintâi înţelegere a lui Mirca cu Vladislav Iagello, craiul Poloniei. Iar sâmburele acestei înţelegeri e să-şi dea unul altuia mâna de ajutor împotriva ungurilor, duşmanii amândurora. În anul următor, soli de-o parte şi de alta întăresc la Suceava această legătură, lămurind între altele, că regele Poloniei să nu fie volnic a porni războiul ungurilor până a nu vesti mai întâi pe Mircea, şi că dacă Mircea a încheia pace cu regele Ungariei, îngrădind în ea şi pe craiul Poloniei, acesta să o primească de bună. Mircea pregătind astfel calea către o înţelegere mai largă a neamurilor creştine împotriva turcilor. „Pentru socotelile dintre noi, zicea el, vom avea destulă vreme să ne răfuim; acum însă trebuie să ne strângem laolaltă, ca nu cumva marele duşman a Crucii să-şi afle cheia unei biruinţi uşoare în însăşi dezbinarea noastră”.

În anul 1394, Baiazad, nemaiavând nimic de temut îndărătul lui, păşeşte spre ţara lui Mircea. Semnalul îl dau cetele jefuitorilor, care spulberă şi cenuşa din vatră pe unde trec. Dar Mircea nu se lasă înfricoşat de vestitorii aceştia ai marelui vifor, ci repede trece Dunărea şi dă şi el un iuruş prin oraşele turceşti, de unde se întoarce în ţară încărcat de prăzi şi de captivi. Şi iată că şi Baiazid cu greimea lui, îl calcă din urmă. Îl trage Mircea tot mai înlăuntrul ţării, amăgindu-i mărginile cu hărţuieli uşoare până ce-l potriveşte în nişte locuri mlăştinoase şi viclene în preajma Craiovei. Acolo, sub poalele pădurii de la Rovine, în dimineaţa zilei de 10 octombrie s-a pornit în strigăte de buciume bătălia aceea grozavă, în care astfel ştiuse iscusitul voievod să-şi rânduiască cetele de arcaşi, încât oastea lui Baiazid Fulgerul ori încotro se întorcea primea în faţă ploaia de săgeţi, ce tot mai înteţit curgeau, şi nu se ştia de unde izvorăsc. Uluiţi de spaimă şi de vălmăşag, turcii, zorind să iasă mai iute în limpeziş, se striveau, se ucideau între ei, lovind orbeşte, să-şi facă loc, să-şi taie drumul de fugă. De lupta asta scrie, în cronica lui, călugărul Moxa: " De aici se ridică Baiazid cu turcii asupra românilor. Deci se lovi cu Mircea voievodul şi fu război mare, că se întunecă de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor. Şi multă oaste pierdu Baiazid, şi paşii pieriră cu toţii. — Atunci pieri Constantin Draguşevici şi Marco Krajevici. Se vărsă sânge mult de erau văile înroşite. Deci se sperie Baiazid şi fugi de trecu Dunărea şi puse iscoditori pe la toate vadurile”.

„Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde, mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn,
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt.
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni
Vâjiind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie,
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar strigă-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsa-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie:
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul,
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine calcă totul în picioare.
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi,
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată,
Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română."

Eminescu

Se aşteptă, se vede, la o năvălire din partea românilor. Lucrul însă nu era cu putinţă. Mircea pierduse şi el oaste multă şi n-avea de unde să şi-o împrospăteze numaidecât; apoi ştia el bine că de aci încolo au a-l înteţi valurile cele mari. Încărcat de glorie şi de griji, se retrase la Argeş. Cum ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinţi pe-o rămurică de măslin! Dar pacea de care-avea atâta nevoie n-o găsea nici între ai lui. O parte din boierii argeşeni erau nemulţumiţi că strămutase scaunul domnesc la Târgovişte şi când Mircea trecu în Ardeal pentru a pune la cale apărarea cea de temei a ţării, în lipsă-i, Vlad, unul dintre fiii lui chiar, cu sprijinul nemulţumiţilor acelora, ia ţara în stăpânire, şi face fapte de domn nemernic: linguşeşete pe craiul Poloniei, şi se-nchină sultanului, târând cu el în această umilinţă mândria ţării cea cu atâta jertfă păzită până atunci. Sub această nenoricită domnie de furat, turcii pustiesc în toată voia pământul ce aburea încă de sângele lor, se fac stăpâni pe Nicopolea cea mică — (Turnu-Măgurele) şi înscriu pentru întâia oară în cartea măririi lor „peşcheşul” Ţării Româneşti — un dar de trei mii de galbeni pe an.

Ce face în vremea asta domnul cel adevărat? La biruinţa dobândită cu sabia adauge o tot aşa de însemnată biruinţă politică, datorită înţelepciunii lui: El face pe regele ungurilor să înţeleagă în sfârşit că înaintea puhoiului musulman, românii sunt un stăvilar ce, pentru binele creştinătăţii, trebuie întărit iar nu surpat. Şi-n ziua de 7 martie 1395 Mircea încheie cu Sigismund la Braşov următoarea învoială: De câte ori va merge regele însuşi să se bată cu turcii, să meargă şi Mircea; iar când regele va trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimită şi Mircea, şi la trecerea gloatelor ungureşti prin ţara Românească, să li se dea cele pentru îndestulare, însă cu plată.

Şi iată că şi pleacă domnii amândoi cu oaste împotriva turcilor. Ei se lasă de vale până la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici împresurând cetatea Nicopolea cea mică o smulg din mâinile musulmanilor. Pământul ţării se curăţă de duşmani şi sceptrul domniei intră iar în mâna cea vrednică a lui Mircea. Dar Sigismund e nevoit să se întoarcă, chemat grabnic de boala soţiei sale Maria, care, fiică a regelui Ludovic cel Mare, îi adusese ca zestre tronul Ungariei. Pe drum în dreptul Posadei, cum trecea pe valea îngustă a Prahovei, deodată se pomeneşte sub o grindină de săgeţi şi de bolovani: Vlad se răzbuna astfel de ceea ce, în judecata lui pătimaşă, i se înfăţişase ca o nedreptate.

Era pe la mijlocul iernii. Soţia lui Sigismund murise. Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul şi pacea lungilor nopţi păreau a mai fi aţipit învrăjbirile, când deodată un strigăt de groază răsună în toată lumea creştină: împăratul Bizanţului Manoil al II-lea, împresurat în mândra lui capitală, cere ajutorul Europei. Şi vremea cruciatelor se reîntoarce. O suflare de tinereţe, un dor de vitejie şi de jertfă înflăcărează iarăşi inimile creştinilor. Şi iată că de pretutindeni, din Italia, din Franţa, din Germania, din depărtata Anglie, mii şi mii de cavaleri, în zale strălucitoare, pornesc spre sfânta capitală a Răsăritului. La Buda se întâlnesc cu toţii şi, pe la sfârşitul lui august, sub povaţa regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-i întâmpină voievodul Mircea cu oastea lui pregătită. Trec Dunărea, cu uşurinţă iau Vidinul, apoi Rahova, şi-n ziua de 12 septembrie, 70.000 de creştini roiesc sub zidurile Nicopolii. Cetatea asta însă e bine apărată şi toate silinţele lor de-a o supune rămân zadarnice, iar peste două săptămâni se pomenesc cu vestea că Baiazid, aflând de sosirea lor, iute şi-a ridicat oastea din faţa Constantinopolului şi vine să le-aţie calea. Şi-n adevăr, în dimineaţa zilei de 28 septembrie (1396) Baiazid e lângă Nicopol gata de luptă. În tabăra creştină e fierbere mare: Sigismund şi toţi cei care cunosc felul de luptă al turcilor sunt de părere ca întâiul atac să-l dea Mircea cu arcaşii lui încercaţi. — Dacă sfatul acesta ar fi fost ascultat, poate că alta ar fi fost soarta vremurilor următoare. Dar deşertăciunea omenească se amestecă adesea în jocul celor mai însemnate şi mai hotărâtoare întâmplări. Mândrii cavaleri francezi, siguri de izbândă, ţin morţiş, o, în adevăr morţiş! să li se lese lor întreagă, cinstea celui dintâi pas spre biruinţă. Şi nerăbdători, cum zăresc înaintea lor o ceată de călăreţi turci, se repăd nebuneşte, se amăgesc de fuga vicleană a duşmanului, şi, înfierbântaţi de-acea beţie a mulţimii care împiedică pe cei mai cuminţi oameni să mai judece, după ce sparg întâile rânduri, descalecă de pe cai şi, cu săbiile în mână, dau busna în gloatele turceşti. Baiazid, care-i pândeşte ca un vânător, trage deodată zid de spahii în jurul lor — se face o învălmăşeală cumplită, bravii francezi cad stropşiţi de mulţime, doborâţi de lovituri ce curg înteţite din toate părţile. Nu mai e luptă, căci ei, bieţii, nu se mai pot apăra — e o crudă, o înfiorătoare jertfă de oameni.

În deşert Sigismund mai umblă să însufleţească oastea aproape biruită de spaimă, în deşert inimosul Mircea în fruntea aripei drepte cearcă să ţie în loc duiumul năvălitor al spahiilor, — de partea cealaltă croaţii părăsesc lupta; moartea şi spaima fac goluri mari în rândurile creştine, orice împotrivire e zadarnică şi fuga, fuga cea oarbă şi înfricoşată rămâne singura mântuire a biruiţilor. Pe mulţi îi scapă Mircea trecându-i la noi. Pe Sigismund îl smulge din faţa morţii Comitele de Zollern, unul din marii întemeietori ai casei de Hohenzollern.

În ziua aceea au pierit numai în luptă 20.000 de creştini; numărul celor care, în năpustirea fugii, se vor fi înecat în Dunăre, nu se mai ştie. Dar şi turcii au căzut mulţi. A doua zi Baiazid, văzând câtă oaste a pierdut, de mânie puse pe gealaţi să taie dinaintea lui pe cei trei mii de creştini prinşi în război.

Mircea ştie bine ce urmări va avea pentru el înfrângerea aceasta. Deci, cum se întoarce-n ţară, întăreşte străjile pe la vaduri, trimite pe femei şi pe copii în adăposturile munţilor, iar el se găteşte de luptă. Şi iată că şi vine Baiazid Fulgerul cu oaste multă să-l răpuie. Dar şi de data asta Mircea îl atrage pe valea Ialomiţei, în nişte locuri prietene celor puţini, şi lupta se petrece întocmai ca la Rovine. De bătălia asta vorbeşte cronica anonimă a Ţării Româneşti când zice: „Mircea-Vodă Bătrânul a avut mare război cu Baiazid-Bei de la Nicopoli. Făcutu-s-au acest război pe apa Ialomiţei, biruit-au Mircea-Vodă pe turci, şi fără număr au pierit, trecând Baiazid-Bei Dunărea fără vad”.

Cu câtă durere se plânge unul din povestitorii noştri de mai încoace că românii n-au stat să însemne la vreme luptele şi biruinţele lor! „Şi multe lucruri vrednice de auzit, încheie Constantin Căpitanul, înşirând isprăvile lui Mircea, dar ai noştri nimic n-au scris fără numai ce aflăm de la străini”.

La 1400 Mircea se repede în Moldova, în biata Moldovă ce se zbătea în mrejele Poloniei, prinde pe nevrednicul Iuga, şi aşează domn în locul lui, pentru mântuirea ţării pe Alexandru cel Bun.

Ca toţi marii noştri voievozi, Mircea îşi întinde vederea şi grija dincolo de hotarele ţării lui, şi dincolo de hotarele vremii lui. Astfel îl vedem mereu cu privirea aţintită la mişcările vecinilor săi, şi mai ales la cele ce se petrec în Răsărit. Poate că nimeni n-a înţeles ca Mircea cât de mare-i primejdia care vine de-acolo, şi nimeni n-a stat mai neadormit în faţa ei.

Trufaşul Baiazid se pregătea să s-arunce asupra Europei apusene, când viforul năvălirii mongole îl cheamă în Asia. Acolo, la Angora, biruit în bătălia de la 12 iulie 1402, cade în mâinile lui Timur, hanul tătarilor, care-l duce, ca pe-o fiară, închis într-o colivie de fier, să-l arate cât e de mic şi de slab celor ce credeau că Baiazid Ilderim e mai presus de orice putere omenească. Rămân de la ei trei feciori în vaza istoriei: Suleiman ia partea de împărăţie din Europa, Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, prins odată cu tatăl său, scapă peste un an, la moartea acestuia. Suleiman se-nchină lui Timur, pe Manoil al Bizanţului îl iartă de bir, iar de unguri nu se teme, căci îi ştie slăbiţi pentru certurile din jurul tronului. Singur Mircea îl nelinişteşte şi cu el face pace. „În urmă, zice cronicarul bizantin, ei au încheiat un pact prin care Mircea a promis să dea tribut şi au tocmit pace. Şi el, Mircea, a primit multă ţară în partea Bulgariei şi Serbiei”.

Dar în toamna anului 1404, iscându-se în Asia război între Suleiman şi Mohamed, se scoală şi Muza, cel rămas pe dinafară, şi viind la Mircea, ca la un domn puternic ce era, îl roagă să-l ajute a lua împărăţia lui Suleiman. Mircea îi dă oaste sub povaţa nepotului său Dan. Serbii se dau şi ei de partea lui Muza. Aproape de Constantinopol însă domnul serbilor îl părăseşte şi trece cu oastea la turci. Muza e învins. El se întoarce la Mircea, singurul lui sprijin şi prieten credincios, şi-n anul 1410 se ridică iar, cu oaste nouă. De data asta Suleiman e biruit, prins şi ucis. Muza îşi vede, în sfârşit, visul cu ochii; dar întocmai ca un vis trece toată mărirea aceasta, prin sânge dobândită. În anul 1413 vine Mohamed din Asia, şi ajutat de bizantini, ucide pe Muza, se aşează la Adrianopol şi pune temei trainic puterii musulmane în Europa. Mircea îşi vede ţara prădată şi, ne mai avându-şi oastea întreagă, e silit să reînnoiască legăturile din trecut. Ce n-ar da el să poată rupe aceste legături! Ajută cu oaste până şi pe Mustafa, un zvânturat ce se dă de fiu al lui Baiazid şi cearcă să smulgă puterea din mâinile lui Mohamed; dar şi acesta e prins şi ucis. Şi iarăşi vin turcii şi pradă ţara, luând în robie, după cum spune un cronicar turc, „feciori mândri ca soarele şi fete drăgălaşe ca trandafirii”.

Aceasta e cea din urmă durere a bătrânului voievod, pe care un cronicar turc din vremile acelea, un duşman deci al neamului nostru, îl numeşte „principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”.

Marele Mircea închide ochii pe la începutul anului 1418 şi e îngropat la Cozia, în frumoasa lui mănăstire de pe Olt. După o strălucită domnie de 32 ani, el lasă o ţară destul de puternică, pentru a nu se prăbuşi sub urgia valurilor ce de-aci înainte au a se năpusti asupra-i.

Pe banii ce s-au bătut sub el, şi care sunt cei dintâi bani româneşti cu chipul domnului nostru, Mircea e înfăţişat în picioare, cu barbă şi cu plete, hlamidă pe umăr, spadă în mâna dreaptă, iar în cea stângă globul cu crucea.

XII

Urmaşii lui Mircea

Vlad Ţepeş

Pe cât a fost Mircea de mare prin înţelepciunea şi prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş, pe atât a fost el de puternic ca domn şi ca ostaş, — pe atât sunt de slabi şi de netrebnici feciorii şi nepoţii lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deşertăciuni, sunt, fără să-şi dea seamă, cei mai răi şi mai stricători vrăjmaşi al ţării ş-ai neamului lor. Ocrotiţi unii de unguri, alţii de turci, ei rup în două şi boierimea şi oastea ţării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, şi, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frăţesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuţiţi, îmbrânciţi mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.

Mihail, singurul fiu bun şi legiuit al lui Mircea, căruia multă vreme îi stătuse ajutor la cârma ţării, după doi ani de domnie, cu tot sprijinul pe care-l capătă de la unguri, este răsturnat şi ucis de vărul său Dan al II-lea, fiul viteazului Dan, care-a lărgit cu spada hotarul ţării de partea cealaltă a Dunării, unde l-am văzut căzând în luptă cu Şişman, ţarul bulgarilor. Acest Dan al II-lea ia domnia cu ajutorul turcilor, şi cearcă mai târziu s-o apere cu ajutorul ungurilor împotriva fratelui său Radu cel Chel (Prasnaglava), ocrotit şi el de turci. Sceptrul ţării trece de la unul la altul, până când se ridică iar Vlad, poreclit Dracul, fiul cel din flori al lui Mircea şi, cu sprijinul Împărăţiei Bizantine ş-al boierilor nemulţumiţi, în anul 1430, răpuind pe Dan şi pe Radu, pe cei doi care se certau, dobândeşte el domnia cea împresurată de-atâtea primejdii. Iar dedesubtul acestor nenoricite schimbări de domn, care n-au fost niciodată spre bucuria oamenilor cuminţi, ţara îşi vede hotarele îngustate, lanurile pustiite, oastea ticăloşită, sfetnici şi fruntaşii dezbinaţi înde ei, norodul din ce în ce mai asuprit şi mai strâmtorat. Că asupra lui apasă toate nevoile. El trebuie să poarte cheltuiala şi cea de bani, şi cea de sânge a tuturor luptelor acestora. El trebuie să plătească turcilor birul, careacum se ridică la zece mii de galbeni pe an, şi peste asta să mai dea şi cinci sute de copii într-ales pentru oastea ienicerilor, — cel mai sălbatic, cel mai greu şi mai dureros tribut la care-a putut fi vrodată supus în popor. De la domn nici o milostivire, de la biserică nici o mângâiere. Preoţii bulgari şi sârbi, alungaţi încoace de prigonirile turcilor, împănează altarele noastre. Din Ungraria catolică vin cârduri de călugări minoriţi, şi sub ocrotirea domnului, care nu mai ştie nici el cui să-şi plece capul, cutrieră ţara, bombănind rugăciuni într-o limbă pe care românii o înţeleg aproape tot aşa de puţin ca şi pe cea bulgărească. Între domn şi ţară nu mai e nici o legătură. Mândra, puternica gospodărie a lui Mircea, părăsită în voia întâmplărilor, se clatină în cumpăna pieirei, ca o corabie fără cârmă în izbeliştea valurilor.

Ca să-i păstreze domnia, Vlad închină ţara ungurilor, iar peste cinci ani se duce smerit la turci, jură credinţă sultanului Amurat al II-lea, şi când acesta, puind temei pe vorba lui, vine cu oaste împotriva ungurilor, Vlad iar se răzgândeşte, şi, cu chip că-l scoate în Transilvania, îl vâră prin nişte coclauri încâlcite şi prăpăstioase, de unde Sultanul e nevoit să se-ntoarcă fără nici o ispravă, cu vremea pierdută, cu oastea trudită în deşert. Iată cum înţelege a-şi păzi domnia urmaşul lui Mircea. Şi cu toate astea toţi ungurii îl răstoarnă şi tot la turci găseşte ajutor spre a-şi lua coroana pusă de Ioan Corvin de Huniade pe fruntea rudei şi ocrotitorului său Dan al II-lea, fiul lui Dan al III-lea. Acest Ioan Corvin de Huniade, român neaoş din Banat, luptând sub steagul regelui Vladislav, ajunge, prin vitejia şi destoinicia lui, cel mai mare povăţuitor de oşti al ungurilor, şi cel mai de temut vrăjmaş al turcilor.

În toamna anului 1444 izbucnind iarăşi în război între creştini şi musulmani, Vlad trebuie să ia făţiş o hotărâre. Cearcă mai întâi să-ncredinţeze pe unguri că n-au destulă oaste pentru a se putea măsura cu turcii, şi că merg la o înfrângere vădită. Corvin zice că vorbeşte-n el vătaful sultanului, nu domnul românilor. Vlad scoate sabia să-l lovească. Apoi, ca s-arate că într-adevăr ţine cu Vladislav, îi dă şi el patru mii de călăreţi sub cel mai viteaz dintre fiii săi. Dar spusele lui se izbândesc. Cele două puteri se întâlnesc la Varna şi turci ies biruitori. Însuşi regele Vladislav cade pe câmpul de luptă. Călăreţii lui Vlad pradă corturile regeşti şi se fac nevăzuţi. Ioan Huniade de abia scapă cu puţini ostaşi. La trecerea lui prin Valahia, Vlad Dracul, ca să-şi răsbune, îl prinde şi-l închide. Dar când vede că ungurii ameninţă să-i calce ţara, îi dă drumul, şi, ca să-l îmbuneze, îl încarcă cu daruri şi-l duce cu alai până la Braşov. Sunt până cele din urmă zvârcoliri ale acestei domnii zbuciumate. Peste un an Ioan Huniade vine cu Dan al III-lea, de partea căruia se dau acum toţi boierii şi toată ticăloşita oaste ce mai rămăsese ţării. Vlad Dracul e ucis la Târgovişte împreună cu fiul său Mircea. Rămân însă de la el doi fii: Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.

Stă la domnie zece ani, cu sprijinul ungurilor, neamul Dăneştilor. În neamul lor se păstra viţa cea curată a Basarabeştilor; căci Drăculeştii, scoborâtori din Mircea prin fiul cel din flori, erau „sânge amestecat”.

Dar nici în Dan al III-lea, nici în Vladislav feciorul şi urmaşii lui, nu se vesteşte domnul ce-l aşteptat. Şi-n ce cumplită învolburare de vremi trăiesc piticii şi nevolnicii aceştia! Tot Răsăritul Europei e în flăcări. Turcii sub viteazul Mohamed al II-lea ajung în culmea puterii lor. Creştinii mai fac o încercare de a-i răpune. Încă o dată roşesc cu sângele lor pământul acela de dureroasă aducere-aminte din Câmpul Mierlei. Cei opt mii de ostaşi ai lui Dan leapădă armele şi trec la turci. Nu-i cea dintâi mişelie a lor, e însă cea din urmă: Sultanul, pentru a da cu ei o pildă straşnică, pune de-i omoară pe toţi, în faţa oştirii lui înmărmurite. Creştinii sunt biruiţi şi de astă dată (1448).

Peste cinci ani trufaşul Mohamed al II-lea intră călare în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol şi, ştergându-şi de perdeaua altarului hangerul ud de sângele celor din urmă apărători ai Împărăţiei Bizantene, aşează semiluna-n locul crucii batjocorite. Podoabele palatelor, cărţile scumpe, tablouri, statui, munca şi strălucirea atâtor rânduri de vieţi, tot ce s-a agonisit cu atâta grijă din strădania atâtor sute de ani, toată lamura aceea de bogăţii şi minuni cum n-au mai fost şi n-au să se mai vadă, toate se fac pulbere şi scrum în câteva ceasuri de sălbătăcie.

Surparea lumii acesteia umple de uimire şi de groază sufletele creştinilor. Încep mulţi să creadă că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei. De pretutindeni pare că se-ntunecă, ş-un vânt de nebunie suflă peste viaţa popoarelor.

Pe fundul acesta de noapte şi de vijelie se arată figura posomorâtă a lui Vlad al IV-lea, Ţepeş, pe care tot mâna cea puternică al lui Ioan Corvin îl ajută să se facă domn. Şi iarăşi, după rânduiala vremii, cel care vine taie capul celui care trebuie să plece. De-acum boierii Dăneştilor iau drumul pribegiei, la masa părăsită de ei s-aşează hemesiţi oamenii Drăculeştilor.

Se doarme însă cam rău în curţile Târgoviştei. S-aud şoapte prin ungherele întunecoase, gemete vin din adâncurile tainiţelor, umbre nedesluşite lunecă pe lângă ziduri şi-n toată noaptea cântă cucuvaia sub streaşina iatacului domnesc. Iar cruntul voievod care-a păşit la tron peste leşul lui Vladislav, cugetă că n-a pierit sămânţa poftitorilor de domnie, că aceiaşi saşi din Ardeal şi din Ţara Bârsei, l-au ospătat pe el şi pe ai lui, zilele de aşteptare şi de pregătire, găzduiesc acu pe ceilalţi, pe fugarii Dăneştilor, care plătesc şi ei tot aşa de bine.

Şi iată-l, cu-o ceată de călăreţi, trecând munţii şi abătându-se ca o furtună peste bietele sate, bănuite c-ar tăinui duşmani de-ai lui. În preajma Sibiului înalţă cele dintâi flăcări ale pustiirii, şi cele dintâi ţepe ale chinului ş-ale morţii batjocorite. Apoi, cu aceeaşi oarbă mânie se lasă asupra satelor de lângă Braşov, spulberând totul în cale-i: Sute de oameni nevinovaţi, femei, bătrâni, copii chiar sunt ucişi fără nici o milă, şi-n groaza pe care-o împrăştie în juru-i, în vaietele celor care mor chinuiţi, în străşnicia flăcărilor mistuitoare omul acesta pare a căuta să-şi dovedească măsura puterii şi vitejiei lui. Ca şi cum s-ar minuna singur mândrindu-se de cât rău poate el să facă, aşa se încarcă de zădarnice păcate şi se îmbată de priveliştea cruzimilor lui.

La un an după asta, năvăleşte iar în Ţara Bârsei, pradă satele, dă foc cetăţii Braşovului, ş-acolo, într-o adevărată orgie de sânge, în mijlocul înaltelor ţepe cu oameni înfipţi, în gemetul sfâşietor al celor ce se căznesc să moară, Vlad stă voios la masă şi petrece cu cei mai vrednici ostaşi ai lui, preţuiţi, de bună seamă, după măsura cruzimii lor, şi cu cei mai buni prieteni, cărora le tremură mâna de câte ori duc paharul la gură, căci, la un asemenea ospăţ, într-un asemenea loc şi c-un astfel de voivod în capul mesei, fiecare pahar poate fi cel din urmă.

În una din aceste vajnice vânători de oameni, prinde el pe tânărul Dan, şi, să-l vindece pentru totdeauna de pofta domniei, îl culcă între făclii aprinse pe marginea unei gropi, săpată pe măsura lui, pune preoţi să-l prohodească şi femei să-l bocească, apoi îi taie capul şi rânjind îl împinge cu piciorul în culcuşul de veci.

Neadormita frică de cei cere-l pândesc din întuneric, goanele şi adulmecările acestea după domnişorii de peste hotar, grija de a nu-şi pierde scumpa prietenie a lui Matiaş Corvin, fiul şi urmaşul lui Ioan Huniade, multele nevoi ale ţării şi nenumăratele judecăţi şi certuri între ai lui pe care zilnic trebuie să le descurce cu sabia, îl fac pesemne să piardă din vedere că dinspre Răsărit sclipeşte tot mai aproape hangerul puternicului Mohamed, şi că e birnicul acelui sultan, până la care ajunsese vâlva isprăvilor lui. Deci, în al cincilea an de domnie, la 1461, neplătindu-şi Vlad birul, se pomeneşte c-un sol de la turci — Catabolinus, un grec şiret, care umblă cu binişorul s-ademenească pe „Dracula”, cum îi ziceau pe atunci, şi să-l ducă peşcheş sultanului. Vlad pricepe gândul grecului, se face a-l asculta, îl petrece cu cinste pân' la Giurgiu, dar acolo, când Hamza Paşa, paznicul hotarului turcesc, se repede să puie mâna pe el, într-o clipă scutarii domnului răsar ca din pământ, o luptă se-ncinge, şi cei care-ntinseră cursa cad ei într-însa. Hamza cu ostaşii lui şi grecul cel iscusit sunt duşi la Târgovişte şi traşi în ţeapă. Cel dintâi, ca paşă de Vidin, are cinstea de-a muri într-o ţeapă mai înaltă. Peste Dunărea, rămasă fără pază, iarna aşterne pod pentru aprigii călăreţi ai lui Ţepeş, care dintr-un iuruş pustiesc toate raielele de pe malul drept şi ucid peste douăzeci de mii de turci. Vlad scrie despre isprăvile acestea craiului unguresc, şi-i cere ajutor pentru întâlnirea cea mare ale cărei primejdii îl atrag, îl sorb ca vraja unei adâncimi. El spune hotărât craiului că nu se dă în lături din faţa turcilor, ci orice s-ar întâmpla vrea să se bată cu ei, ca să s-aleagă la un fel, că biruinţa lui va fi spre cinstea şi binele tuturor creştinilor, iar „dacă, Doamne fereşte, ne va ieşi rău, şi ţărişoara asta a noastră va pieri, nici Măriei tale nu-i va izvorî de aici vrun folos şi vrun bine, căci ar fi în paguba întregii creştinătăţi”.

Acestea le scrie Vlad din Giurgiu, în frigurile pregătirii, pe la începutul lui februar, anul 1462. Către sfârşitul lui april, Mohamed îşi ridică oastea şi pleacă înviforat spre ţara semeţului ghiaur. — Vlad îl aşteaptă la hotar. Îndărătul lui satele şi cetăţile sunt pustii. Munţii şi codrii tăinuitori primesc iarăşi în buna lor pază pe oaspeţii zilelor de groază. Pândarul de la Dunăre pune străji neadormite pe la vaduri şi trimite iscoade înaintea turcilor. Despre unul din cercetaşii aceştia se povesteşte că, fiind prins şi dus înaintea sultanului, cu toate chinurile la care a fost supus, n-a vrut să spuie nimic de Ţepeş. S-a minunat sultanul şi cică ar fi zis către ai lui: „Într-adevăr tari oameni are blestematul acela de Draculea”.

Pe la începutul lui iunie turcii tăbărăsc lângă Nicopoli. Vlad, de pe celălalt mal, îi vede cum se pregătesc să treacă Dunărea. Arcaşii lui stau la pândă şi cele dintâi bărci care se încumetează să taie latul hotar de apă se prefac, pe la calea jumătate, în năsălii plutitoare. Nu mai târziu, sub pavăza nopţii, se strecoară dincoace o frunte de ieniceri c-o sută douăzeci de tunuri; a doua zi mândrul cuceritor al Constantinopolului se uită cu durere de pe celălalt mal cum fac proaşcă în cei mai scumpi viteji ai lui opincarii lui Draculea. Povesteşte mai târziu un ienicer sârb care a scăpat cu zile din lupta aceea: „Mult se întristă sultanul, văzând de pe malul celălalt bătălia cea mare, şi neputându-ne veni în ajutor, temându-se foarte să nu-şi piardă toţi ienicerii, căci, el, sultanul, nu trecuse încă Dunărea...”

Dar aşezându-şi turcii turnurile şi pornind a bate tot mai înteţit, românii se trag la o parte din ploaia giulelor de piatră, şi, spre malul părăsit de ei, se îndreaptă cu vuiet clocotitoarea mulţime ce izvorăşte de sub zidurile Nicopolii. Vlad înţelege că nu se mai poate măsura c-un astfel de vrăjmaş. De-acum el cere codrului şi întâmplărilor neprevăzute ajutorul pe care Matiaş nu se grăbise a i-l trimite. Cu multă grijă înaintează duiumul turcesc înlăuntrul acestei ţări tăcute, printre copacii vrăjiţi, care, dintr-o clipeală în alta, se pot preface în luptători. Se-mping încet valurile de oameni — pământul parcă se lasă de atâta greutate; de departe s-aude ca huietul mării, freamătul învălmăşit al mulţimii. Înaintea oştirii merge, cu chip că ştie drumurile, zălogul drag sultanului, Radu cel Frumos, vrednic de cea mai înaltă ţeapă a fratelui său.

Dar ce ţară-i asta? întreabă răstit Mohamed. Unde i-s oamenii? Nu văd un târg, nu văd un sat. Şi unde-i vodă cu oastea? Unde-i ghiaurul?

Nu-i liniştea morţii asta, nici încremenirea fricii, e ura la pândă, e răzbunarea care tace ş-aşteaptă.

Nu ştie el, împăratul, câţi din cei de pe de lături, săgetaţi ca din senin, înseamnă cu leşurile lor dâra trecerii lui prin acest pustiu. Şi câţi din sprintenii spahii trimişi în iscoadă, rămân să-şi dea răspunsul pe lumea cealaltă.

Se mişcă încet marea oştire, în mijlocul căreia Slăvitul Slăviţilor, închis în cetatea lui de suliţi, nu poate şti nimic din cele ce se petrec dincolo de zidurile vii care-l păzesc — se mişcă încet căci e norod mult şi-ncărcătură multă, şi locurile-s rele şi zilele sunt de-o zăpuşeală de cad bieţii oameni din picioare, iar noaptea, noaptea când se opresc din mers toate sunt fioroase; pământul geme când bat ţăruşii corturilor, apele şi pădurile şoptesc vorbe nedesluşite, şi mulţi din cei care sapă şanţurile din jurul taberei, cad deodată cu fruntea-n ţărână şi nu se mai ridică.

În una din acele nopţi din îngrijorat popas, târziu, către al doilea schimb de străji s-aude din margine dinspre pădure un strigăt, apoi o salvă de vaiete înfundate, apoi un bufnet în pământ, parcă s-ar fi prăbuşit un mal — pe urmă o clipă de tăcere. Şi deodată, tot dintr-acolo, porneşte o îmbulzeală mare, un vălmăşag îngrozitor de oameni, care se-mping, se strivesc, se ucid între ei, şi nu ştiu ce e, ce s-a întâmplat.

Şi frământarea, zarva asta nepricepută de nimeni, se poartă prin tabără de colo-colo, ca un vârtej al morţii, umbre ciudate alunecă pe dinaintea ochilor ce-n buimăcirea somnului se deschid o clipă şi se reînchid pentru vecii vecilor. Umbrele acestea ce umblă buluc printre corturi, sunt ostaşii crâncenului voievod pe care vrea să-l întâlnească Mohamed, şi cel ce păşeşte înaintea lor, şi scrâşnind îşi taie drum prin mulţime, este însuşi Ţepeş care caută cortul sultanului. Dar iată că trâmbiţi pornesc să sune din toate părţile şi gloatele se dezmeticesc: nestrăbătute ziduri de oameni încremenesc în jurul marelui împărat; tot mai rar se aud zgomotele de luptă, tot mai departe.

Se luminează de ziuă. Turcii dau zor să mai ascundă din morţi, — să nu vadă padişahul ce vraişte şi stricăciune au făcut ghiaurii în tabără. Acum înţeleg ei de ce gemea aşa pământul când băteau seara ţăruşii corturilor.

Departe, în adâncul codrului, în larga poiană ce se umple de soare, Vlad împarte prăzile nopţii la vitejii care i-au mai rămas.

Turcii se năpustesc asupra Târgoviştei, socotind că acolo se va fi întărit Vlad cu oastea lui. Dar găsesc porţile deschise şi cetatea pustie, străjuită numai de sutele de ţepe în vârful cărora putrezesc fraţi de-ai lor, cu Hamza între ei.

De aici, unde să mai meargă? ţara-i deşartă, merindele-s spre sfârşite, drumurile-s grele, oastea-i împuţinată şi ruptă de osteneală.

Şi cât mai e până-n Ardeal, şi câte se mai pot întâmpla şi până acolo?

Mâhnit de-atâta zbucium fără nici o ispravă, împăratul lasă pe Radu cel Frumos să-şi îngrădească el domnia cum o şti, şi se întoarce grabnic pentru a se găti de alte războaie.

Vlad, părăsit de noroc, e părăsit şi de ai lui care, doritori de zile mai liniştite, trec la Radu, domnul cel nou de la care aşteptau mai multă milă. Şi iarăşi ia toiagul pribegiei. Tocmai prin noiembrie capătă de la vechiul prieten Matiaş un mic ajutor de oaste. Pe drum se gândeşte că numai cu sprijinul ungurilor n-are să poată păstra domnia. Deci, oprindu-se în Rucăr, trimite marelui vizir rugă de iertare, legându-se că de aci înainte el va ţinea cu turcii, chiar şi împotriva ungurilor. Scrisoarea cade în mâinile lui Radu, care o trimite lui Matiaş, şi Vlad nu mai apucă domnia, o scurtă şi neînsemnată domnie de trei luni, decât după ce-şi ispăşeşte păcatul acestei vânzări cu doisprezece ani de închisoare.

XIII

Moldova

Sub urmaşii lui Alexandru cel Bun până la Ştefan cel Mare

Viaţa Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. Figurile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiţi şi feciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome spre mândra moştenire părintească se-ndeasă, se-mbrâncesc, se sfâşie fiecare cu boierii lui, fiecare cu proptelele lui, şi, după cum bate vântul dinspre Ţara Leşească sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin iarăşi, zbuciumându-se şi găsindu-şi pieirea în jurul coroanei, ca fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu se mai păzeşte în urmarea domnilor.

Ilie este feciorul cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, fecior legiuit, şi rudă după nevastă cu regele Poloniei căruia-şi închină sabia şi sceptrul, şi cu toate astea nici un an nu poate sta la domnie. Către sfârşitul anului 1433 îl alungă şi-i ia locul frate-său Ştefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul Munteniei. După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar în toate luptele pe care le dă e biruit şi când amândoi se îngrozesc de atâta măcel, îşi întind mâinile spre împăcare peste bucăţile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care şi-o împart ca pe-o moşie a lor. „După aceea, scrie vornicul Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaş-Vodă cu frate-său Ştefan şi s-au împărţit cu ţara. Cetatea Albă şi Chilia şi toată Ţara de Jos s-au venit lui Ştefan-Vodă, iară lui Iliaş-Vodă Suceava şi Hotinul cu Ţara de Sus, zicând că după aceea au fost legătură cu craiul leşesc şi mai mare, şi daruri în toţi anii i-au fost trimiţând Iliaş”.

Iar darurile acelea, şi toată risipa aceea de bani şi de sânge, ca şi toate păcatele boierilor şi domnilor de-atunci, de-atunci şi din alte vremi, le plăteşte tot mulţimea aceea tăcută şi supusă a muncii fără de răsplată şi fără de sfârşit, tot ţăranul acela harnic şi răbdător care, şi atunci şi-ntotdeauna a ştiut păstra întreagă, sub paza jertfelor lui, făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului nostru.

Şi nouă ani stăpânesc Moldova aceşti doi fraţi — „doi domni în ţară săracă”. În toamna anului 1444, pierind Vladislav , craiul Poloniei şi al Ungariei, în marea bătălie de la Varna, rămâne Ilie-Vodă fără ocrotire. Poftit de fratele său în Vaslui, la o petrecere domnească, se duce bucuros, dar abia păşeşte pragul casei unde-l aducea dorul de frate, că patru gealaţi se repăd şi, punându-i un căluş în gură, îi târăsc în fund la vatra cu jăratec, unde îl ţin întins cu faţa în sus şi-i ard ochii cu fierul roşit în foc.

Orbii nu pot domni. Rămâne Ştefan singur stăpân, având pe lângă el un alt frate, Petru, care luase parte la orbirea lui Ilie, şi care se mulţumeşte deocamdată, firimiturile ce se scutură de pe masa domniei. Dar peste trei ani, în ziua de 13 iulie, vine Roman fiul lui Ilie, cu oastea de la Cazimir noul crai al Poloniei şi, lovind ţara pe neaşteptate, prinde pe Ştefan şi-i taie capul. Tânărul Petru fuge în Ungaria, unde Ioan Corvin e mare şi tare, se însoară cu sora acestuia care îmbătrâneşte aşteptând un mire, şi, cu sprijinul puternicului cumnat, ia sceptrul Moldovei. În ziua de 2 iulie 1448 Roman moare otrăvit în drumul spre Polonia. Mamei lui, pribegei Maria, îi mai rămâne un fiu, Alexandru, un biet copilaş de zece ani, care se uită cu ochi mari, speriaţi la mă-sa de câte se aude spunând aceleaşi şi tot aceleaşi vorbe: „Pe tată-său l-au orbit, pe frate-său l-au otrăvit, iar noi umblăm fugari... tu trebuie să fii într-o zi domn şi să ne răzbuni pe toţi”.

Dar craiul Poloniei, nepotul ei de soră, se urneşte cam anevoie, şi tot ar ajuta-o el, dacă nu l-ar chema aiurea griji mai mari, şi dacă n-ar şti că la spatele lui Petru, stă Huniade. Împrejurările însă par mai zorite decât oamenii. Neliniştitul domn al Moldovei, spre a se cumpăni pe tronul ce se clatină sub el, întinde c-o mână cetatea Chiliei lui Huniade, cu alta jurământul de credinţă lui Cazimir, şi, făcându-şi socoteală că-i adoarme pe amândoi, uită că mai e o putere pe care n-o înşeală nimeni: Moartea neaşteptată a lui Petru deschide micului Alexăndrel porţile Moldovei. Între aceşti doi însă cic-ar fi mai stat vreo două luni, un domn de pripas, poreclit Ciubăr-Vodă, despre care închipuirea ce poznaşă spune c-ar fi murit mâncat de şoareci.

Deci în primăvara anului 1449 Maria îşi vede visul cu ochii. Din mijlocul aceloraşi boieri care au stat sfetnici lui Petru, dă acum porunci de domn şi cărţi de judecată plăpânda ei odraslă. Dar nici Huniade nu doarme, nici numărul feciorilor din flori al lui Alexandru cel Bun nu s-a încheiat încă. Şi toamna aceluiaşi an aduce Moldovei voievod nou. Bogdan vine din Muntenia, unde era dus mai de mult; nevasta lui, frumoasa Oltea, e de-acolo, Vlad Dracul ţine pe-o nepoată a lui. În ziua de 12 octombrie se întâlnesc la Tămăşeni, pe apa Moldovei, cele două cete de voinici, a căror vitejie va să hotărască cine să steie domn. Câtă îndârjire trebuie să fi fost de-o parte şi de alta se vede din aceea că, pe câmpul de luptă, cad morţii, peste ostaşii de rând, o mulţime de boieri însemnaţi între care se pomenesc doi vestiţi fruntaşi ai lui Alexăndrel: Oancea Logofătul şi Costea Andronic. „Şi după multă nevoinţă, zice cronicarul, au biruit Bogdan-Vodă pre Alexandru-Vodă”.

Şi iarăşi Maria cu fragedu-i odor fără noroc, cu micul ei cerşitor de domnie, se duce să bată la uşa nepotului Cazimir.

Mulţi din boierii lui Alexandrel se dau acum de partea biruitorului. Dar ce greu se păstrează o coroană bătută de-atâtea vânturi! Nici n-apucă Bogdan a se aşeză bine la domnie şi, lovindu-l pe neaşteptate, trimisul lui Cazimir, cu oaste din Rusia, îi şi răzluieşte cetăţile de sus: Hotinul, Neamţul şi Suceava, pe care i le dă lui Alexăndrel.

„Iară Bogdan, zice vornicul Ureche în graiul lui bătrânesc, fără zăbavă adunând oaste de pe unde au putut au venit şi au scos pre Alexandru-Vodă din scaun şi iar au stătut BogdanVodă în scaun. Deci Alexandru-Vodă au năzuit la leşi şi au făcut jalobă la crai pre Bogdan-Vodă. Iară craiul au făcut sfat ce va face cu această ţară mişcătoare şi neaşezată. Sfătuiau unii de ziceau să scoată domnii, să nu-i mai lese să fie şi să pună giudeţele sale şi să o împartă să facă ţinuturi. Iară alţii ziceau, care erau împotrivă, că mai bine este a se apăra de turci de după păretele altuia decât după al său”.

De părerea asta e şi regele, dar stăpân... „păretelui” aceluia să fie văru-său Alexandrel. Şi, de cum se desprimăvărează, trimite să-i strângă oaste multă din Rusia, şi prinde a face pregătiri mari de război.

Leşii se mişcă încet. Îi mai zăboveşte şi teama, teama de pământul Moldovei, mai mult decât de oamenii ei. Aşa că tocmai pe la strânsul bucatelor, oastea crăiască trece Prutul şi, ocolind pe departe pădurile, înaintează cu grijă şi tot pe locuri deschise spre coclaurile Vasluiului, unde meşterul Bogdan, aşteptându-şi oaspeţii, prefăcuse dealurile în cetăţi şi codrii în oaste.

La începutul lui septembrie năvălitorii întind corturile în valea Lipovăţului. Aici vine o solie de pace din partea lui Bogdan: Să stea el domn peste toată Moldova până va împlini Alexăndrel cincisprezece ani, şi pentru asta se leagă a plăti craiului câte 70.000 de galbeni turceşti pe an. Ochi mari, scânteietori de lăcomie, holbează nobilii castelani şi palatini ai leşilor, când aud ei de atâta bănet. Pacea se încheie în ziua de 5 septembrie. Croită pe trei ani, ea nu ţine decât o noapte. A doua zi în zori oastea craiului e pe drum, bucuroasă de întoarcerea asta neaşteptată, mai mult decât de-o biruinţă. Numai Alexăndrel şi boierii lui sunt amărâţi. El trecuseră pădurea Crasnei de cu seară sub pavăza lui Manuil, pârcălabul Hotinului, care mai luase în grija lui şi carele cu provizii păzite de-o ceată de podoleni. Trecerea le fusese straşnic de grea, şi ţipetele lor vestiseră pe cei din urmă ce gând are pădurea cu ei. De aceea grosul oştirii se varsă acum pe şesul deschis. Ca dintr-o baltă de sânge iese soarele pe măgura din dreapta. Departe, înainte, se saltă ceva în zare, întâi parc-ar fi nişte tufe ce-şi clatină vârfurile în adierea dimineţii, dar se desluşeşte îndată că sunt oameni, oameni mulţi, zoriţi, ce izvorăsc mereu de după muchia dealului. Sunt moldovenii lui Bogdan. În sunetul trâmbiţelor oastea regală se găteşte de luptă. În frunte se aşează opt escadroane de călăreţi. Ei lasă pe moldoveni să se apropie, şi, la cea dintâi bură de săgeţi, plecându-se pe gâtul cailor, se repăd orbeşte cu suliţele întinse. Ca o perdea se trag la o parte boierii călări, şi-n faţa leahului rămân pedestraşii, ţăranii care nu fug de greu şi nu se tem de moarte. În gloata asta vânjoasă, în mulţimea asta, care freamătă din ce în ce mai îndârjită, se prăbuşesc, ca într-o vâltoare, rândurile călăreţilor poloni; unii taie cu coasele vinele cailor, alţii cu furcile, mai lungi decât suliţele, scot ochii năvălitorilor, iar cei mai mulţi îi doboară cu ghioaga. — Pier viteji mulţi de-o parte şi de alta. Trei mari căpetenii ale polonilor cad în luptă, şi toată oastea lor învălmăşită începe a-şi căuta drum de scăpare, când iată că Manuil cu moldovenii lui Alexăndrel vine să smulgă biruinţa din mâinile fraţilor lui şi s-o arunce în partea vrăjmaşului. Zice cu durere cronicarul: „Şi biruia Bogdan-Vodă, de n-ar fi dat ajutor moldovenii lui AlexandruVodă, care trecuse pădurea cu podolenii, pe care îi trimisese cu carele. Aceia s-au vârtejit la război de au dat inimă celorlalţi, ce erau pieitori, şi au împins pre oastea lui BogdanVodă, de unde au prins a fugi şi umpluse pădurile. Şi aşa cu vitejia iar a moldovenilor a rămas izbânda la leşi cei ce pierduse război”.

Seara târziu se mistuie-n codru Bogdan cu ai lui, gata să iasă iar la luptă în revărsatul zilei. Dar oastea craiului toate le-ar da acum să poată face aripi; — „nici au aşteptat de al doilea rând războiul” zice acelaşi cronicar: „Ce numai s-au bulucit dimpreună cu Alexandru-Vodă şi cu toţii s-au tras mai degrabă spre Ţara Leşască”. Ş-acesta e şi singurul rod al biruinţei lor.

Bogdan rămâne domn. Ocrotit de unguri, temut de poloni, viteazul de la Tămăşeni şi de la Crasna cugetă că-ţi poate pune paloşul în cui pentr-o bucată de vreme. Dar iese încă fum de sub mormanul de cenuşă cu tot sângele ce s-a vărsat. O seamă de boieri, dintre bunii sfetnici ai lui Bogdan, îl părăsesc şi fug în Polonia la Alexăndrel. În hrisovul din 31 iulie 1451 prin care domnul întăreşte o danie Mânăstirii Neamţului, nu se mai pomenesc decât şase din boierii cunoscuţi ai Moldovei, în fruntea acestora e Ştefan, fiul iubit al domnului, un tinerel frumos, cu ochii albaştri şi cuminţi, a căror dulce privire e pururea dusă, pierdută în cine ştie ce adâncime de gânduri mari.

Pentru el, pentru mândreţea asta de Făt-Frumos se luptă Bogdan din răsputeri, să-i lămureasc-o ţară. Şi multe greutăţi i se mai pun în cale, iar numărul vrăjmaşilor sporeşte.

E un an încheiat de la cercarea de sânge din valea Crasnei. Trei castelani ai regelui păşesc iarăşi cu oaste spre hotarele Moldovei. Solii lui Bogdan îi întâmpină la Cameniţa, şi, pe când se târguieşte o pace, care tot în aurul moldovenilor ar fi să-şi aibă temeiul, iată că un nou fiu al lui Alexandru cel Bun aduce o dezlegare neaşteptată. Petru Aron cere numai o sută de voinici, pentru a scăpa ţara de Bogdan, şi a netezi lui Alexăndrel drumul la domnie. Învoiala e făcută şi, în seara de 15 octombrie, pe când domnul petrecea la o rudă a sa în satul Răuseni, lângă Suceava, un ropot de călăreţi ş-un zăngănit de arme în curte îngheaţă deodată veselia oaspeţilor. Într-o clipeală uşile sar din ţâţâni, masa e răsturnată, sângele se amestecă cu vinul. Mâini nelegiuite târăsc pe Bogdan afară şi-i taie capul.

Alexăndrel vine cu mama lui la Suceava să culeagă roadele crimei. Dar Petru nu se mai ţine de cuvânt, ci cată să-şi păstreze sieşi sceptrul mânjit de sângele fratelui său. Şi iarăşi Moldova se părăgineşte sub doi stăpâni răi. Boierii ţin mai mult cu Alexăndrel care, pentru a-şi mai ridica o pavăză împotriva lui Petru, se-nchină şi lui Huniade în ziua den17 februarie 1453. Dar copilul-domn s-alege-un stricat şi, ca de un vin tare îmbătat de putere, îşi face duşmani din cei mai buni apărători al lui. Peste doi ani, cei mai mulţi boieri trec de partea lui Petru Aron. O luptă hotărâtoare se dă la Movile în ziua de 25 martie. Învins, Alexăndrel caută adăpost în Cetatea Albă, unde în curând otrava pune sfârşit şi zilelor lui aşa de zbuciumate.

Rămâne Petru Aron domn singur a toată Moldova. Boierii ţării se strâng în jurul lui, Mitropolitul Teoctist îi stă ca cel de mai aproape sfetnic. La 6 octombrie 1455 se închină polonilor, şi hărăzeşte Mariei, să-i fie sprijin şi mângâiere, cetăţile Siretului şi Volovăţul. Iar peste un an, ca să-şi aibă linişte şi din partea îngrozitorului Mohamed, se leagă a-i plăti bir câte 2000 galbeni veneţieni pe an.

Darnic şi-mpăciuitor cu toată lumea, Petru începe a se crede neclătinat în domnie, când iată că, -n primăvara anului 1457 vine, c-o mână de oaste, tânărul Ştefan, feciorul Oltei ş-al lui Bogdan. El vine dinspre Ţara Muntenească.

Voinici lui, tot unul şi unul, îi curăţă drumul cu zborul săgeţilor. În deşert oamenii lui Petru cearcă să-i aţie calea. La Doljeşti, pe Siret, îi pune pe fugă întâiul rând de săgeţi. O nouă ceată trimisă împotrivă-i îl întâmpină la Obric, în ţinutul Neamţului. Un alt rând de săgeţi o împrăştie şi pe aceasta. Voioşi, toţi flăcăii lui Ştefan chiuie, ca după lup, pe urma celor „voinici la fugă” — şi glas din glasul lor prind văile şi apele, şi codrii, ca şi cum toate s-ar bucura de sosirea noului domn. Biruitorul păşeşte hotărât spre Suceava. Înfricoşat, Petru fuge la poloni.

Ridică-te, Moldovo, şi pune veşmânt de sărbătoare. Pentru a primi pe trimisul lui Dumnezeu, pe Ştefan, pe mântuitorul tău!

XIV

Ştefan cel Mare (1457-1504)

„Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare”.
(Cântec vechi)

Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunaţi, ca-n zilele marilor judecăţi domneşti, boierii ţării, curtenii toţi şi feţele bisericeşti cu Mitropolitul Teoctist în frunte, şi norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se opreşte cu arcaşii lui cel ce de două ori şi-a biruit vrăjmaşul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan şi, ridicând spre mulţimea care-l priveşte cu drag, frumoşii lui ochi albaştri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă aşa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Şi toţi într-un glas îi răspund: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!”

Apoi se face linişte. Din cerul limpede al acestei minunate zile de primăvară, o putere tainică, o credinţă nouă pare că se coboară în inimile tuturor.

Lin încep cădelniţele de argint să zornăie; îmbrăcaţi în odăjdii scumpe, preoţii se rânduiesc în cerc, bătrânul Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, şi glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea domnului. În lumina acestei măreţe sărbători, tânărul Ştefan pare un Făt-Frumos, şi toate privirile cată la el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor. Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece domnul călare, apoi se-nşiră boierimea, clerul, ostaşii, şi după ei mulţimea toată se mişcă-ncet, se urcă-încet pe drumul ce se îndoaie la deal, spre porţile cetăţii.

Soarele e la nămezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a încolţirii, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de viaţă proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe văi. În pasul stăpânit al calului, tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se aruncă-n cale — acum alaiul domnesc de-abia se mai urneşte, strigăte de proslăvire izbucnesc din mii de guri, şi toate clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia. Sfântă şi hotărâtoare stă în istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 1457, când din mila Celui de Sus se aşează Ştefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul domnesc de la Suceava.

Multe mai sunt de făcut într-o ţară stricată de atâtea stăpâniri vitrege şi pândită de peste hotare de atâţia duşmani lacomi. În noul gospodar se arată de la început înţeleptul care vede limpede şi departe înaintea lui, cârmaciul iscusit care ştie să-şi potrivească pânzele corăbiei după vânturile ce i se ridică-n cale.

Cu inima lui largă, iubitoare şi fără cămări ascunse, cu firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari, şi mai ales cu minunatul lui dar de a înţelege şi rostul vremii şi sufletele oamenilor ce-l înconjoară, uşor îşi atrage dragostea şi deplina încredere a ţării. El trimite vorbe de pace şi de îmbunare pribegilor înfricoşaţi ce tânjesc încă pe lângă Petru Aron; încetîncet ochii se deschid, sufletele se reculeg şi puterile dezbinate şi risipite ale Moldovei încep iarăşi să se adune laolaltă.

Polonii găzduiesc şi de astă dată pe fostul domn, ameninţând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în Prusia, în luptă cu teutonii. Ştefan trimite peste Nistru o ceată de călăreţi să bântuie Pocuţia şi, până să vie craiul, obişnuit a cere şi primi închinarea domnilor moldoveni, o brumă de-nvoială se încheie între cele două puteri: leşii să nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu mai calce legăturile de supunere, aşezate de înaintaşii cei slabi şi nevolnici ai lui Ştefan.

Văzând că nu mai e nici o nădejde, puţinii boieri ce mai aciurau pe lângă Petru se desfac de el şi se întorc în ţară. Dar ucigaşul lui Bogdan nu-şi poate lua gândul de la domnie. Părăsit de ai lui şi, înţelegând că leşii umblă să se scuture de el, îşi mută cuibul în Ardeal. Ştefan, c-o mână de voinici, se aruncă pe urmele lui şi pustieşte ţinuturile secuieşti, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar. Craiul ungurilor Matiaş Corvin e dus departe să mai vâneze o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii pământului nu se mai satură de putere, şi, cu ochii pe ţara altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să şi-o îngrădească pe-a lor.

Acum, din partea maghiarilor, ştie domnul Moldovei la ce se poate aştepta şi, ca să n-aibă împotriva-i doi vrăjmaşi deodată, reînnoieşte în primăvara anului 1462 legăturile cu polonii, făgăduind solilor veniţi pentru aceasta la Suceava, că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuşi la Cameniţa pentru a depune înaintea regelui obişnuitul jurământ de credinţă. — Dar primejdia temută se ridică din altă parte. Vlad Ţepeş, crâncenul voievod al Munteniei, a tras sabia împotriva marii împărăţii turceşti, şi iată că însuşi puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste îngrozitoare să-l răpuie.

Ştefan nu-i un vânător de primejdii. El nu le stârneşte, nu le caută, şi nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-i de abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e şi el, şi dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, dar peste învăpăierile tinereţii s-au aşezat grijile cele mari ale domniei. Soarta unei ţări, soarta unui neam întreg stă în mâna lui. Răspunderea asta mare şi grea Ştefan o înţelege, cum puţini cârmuitori pe lume au înţeles-o. Toată domnia lui, toată lunga şi neadormita lui domnie oglindeşte, la fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta grijă a răspunderii acesteia. Iată de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l vedem alături de Vlad în războiul cu Mohamed. El nu vrea să arunce soarta ţării lui în jocul primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie părintele şi binefăcătorul lui. Ştefan în războiul acesta, vede vâlvătăile unui foc năprasnic, — şi cel dintâi gând al lui, singurul lui gând, este să smulgă Chilia, să scape din pieire bucăţica asta scumpă, ruptă din trupul Moldovei lui. Şi astfel, la lumina acestor flăcări, vedem o clipă pe acela care mai târziu va fi numit „Spada Creştinătăţii”, luptând alături de ostaşii lui Mohamed împotriva creştinilor, români şi unguri, apărători îndârjiţi ai cetăţii Chilia. Nici turcii însă, nici moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la gurile Dunării. În ziua de 22 iunie o ghiulea zvârlită din cetate, lovind pe Ştefan şi făcându-i o rană grea la gleznă, pune sfârşit acestei lupte nenorocite între domnii aceluiaşi neam. Lui Ştefan însă îi trebuie Chilia. Ţara lui nu poate rămânea deschisă tocmai dinspre cel mai de temut vrăjmaş. Stăpânirea şi paza acestei porţi a Moldovei, spre nesfârşitele căi ale apelor, intră ca o parte de căpetenie în planul de apărare şi de întărire al marelui gospodar. Şi iată că, după trei ani de paşnică străduinţă în dregerea ţării, Ştefan se arată iarăşi în faţa Chiliei. Iarnă fiind, şi Dunărea-ngheţată, cetatea poate fi lovită din toate părţile, — ea se apără vitejeşte două zile, dar la urmă văzându-şi zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalţă flamura păcii şi-şi deschide porţile înaintea biruitorului şi stăpânului ei de azi înainte.

Sâmbătă la 25 ianuarie 1465, cum glăsuiesc izvoadele vremii: „intră Ştefan voievod în cetate şi rămase acolo trei zile petrecând şi lăudând pe Dumnezeu şi îmblânzind oamenii cetăţii, şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe Buhtea şi-i învăţă să păzească cetatea de limbile necredincioase. Şi astfel se întoarse cu toată oştirea sa în scaunul său de la Suceava, şi porunci mitropoliţilor şi episcopilor şi tuturor preoţilor să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut”.

Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, şi-o reluase cu bună înţelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ş-o dăduse-n seama pârcălabului Goian.

S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la început: Moldova reîntărită în vechile-i hotare, boierii ei uniţi sub ascultarea domnului, căile negoţului deschise tuturora, târgoveţii cuprinşi, — ţăranul, uşurat de asupriri, stăpân pe bucăţica lui de pământ şi gata, la cea dintâi chemare de bucium, să-şi ia arcul şi tolba cu săgeţi, merinde-n traistă pentru mai multe zile, şi s-alerge sub steagul domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se pomeneşte încă. Moldova îşi are tot vechile orânduieli, luate de la munteni, care şi ei le-au fost primit în mare parte de la bulgari:

Domnul, voievodul vremilor de sânge şi de foc, — moştenitor de-a dreptul sau ales de boieri — e stăpânul desăvârşit a toată ţara şi peste toţi câţi sunt cuprinşi între hotarele ei. În mâna lui stă cumpăna dreptăţii. Averea şi viaţa supuşilor, de orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui plac. Îşi are, în jurul tronului, sfetnicii lui — boierii de frunte, mitropoliţii şi episcopii -dar, la urma urmei, el hotărăşte, după cum îl taie capul, sau după cum îl povăţuieşte obiceiul pământului, căci pravili scrise nu sunt încă, ci el e „dătător de legi şi datini”, şi vorba lui e sfântă.

Boierii — povăţuitorii satelor dinainte de descălecătoare, ridicaţi fireşte tot din opincă, sunt stâlpii şi fruntaşii neamului: ei poartă slujbele ţării, ei stau în Sfatul domnesc, ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici, şi domnul, pentru credinţa şi destoinicia lor, le dăruieşte urice — moşii scutite de bir, dregătorii bănoase, sate domneşti, şi ranguri mai înalte în treptele boieriei.

Ţăranii — păstorii turmelor şi muncitorii câmpului — sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii şi greul războaielor, ei sunt tăria — temeiul statornic al ţării. Cei mai mulţi şi cei mai puternici sunt răzeşii, moşneni cum se numesc în Muntenia. Ei îşi au pământul din vremi străvechi, şi sunt deplin stăpâni şi pe brazda, şi pe munca lor. Satele scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu şi-au putut plăti dările, sau n-au mai putut trimite călăreţi în război, au fost luate de domn şi ţinute ca sate domneşti, sau dăruite pe la mănăstiri şi pe la boieri, -oamenii lor nu şi-au pierdut pământurile, dar au ajuns clăcaşi, supuşi, legaţi să dea stăpânului zeciuială şi să-i facă muncă „fără soroc”. Ei alcătuiesc gloata pedestraşilor în război şi -când răzeşii mândri şi dârji se mai scutură de unele dări prea asupritoare — tot ei săracii se vând şi le plătesc. Numai pe câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate bunurile păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de ghioagă — şi, pe negândite, ţăranul cel mai scăpătat se pomeneşte umbrit de mila domnească, boierit, înălţat în slujbă, şi dăruit cu moşii. Cu adevărat timp de legende.

Au trecut zece ani. Acum Ştefan, stăpân pe toate puterile ţării, pregătit, aşteaptă. El ştie din ce parte are să se ridice furtuna. De greul dărilor, de urgia ungurilor, de dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar craiul Matiaş vine mai repede şi mai pregătit decât se putea crede. Răscoala e potolită uşor, fără vărsare de sânge.

În inima lui însă rămâne bănuiala că Ştefan n-ar fi tocmai străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor mai are şi alte socoteli de răfuit cu domnul Moldovei. Şi e cine să i le aducă aminte. Matiaş are lângă el pe neastâmpăratul Petru Aron, gata să-şi închine ţara oricui l-ar ajuta să pună mâna pe domnie. Şi Ştefan e un voievod dârz care nu vrea s-asculte de nimeni, şi Moldova cată mai cu drag la poloni decât la unguri, şi oastea crăiască e dorită de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi — deci toate împrejurările îndeamnă pe Matiaş să calce ţara lui Ştefan. — El intră-n Moldova prin strâmtoarea Oituzului; răzbate anevoie, căci drumurile sunt astupate. Şi-i vreme de iarnă şi de nicăieri nu s-aude un glas, nu se zăreşte un fum. Tăcere şi neclintire ca într-o ţară din basme. Săptămâni întregi orbecăieşte astfel înviforatul crai în fruntea celor patruzeci de mii de oşteni, care, şi după socotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decât trebuie pentru deplina îngenunchere a Moldovei. Cu urlete adânci, viscolul spulberă şi duce de colo-colo orbitoarele valuri de zăpadă, şi-n mânia lui pare că însuşi sufletul ţării strigă, ameninţă, loveşte, -pare că luptă oastea nevăzută a lui Ştefan. Nici în Trotuş, nici în Bacău, nici în Roman nu se pomeneşte ţipenie de om. Pe la jumătatea lui decembrie (1467) năvălitorii tăbărăsc la târgul Baia, de unde nu mai au decât o palmă de loc până la Suceava. Regele îşi vede biruinţa la o întindere de mână, şi nici nu vrea să asculte pe solii de pace trimişi de Ştefan. Dar, mai către seară, pe când stau sfetnicii în jurul craiului şi pun la cale soarta Moldovei, vine o şcoală şi-i vesteşte că pădurea de lângă Baia geme de oaste, şi-n luncă, pe şleaul Sucevei, curg şirurile de călăreţi şi nu se mai isprăvesc. Vreme de gândit mult nu e. Numaidecât se aşează „puşti” la intrările cetăţii, şi două sute de voinici s-aleg pentru a păzi viaţa regelui. Oştirea toată e în picioare — tocmită în rânduri, gata de luptă — sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea încărcată de griji a lungilor clipe de aşteptare. Se-ntunecă. Şi nu se simte de nicăieri nici o mişcare, nici un semn. Încep unii să creadă că şi-au făcut spaimă degeaba — când deodată o izbucnire de chiote cutremură noaptea. Până să se dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în uliţele strâmte ale cetăţii se şi-ncinge lupta cu ostaşii lui Ştefan, ieşiţi ca din pământ. La început e zăpăceala şi vălmăşagul întunecimii. Din toate părţile s-aud pocnituri de ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările izbucnesc prin ferestrele şi coperişurile caselor de lemn — şi, la lumina acestor uriaşe torţii, măcelul se arată în toată grozăvia lui: peste băltoacele de sânge, peste trupurile celor căzuţi, luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbeşte unii asupra altora şi, prăbuşindu-se claie peste grămadă, se zvârcolesc, în încleştarea morţii, cu mişcări şi gemete de fiară. Zorii zilei încununează deplina, dreapta izbândă a moldovenilor. Baia rămâne-n paza flăcărilor; pe uliţele ei mii de secui şi de saşi năimiţi de voievodul Ardealului, dorm acum alături cu ei somnul de veci. Ştefan aduce Sucevei lui steaguri ungureşti şi slava biruinţei, în schimbul vitejilor pieriţi. Crainicii călări buciumă-n ţară vestea cea bună. În vremea asta, pe valea Oituzului, o ceată de ostaşi, în neorânduiala trudei şi a fricii, grăbesc spre hotar ducând, în mijlocul lor, un rănit pe targă. Sunt ungurii ce veniseră trufaşi să ia Moldova-n stăpânire, iar bietul rănit dus pe targă „prin poteci ascunse” e însuşi regele Matiaş.

Zice-aicea cronicarul nostru: „Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici, pentru ca s-arate lucrurile omeneşti cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa”.

Ştefan se grăbeşte a întări legăturile cu polonii, ca cel puţin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu făgăduinţa că în curând va veni el însuşi pentru jurământul şi-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta îngâmfare leşească.

Ş-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii lui călăreţi, şi bântuie scaunele secuieşti. Petru Aron iese din ascunzătoare, momit de câţiva boieri, — vulpoi bătrâni, — cu chip că iarăşi îl vor domn. Credincioşii lui Ştefan pun astfel mâna pe ucigaşul de la Răuseni, şi-i taie capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, ascuns între vrăjmaşii ţării lui, ridică o mare grijă de pe sufletul lui Ştefan. S-a stins de acum sămânţa vânătorilor de domnie. A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din toţi urmaşii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel mai greu al ţării lui, să nu mai rămâie decât unul, ş-acela să fie mântuitorul Ştefan.

De pasul şi isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul Ureche: „şi multă pradă şi robie au făcut în Ţara Săcuiască, neavând cine-i sta împotrivă, şi cu pace s-au întors înapoi fără nici o sminteală”.

Ci goana întâmplărilor nu-i lasă clipă de odihnă. De abia soseşte-n Suceava, şi-i vine veste c-au năvălit tătarii. Îndată şi-a strâns iar oastea călăreaţă şi, pân' a nu răzbi flămânzii la lanurile Moldovei, „le-au ieşit înainte la o dumbravă ce se cheamă la Lipinţi, aproape de Nistru, şi i-au lovit cu oastea sa, august 20; şi dând războiul vitejeşte i-au risipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii, şi pre mulţi i-au prins vii şi le luă tot pleanul”. Spun martorii acelor vremi că au căzut atunci şi fiul, şi fratele hanului în mâinile moldovenilor, şi că, trimiţând hanul de peste Volga soli, cu vorbe îndrăzneţe, la Ştefan, acesta a pus de-a omorât în faţa lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lăsat cu zile: „i-a tăiat doar nasul şi urechile şi l-a trimis aşa, să spuie hanului ce-a văzut”.

Acestea se petrec în vara anului 1469. Pe toamnă, după sfinţirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ştefan se-ndreaptă spre ţara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul turcilor, şi duşman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. Îndărătul lui însă stă duşmanul cel mare. Pentru voievodul Moldovei, a lovi pe Radu e a se apăra.

Iarna întinse peste ape podurile ei de gheaţă şi, pe la sfârşitul lui februarie, Brăila, comoara ţării surori, era în flăcări. Radu, cu tot îndemnul şi ajutorul turcilor, nu se bizui să iasă voiniceşte-naintea lui Ştefan. Ci, dibuind drumuri piezişe, urzi cu cei mişei pieirea viteazului. Ştefan simţi mreaja, şi o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui unde-şi ţinea curtenii gata, pândea toate mişcările vicleanului şi, când îl văzu că-şi urneşte oastea spre hotarul Moldovei, întunecat se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre voi a tocmit vrăjmaşul pieirea ţării voastre?” Trei boieri şi-au pus ochii în pământ sub căutătura straşnică a domnului: Negrilă, Isaia şi Alexa Stolnicul. Paloşul gealatului a venit cu o adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei priviri cumplite.

Şi cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, iată că la Soci, în ţinutul Bacăului, îl întâmpină oastea moldovenilor, ieşită pe neaşteptate de după o perdea de codru. Lovitura a fost aşa de repede şi de hotărâtă, că domnul muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea „ruşinoasă dar sănătoasă” i s-a înfăţişat din capul locului cu singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oştirii şi mulţi boieri de seamă rămân în mâinile lui Ştefan, care ştie să dea fiecărui lucru şi fiecărui om ce i se cuvine.

Dar, înteţit de turci, Radu pregăteşte-o năvălire nouă. Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna, şi alta pe Teleajen pentru apărarea Târgoviştei. Domnul Moldovei veghea. — Turcii, în vremea asta, purtau în Asia război cu perşii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii. Acum Ştefan găsise şi domn de pus în locul lui Radu — pe Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult adăpostit la saşi în aşteptarea zilei norocoase. Şahul Persiei, Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei să facă toate chipurile, ca şi ţările creştine din Apus să se ridice împotriva musulmanului, că numai aşa, lovindu-l din amândouă părţile, îl vor putea răpune. Dar ţările din Apus îşi au frământările lor, şi nu văd încă primejdia. — Ştefan o vede. O vede viind, şi-i iese-n cale. — În toamna anului 1473 pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiembrie poposeşte la apa Milcovului, împarte steaguri oştirii şi pune la cale planul de luptă. Domnul Munteniei ştia bine că-i soarta lui în cumpăna războiului acestuia. De astă dată-şi strânse toate puterile şi, cu scrâşnirea celei din urmă-ncordări, se aruncă-n propta duşmanului. Joi, la 18 noiembrie, şi vineri toată ziua, şi sâmbătă până-n noapte, ca doi împăraţi din poveşti, s-au războit înverşunaţii voievozi la Cursul Apei, lângă Râmnicu-Sărat. La urmă Radu rămăsese cu foarte puţină oaste, dar nu se da răpus. Numai când a văzut ş-a văzut că nu mai e nici un fel de nădejde, că din ce în ce mai de-aproape e învăluit în ploaia de săgeţi a moldovenilor, numai atunci a lăsat totul ş-a rupt-o de fugă. Dar Ştefan nu l-a slăbit, ci, adulmecându-l, după cinci zile de goană, l-a împresurat în cetatea cea nouă a Dâmboviţei, pavăza Bucureştilor, unde era acum scaunul ţării. De aici, huruitul s-a strecurat noaptea-n taină, ş-a scăpat la Giurgiu, în raiaua turcilor. Ştefan ridică din cetate pe doamna Maria cu cele două fete, împreună cu vistieria şi cu steagurile pe care nimeni nu le mai apăra şi, încredinţând lui Laiotă domnia şi paza bietei ţări, se-ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruinţei, douăzeci şi opt de flamuri craiului leşesc.

Dar Laiotă nu-i omul pe care-l cereau împrejurare. Şi lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De-abia-mplineşte-o lună de domnie şi e alungat de turci, care-l urmăresc pân' la Bârlad, pustiind totul în cale. Ştefan îl mână-ndărăt c-o ceată de viteji încercaţi. O nouă biruinţă a moldovenilor îi redă domnia. Moartea neaşteptată a lui Radu i-o limpezeşte. — Suflet nevoiaş, doritor de putere, dar înfricoşat de luptele şi primejdiile ei, Laiotă, înţelegând că nu va putea domni împotriva turcilor, părăseşte pe binefăcătorul lui, şi se-nchină sultanului, care, împăcat cu perşii pregătea răfuiala cu voievodul moldovenilor. Împrejurările păreau grăbite. Ştefan îşi întărea străjile Nistrului, pe unde iar îşi cătau vad haitele flămânde ale tătarilor, — când iată că-i sosesc soli de la padişah, cu straşnice porunci: să părăsească numaidecât Chilia şi Cetatea Albă, şi să-şi plătească birul datorit. Pentr-un om ca Ştefan, aceasta nu putea avea decât un singur înţeles şi-o singură dezlegare cinstită: Războiul. Îl prevăzuse, şi-şi luase toate măsurile. Un gând îl mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a ţării lui, era iar în mâinile turcilor. — Pe miriştile uscate, pe sub codrii stropiţi de toamnă cu pete ca de sânge, zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreţi, — o clipă, numai o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de strajă ai cărei pârcălabi plătiră cu viaţa ticăloşia domnului lor, primi veste că turcii, gătiţi de război straşnic, vin prăpăd, şi că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta sodom de oaste.

Vulturul se roteşte deasupra cuibului, când e vremea a vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ştefan la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile dealurilor buciumile cheamă-n toate părţile cu strigări stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Şi cete de călăreţi izvorăsc de prin satele bogate, sub povaţa boierilor ce-şi au partea de cinste, după câţi viteji aduc în luptă. Pâlcuri de plăieşi coboară din munţi, pe drum întâlnesc turme, chervane-ncărcate — băjenia câmpului înfricoşat. Din zori până-n noapte curg spre staniştea oştilor darabani şi glotaşi din Ţara de Sus, bătrâni iscusiţi, cercaţi în războaie şi flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umăr şi căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună şi a dor de luptă...

De la poloni şi de la unguri mai nici un ajutor n-au avut moldovenii, la o cumpănă ca asta. Şi doar de valul ce-nainta, n-avea a se teme numai Moldova.

Ştefan, prin iscoadele lui, ştia toate mişcările vrăjmaşului. Ştia că sunt peste-o sută de mii de turci sub steagul lui Soliman Paşa, şi c-au trecut Dunărea pe la Nicopoli, şi c-au mai luat în drum vreo douăzeci de mii de ţărani români, care vin cu LaiotăVodă să se bată şi ei, săracii, cu fraţii lor moldoveni. Cât au mers prin Ţara Muntenească, turcii au găsit şi conac şi merinde; dar de la Milcov încolo parcă şi vremea s-a schimbat deodată. Zile de moină începură să dezgheţe drumurile, roţile se-nglodau până-n bucşă, în locul târgurilor, în vatra satelor nu se mai vedea decât părăgini şi mormane de moloz înnegrite de fum. Pe la Bobotează au intrat în valea Bârladului, în drumul de şleau ce ducea la Iaşi. De o parte şi de alta erau numai dealuri îmbrăcate cu păduri. Puţin mai în sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul Înalt, unde se varsă gârla Rahovei în Bârlad, valea, mai strâmtându-se, adună ca-ntr-o pâlnie scursorile pripoarelor. Aici, pe-o frunte de măgură, se aşezase Ştefan cu cei patruzeci de mii de ostaşi ai lui, gata de luptă.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de larma duiumului, dar ochiul nu desluşea încă nimic, pentru că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Turcii înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu ştiau unde. — Cercetaşii lor cei nevrednici aduceau veşti mincinoase, cei vrednici nu se mai întorceau. La pod, cum era gloată, se făcu îmbulzeală. Mulţimea se frământa în loc, huind ca marea. Deodată, ca şi cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet s-auzi de sus, şi-n aceeaşi clipală o ploaie de ghiulele căzu peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare, şi săgeţile începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spahiii îşi struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiţi şi de bucium. Ş-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se orbeşte într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii şi n-a mai putut ieşi, iar grosul a dat busna-nainte. Un şuier a săgetat cuprinsul, şi codrul s-a prefăcut în oaste. Cu urlete de fiare, creştini şi turci s-au azvârlit în luptă-nverşunată, şi până către seară nu s-a ştiu ce se va putea alege din vălmăşagul acela îngrozitor. Secuii, când au văzut ce seceriş de vieţi se-ncinge, au rupt-o de fugă. Turcii începeau să se creadă biruitori, când, deodată, însuşi marele Ştefan căzu asupra lor cu cei mai aleşi viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu braţe cu tot. Călăreţii, cumpăniţi în scări de aur, se prăbuşiră sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a văzut vestitul Soliman cât ţine roibul lui la fugă. Dunărea, pragul mântuirii, şi-a avut şi ea, ca de obicei, partea ei de leşuri.

Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar la Vaslui în jurul stăpânului lor, ca fraţii îmbrăţişat cu drag, căci fraţi erau în ceasul acela ţărani, boieri şi domn, şi făcându-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulţumit lui Dumnezeu pentru izbânda aceasta deplină, cea mai frumoasă din frumoasa viaţă a lui Ştefan, şi una din cele mai strălucite în luptele creştinilor cu turcii.

Biruitorul trimise şi craiului leşesc şi celui unguresc parte din pleanul şi din steagurile smulse de la vrăjmaşi. Izbânda aceasta avu un larg răsunet în lume. Şi Ştefan ajunse a fi privit, chiar şi de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l într-o scrisoare „Sabia lui Christos” între alte laude spunea: „Biruinţele tale, înţelepte şi viteze, au adus atâta mărire numelui tău, încât toate gurile îl rostesc, şi toate inimile-l slăvesc”. Iar cel mai priceput cărturar al polonilor, vestitul Dlugoş, martor şi povestitor întâmplărilor de pe atunci, după ce vorbeşte de lupta de la Podul înalt, laudă astfel vrednicia domnului Moldovei: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi atâta ne minunăm! El e cel dintâi între principii lumii, care a dobândit în vremile noastre o biruinţă aşa de strălucită împotriva turcilor. După judecata mea, vrednic e să i se-ncredinţeze prin învoirea tuturor cârmuirea lumii întregi şi mai ales povăţuirea oştilor creştine împotriva turcilor”.

Ci Ştefan nu-şi legă mintea nici de mărimea izbânzii, nici de mulţimea laudelor.

Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-şi ţie oamenii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine greul cel mare. Iar în ziua de 25 ianuarie trimise ţărilor din Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul Mohamed al II-lea pregăteşte să vie el însuşi cu oşti puternice-mpotrivă-i, şi că Moldova, fiind „poarta creştinătăţii”, ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată pe mare şi pe uscat, ca nu cumva păgânul, doborând străjile, să intre-n cetate. Şi, ca să vadă că au cui să încredinţeze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la bătălia din lunca Bârladului: „Când am văzut noi o aşa de mare oştire, ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre, şi i-am stat împotrivă, şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, am biruit straşnic pe acei duşmani ai noştri şi-ai întregii creştinătăţi, şi i-am sfărâmat şi i-am călcat în picioare!”

Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude şi făgăduieli, se mişcau anevoie la fapte. Valul se apropia, şi nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor.

Ce limpede se oglindeşte sufletul neadormitului voievod în scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimişi să ia înţelegere cu împuterniciţii craiului Matiaş, în vederea marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de grijă, parcă şuieră de viforul nerăbdării: „De aceea voi, fără zăbavă, îndată ce veţi vedea această carte, numaidecât să vă sculaţi şi să vă grăbiţi cu solii ce vin împreună cu voi de la regele Matei către noi, şi să mânaţi un trimis grabnic cu scrisorile voastre şi cu ale solilor ce vin către noi, care trimis trebuie să zboare ziua şi noaptea către regele Matei şi să-i deie de ştire aceşti duşmani ai creştinătăţii, şi să-l roage a veni cât se va putea mai repede, ziua şi noaptea, cu toată puterea Măriei sale şi cu toate oştile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim noi şi ţara noastră, călcaţi de aceşti păgâni fără de lege”.

Şi Matiaş dădu numai vorbe acestui om al faptelor... Matiaş, care scria Papei de la Roma şi senatului veneţian, că, prin Ştefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaş care primea bani de la creştinii din Apus, ca s-ajute pe moldoveni în lupta lor cea sfântă şi-i păstră pentru nevoile lui, vicleanul rege, care ştia aşa de bine să-şi tragă laude şi foloase din jertfele altora!... Înaintea senatului Veneţiei, solii lui Ştefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns limpede, cu mândria celei mai curate dreptăţi: „Că Ştefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al ţării şi poporului său”.

Şi în vremea asta, pe când trimişii lui Ştefan cutreierau lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, temutul duşman al întregii creştinătăţi, venea ca o vijelie asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare şi viteaz. Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe ţărmul Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ştefan⁶, căzuse sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia şi Cetatea Albă şi rămâneau ei singuri stăpâni ai Mării Negre. Numai aşa îşi puteau vedea în sfârşit deschisă înainte-le poarta cea mare a Europei. Şi regii Apusului dormeau. Ştefan înţelese că de la ei nu mai avea nimic de aşteptat. Şi ce speranţe-şi pusese el în unirea tuturor creştinilor! Îşi închise în suflet toată durerea acestei amăgiri şi se hotărî să lupte singur, chiar şi în contra soartei de va trebui. Niciodată un viteaz n-a stat mai mândru în faţa morţii.

Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad prietenilor din Braşov: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră, şi mergem asupra turcilor”. Şi pe când Marea descarcă pe ţărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de ostaşi cu împăratul lor în frunte, el se şi înţelesese c-o dumbravă de arini, din bătaia vadului, s-aţie calea năvălitorilor. Îi aşteaptă acolo pregătit de luptă, când deodată veşti sosiră ca-n urma lui ţara e bântuită de tătari.

Cu ce inimă să mai stea bieţii oameni, când se gândeau la cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotaşilor pentru două săptămâni. Domnul rămase numai cu zece mii, — oşteni aleşi, dar..., zece mii. Şi marea oştire a Padişahului s-apropia. „Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim”, zice un martor al acelor zile de scârşnire. Atunci s-a văzut una din jertfele cele mai măreţe ce s-au pomenit vreodată în istoria unui popor. Cei zece mii, care înfăţişau acum toată cinstea neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, se întăriră pe-o măgură deasupra Pârâului Alb din ţinutul Neamţului, într-o pădure de stejari prefăcută-n cetate, după vechiul obicei al ţării, şi aşteptară. Domn şi supuşi ascultau, în faţa primejdiei ce venea, o singură făptură, un singur suflet, logodnic morţii. De data asta Laiotă-şi ducea ocrotitorii încet, pe drumuri ştiute cu teama celui bănuit, cu grija celui păţit. Tocmai către sfârşitul lui iulie codrii Ozanei prinseră a vui de freamătul duiumului turcesc. Funia se strângea la steajăr. Leu şi vânători se simţeau tot mai aproape, şi inimile băteau din ce în ce mai tare. Cetatea Neamţului primi, fără să răspundă, cele dintâi ghiulele ale turcilor. Nu braţe de viteaz, ci mâini lacome de tâlhari se năpustiră-n cuibul părăsit, să caute comori. Cel ce spărsese zidurile Constantinopolului înţelese că aiurea trebuie să fie cetatea lui Ştefan. Ş-o găsi. Însuşi domnul Moldovei i-o descoperi, în dimineaţa zilei de 26 iulie, c-o salvă de săgeţi, după care porniră a bate puştile, de-o parte şi de alta. Multă vreme a stat lupta nehotărâtă; că moldovenii aşa înteţeau cu ghiulele din meterezele lor, cât rânduri peste rânduri cădeau neînfricoşaţii ieniceri, până ce, însuşi sultanul, tremurând de mânie, apucă steagul cel mare în mâna lui de viteaz bătrân, şi-şi năpusti odată toată oştirea într-un iureş năprasnic. Întăriturile se sparseră, mulţimea oarbă năvăli ca un puhoi printr-o ruptură de zăgaz, şi dreptatea îşi îndoi grumajii sub covârşirea puterii. „A rămas izbânda la turci, zice cu durere cronicarul Ureche, şi atâţia de mulţi au pierit, cât au nălbit poiana cu trupurile lor unde a fost războiul, şi mulţi din boierii cei mari au picat, şi vitejii cei buni au pierit cu totul atunci şi, neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au picat, nu fieştecum, ci până la moarte se apăra, nici biruiţi de arme, ci stopşiţi de mulţimea turcilor”. Iar Ştefan, care cu paloşul îşi tăiase drum printre năvălitori, ridicând mai târziu o biserică, pe locul acela de jertfă, numit de atuncea Războieni, spune-n pisanie: „cu îngăduirea lui Dumnezeu, biruiţi fură creştinii de păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni”.

Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crâncena-i ispravă. Merindele se-mpuţinau, căldurile secau pâraiele, cetăţile întărite se apărau cu înverşunare — cinci sute ieniceri pieriră zadarnic sub zidurile Chiliei, — săgeţile arcaşilor nevăzuţi făceau drumurile tot mai temute, ciuma şi foametea vămuiau pe capete, corăbiile ce veneau încărcate cu merinde, fură-nghiţite de valurile mării... Vitejii de la Valea Albă păreau că luptă încă de dincolo de moarte. Padişahul află cu bucurie că e-nspre Dunăre un drum şi mai scurt decât acel pe unde venise. În vremea asta, din zările Vrancei până-n limpezişul Nistrului, lungi chemări de bucium înfiorau tăcerea codrilor; ţăranii se-nturnau sub steag după cele două săptămâni de voie, — oaste nouă se-nchega în jurul voievodului, pe care în ceasul de primejdie munţii, smulgându-l din vâltoare, îl trăseseră la ei ca pe-un copil al lor. Şi câţi dintre păgâni n-apucaseră a trece Dunărea, nici n-au mai trecut-o. — La sfârşitul lui august solul veneţian scria de la faţa locului: „Sultanul a ieşit din ţară, cu cetele sale, fără a fi luat o singură cetate, şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce-a dus cu sine; iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui”.

Peste două luni voievodul Moldovei, cu ajutorul craiului Matiaş, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea nevrednicului Laiotă ş-o încredinţă lui Vlad Ţepeş, neînduplecatul, temutul de-odinioară, care stătuse atâţia ani uitat în închisoarea de la Buda. Planuri mari îşi făceau acum cei doi voievozi pe de-a pururi înfrăţiţi. Dar pe Ştefan îl chemară grabnic grijile ţării lui. Peste podul de gheaţă al iernii, Laiotă se-ntoarse cu oaste-mpărătească, şi Vlad pieri ca un viteaz, alături cu ostaşii lui, în lupta sângerosasă de lângă Bucureşti.

Un şir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul fără de noroc al ţării lui Mircea. În toamna anului 1477 se repezi iar în Muntenia, alungă pe Laiotă şi puse domn în locul lui pe Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş, care peste doi ani se-nchină şi el sultanului. Din nou Ştefan îşi găti oastea, şi-n luna lui august 1481, biruind pe Ţepeluş în lupta de la Râmnicu-Sărat, făcu domn pe Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. Dar era scris, se vede, ca visul lui de a-şi avea un prieten credincios pe tronul Munteniei să nu se poată izbândi. În vara anului 1484, când Baiazid al II-lea, sultanul cel nou, îşi ancoră corăbiile încărcate cu tunuri în faţa cetăţii Chilia, Vlad Călugărul, cap plecat, îi şi veniră grăbit în ajutor cu românaşii lui, ce nu mai ştiau săracii, de-o seamă de vreme, nici pentru cine, nici împotriva cui aveau să-şi încordeze arcurile. Pe la sfârşitul lui iulie, Chilia şi Cetatea Albă erau în mâinile turcilor. Lucrurile s-au petrecut repede, aproape tâlhăreşte. Ca un trăsnet a căzut la Suceava îngrozitoarea veste. Erau bogăţia şi tăria Moldovei acele două scumpe cetăţi, unde străjuiau cei mai destoinici pârcălabi ai lui Ştefan. — În sufletul aprig al biruitorului de la Podul-Înalt scapără gândul unui război norocos. Dar oastea i se împuţinase de atâtea lupte. Cu chiu, cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douăzeci de mii de oameni. Pentru întâia oară simţi cât de îngustă i-e ţara, şi ce mărginite îi sunt puterile pe seama inimii lui mari şi grelelor învăluiri şi mulţimii vrăjmaşilor lui. Bătu iar la porţile creştine, care se deschideau aşa de greu adevărului şi dreptăţii!... Singur craiul Poloniei se lăsă înduplecat. Trufia leşească îşi avu în sfârşit sărbătoarea ei de atâţia ani visată: în cortul de pe câmpul Colomeei, înaintea îngâmfatului rege Cazimir, a îngenuncheat cel mai înţelept domn şi cel mai strălucit viteaz al acelor vremi. Iar pentru ca deşarta mândrie a leahului să fie şi mai mărginită, viclenia a făcut ca, în clipa când Ştefan va pune genunchiul în pământ, cortul să se ridice, şi să vadă toată obştea cine se închină bătrânului rege al polonilor. Ceea ce l-a rănit însă mai adânc pe domnul Moldovei, a fost că, după atâtea umilinţe, nu i s-au dat decât două mii de călăreţi. Atâta, la o adică, iar fi înjghebat şi răzeşii lui. Hotărât, leşii nu-i puteau fi prieteni. La vremea asta ţara era bântuită de turci, care acum, stăpânind cele două cetăţi, îşi încurcau caii pe pământul Moldovei ca pe moşia lor. Ba încă aduseseră şi un vânător de domnie, pe unul Hromot, — să-l puie în locul lui Ştefan. Când s-a întors domnul în ţară, Suceava lui era în flăcări, şi năvălitorii se risipeau spre Dunăre încărcaţi de prăzi. Grabnic luându-i din urmă, ajunse o parte din ei lângă lacul Cătlăbuga, şi tăindu-le calea, îngrăşă brazda de toamnă cu sângele lor. — În primăvara anului următor (1486) veni iar Hromot în fruntea unei oşti puternice. De astă dată îl aşteptă la şcheia, pe lunca Siretului, paznicul Moldovei cu arcaşii lui. „şi dând războiul vitejeşte de ambe părţile, zice cronicarul, într-o luni, martie în şase, au pierdut Hromot războiul şi oastea, mai apoi şi capul”. Dar ce noroc putea izvorî neamului din toate biruinţele acestea? Ştefan nu era un voievod însetat de vâlvă. El nu se gândea la slava şi răsunetul numelui lui, ci la îngrădirea cea bună şi statornică a ţării, la ridicarea poporului căruia domn şi părinte-i era. — Deci cu amărăciune privi în urmă peste mulţimea luptelor prin care trecuse... Unde era Moldova lui, dacă, în toată vremea asta, târgurile şi-ar fi sporit negoţul şi satele gospodăriile, dacă, în loc s-alerge şi să se bată în războaie, boierii ar fi rămas liniştiţi la trebile ţării, plugarii la coarnele plugului şi ciobanii la târlele lor!... Cumpănise el odată lucrurile într-alt fel. În cugetul lui curat împărţise în două, în creştini şi păgâni, şi-şi zicea că el, fiind ostaş al Crucii, va avea, fireşte, dragostea şi sprijinul tuturor acelor pe care-i apăra cu pavăza vitejiei şi jertfelor lui. Vremea însă l-a făcut să cunoască toată adâncimea deşertăciunii şi ticăloşiei omeneşti. Acum judeca limpede, cu „mintea moldoveanului cea de pe urmă”. El era bătrân, ţara ostenită, zilele din ce în ce mai grele. Unde aveau să-l ducă, şi cât puteau să-l mai ţie biruinţele lui! Turcii pierdeau o bătălie, şi ca dintr-un izvor scoteau altă oştire şi porneau altă bătălie. El cu aceiaşi boieri şi cu aceiaşi ţărani duceau greul atâtor războaie, şi numai inima lui ştia cât îl ducea şi cât de scumpă-i era fiecare picătură jertfită unei biruinţe, din sângele sfânt al vitejilor lui, al fraţilor lui. Şi-atunci înţeleptul gospodar al păcii se arătă tot aşa de mare ca şi neînfricoşatul voievod al războaielor: Ca să nu-şi părăduiască ţara, apărând cu vrednicia lui trândăvia altora, se hotărî să puie capăt luptelor cu turcii. Pe vrăjmaşul tare, când nu-l poţi răpune, caută, de ţi-l împacă. Trimise deci sultanului Baiazid birul cerut, îi dete ostatec pe fiul său Alexandru, şi înţelepciunea încheie astfel ceea ce sabia începuse.

Sosi vremea socoteli cu polonii. Vechea datorie, pentru care Alexandru cel Bun primise Pocuţia zălog, ei o făcuseră uitată. Ştefan le-o aminti. În vara anului 1490, curând după ce-a făcut pace cu turcii, lărgi cu spada hotarul Moldovei despre poloni, luând Pocuţia şi punându-şi oaste de pază în cetăţile ei. Peste doi ani, bătrânul Cazimir murind, rege al Poloniei ajunse Ioan Albert, cel mai viteaz şi mai neastâmpărat dintre mulţii lui feciori. El se-nţelese cu frate-său Vladislav, craiul maghiarilor, să ia Moldova şi să aşeze domn, în locul lui Ştefan, pe-un frate-al lor Sigismund. Pielea ursului era tocmită — mai rămânea vânătoarea care nu-i totdeauna cu noroc. Vicleanul rege îşi pregăti oastea şi-şi întinse mrejele. Trimise vorbă lui Ştefan că, îndată ce se va pune-o vreme mai priincioasă, are să vie cu toată puterea lui să-i scape Chilia şi Cetatea Albă din mâinile păgânului. Şi-n vara anului 1497 porni. Dar în loc să pogoare pe drumul ştiut, spre gurile Nistrului, intră în Pocuţia şi, pe sub ochii străjilor moldoveneşti cârmi drept spre Suceava. Ştefan nu era om să-l adoarmă şiretenia leşească. De cu vreme întărise zidurile cetăţii domneşti, pusese apărători destoinici la metereze, iar el se aşezase cu tabăra la Roman. De acolo-şi repezi iscoadele care-aveau nu numai cu ochiul ager, dar şi braţul vânjos — şi de multe ori, pe lângă ştiri, aduceau şi câte-o „prubă” din oastea crăiască. Tocmai pe la sfârşitul lui septembrie îşi întinse leahul corturile în lunca de sub măgura Sucevei. Tunuri mari începută a bate în zidurile cetăţii, de unde veneau săgeţi şi ghiulele, trimise — că parcă aveau suflet. Sileau polonii cât ce puteau, dar nici un spor nu se vedea. Noaptea dregea spărturile zilei, şi cetatea părea un uriaş ce doarme nepăsător de ce se petrece în jurul lui. Numai golurile ce se făceau în rândurile năvălitorilor nu se mai umpleau, şi regele, trufaşul rege, care credea că nici nu va avea nevoie să descalece înainte de a intra biruitor în cetatea lui Ştefan, văzu cu ochii cum i se destramă toate frumoasele-i planuri, cum cu zi şi oastea i-o vlăguieşte, şi pe el îl micşorează în ochii supuşilor lui. După două săptămâni de luptă cu zidurile fermecate, se încredinţă că cea mai bună ispravă ar fi o grabnică întoarcere. Mai ales cu merindele erau pe sfârşite, vremea începuse a se înăspri, şi bietul crai se îmbolnăvise de inimă rea. Moldovenii ziceau că nu-i prieşte ţara. Soli, dintre oamenii fratelui Vladislav mijlociră pacea. Ştefan o primi. Numai ceru ca regele să se întoarne cu oastea tot pe unde a venit — „să nu mai strice ţara pre alt loc”. La porunca plecării, leşii se bucurară ca de-o biruinţă.

Chervanele se-ncărcară cu lăzile în care-şi purtau huzurul oamenii aceia lăfoşi, iubitori de culcuş moale, de arme scumpe şi de haine bătătoare la ochi. Dar caii slăbiţi, drumurile grele, zilele reci şi ploioase ale toamnei depărtau grozav capătul acestei ţări posomorâte. Albert, viclenind înc-o dată, părăsi vadul învoit şi luă calea cea mai scurtă, care nu-i totdeauna cea mai bună. Ştefan însă îl păzea din ochi. Cât îl văzu apucând spre codrul Cosminului, pe drumul ce merge la Cernăuţi, îi şi chibzui răfuiala. El şi ai lui, pe iuţii cai moldoveneşti şi pe drumuri numai de ei ştiute, pornind din Roman, sosiră la Gura Dumbrăvii, cu patru zile înaintea leşilor. Şi cum descălcară, începură pregătirile...

Când s-au apropiat polonii, codrul îi aştepta ca o fiară flămândă cu gura căscată: de-o parte şi de alta, pe toată întinderea şleaului, copacii, cu meşteşug retezaţi, se ţineau numai în coaja dinspre drum. Se cheamă că ei stăteau la pândă întocmai ca oamenii. Iar îndărătul lor, în bezna pădurii, aşteptau neclintiţi voinicii Moldovei. O frântură de oaste crăiască fu lăsată să treacă înainte fără nici o supărare. Prada era prea mică pentr-o aşa de însemnată cursă. Dar când intrară bine în lăuntrul codrului mândrele şiruri de călăreţi înzeuaţi, grosul oştirii, şi craiul, şi carele încărcate cu tot felul de scumpeturi, atunci — atunci un chiot trezi pădurea, şi vraja tăcerii se rupse. Trunchii tăiaţi se prăbuşiră cu zgomot peste mulţimea nepregătită de moarte, şi falnicul rege nu se mai gândi decât la mântuirea propriei lui vieţi. Luă cu el o frunte de călăreţi, şi, apărat mai mult de puterea norocului decât de vrednicia armelor, scăpă cu zile. În urma lui, în adânca vuire a codrului, ghioagele, arcanele şi săgeţile moldovenilor încheiau frumos isprava dreptăţii începută de trunchii stejarilor. În vremea asta, vornicul Boldur, trimis de Ştefan c-o mână de voinici înaintea călăreţilor, ce veneau din Mazovia în ajutorul regelui, le scurtă la satul Lenţeşti, dincolo de Cernăuţi, calea morţii spre care alergau.

„A fost o straşnică vânătoare şi mândru ne-a mai picat în palmă...” glumeau, stând roată-n jurul focului şi socotindu-şi pleanul, hărtaşii lui Ştefan. Îşi primise şi domnul partea lui de plean... A, slovele acelea cusute cu fir de aur, bucăţile acelea de mătase, rupte şi călcate în picioarele cailor — era trufia polonă tăvălită în sânge şi în noroi, — erau steagurile care l-au văzut o clipă-ngenuncheat în cortul de la Colomeea!

„După aceea, zice cronicarul, dat-a Ştefan-Vodă cuvânt în toată ţara să se strângă la Hârlău la ziua sfântului Neculai şi adunându-se într-acea zi cu toţii într-acel loc, făcutu-le-au ospăţ tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi, şi cu daruri scumpe i-au dăruit”.

Mai târziu, închipuirea poporului împodobită c-un adaos de-o nemaiauzită străşnicie povestirea acelei răfuieli: Zicea că Ştefan ar fi înjugat pe poloni la plug, şi, arând cu ei o ţălină din preajma Cosminului, ar fi semănat ghindă, iar pădurii ce s-a ridicat acolo i s-a dat numele de Dumbrava Roşie, în amintirea sângelui din belşug vărsat pe locurile acelea⁷.

Acum Polonia era descoperită: n-o mai apărau porţile zăvorâte ale Chiliei şi Cetăţii Albe. Şi împrejurările se grăbiră a-i arăta ce bună ocrotire îi fusese Moldova — zidul de pază pe care singur a vrut să şi-l dărâme. După „învăţătura” din codrii Cosminului, cum a dat în vară, a suferit trei bântuiri, una după alta. În mai au potopit turcii până la Lemberg, în iunie Ştefan şi-a îngrădit Pocuţia în hotare de foc, în iulie au prădat tătarii. Şi cel ce visase pieirea Moldovei, ceru domnului ei uitarea trecutului, ş-o pace de prieteni buni pentru vremea viitoare. Că mândrul rege se dumerise în sfârşit cu cine are d-a face, se vede, cum nu se poate mai lămurit, din însăşi rostirea păcii, încheiată în primăvara anului 1499:

„Se încheie o pace desăvârşită între Măria noastră şi Prea slăvitul Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, prietenul nostru cel sincer iubit”. Aşa începe învoiala, scrisă în latineşte, dintre cele două puteri.

„Şi iarăşi zice mai jos craiul Ioan Albert, când am vroi noi împreună cu Vladislav, regele Ungariei, a purcede împotriva împăratului turcesc, ne vom înţelege mai întâi cu domnul Moldovei asupra chipului celui mai folositor de a purta războiul, şi atunci Ştefan va veni şi el împreună cu noi împotriva Sultanului; iar dacă, Doamne fereşte, n-ar putea însuşi veni, atunci va merge fiul său cu noi. De asemenea şi noi ne legăm să apărăm pe Ştefan împotriva turcilor”...

Târzie deşteptare! Dacă de la început polonii şi ungurii ar fi ascultat sfatul lui Ştefan, cu totul alta ar fi fost şi soarta ţării lor şi soarta Moldovei. Dar au fost mici la suflet şi regii lor s-au tulburat mai mult de vâlva lui Ştefan, decât de armele turcilor.

Pacea era ea încheiată pe veşnică prietenie, legând adică şi pe urmaşii lor. Şi nimeni n-o dorea mai mult decât Ştefan; căci nimeni n-avea mai multă nevoie de odihnă, şi pentru ei şi pentru ţară. Dar Ioan Albert, craiul cel fără noroc, moare-n vara anului 1501. Şi cneazul Alexandru, fratele şi urmaşul lui, nu vroi să cunoască lui Ştefan nici un drept asupra Pocuţiei. Stăpânul Moldovei însă nu îngăduia să i se rupă bucata aceea de pământ. Era a lui — plătită cu bani şi cu sânge. — Şi, ca să nu mai rămâie nici o îndoială, în toamna anului următor intră iar cu armele în Pochiţa şi, înc-o dată biruitor, pietrui, în vaza bătrânilor, hotarul despre Polonia cu „bourul moldovenesc”.

Asta a fost cea din urmă luptă a lui Ştefan.

Neîndemânările vremii, şi mai ales unele amintiri dintr-un trecut nu tocmai îndepărtat, făcură pe noul crai al leşilor să se mai gândească, înainte de a-şi căuta socotelile cu voievodul de la Suceava.

S-astâmpăr-o toană viforul bătăliilor, şi lanurile Moldovei îşi coc spicele de aur pentru secerătorii ei.

Din jilţul lui de glorioasă odihnă, viteazul cu părul albit în războaie, cuprinzându-şi ţara sub zborul gândului, îşi vedea-n ea toată viaţa lui, desfăşurată-n icoane. Se vede copil, jucânduse cu arcul pe colinele Borzeşilor, apoi călare, cu sufletul aprins de vitejiile basmelor, botezându-şi paloşul în belşugul de sânge de la Tămăşeni şi de la Crasna, — tânăr fecior de domn, ciocnind paharul cu boieri sfătoşi, ce numai la moarte nu se gândeau în noaptea aceea grozavă de la Răuseni, — şi zilele cernite, grijile, frământările de leu închis în cuşcă — durerile în focul cărora se pregătesc în taină toate faptele mari, -apoi primăvara aceea neuitată, biruinţele de la Doljeşti şi de la Orbic, sărbătoarea de la Direptate, cu măreaţa intrare în Suceava, împărţirea steagurilor şi grabnica vânătoare de duşmani de pe pământul Pocuţiei — cea dintâi luptă din lungu-i şir de lupte, ce tot pe pământul Pocuţiei a fost să şi-l încheie. I se pare, ca şi acum ar fi trăit mai multe vieţi. Nu-i vine-a crede că-s numai patruzeci de ani de la bătălia cea fără de noroc de sub zidurile Chiliei. Rana de-atunci, rana de la gleznă ce-n toată vremea asta fusese uitată, tocmai acum îşi deşteaptă durerile, acum se trezesc şi-i cer socoteală şi zilele de trudă, şi nopţile de nesomn, şi toată viaţa lui trăită-n nepreget şi-n lupte. În roate largi îşi leagănă gândul pe deasupra cumpenelor mari: Baia, Lipinţi, Soci, Râmnicu-Sărat Podul înalt. Valea Albă... Revede toate locurile acelea, cu-nfiorarea clipelor deatunci. Nu-s basme, nu-s lucruri visate, ci zbucium şi învăluiri trăite aievea... Mult sânge-a mai băut pământul Moldovei. Numai la Cătlăbuga, în ziua aceea de straşnică răsplătire, cât sânge s-a mai vărsat! Dar la Şcheia, dar în codrul Cosminului... Bătrânul voievod cugetă la cât norod de oaste ar fi, când să se poată ridica odată din morminte toţi câţi au pierit în luptele lui — în cele 36 de lupte, dintre care în 34 a biruit, şi numai în două a fost biruit! Valuri au fost acelea. Şi ţara mică, şi duşmani mulţi, şi ajutor de nicăieri. Şi iată că din toate a ieşit cu bine. După atâtea furtuni zilele acestea de pace îi vin ca o binecuvântare de la Dumnezeu.

Din măreţul asfinţit al vieţii lui priveşte în adâncul veacurilor şi, cu puterea sfatului cuminte, domnind şi dincolo de moarte, îndreaptă destinele ţării pentru vremi şi valuri ce nu-l vor mai atinge: Nu leahului viclean şi nestatornic, nici ungurului asupritor şi lacom, nici tătarului sălbatec să-şi încredinţeze vreodată Moldova păsul şi soarta ei, — ci, la toată primejdia, să ştie că cel mai cinstit prieten şi cel mai bun ocrotitor e turcul, şi sub pavăza puterii lui să stea; căci singură, în calea atâtor vrăjmaşi, greu va trăi...

Vremea a dovedit în urmă cât adevăr era în vorbele lui.

În faţa vlădicilor şi boierilor ţării, puse schiptrul domniei în mâna fiului său Bogdan, şi deplin împăcat în suflet, înseninat de gândul că şi-a făcut toată datoria către ţara şi neamul lui, închise ochii pentru somnul cel de veci în ziua de 2 iulie, anul 1504.

„Domnit-au Ştefan-Vodă, zice cronicarul, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, şi au zidit 44 de mânăstiri şi biserici, şi era însuşi ţiitor peste toată ţara”.

În jalea tuturora, şi cu cea mai mare pompă pe care a văzut-o vreodată Moldova, fu dus de la Suceava la mânăstirea Putna, şi îngropat acolo, sub lespedea de marmoră, pe care singur pusese din vreme să-i scrie, cu-mpodobită slovă şi-n limba sfântă de pe-atunci, gândul acesta curat şi neumbrit de nici o deşertăciune pământească:

„Evlaviosul domn, Ion Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitorul şi ziditorul sfânt lăcaşului acestuia, carele aici zace şi s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7012, luna iulie 2”.

Cu truda lui îngrădise liniştea ţării, şi suflet din sufletul lui dăduse pământului Moldovei, ce-n faţa vrăjmaşului ca un ostaş i-a stat alături. Poporul — de care-l leagă o iubire ce nu cunoaşte moarte — îl aşteaptă să mai vie odată: Are să fie, spun bătrânii, o cumpănă ş-un război cum n-a mai fost de când îi lumea asta, ş-atunci voievodul Ştefan are să iasă din mormânt, călare şi-nzeuat, şi toţi ai lui au să-l cunoască de stăpân şi de mântuitor şi, în toată vremea luptei, el are să aibă iarăşi la dreapta un arhanghel cu sabia de foc, de-or să pice duşmanii înaintea lui de la zece paşi, fără să-l atingă nimeni, şi are să fie o vărsare de sânge, cât să-noate caii până-n piept în valurile roşii; iar la sfârşit au să biruie românii ş-au să rămâie din focul acela tari şi uniţi cu toţii pe veci de veci, — şi numai după aceea va putea să doarmă liniştit, în mormântul lui de la Putna, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

XV

Muntenia (1494–1593)

Toate silinţele marelui Ştefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu aţâţată de bogăţiile ţării ce părea a nu mai avea sfârşit, îşi găsise un minunat ajutor în duşmănia dintre cele două viţe domnitoare ale Munteniei — Basarabeştii şi Drăculeştii. Când a închis Ştefan ochii, în Ţara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul şi urmaşul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca şi tatăl său, îşi închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Îşi aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulţi veniră cu Nifon şi în ţara lui Radu şi, găsind aici îndestulare şi largă dărnicie de la toţi, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit şi alţi fraţi şi tovarăşi în acest binecuvântat pământ al făgăduinţei. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînţelegeri cu domnul, îşi scutură papucii în poarta Târgoviştei şi plecă, blestemând cu foc ţara, din care ieşea încărcat de daruri şi de bani.

Acest Radu, căruia, de către tagma bisericească, pentru binefacerile lui, i s-a zis „Cel Mare”, se stinge în primăvara anului 1508 şi e îngropat la Mânăstirea Dealului, zidită de el, îi urmează un văr al lui, un vrednic fiu al lui Ţepeş, Mihnea cel Rău, care simţindu-şi proptelele slabe la Constantinopol, se face papistaş pentru a căpăta sprijinul ungurilor. Dar cruzimile lui, la care mai mult frica îl împinge, grăbindu-i căderea, — Vlăduţă, fiul cel mai mic al lui Vlad Călugărul, se-nfruptează şi el c-un an de domnie.

În 1512, cântărind mai greu aurul Basarabeştilor, păşeşte la tron peste leşul lui Vlăduţă, evlaviosul Neagoe, fiul fostului domn Laiotă Basarab. Darnic şi iubitor de pompă şi de măriri până la deşertăciune, uitând, ori poate neştiind de unde izvorăsc bogăţiile, milostivul voievod nu vede în toată sărmana lui ţară decât mânăstiri, biserici, podoabe, sărbători şi preoţi. Pe când în câmpiile Valahiei se-njugă vacile la plug şi muncitorii înting în apă sărată mămăliga lor de mei în două cu ţărână, departe, prin limanurile răsăritului, cu bani din ţara acestor săraci, se ridică biserici şi lavre măreţe, ce buciumă noroadelor numele darnicului voievod şi vâlva bogăţiilor lui.

De-atunci s-a pornit închinarea mânăstirilor noastre către cele din răsărit, de-atunci şi puterea egumenilor greci.

Nouă ani a domnit Neagoe Basarab, şi încununare a isprăvilor lui a rămas frumoasa, minunata biserică de la Curtea de Argeş, la sfinţirea căreia se spune c-au venit să slujească o mie de preoţi, cu patriarhul, cu mitropoliţii şi toţi vlădicii din răsărit. — Dumnezeu i-a făcut parte de-un sfârşit vrednic de viaţa pe care-o trăise: A murit în domnie, şi de moarte bună, ceea ce nu se prea întâmplă pe vremile acelea.

Singurul lui fiu Teodosie, pe acre-l hotărâse de urmaş, era un copil de şapte ani. Boierii Drăguleştilor îl alungă, şi-şi pun domn pe Radu Călugărul, un fiu al lui Vlad Călugărul, — când iată că soseşte şi paşa Mohamed-Bey cu oaste-mpărătească. Radu, coborâtor din străbuni viteji, primeşte lupta, şi moare apărându-şi tronul, la care ţinea mai mult decât la viaţă. În vremea asta pierise în împrejurări necunoscute şi micul Teodosie. Atunci Mohamed-Bey îşi aduce aminte că şi el e român, şi încă de viţă domnească — un Basarab turcit — şi, cum avea şi oaste la îndămână şi trecere la sultan, s-aşează el domn în ţara fără stăpân, pe care numaidecât o şi împănează cu slujbaşi turci. Boierii, văzând una ca asta, îşi dau mâna şi cheamă la domnie pe Radu de la Afumaţi, ginerele lui Neagoe Basarab. Un şir de lupte între oamenii acestuia şi oastea lui Mahomed-Bey, se încheie cu biruinţa hotărâtoare a lui Radu, care scapă astfel ţara din pragul pierii.

Toate acestea într-un an se petrec: Neagoe Basarab a închis ochii la 1521, — Radu de la Afumaţi ia domnia la 1522. Se poate vedea numai din întâmplările acestui an, ce vânturi băteau pe atunci şi-n ce vâltoare era apucată mândra gospodărie a lui Mircea. Toate se dărăpănează. Poporul rămâne tot mai în umbră, tot mai departe de viaţă, de rostul, de cârmuitorii ţării. E birnic numai birnicul supus al stăpânirii din care nu cunoaşte decât biciul împlinitorului. Dă cât i se cere, dă ce are, c-aşa-i porunca de sus. Cui să se plângă? De la o vreme, nici nu mai ştie cine-i vodă... Ce-i pasă oii cine-o de duce. Ţara nu mai are oaste. Fiecare domn îşi are legea lui, turci ori greci, — cu ei vine şi cu ei se duce. Nu mai e cinste, nu mai e dreptate; credinţa se clatină vitejia de odinioară ia drumul codrului.

Radu, noul domn se duce la Constantinopol să ceară iertare — iertare pentru că-şi apărase ţara — şi să-şi capete întărirea. Sultanul îl închide şi face domn pe Vladislav din ramura Drăguleştilor. În doi ani, izbutind boierii şi neamurile Radului s-adune banii pe care nu-i mai putea da Vladislav, îmblânzesc inima sultanului, şi vine Radu iarăşi domn. În vara aceluiaşi an (1526), turcii, biruind pe unguri în marea bătălie de la Mohaci, îşi înfig pe meterezele de la Buda flamurile verzi, în faţa cărora va sta un veac şi jumătate îngenuncheată mândria maghiară. — De azi înainte soarta Ţării Munteneşti se cumpăneşte numai la Constantinopol. Acolo se hotărăsc dările, acolo se cumpără şi răscumpără domniile, scurte şi primejdioase domnii, care-s numai sămânţă de vrajbă-n ţară, şi izvor de nenorociri. — Pe Radu-Vodă îl ucid la Râmnicu-Vâlcea boierii Drăguleştilor. Urmaşul lui, unui Moise, fiu al lui Vladislav, piere în luptă cu frate-său Vlad. Pe Vlad îl răstoarnă Vintilă de la Slatina; iar acesta, pentru cruzimile lui, e ucis de boieri la o vânătoare în munţii Olteniei. — Banii egumenului Paisie de la Argeş au darul de a schimba un comanac de călugăr în coroană de domn. Dar iată că se ridică o sumă şi mai mare de bani, şi puterea lor smulge coroana de pe fruntea lui Paisie, ş-o pune pe fruntea unui văr al acestuia, Mircea Ciobanul, feciorul lui Mihnea cel Rău, şi ginerele lui Petru Rareş, domnul Moldovei. Pentru marea lui lăcomie de bani şi multele-i cruzimi, turcii îl scot. Urmaşul acestuia, Pătraşcu-Vodă, fiul lui Radu Paisie, numai pentru că n-a jefuit nici n-a ucis, a rămas în istorie cu numele de Pătraşcu cel Bun. A domnit trei ani, ascultător de poruncile sultanului, ş-a murit în scaun la sfârşitul anului 1557, lăsând doi fii, două figuri luminoase, două fulgere în cea mai întunecată noapte a vieţii noastre: Petru Cercel şi Mihai Viteazul.

Mircea Ciobanul, ridicând haraciul turcesc la 50.000 de galbeni, e din nou domn. Se poartă cu ţăranii ca un tâlhar, cu boierii ţării ca un călău. Moartea lui, în toamna anului 1559, e o adevărată sărbătoare.

Rămâne însă Mircioaea, nevastă-sa, fiica lui Rareş, vestita Chiajna care, în puterea de voinţă şi-n înfruntarea primejdiilor, are ceva din străşnicia bunicului ei, Ştefan cel Mare. Din capul locului apriga femeie ştie să apere cu sabia moştenirea domniei, pentru nevârstnicu-i fiu, Petru Şchiopul. Şi, când plângerile boierilor nemulţumiţi pleacă spre cumpăna de la Stambul, Chiajna aruncă-n celălalt talger două sute de mii de galbeni, şi frageda-i odraslă domneşte încă şapte ani. Dar lăcomia turcilor e sac fără fund. În primăvara anului 1567, Petru, nemaiputând da cât i se cere, e chemat înaintea împăratului, judecat şi pus la închisoare. Chiajna, însă, nu doarme. Prin daruri şi linguşiri, se-mprieteneşte cu femeile sultanului, şi în loc de-un tron capătă două. Trece Petru în Moldova, după mari lupte, şi frate-său Alexandru, cu toată cruzimea lui — căci mereu îl asmuţea mă-sa la fărădelegi — şi cu tot strigătul boierilor, domneşte în Muntenia, adică stoarce poporul Munteniei, zece ani încheiaţi. Asupriţii stărşesc prin a-şi face singuri dreptate. Dar ţara nu răsuflă. Pe treptele pătate de sângele tatălui păşeşte acum fragedul Mihnea, un copil de unsprezece ani, unealtă nouă în mâna iscusită a Chiajnei. Împotriva acestei cumplite femei, care a târât destinele ţării în haremul sultanului, orice luptă pare zadarnică. Boierii, trimişi la Ţarigrad să ceară dreptate, sunt bătuţi cu vergi şi aruncaţi la temniţă. Toate vesteau sfârşitul unui popor fără noroc.

În vremea asta un tânăr frumos ce fermeca lumea cu darul cuvântului său, îşi povestea la curtea regelui Franţei suferinţele prin care trecuse: fiu de domn, rămas orfan de tată la vârsta de zece ani, prigonit, închis, apoi scăpat printr-o minune, şi-a făcut drum cu spada, pe când hrăpitorii drepturilor şi averii lui îl credeau mort: stând în picioare, înalt şi zvelt, rezemat cu cotul pe brâul căminului, cu ochii mari căprii, pierduţi ca-n adâncimea unor basme, tânărul pribeag îşi povestea nenorocirile în divina limbă a lui Dante, şi glasul lui cald, sonor, răsuna ca un cântec în tăcerea evlavioasă a curţii, -neclintiţi în strălucitele lor jilţuri, plângeau ascultându-l vracii Apusului, mândrii sfetnici cu plete albe, şi temuta Caterina de Medicis, şi fiul ei Enric al III-lea, regele Franţei. Străinul acela palid, cu port împodobit, trubadurul acela necunoscut, la care toţi se uitau cu uimire, se numea Petru Cercel, şi era întradevăr fiul unui domn. — De la Paris la Roma, de la Roma la Veneţia, pretutindeni ascultat, crezut, sprijinit cu drag la „dreptăţile” lui, Petru ajunge, cu farmecul cuvântului, să biruie la Constantinopol aurul Chiajnei şi, în vara anului 1583, după multe şi grele tocmeli, e îngăduit să sărute pulpana sultanului şi să-şi primească în sfârşit steagul şi sabia domniei. De poveste a rămas măreaţa plecare a lui Petru Cercel din Ţarigrad: îmbrăcat în hlamidă-mpărătească, şi cu alai împărătesc, în fruntea a patru sute de boieri ş-a tot atâţia turci, viitori mari slujbaşi, trecea mândru prin mijlocul mulţimii ce se îmbulzea să-l vadă; el darnic, strălucitor de fericire, arunca pe la răspântii bani de aur şi de argint, prisos din fericirea lui, şi toţi îl preamăreau cu strigăte voioase.

Dar e un făcut se vede, ca lucrurile pornite cu prea mare vâlvă să n-ajungă departe. Petru luase domnia pe datorie, şi, pe când strângătorii dăjdiilor zvântau ce bruma se mai găsea pe la sate, chiaburul Mihnea cu ceata boierilor nemulţumiţi îl săpau la Constantinopol ajutaţi de vicleşugul Chiajnei. — Atunci a văzut visătorul Petru cât e de grea şi plină de amărăciuni puterea aceea, la care atâta râvnise, pentru care atât se zbuciumase. Peste doi ani fugea în Transilvania c-o mică ceată de ostaşi năimiţi şi 43 de care încărcate cu ce putuse şi el agonisi în scurta şi neliniştita lui domnie. Mihnea, care cunoştea acum bine rosturile pe la împărăţie, făcuse ce făcuse şi dobândise steagul şi sabia, scumpe deşertăciuni, care, de la un cârd de vreme, nici putere, nici vitejie nu mai însemnau. Şi astfel planul lui Enric al III-lea, frumosul plan de a-şi avea o strajă a lui la porţile Răsăritului se sfărâmă odată cu şubreda mărire a „iubitului său văr şi amic”... Un şir de nenorociri se abat asupra lui Petru Cercel de cum trece hotarul ţării, în care n-avea a se mai întoarce: părăsit de al lui, despuiat de avere, aruncat în temniţă, de unde scapă, după doi ani de neînchipuite suferinţi, — pururi încrezător în el; împănând lumea cu scrisorile lui atingătoare până la lacrimi, colindând iarăşi pe la curţile Europei, — ajunge în sfârşit la Constantinopol, unde, cu tot frumosul diamant pe care i-l dă sultanului, e închis în întunericul umed al celor şapte Iurnuri. Visează încă scăparea, — a lui ş-a ţării lui. Acum ar şti el să domnească, să fie bun, să fie drept, să fie harnic — să se facă iubit de popor, ca să fie într-adevăr tare. Sufletul lui de poet se smulge biruitor din mrejele Chiajnei şi din ticăloşiile vremii, şi ca un vultur se ridică peste podoaba de lume ce singur şi-o întruchipează; dar aurul visurilor nu sună, şi lui Petru nu i-a mai rămas decât acest aur. Mihnea vine la Ţarigrad şi-i tocmeşte moartea c-o sută de mii de galbeni sunători. Într-o noapte, în primăvara anului 1590, pe când Cercel aşteaptă minunea scăpării, uşa temniţei se deschide, patru arapi se năpustesc asupra lui şi-l strâng de gât, apoi luându-l pe targă, îl duc şi-l azvârl în mare.

Mihnea mai adaose un bir pe ţară, un nou blestem de bir, căruia poporului neştiind cum să-i mai zică, i-a zis „năpaste”. Dar după un an trebuie să se vadă înlăturat de un fost curelar, Ştefan Surdul care, fireşte, viind mai de departe, plătea ceva mai mult. Mihnea se făcu turc, făgădui marea cu sarea, se legă să-şi prefacă şi ţara în paşalâc, dar toate au fost în zadar. Sultanului îi trebuiau bani, şi, peste alt an, când noul domn, stors şi el, nu mai plăti cât i se cerea, veni altul la rând, un nepot al Lăpuşneanului, din Moldova, unul Alexandru Bogdan — varga lui Dumnezeu. El pare-a fi trimis de soartă înadins pentru a zgudui ţara prin desfrâul nelegiuirilor lui şi a o scoate din răbdări. Ca să poată cumpăra domnia, făcuse la zarafii din Stambul o datorie de patru sute de mii de galbeni. Umblau turcii prin sate, cu pecete domnească, şi iatagane la brâu, de vârau pe bieţii oameni în grozile morţii, că ridicau din bordeiul şi bătătura ţăranului tot ce găseau, şi nu numai lucruri şi vite, dar şi copii începuse a lua, pe cislă-i lua, din zece unul şi tot dintr-ales, să-i vândă ca robi. Pe drumurile mari ce coborau la şchelele Giurgiului, Olteniţei şi Brăilei, zi şi noapte curgeau harabale-ncărcate cu grâu, lână, ceară, suluri de pânză, şi chiupuri pline cu miere, curgeau herghelii de cai, şi cirezi de vite, şi turme de oi, şi pâlcuri de copilaşi aiuriţi de spaimă; — ca prin nişte răni mari deschise curgeau puterile ţării, cu viaţa, cu sângele sfânt al poporului acestuia, a cărui ştergere pe veci dintre popoarele lumii părea acum hotărâtă.

Numai o minune putea să-l mai scape. Pentru-o asemenea minune se cerea un om mai presus de vremile acelea. Şi iată că Dumnezeu, neîngăduind pieirea neamului ce nu-şi împlinise încă chemarea lui pe pământ, i-a trimis pe alesul, pe mântuitorul acela, — pe Mihai Viteazul.

XVI

Moldova sub urmaşii lui Ştefan cel Mare

Gospodăria lui Ştefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria celei mai înţelepte vitejii, şi-n lăuntru întemeiată pe-o ţărănime cinstită, puternică şi mândră, se năruie mai anevoie sub şirul de urmaşi slabi, ca ş-n Muntenia lui Mircea, zburdalnici şi risipitori avutului de-a gata.

Bogdan, în care-şi pusese Ştefan toată nădejdea, se arată stăpânit mai mult de patimile tinereţii lui, decât de grijile ţării. Şase ani se războieşte cu polonii, pentru că nu-l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Şi numai când îl năpădesc tătarii şi-şi vede ţara la aman, îşi aduce aminte de sfatul cel înţelept al părintelui său, şi trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. În ce tărie şi cinste îşi îngrădise Ştefan ţara, se lămureşte din însuşi cuprinsul împărătesc:

1) Poarta cunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi nesupus.

2) „Legea creştinească, ce se ţine în Moldova nu va fi niciodinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea sloboade bisericile sale ca şi înainte.

3) „Poarta se îndatoreşte de a apăra Moldova de toţi cei ce ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care au fost mai înainte, fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere să i se facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau despărţire.

4) „Moldova va fi stăpânită şi ocârmuită după pravilele şi canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puţin.

5) „Domnii vor fi aleşi de norod şi întăriţi de Poartă, ca să stăpânească în cât vor trăi.

6) „Domnii vor fi ocârmuitorii a tot pământul Moldovei, şi vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostaşi cu plata de la sine, până la 20.000, pământeni sau oameni străini.

7) Moldovenii vor putea ţinea şi cumpăra o casă la Ţarigrad, pentru şederea capuchihailor lor, unde vor putea face şi o biserică.

8) „Turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova ori a avea, sau a aşeza, nici a avea sau a face geamii nici într-un chip.

9) „Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul, prin doi boieri ai Moldovei la Poartă 4000 pe galbeni, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare. Acestea toate cu nume de peşcheş adecă dar.

10) La vreme de oştire, domnul Moldovei, asemenea după cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oştile sale la slujba împărătească”.

Bogdan, de rodul acestor aşezări, nu s-a putut bucura. După treisprezece ani de domnie, fără glorie pentru el şi fără noroc pentru ţară, s-a stins pe neaşteptate în primăvara anului 1517. — În pomenirea urmaşilor i s-a zis Bogdan Chiorul: Un cusur al vieţii l-a deosebit mai mult decât faptele. Oasele lui se odihnesc, alături de ale Marelui Ştefan, în mormântul de la Putna.

Rămâne Ştefăniţă, fiul lui Bogdan, un copil de unsprezece ani, care domneşte sub povaţa înţeleptului Arbore până la vârsta de şaptesprezece ani, când după pravilă, putând singur purta domnia, o începe c-o mare nedreptate şi c-un mare păcat: ucide, fără judecată, pe cel ce fusese mai mult decât un părinte, pe sfetnicul Arbore, — apoi ucide şi pe feciorii acestuia, Toader şi Nichita, ca nu cumva să încolţească sămânţa răzbunării din sângele fără vină vărsat. S-au răsculat atunci boierii. Şi, de dreapta lor mânie, l-au apărat ţăranii, în sufletul cărora trăia încă vie şi sfântă amintirea celuilalt Ştefan, a celui mare şi bun şi de toţi iubit. — Dar fărădelegile nasc fărădelegi. Şi gloria bunicului nu putea apăra la nesfârşit ticăloşia nepotului. El poartă steagurile ţării în zburdălniciile tinereţii lui hoinare, — porneşte luptă împotriva lui Radu de la Afumaţi, luptă de nebun pentr-o dragoste nelegiuită, se-nvrăjbeşte cu toată ţara, şi face ca însăşi tânăra-i soţie, soră cu doamna lui Radu, să sfârşească prin a-l urî. De la ea, de la boieri, de la faptele lui i se trage moartea. În vârstă de 21 de ani, când alţii îşi încep viaţa, el şi-o încheie. Ce nu putuse face boierii cu armele lor, făcu stana cu otrava ei.

Un fiu din flori al lui Ştefan cel Mare, Petru al Mariei lui Rareş din Hârlău, îşi rotea de mult gândurile în jurul tronului părintesc. Boierii văzură în el pe mântuitorul lor. Şi n-a fost nici a lor, nici a norodului asupra căruia tot mai greu apăsau domniile. Era un mare viteaz acest Petru Rareş, într-un timp când ţara avea nevoie de-un mare înţelept. Steagurile împărăţiei germane fâlfâiau biruitoare în ţara ungurească îngenuncheată puterii otomane. Petru se aruncă nebuneşte în calea lor; spulberă ca un vifor aşezările secuilor până-n meleagurile Braşovului, sfărâmă sub zidurile Feldioarei oastea împărătească a temutului Ferdinand, şi-nsemnând cu spada-i înţelegătoare hotar nou pe zările Ardealului — atât cât ţine sclipirea unui fulger, — îşi văzu ţara de două ori mai largă. Moldovenii slăveau în el pe Ştefan al lor.

Izbânzile repezi însă îmbată ca vinul cel tare. Viteazul înflăcărat se pogoară din plaiurile Bistriţei în ţara Leşească să reteze cu sabia, udă încă de sângele secuilor, nodul cel de demult încâlcit al Pocuţiei. Un şir de hărţuieli uşoare, din care nu câştigă nimic, se-ncheie cu marea bătălie de la Obertin, unde pierde tot: oastea, tunurile biruinţei de la Feldioara şi — ceea ce-i mai mult decât orice pentr-un viteaz — încrederea-n el şi-n norodul lui; pe urmă, năvălirile polonilor în Moldova, şi goane sălbatice, şi lupte fără cinste — şapte ani de răzbunări, de jafuri, de omoruri, până când însuşi Marele Soliman, învingătorul de la Mohaci, îngrijat de vâlva şi neastâmpărul acestui vajnic domn, se hotărăşte să se ridice şi să vie împotriva-i cu toată puterea lui. — Se vede că regele Poloniei se plânsese de Rareş ca de-o fiară primejdioasă, căci iată ce-i scria sultanul, drept răspuns, în primăvara anului 1538: „Ne scrieţi despre nelegiuirile Valahului a căruia stârpire ne rugaţi a o face, voi de dincolo şi noi de dincoace împresurându-l... Ne-am hotărât a merge împotriva acelui hain, având cu noi o armată pe care pământul abia o poate ţinea”.

Umbra lui Ştefan o fi lunecat măreţ pe dinaintea împăratului, în clipa când a scris rândurile acelea.

Peste două luni Moldova era îngrădită de patru oştiri vrăjmaşe: în fruntea celor 150.000 de turci venea dinspre răsărit îngrozitorul Soliman; pe valea Siretului înaintau zoriţi muntenii lui Radu Paisie, c-aşa era porunca împărătească, — dinspre apus şi miazănoapte curgeau puhoaiele tătarilor ş-ale polonilor. Cine să stea în propta valului acestuia? Boierii, părăsindu-şi domnul, îngenuncheară înaintea turcilor, — ţăranii, fără căpetenii, se mistuiră prin înfundăturile codrilor. Rareş, Domn singur în ţară pustie, văzu prea târziu că „cine seamănă vânt, culege furtună”. Şi, pe când în Suceava închinată, se-ncorona un Ştefan al turcilor, nepot nevrednic al marelui Ştefan, pe când din sfânta moşie a biruitorului de la Rahova, turcii îşi răşluiau tot chinul dinspre Dunăre, din grindul Tighinei până-n gurile Nistrului, urgisitul Rareş orbăcăia fugar prin munţii Neamţului, în căutarea unei trecători care să-l scoată-n Ardeal⁸, căci avea acolo Moldova, din vremea de aur a lui Ştefan, două cetăţi de adăpost, Ciceul şi Cetatea-de-Baltă, hărăzite de Matiaş marelui domn, ca dar de împăcare.

Fugea îngrozit acum şi el de întinderea şi vălvătăile focului ce singur şi-l pusese ţării.

Domnul cel nou, poreclit Lăcustă, pentru că în zilele lui, după atâtea alte nenorociri, au mai năvălit şi lăcustele peste biata Moldovă, domnul cel de turci adus, n-are nici o sfială de oameni, şi nici o milă de ţară. E lacom, e crud, e desfrânat, şi de-o îngâmfare dusă până la nebunie. Domneşte totuşi doi ani. Într-o noapte, boierii îl ucid, chiar în aşternut, pe când dormea în foişorul lui de la Suceava, şi-şi aleg, ei dintre ei, pe unul Alexandru Cornea, „carele fusese atuncea portar la cetatea Sucevei”. În vremea asta Rareş era la Constantinopol, şi pungile cu bani, mai mult decât temenelele şi jurămintele lui, sfârşiră prin a îndupleca inima cea aspră cu ghiaurii a sultanului.

Nici n-apucase bine crainicii a vesti în toate olaturile ţării numele noului domn, şi alt rând de călăreţi porni pe urma lor, cu vestea cea mai proaspătă, care spunea că Petru Rareş a venit cu firman şi oaste „de la împăratu”, că bizuindu-se Cornea a-şi apăra puterea cu putere, i-a ieşit dârz înainte, dar la Galaţi, când să-nceapă lupta, odată l-au părăsit boierii şi s-au tras cu gloatele lor de partea lui Rareş, — unul singur, Pătraşcu, a rămas neclintit pân' la urmă, şi, cu mândria sufletelor mari, s-a împărtăşit cu domnul lui din aceeaşi moarte cinstită.

Îngenunchează şi Moldova, lângă sora ei de mult îngenuncheată.

Rareş, în a doua domnie, sporeşte haraciul la 12.000 de galbeni. — Şi talger cu două feţe — între turcii care i-au dat puterea de azi, şi nemţii care i-o făgăduiesc pe cea de mâine, îşi trăgănează, vro şase ani deşerţi, o nenorocită de domnie fricoasă şi neroditoare.

De-aci încolo, pentru părăduirea ţării, singuri domnii şi boierii ei se fac în mâinile turcilor coadă de topor. Rareş moare la 1546.

Fiii lui se arată şi mai nevrednici de-a purta schiptrul slăvitului lor bunic: Ilie, după cinci ani de stăpânire încărcată de cele mai urâte păcate, pleacă la Constantinopol, unde se leapădă de legea strămoşească şi se face turc. Ştefan, fratele lui, e şi mai ticălos: Un an îşi bate joc de ţară, de avutul, de cinstea, de viaţa oamenilor. Boierii, ne mai putându-l răbda îl ucid într-o noapte de petrecere desfrânată, afară, în lunca de la Ţuţora, dărâmând cortul peste el. Aleg dintre ei pe Joldea, logodnicul domniţei Ruxanda, fiica lui Rareş, — iar boierii fugiţi în Polonia aleg pe unul Petrea Stolnicul, ce zice că ar fi un fiu din flori al lui Bogdan Chiorul, şi-şi ia pentru domnie numele de Alexandru. El intră repede în ţară cu oaste leşească şi, pe când omorâtorii lui Ştefan merg pe Jijia-n sus la Suceava să facă nuntă, iată că sub dâmbul de la Şipote se pomenesc deodată împresuraţi de hăitaşii vornicului Moţoc: Logodnicul Ruxandei ş-al domniei de unde era în culmea fericirii, se pomeneşte legat şi dus peşcheş lui Alexandru, care-l „înseamnă la nas” ca să nu mai poată fi domn, şi-l trimite la călugărie. Boierii se-mpacă. Suceava-şi primeşte voievodul, cu alaiul şi cântările de veselie pregătite celuilalt, şi — doar era pusă la cale ş-o nuntă — logodnica lui Joldea e mireasa lui Alexandru. Taina puterii o ştie: pungi cu aur lăcomiei turceşti, închinări smerite deşertăciunii leşeşti. Aşa stă nouă ani domn Moldovei acest Alexandru Vodă căruia i s-a mai zis Lăpuşneanu, pentru că mama lui era din Lăpuşna.

După el vine un grec viclean, nu zvânturat, Iacob Eraclide Despot, care după ce biruie la Verbia, în valea Jiliei, cu oşti de strânsură, pe domnul cel nepregătit de luptă, potoleşte mânia turcilor c-un spor de haraciu, şi stă doi ani, blestem adus de vânturi pe capul sărmanei Moldove. Zice despre el povestitorul vremii: „...pus-au pre ţară nevoi şi greutăţi mari, bisericile dezbrăca, argintăriile lua şi făcea bani, şi alte multe lucruri fără de cale făcea”.

Străin de legea noastră, aşează la Cotnari, unde erau saşi mulţi, o şcoală protestantă, cu gând, ca prin învăţăturile ei să tragă ţara încetul cu încetul la credinţa aceasta. Mândru şi risipitor, pune bir un galben de casă. Popor şi boieri se ridică într-un singur cuget: în fruntea lor e hatmanul Tomşa. După trei luni de luptă sub zidurile Sucevei, o năframă albă flutură din turn, porţile cetăţii se deschid, şi Despot, părăsit de toţi, iese îmbrăcat în haină domnească înaintea lui Tomşa să i se-nchine. Acesta-l mustră pentru toate nelegiuirile câte le-a făcut, şi, nemaiputându-şi stăpâni mânia, îl izbeşte în faţă cu buzduganul, — atunci mulţimea, ca o fiară scăpată din lanţ, se aruncă asupra învinsului care cade zdrobit sub loviturile miilor de braţe ucigaşe. Dar nici lui Tomşa nu-i ticneşte mărirea. Că vine Lăpuşneanu iar cu steagul domniei, pe care-l plătise la Constantinopol cu două sute de mii de galbeni — bănet de aur în greutate de 500 de oca. „Şi vine hain, răzbunător, cu oaste păgână, însetată de jaf. Orice împotrivire e zadarnică. — „Şi de nu mă va ţara, „eu voiu pre dânsa”, răspunde înviforat solilor ce-i spun că nu-l vor moldovenii. „Şi au oprit pe soli zice cronicarul, şi au trimis hochimurile împăratului la tătari, care îndată s-au pornit, de au acoperit ţara cu un roi până-n Prut, prădând şi arzând”. Tomşa cu vornicul Moţoc fug în ţara Leşească, unde sunt ucişi din porunca regelui, care se teme de întinsa putere a turcilor. A doua domnie a lui Lăpuşneanu ţine cinci ani, şi începe cu acel înfricoşat ospăţ al sângelui, în care patruzeci şi şapte de boieri sunt măcelăriţi sub ochii fulgerători de ură şi de cruzime sălbatică ai domnului. Ca să arate c-a rupt orice legătură cu polonii şi cu trecutul, strămută scaunul domnesc de la Suceava la Iaşi — mai în câmp şi mai aproape de turci, cărora întru atât li-i de supus, încât, ca să li facă voia, pune de dărâmă toate cetăţile şi întăriturile Moldovei, afară de cetatea Hotinului, straja dinspre leşi.

Mai jos decât atât, nu se poate scoborî un cârmuitor de ţară. — Toţi au groază de el. La 1568 cade bolnav. Otrava îi grăbeşte sfârşitul. — Bogdan, fiul şi urmaşul lui, un copilandru de vreo cincisprezece ani, nu se gândeşte decât la jocuri şi la petreceri. Polonii îl prind uşor în mrejele lor, îl împresoară, îi dau sfaturi, şi-l iau, chipurile, sub pavăza ocrotirii lor, care de mult nu mai înseamnă nimic. Patru ani răsună glume şi cântece de veselie în curtea domnească de la Iaşi. Dar într-un revărsat de zi, pe când petrecerea era în toi, şi fericitul domn asculta, cu nesaţ la năzdrăvăniile unui leah bun de gură, iată că soseşte un olăcar c-o veste care curmă deodată hohotele de râs: vin turcii cu voievod nou de la împărăţie. — Tânărul Bogdan fuge cu oaspeţii lui în Polonia. Boierii şi capii bisericii întâmpină cu pâine şi cu sare pe noul domn, pe Ioan Vodă, un fiu din flori al lui Ştefan-Vodă.

E o vreme de viclenii, de cruzimi, de goană oarbă după putere, — după puterea de-a stăpâni mulţimea. Demult nu se mai ştie ce-i credinţa-n Dumnezeu, ori dragostea de oameni, -dreptate nu mai e, şi nimeni nu se mai gândeşte la ziua de mâine. „În Moldova, zice cu multă amărăciune cronicarul, au cei mici despre cei mai mari acest obicei de pier fără giudeţ, fără vină şi fără seamă. Singuri cei mari judecători, singuri pârâşi, şi singuri plinitori legi...”

În privazul acestor cumplite vremi se potriveşte de minune figura înfiorător de-ncruntată a viteazului strănepot al lui Ştefan cel Mare.

El găseşte ţara adusă-n sapă de lemn. Birurile fără nici o socoteală, neînfrânata lăcomie a boierilor şi a călugărilor, careşi împărţeau cu hrăpitorii turci sumanul şi cea din urmă cămaşă a ţăranului, nesăbuita risipă a fostului domn Bogdan, care-şi plimbă deşertăciunea în trăsuri cu şine de argint suflate cu aur, şi lipsa de orice îndurare pentru prostimea tăcută care munceşte şi rabdă şi duce-n spinare nevoile ţării, şi toate ticăloşiile celor de sus, fac viaţa aşa de grea şi de amarnică pe pământul Moldovei, încât mulţi de pe la sate îşi părăsesc buştinele lor şi se duc de trăiesc prin codri ca sălbaticii.

Ioan Vodă, care se aseamănă prin multe însuşiri cu marele-i strămoş, se arată de la început şi rămâne până la sfârşit prieten poporului. El uşurează dările supuşilor, pune rânduială-n biserică şi-n trebile ţării, străşnicind pe cei lacomi şi asupritori, şi curăţind Sfatul de „hicleni”. Pe Ionaşcu Sbierea, unul din cei mai cu vază boieri ai Moldovei, îi ucide chiar în ziua de Paşte. Pe Vlădica Gheorghe îi arde de viu în faţa norodului. Hotărârile acestea repezi descărcate în fulgerarea unei clipe, îl fac temut. Însemnătorii vremii îi tic: „Ioan Vodă cel Cumplit”. Boierii îl ascultă tremurând. Norodul, însetat de dreptate, se uită la el ca la un mântuitor. Împrejurările pun dintr-odată la încercare şi vitejia domnului şi cinstea boierilor şi dragostea poporului.

Chiajna, vestita Chiajna, târguieşte la Constantinopol tronul Moldovei pentru fiul ei Petru şchiopul: Ea se leagă a îndoi peşcheşul. Un sol împărătesc vine şi spune domnului că, dacă nu plăteşte 80.000 de galbeni, e mazilit. Ioan Vodă cheamă sfatul ţării şi-i grăieşte astfel:

„Dragii mei boieri şi voi iubitele mele slugi! Greul de azi întrece toate cumpenele de mai înainte. Lăcomia turcilor cere un haraciu îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbovi a ne stoarce şi mai mult, până ce ne va strânge cu totul, căci asta o vrea păgânul. De nu vom da, ne aşteaptă războiul, stricarea ţării — foc şi sabie. Cugetaţi şi alegeţi.

Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu, ci voi şi ai voştri. Puţin dar mi-ar păsa, de nu m-ar durea inima pentru ţară.

Mi-e milă însă de voi, şi pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăşi.

Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor ca să plece pe vrăjmaş sub picioarele noastre.

Să trăim slobozi, or să ne piară până şi urma noastră. Fiţi cu mine şi izbânda va fi cu noi!”

Duhul marelui Ştefan pluteşte deasupra Moldovei. Şi iată că încep iar buciumele să răsune prelung, să umple văile cu chemările lor adânci, rugătoare, şi iarăşi izvorăsc din codri cete de ţărani, ce roiesc spre tabără cântând:

Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi;
La năvală daţi — Ţara v-apăraţi!...

Iar se-ntâlnesc plăieşii sfătoşi ai Vrancii cu voinicii-nalţi şi mândri ai Orheiului ş-ai Constantinopolului; în fruntea lor păşesc bătrânii voioşi ce-nvârt ghioaga şi trag cu arcul ca-n vremea tinereţii, — mulţi din ei se cunosc de la Feldioara. De pretutindeni vin; ca puhoaiele umflate de ploi se lasă spre Iaşi, unde sporesc mereu tabăra întinsă pe largul neteziş de la Copou. Aici îşi văd stăpânul. Îl văd aievea, călare, îmbrăţişându-şi oastea, cu ochii de părinte, — şi-i văd chipul şi pe banii cei noi ce li se-mpart, strălucitori şi roşii ca focul, cei dintâi bani de aramă ai Moldovei.

Iscoadele aduc veşti că oastea vrăjmaşă a pornit din Nicopoli, şi vine cu Petru cel şchiop să-l aşeze-n scaun. Domnul avea-n tabăra lui o mie de cazaci tocmiţi cu leafă. În mână-nainte cu vornicul Dumbravă să ţie pe oaspeţi de vorbă, până ce-o sosi şi el cu grosul oştii.

Şi pleacă. E o luminoasă dimineaţă de primăvară. — Toate parcă renasc. Bătrânii întineresc la auzul vechiului cântec ce din mii de guri izbucneşte:

Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi
La năvală daţi — Steagul v-apăraţi!...

De la Ştefan nu s-au mai văzut ostaşi mergând cu-atâta drag la luptă.

În valea Siretului pe-aproape de Roman, Ioan Vodă îşi lasă gloatele să vie mai încet, iar el aleargă înainte cu călăreţii. Petru poposise cu oastea în pragul Moldovei, lângă satul Jiliştei, pe apa Râmnei. De-aici trimisese cinci sute de înaintaşi să-i cureţe calea. Dumbravă i-a întâlnit şi i-a curăţit pe toţi. Nebănuind nimic, feciorul Chiajnei îl aştepta, făcându-şi socotelile izbânzii — ş-ale domniei mai ales — când deodată se pomeni cu tabăra învălmăşită ca de-o vijelie năprasnică... Ioan Vodă dintr-o parte, Dumbravă din alta îşi purtau călăreţii cu-atâta iuţeală, încât oastea de şase ori mai mare a lui Petru se simţi cuprinsă de învăluirea morţii ce nu mai îngăduie luptă. Strigăte de groază şi de durere se ridicau din toate părţile, sporind neorânduiala. Peste câteva ceasuri mii de leşuri acopereau câmpul de la Vadul Râmnei. Şi pe când Petru şi frate-său Alexandru, domnul Munteniei, fugeau spre Dunăre c-o frântură de oaste, Ioan Vodă — într-adevăr cumplit de astă dată, trecea ca un vânt de pustiire peste biata ţară lăsată fără strajă. El intră în Bucureşti ca biruitor şi ca stăpân, făcu domn pe Vintilă-Vodă, şi, lăsând întâmplării grijă isprăvilor lui, porni spre Brăila cu înverşunarea sălbatecă a unei fiare flămânde ce-şi adulmecă prada. Acolo fugise Petru cel şchiop, Ioan Vodă îşi năpusti gloatele nerăbdătoare asupra bogatului oraş dunărean, pe ale cărui ziduri flutura, de mai bine de-o sută de ani, steagul turcesc. Lozinca era: „Nici o cruţare şi nici o milă”. Şi n-a fost nici o cruţare. Mulţimea s-a îmbătat de vederea sângelui, şi mai vârtos a bogăţiilor risipite pe uliţi. Ce-a scăpat de sălbătăcia ei, au mistuit flăcările. Petru fugise la Constantinopol. Oşti proaspete de turci şi de tătari veneau dinspre gurile Nistrului în ajutorul Brăilei. Aprigul voievod, cu voinicii lui din ce în ce mai întărâtaţi se aruncă înaintea lor şi le scurtă din drum. Loviţi pe neaşteptate, în preajma Lăpuşnei, tătarii, câţi mai scăpară cu zile, o rupseră de fugă-ndărăt, iar turcii se buluciră în cetatea lor Tighina, sau Benderul, cum îi ziceau ei. Ioan Vodă îi urmări de-aproape, îi văzu cum se strivesc la porţi, înnebuniţi de spaimă, îmbulzindu-se să intre mai iute în cuibul acela păgân pe pământ moldovenesc; scârşnind, se aruncă asupra lor cu toată oştirea, văzduhul se umplu de vaiete, şi zidurile cetăţii, ca de-un cutremur mare, se prăbuşiră peste leşurile apărătorilor ei.

Dar pe când biruitorii îşi împărţeau pleanul şi bucuriile atâtor isprăvi, un călăreţ aduce vestea că vine prăpăd greimea cea de temei a împăratului, Ioan Vodă încredinţând o frunte de oaste pârcălabului Golia, viteaz cercat şi vechi tovarăş de pribegie şi de planuri mari, îi trimise grabnic să-şi arate vrednicia la Vadul Obluciţii, pe unde aveau să dea năvală turcii, iar el se trase-nspre Cahul, unde lacul şi măgurile îi puteau fi de mare ajutor în cumpăna unei lupte. Şi-ntr-adevăr acolo s-a dat lupta cea grozavă. — Golia însă îşi vânduse prietenul, domnul, ţara, pe treizeci de mii de galbeni. Şi turcii trecură Dunărea fără nici o piedică. Ioan Vodă aştepta veşti — îi credea departe, ţinuţi în loc de viteazul Golia, când deodată se pomeni cu duiumul lor întreg, ieşit ca din pământ. Şi lupta începu. Moldovenii, însufleţiţi de izbânzile de până atunci, şi încrezători, ca-ntr-o putere făcătoare de minuni în vitejia domnului lor, puseră-n uimire pe turci cu îndârjirea şi cu nepăsarea lor de viaţă. Îmbătaţi de norocul atâtor biruinţi, îşi făceau o faţă să înfrunte moartea, unii strigau în gura mare că ei sunt solomoniţi, şi nu-i atinge glonţul... „Iară moldovenii, zice cronicarul, stau aşa cum ar hi gătiţi de moarte, iară nu să izbândească; şi multă moarte s-au făcut de ambe părţile, că nu era o călcare pe pământ ce tot pre trupuri de om, şi mai apoi aşa aproape se băteau, că şi mâinile li obosise, şi armele îşi scăpau”.

Pe la nămezi începuse a se mai risipi din desele rânduri mereu împrospătate ale duşmanului. Strigăte de îndemn: Nu vă lăsaţi băieţi! Strigătele din ce în ce mai înteţite însufleţeau pe ai noştri, — când iată că dinspre Nistru sosi, adus ca de-o furtună, Adel-Ghirai, c-o sută de mii de tătari. Prins între două puteri uriaşe, mândrul voievod văzu că nici o minune nu-l mai poate scăpa. Dar nu se gândi o clipă la mântuirea pe care-o poate da fuga. Ci, strângându-şi în jurul steagului ciuruit de gloanţe puţinii tovarăşi ce-i mai rămăsese pentru ceasul cel greu al sfârşitului se sui cu ei pe măgura de lângă Roşcani, şi, îngrădindu-se cu şanţuri, se mai apără de acolo, ca de după zidul unei cetăţi, încă trei zile. În cele din urmă, văzând Ioan Vodă zădărnicia oricărei împotriviri, şi împresurat cum era din toate părţile, că nici merinde, nici apă nu mai aveau ai lui, se închină biruitorului. Ahmet-Paşa îi jurase pe Coran că nici lui, nici vitejilor lui nu li se va face vreun rău. Ura însă birui cinstea, şi găti o moarte cumplită cumplitului domn. El fu legat zdravăn de cozile a două cămile, care, puse pe fugă, îl rupseră-n două. Tovarăşii lui fură ucişi până la unul; şi toată hemesita mulţime a tătarilor se vărsă asupra nenorocitei ţări, pe care o jefui sub ochii noului domn, Petru cel Şchiop.

Aceasta a fost cea din urmă rază de nădejde, cea din urmă sclipire de paloş pentru mântuirea Moldovei.

Petru cel Şchiop a fost de trei ori răsturnat şi pus pe drumuri şi pe cheltuială. Trei domni s-au perindat în zilele pribegiei lui: Ion Potcoavă şi Alexandru, fraţi lui Ioan Vodă cel Cumplit, ş-un fiu din flori al lui Rareş, Iancu Sasu, cel care a pus pe ţară birul văcăritului: din zece vite, una.

Un nou domn — însemna un nou spor de haraciu. Şi numai atât domnia, cât putea plăti, şi cât nu venea altul să dea mai mult. Cel care nu mai era în stare să plătească, dacă nu fugea la timp, se pogora de pe tron în temniţă, sau de-a dreptul în mormânt. Toate datoriile mazilitului cădeau în sarcina urmaşului. Petru cel Şchiop îşi răscumpără domnia în anul 1582, ridicând haraciul la o sută de mii de galbeni.

Ca şi trupul celui din urmă erou, Moldova, se rupse-n două: de o parte domnul, boierii, şi călugării, — de alta, poporul. Între aceste două lumi, din ce în ce mai depărtate şi mai străine una de alta, stă biciul dăbilarilor şi hangerul ienicerilor, -teascul de stoarcere, îngrozitoarea împlinire-a dărilor ce nu mai aveau nici o socoteală. Mai bântuia, în răstimpuri câte-o raită de cazaci ori de tătari, mai zvânta câte-o secetă, -atunci birurile apăsau cu-atâta străşnicie încât mulţi dintre ţărani, uneori toţi gospodarii unui sat, se vindeau cu ocinile şi feciorii lor, se vindeau şerbi, ca să-şi poată plăti dările. — La Constantinopol, înaintea porţilor Marelui Vizir, ienicerii făceau răscoale, unii pentru a-şi aduce, alţii pentru a-şi păstra voievodul lor, datornicul lor — comoara lor — pe tronul Moldovei.

În toamna anului 1591, Petru, înfricoşat de urmările atâtor asupriri pe bietul norod, părăseşte de voia lui domnia şi fuge-n Ţara Nemţească. Tronul e pus la mezat. Aron, un fiu din flori al lui Alexandru Lăpuşneanu, dă un milion de galbeni ş-ajunge domn. El pune cea mai grea dare ce a încercat vreodată îndurarea unui popor: un bou de fiecare locuitor al ţării.

Bogdania cea vestită, mândra ţară al lui Ştefan, prinsă-n vâltoarea pieirii, se ducea tot mai afund, când iată că din mijlocul Olteniei se-nalţă un suflet mare, un voievod fără seamăn al neamului românesc — un arhanghel, care cu sabia-i fulgerătoare, despică-n noaptea cea înfricoşată drumul mântuirii.

XVII

Mihai Viteazul

În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătraşcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia şi dreptatea lui. Bătrânii îşi zic oftând: „Aşa domn să aibă ţară...”

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniştit de vâlva marelui Ban, îi hotărăşte pieirea. Mihai simte şi pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armăşeii lui vodă şi-l aduc la Bucureşti, unde hainul domn îl osândeşte la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă şi fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-şi facă cea din urmă cruce, şi îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credinţă păşeşte înaintea altarului, şi-ngenunchind se-nchină şi făgăduieşte-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela⁹. Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morţii, înfiorat de liniştea măreaţă şi de bărbăteasca frumuseţe a osânditului, aruncă iataganul şi fuge. Mulţimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; şi glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.

Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de la prinţul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii şi stăruinţele unchiului Iani, se face domn. În ziua de 8 septembrie 1593, un ceauş ridică de pe scaun pe mazilitul Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele două corăbii, care purtau destinele Ţării Româneşti, tot atât de zbuciumate ca şi valurile pe care se legănau.

Noul domn era prea mândru pentru a nu simţi apăsarea unei coroane împovărate de atâtea datorii şi prea mult îşi iubea neamul şi ţara, pentru a se lăsa adormit de sclipirea deşartă şi spuma de mulţumiri copilăreşti pe care le poate da o domnie. Pentru el steagul şi sabia pe care le primesc din mâna sultanului Amurat al III-lea nu erau încă semne ale puterii; şi cum puteau fi, câtă vreme turcii se purtau poruncitori prin satele şi târgurile stăpânirii lui, iar el era ţinut să apere şi să ajute pe duşmani şi pe asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. — Răsări-va cândva puterea aceea? — Binecuvânta-va Dumnezeu steagul şi sabia acestei domnii?

Toţi aşteptau. Era în aer liniştea aceea întunecată, apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător de dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga lume creştină, pentru noi mai ales, trebuia să vie.

Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n hotarele Împărăţiei Germane. Unguri aveau în Buda un paşă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund Batori, tânăr fără voinţă, care domnea-n Alba-Iulia cu întărirea şi sub ascultarea sultanului. Polonii păzeau faţă de turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. Românii nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viaţa doar. — Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre careşi îndreptau privirea milioane de creştini asupriţi, nu era omul aşteptării lor. El îşi visa un tron de aur la Constantinopol, şi nu făcea nimic pentru a-şi apăra Viena spre care venea ca un zmeu, împrăştiind moarte şi pustiu în juru-i, războinicul vremii, îngrozitorul Sinan-Paşa. Anul 1593 se sfârşeşte-n sânge. Mihai cată-n roşeaţa acelui asfinţit semnele zilei de mâine.

Puterea năvălitoare a turcilor înfricoşase Europa. Iarna s-a petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la care Papa de la Roma şi împăratul Germaniei chemau de zor pe cei trei domni ai Carpaţilor: Mihai, Aron şi Sigismund. Solii Apusului se-ncrucişau cu soli de la Răsărit. Domnul Munteniei, pe tăcutele, îşi făcea oaste. Al Moldovei, căreia sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-i, — al Ardealului sta la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai mari din grijile şi nevoile celorlalţi. Polonii, chemaţi şi ei, se temeau să rupă cu turcii. Cazacii, doriţi de luptă, şi de pradă, aşteptau cu şelele pe cai, porunca împăratului Rudolf.

Primăvara dezvălea câmpiile şi gândurile oamenilor. Mihai se sfătuise cu ţara, fel şi chip se socotise, — altă cale nu era decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă scrâşniri a celui ce-i prins în încleştarea morţii şi nu vrea să moară.

Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mihai luă înţelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia trecuse-o năvală de tătari, şi cu Sigismund, care-şi precupeţea ajutorul.

Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S-apropia vadeaua haraciului, peşcheşurilor, cu mult mai mari decât haraciul, şi datoriilor de tot felul, vechi şi noi, care erau aşa de multe că, după cum se spunea atunci, „de s-ar fi vândut toţi copii şi toţi oamenii din ţară, nu le-ar fi putut plăti toate...” strângea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai închinarea lui ş-a ţării. Vreme de stat pe gânduri nu mai încăpea: Mihai se legă — va şti el să se dezlege... când îşi va vedea ţara scăpată de turci. — Şi la sfârşitul lui octombrie primul din Ardeal două mii de călăreţi. Tocmai atâţia primise şi celălalt mare viteaz, după închinarea de la Colomeea.

Planul era făcut şi toate erau din vreme puse la cale. În dimineaţa zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata istorie a neamului nostru, toţi creditorii veniţi de la Constantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-i chemase domnul ca să le plătească. Erau turci, erau greci, erau jidovi — ochi lacomi, ochi sclipitori de nesaţul hanului, era fierbere, şi zarvă de limbi amestecate, şi tremur de mâini ce se ridicau, fluturând în aer sineturi şi socoteli nerăfuite de ani îndelungaţi, — căci domnii noi plăteau şi datoriile rămase de la înaintaşii lor. Deodată, la un semn al lui Mihai, cei patru mii de ostaşi ce-nconjurau vistieria, se aruncară, cu setea răzbunării — a răzbunării drepte şi sfinte — asupra acelei turme de cămătari, care înfăţişau cea mai uricioasă şi mai cumplită pacoste a ţării. Ş-a fost o straşnică răfuială... Aşa cum ştie răfui norodul, când îl ajunge cuţitul la os. Toată ziua, şi noaptea până târziu, a fost o adevărată orgie de sânge. Şi nu numai cei prinşi în curtea vistieriei, din care n-a scăpat unul, dar toţi turcii care se aflau statornici sau întâmplător veniţi în Bucureşti, fură ucişi. Spune un povestitor străin că tot în măcelul acela grozav au pierit, în vâltoarea flăcărilor şi două mii de ieniceri cu marele lor Emir, ce-şi aveau de curând aşezarea în casele vistierului Dan. Se mai povesteşte că întâlnind Mihai în vălmăşagul şi năpustirea aceea de lume doi cazaci, care duceau în părângă o desagă cu galbeni, cică i-ar fi oprit şi i-ar fi pus cu binele să-mpartă şi ostaşilor lui din atâta pradă ce le picase, căci tot de la ei săracii şi de la ai lor erau adunaţi banii aceia. — Şi cum de vânt se lăţeşte pârjolul pe-o mirişte uscată, aşa s-au întind numaidecât flăcările răscoalei, de-au mistuit ş-au curăţit, că parcă n-ar mai fi fost de când lumea turci prin ţară. Pretutindeni era înviorare. Se trezea iar în sufletul românilor vechea vitejie din vremea lui Mircea ş-a lui Vlad Ţepeş. Puterea asta proaspătă, neaşteptată, ieşită-n clipa însetării, ca izvorul lui Moise din stânca pustiului, Mihai o ridicase numai cu dragostea lui de ţară şi cu adânca încredere pe care-o avea în poporul lui. Şi ei ştiu să arunce-n cumpăna împrejurărilor c-o aşa potriveală de năzdrăvan şi-n aşa clipe hotărâtoare, încât, în cei opt ani de zile cât a domnit, a lămurit cu strălucirea faptelor lui, ş-a ridicat în cea mai largă vedere a lumii dreptul la viaţă al neamului românesc şi voinţa nestrămutată de a şi-l apăra. Era un om voinic şi vrednic, făcut să stăpânească, — măreţ la înfăţişare, larg la suflet, cumpănit la vorbă şi scump la râs. Gândea repede, îşi lămurea numaidecât gândul cel bun, şi păşea la fapta cu hotărârea deplinei încrederi în izbândă.

După ce-şi curăţi capitala, Mihai se grăbi să limpezească malurile Dunării, care erau cuprinse de turci: începu cu Giurgiul. Lovit în zori, până pe la nămezi oraşul, în care deun veac flutură flamura verde, fu prefăcut într-un cimitir. Numai doi turci, lepădându-şi hainele de pe ei, au scăpat trecând Dunărea înot. Aron-Vodă în vremea asta îşi plivea şi el Moldova lui de pălămidă. Ostaşii celor două ţări petrecură sărbătorile Crăciunului în vajnicul iuruş al morţii ş-al pustiirii, zi şi noapte călări, dezmorţindu-şi din când în când harnicele braţe la locurile ce mistuiau cuiburile turceşti de pe malurile Dunării.

Stambulul era în fierbere. Uimirea, amestecată cu groază şi cu mânie, nu mai găsea blesteme pentru numele celor doi voievozi. Porunci straşnice dădu sultanul. Hasan şi Mustafa-Paşa porniră cu oşti să pună-n locul lui Mihai pe Bogdan, fiul lui Ion Sasul; şi în locul lui Aron pe Ştefan Surdul. Dinspre Banat se pogora hanul cu tătarii lui. Mihai repezi, din tabăra de la Hulubeşti, o frunte de voinici cu fraţii Buzeşti şi cu Radu Calomfirescu să-ntâmpine pe tătari, care-alergau lacomi, târând după ei legaţi de carele pline de prăzi mii de creştini luaţi în robie. Duiumul curgea spre Giurgiu despărţit în trei. Cetele dintâi trimise-nainte ca să deschidă calea biruinţei nu s-au mai întors: S-au lovit în dimineaţa zilei de 14 ianuarie cu străjile lui Mihai la Putinei, ş-acolo au rămas pe veci. Anul 1595 începe bine pentru români. Al doilea rând de tătari fu zdrobit la Stăneşti, unde nepotul hanului rămase pe câmpul de luptă. Toţi robii fură scăpaţi. Hanul, cu grosul oştirii şi cu şase mii de turci, stătu la Şerpăteşti. Punea la cale o bătălie hotărâtoare, când în puterea nopţii se pomeni lovit de însuşi domnul ţării cu toată oastea lui. Un cronicar ungur, uimit şi el de repeziciunea acelui atac, scrie „că Mihai a răpus pe tătari acolo, în timp cât ar fierbe un ou de găină”. De fapt nici n-a fost o bătălie, — că turcii într-o clipeală au fost pe cai, şi pân' la Ruşciuc trecând Dunărea-ngheţată, o fug-au ţinut-o. Iar hanul, în vălmăşagul acelei nopţi grozave, abia putu scăpa cu ceavea pe el. Sute de cai fără stăpân, arme scumpe, care-ncărcate cu prăzi — toată bogăţia de haram a tătarilor, rămase-n mâinile românilor. Şi numaidecât Mihai se-ntoarse asupra celuilalt duşman. Trecând Dunărea pe la Marotin, îl întâmpină înaintea Ruşciucului. Lupta începută din revărsatul zorilor, ţinu până noaptea târziu când românii, deplin biruitori, într-un iuruş năprasnic năvăliră-n Ruşciuc şi, după ce-şi împărţiră bogăţiile oraşului îi dădură foc, în bătălia aceea căzu şi Mustafa-Paşa, alături de cei mai buni ostaşi ai lui. Şi pe când flăcările zbuciumate îşi purtau lumina peste miile de morţi, ca şi cum ar fi căutat pe cineva, — nevrednicul Bogdan, domnul cel fără domnie al turcilor, fugea îngrozit spre Constantinopol. Celălalt vânător, Ştefan Surdul, mai puţin mişcat, pieri în lupta cu Aron la Vadul-Isaccei. Românii băteau acum pe vrăjmaş nu numai cu armele, dar şi cu vâlva puterii lor. — Muntenii coborând, moldovenii urcând lunecuşul Dunării îngheţate, se-ntâlniră încărcaţi de plean, sub zidurile Brăilei: După şaisprezece zile de împotrivire oraşul îşi deschise porţile înaintea biruitorilor.

Sigismund în vremea asta se lăuda în Apus cu isprăvile voievozilor lui de la Dunăre, şi-şi tocmea cu-mpăratul Rudolf îngrădirea unei măriri, pentru care nu făcuse nimic, sau aproape nimic. Din puţinul ajutor pe care-i dăduse celor două ţări, îşi trăgea acum un drept de stăpânire asupra lor. Şi-mprejurările îl slujeau de minune: Apusul, neştiind ce se petrece pe-aci, îl credea puternic. Românii la strâmtoarea care se găseau îşi plecară capul cugetând că va veni ea odată şi ziua socotelilor, Aron, bănuit c-ar înclina mai mult cu polonii, şi cum era înconjurat numai de lefegii unguri, fu ridicat în dimineaţa zilei de 3 mai, şi dus înaintea lui Sigismund, care-l aruncă în închisoarea de la Vinţ, unde pieri otrăvit. Iar cel ce-i mâncase pâinea şi-i cunoscuse mila, fiul de ţigancă Răzvan, ce zicea că-i un fecior din flori al lui Petru şchiopul, şi pe care-l înălţase Aron la rangul de hatman, îi luă locul şi domni, cu numele de Ştefan-Vodă, sub ascultarea lui Sigismund Batori.

Toată mânia turcilor era acum îndreptată asupra lui Mihai. Se făceau pregătiri mari pentru „stârpirea blestematului ghiaur”, ce stă ne'nfricoşaţi în propta celei mai temute puteri de pe pământ. Se vorbea în jurul noului sultan Mohamed, dacă n-ar fi mai bune poate să se-ntrupeze odată la crugul musulman ţara nesupuşilor acelora de la Dunăre, şi să se puie paşi în loc de domni.

Un război straşnic avea să hotărască-n sfârşit de soarta românilor, şi ei, care erau straja de-afară a creştinătăţii, nici un sprijin n-aveau în cumpăna asta de la apărătorii crucii. Leahul ţinea cu turcul; iar împăratul Rudolf lăsă tânărului Sigismund toată grija învăluirilor din Răsărit, ceea ce-i înlesni acestuia să smulgă de la împuterniciţii lui Mihai, acum când îl ştia la aman, închinarea ţării ş-a domnului lor. Cu inima strânsă de durere a trebuit să-şi plece fruntea înaintea trufiei deşerte ş-a celei mai vădite nedreptăţi, cel mai vrednic şi mai viteaz domn şi ostaş al vremii aceleia.

La începutul lui iunie veni din partea lui Sigismund, George Palatici. Banul de Lugoj, luă jurământul domnului şi-i dete steagul şi buzduganul legăturii celei noi, care-ngenunchea pe ţăranul Munteniei, alături de iobagul Ardealului, sub stăpânirea aceleiaşi coroane. Ar fi ştiut el Mihai cum să-i răspundă acelui cuceritor de pe saltea; dar primejdii mai mari şi cercări mai grele chemau aiurea sabia lui.

Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era în faţa Giurgiului, şi mii de salahori zoreau încheierea podului peste Dunăre. Mihai îşi trimisese la Sibiu soţia şi copiii, iar el cu cei zece mii de ostaşi trudi s-aţie calea potopului, până-i va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar în Ardeal, era nuntă mare, şi mirele Sigismund numai la război nu se gândea în vremea asta. Şi doar acum se cheamă că era ţara lui aceea pe care-o apăra Mihai.

După vro trei săptămâni de hărţuieli uşoare în preajma Giurgiului, domnul românilor ştia lămurit că Sinan-Paşa are cu el peste o sută de mii de ostaşi, că orice încercare ar mai face, ca să-l ţie-n loc, ar fi nu numai zadarnică, dar chiar primejdioasă, şi că, nemaiavând ce aştepta din Ardeal, toată nădejdea trebuie să şi-o pună în oamenii lui, care de toţi cu cei veniţi de peste Nistru şi de peste munţi „pentru vestea marii lui vitejii ş-a dărniciei lui multe”, erau acum vro şaisprezece mii: zece mii pământeni, restul ardeleni şi cazaci. Despre o luptă în câmp deschis nici nu putea fi vorba. Dar nici ţara nu putea fi lăsată pradă năvălitorilor, fără a se cerca mai întâi tot ce omeneşte era cu putinţă pentru mântuirea ei. O minune mare, sau — o jertfă mare. Dumnezeu a vrut şi de data asta, să se-mplinească minunea cu cei ce erau gata de jertfă.

Mihai, trăgându-se noaptea din faţa vrăjmaşului, se aşezase cu oastea într-un loc bun, pe care şi-l ochise el din vreme cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti. Acolo avea dealuri, izvoare, mlaştini ascunse, un pod de bârne peste apa Neajlovului, strâmtoare, crivină şi codru, — codrul prieten de zile grele şi cel mai bun tovarăş de luptă al românului.

Sinan, bătrânul puternic, despre care turcii ziceau că-i vulpe-n pace şi leu în războaie, trecuse-acum Dunărea şi-nainta spre Bucureşti, unde i se spusese că s-a închis ghiaurul cu toată oastea şi-l aşteaptă gata de luptă. — În ziua de 12 august, către scăpătatul soarelui, poposi-n marginea şesului de lângă vadul Călugărenilor. Se vedea înainte codrul posomorât şi poarta de-ntuneric pe unde s-adâncea drumul între cele două dealuri. Turcii cătau cu grijă într-acolo. Noaptea curgea încet, încărcată parcă de primejdii. Sinan aştepta veşti ce nu-i mai soseau — iscoade după iscoade porneau zorite, şi nu se mai întorceau. De mânecate potopul prinse-a se urni greoi înainte. Cele dintâi rânduri se rupseră-n două, apoi în patru, ca să-şi facă loc pe valea din ce în ce mai strâmtă. Sinan, călare, privea cu mândrie la fluviul acela de vieţi. A lui era toată puterea aceea şi cântec de biruinţă-i cânta hreamătul ei, în aerul proaspăt al acelei dimineţi de vară. Dar faţa viteazului bătrân se-ntunecă deodată. Ca un vârtej năprasnic învălmăşise rândurile dinainte şi valea prinse-a vui de strigătele morţii. Războiul era început. Tot codrul părea că se prăbuşeşte peste clocotul năvălitorilor înghesuiţi la strunga vadului. Sinan, spumegând de mânie, îi îmboldea din urmă ca pe vite, blestemând pe fricoşi, strigând vitejilor să-şi taie drum cu sabia şi să treacă înainte. Încet duiumul răzbătea-nghesuindu-se ca-ntr-o pâlnie între cele două dealuri. Pe la nămezi toată greimea era dincolo de pod, când deodată o nouă vijelie de călăreţi o izbi în faţă — grindină orbitoare purtată de însuşi Mihai, ce, cu securea smulsă din mâna unui ostaş, croia pârte largă-n gloata vrăjmaşă. Strigăte de trâmbiţi, izbucnind din tainiţele codrului, sporiră spaima năvălitorilor care, buimăciţi lovind în bobote, începură să dea îndărăt. Înviforat, bătându-i cu topuzul, Sinan îi îmbrâncea orbeşte-nainte peste mormintele de leşuri. Cai şi oameni se zvârcoleau în mlaştinile cruntate de sânge. Şiruri proaspete izvorau mereu în faţa aceloraşi viteji neobosiţi. Deodată un lung vaiet izbucni din mii de guri. Steagul, steagul cel mare al Profetului căzuse-n mâinile românilor. Vestea străbătu ca un fulger, şi cu ea groaza cu mult mai întunecată decât a morţii. În deşert mai cerca Sinan să poruncească. Mulţimea, dând busna peste el, în fuga-i nebună, îl trânti de pe pod cu cal cu tot. Doi credincioşi l-au scos din mocirlă şi l-au dus pe braţe. În urma lor podul se prăbuşi trosnind sub greutatea gloatei înghesuite, şi-n locu-i crescu numaidecât între cele două maluri ale Neajlovului, un pod de leşuri peste care se-mbrânceau afară în larg turcii goniţi din urmă mai mult de spaima lui Mihai decât de oastea lui. Şi ce de plean căzu în mâinile românilor!

Noaptea aduse biruiţilor scăpare, biruitorilor odihnă.

Pân' a nu se lumina de ziuă, domnul ţinu sfat cu ai lui. Turcul putea primi din ceas în ceas oştire nouă: era balaurul căruia-i creşteau capetele tăiate. Şirurile românilor însă nu se mai întregeau. Înc-o bătălie — ar fi fost risipa isprăvii mântuitoare pentru care jertfise atâtea scumpe vieţi. Fu hotărâtă retragerea în munţi până la sosirea oştii lui Sigismund. Şi-n revărsatul zorilor, pe când Sinan îşi dregea rândurile pentr-o nouă luptă. Mihai, ridicând tabăra, zbura cu vornicii lui la munte. În urma lui, Bucureştii şi Târgoviştea, oraşe aproape deşerte, se-nchinară fără nici o împotrivire turcilor care, bucuroşi c-au ajuns cu bine pân' aici, nu găsiră cu cale să urmărească pe Mihai mai departe. Biruitorul de la Călugăreni se aşezase pe Dâmboviţa în sus, la Stăneşti, în una din acele măreţe întărituri de stânci, care-au fost pururea pavăză celor puţini împotriva celor mulţi. De-aici mai da câte-un iuruş prin cârdurile turceşti ce roiau pe vale, flămânde de pradă. Dar zilele treceau şi oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba şi din câţi avea-n tabără se mai rupseră. Moldovenii care-i erau ca o mână dreaptă, plecară chemaţi grabnic de învăluirile ţării lor: Ştefan Răzvan, ocrotitorul ungurilor, nu mai era domn. Boierii pribegi în Polonia ridicaseră-n locu-i pe Irimia Movilă, cu voia şi sprijinul leşilor, — nu era viţă de domn, dar avea cele mai frumoase moşii din buna ţară a lui Ştefan cel Mare¹⁰.

De-abia pe la începutul lui octombrie sosi şi multaşteptatul Sigismund cu oastea lui în tabăra de la Stăneşti. El se mişcă încet, şi se hotăra greu la luptă. Mihai sta pe jăratic. Când, peste-o săptămână, pornir-amândoi spre Târgoviştea, Sinan, bătrân cuminte, se retrăgea spre podu-i de la Giurgiu, lăsând Târgoviştea întărită de el în grija paşalelor şi dând foc Bucureştilor mai greu de apărat. Marele vizir plecase la timp. Creştinii după ce trecură prin sabie pe turcii rămaşi de pază în Târgovişte, grăbiră să-l ajungă din urmă. Apucară dincoace, pe malul Giurgiului, numai coada oştirii şi „calabalâcul” lui, vite, cămile-ncărcate cu tot felul de bogăţii; mai era şi mulţime de robi, peste cinci mii de români, care căzură în genunchi, plângând de bucurie, când văzură steagurile mântuitorului Mihai. Sinan, care scrisese la Constantinopol minuni despre grozavele lui isprăvi, avu durerea de a privi de pe celălalt mal cum se prăbuşesc peste apărătorii lor zidurile celor din urmă întărituri ale turcilor, sub vajnica năvală a creştinilor biruitori.

Astfel se sfârşi marele război al celui mai puternic şi mai temut vrăjmaş al crucii, venit cu straşnică hotărâre de data asta să prefacă pentru totdeauna ţările române în paşalâcuri turceşti.

Noiembrie începea să fulguiască. Sinan, învins, se grăbi a-şi lua drumul spre Constantinopol unde-l aştepta mânia sultanului.

Sigismund, cu cincizeci de tunuri, dăruite de Mihai, şi oastea aproape neştirbită, se-ntorcea mândru şi foarte bucuros de-o biruinţă aşa de uşoară. Mişcat de vrednicia lui Mihai, pe care acum o văzuse cu ochii, şi înţelegând că pe-un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur găsi cu cale să desfiinţeze nedreapta învoială din mai. „Atunci Bator Sigmon, zice un martor al vremii, dacă văzu pe Mihai-Vodă cu atâta vitejie şi cu-atâta înţelepciune, slobozit-au Ţara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama lui Mihai-Vodă”. — Îndulcit la biruinţi ieftine şi mai mult cu vrednicia altora câştigate, Sigismund trimise pe Răzvan cu două mii de secui s-alunge pe omul polonilor din scaunul Moldovei, şi să stea iar el domn — domn ascultător de craiul Ardealului, — în ţara aceea, pe care ba ungurii, ba leşii, ba, acum în urmă, şi tătarii umblau să se facă stăpâni. Dar nada fiind prea mică, peştele-a înghiţit-o cu undiţă cu tot. În lupta ce s-a dat în preajma Sucevei, oastea lui Movilă s-a ales mai tare. Răzvan, prins şi dus înaintea domnului biruitor, fu tras în ţeapă. Cu el s-a stins veche viţă domnească a Muşatinilor.

Sigismund, amărât de pierderea Moldovei, se plânse împăratului şi Papei. Craiul polonilor fu dojenit că lucrează împotriva creştinilor: „Cu pană de durere, zice papa, vă scriu că cele petrecute în Moldova crud m-au întristat...” Dar mortul de la groapă nu se întoarce. Leşii aveau nevoie de prietenia turcilor, şi mai ales a tătarilor, care erau mai aproape şi-i apărau de cazaci. De Moldova iarăşi nu se-ndurau să se despartă, şi Movilă rămase domn. Ba încă începură a râvni şi la ţara lui Mihai, în locul căruia cătau să puie pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei. Pentru locul acela însă iată că se mai înfăţişă un doritor. Radu, un fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste şi firman de la Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor şi de la Movilă, care şi-o fi zis în gând: „de nu i-ar fi cu noroc!”, şi de la tătari, pe care de data asta, mai mult decât porunca sultanului, îi împingea vechea lor duşmănie împotriva biruitorului de la Şerpăreşti. Avea el bune socoteli de acasă, dar se-ntâlni pe neaşteptate cu cel ce ştia aşa de bine să-şi apere tronul. Oastea-i fu sfărâmată şi firmanul împărătesc nu-i folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Constantinopol şi-n loc de coroană de domn îşi puse pe cap turbanul turcesc.

Se poate zice de Mihai că el domnea între fulgere, — aşa creşteau primejdiile şi se grămădeau în juru-i. Polonii îl săpau cu ştiutele lor şiretlicuri, şi Movileştii aşijderea. Tătarii îl pândeau cum pândeşte hoţul pe paznicul neadormit. Iar turcii făgăduiau trei ţări pentru pieirea lui.

Ştiri îngrozitoare veneau din Răsărit cu cele dintâi adieri ale primăverii. Sultanul îşi chemă sub steag toate puterile Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostaşi. Împăratul Răsăritului avea să se măsoare cu împăratul Apusului într-un război hotărâtor. Minuni ar fi făcut braţul şi mintea lui Mihai în cumpăna asta mare. Dar oastea-i era împuţinată, ţara istovită, satele de la câmp mai toate pustiite, — şi ajutorul aşteptat nu mai sosea. Singur alerga de colo-colo, dregând, însufleţind, întărind pe cei slabi cu uimitoarea putere a firii lui, înfăţişând astfel, în urletul acelei furtuni, lupta măreaţă a corăbierului neînfricoşat cu mania uriaşă a talazurilor mării. Un an cumplit a fost şi anul 1596. În ţară jelanie şi sărăcie. La hotar hărţuielile cu turcii şi cu tătarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. Vrăjmaşii lui, văzând că n-au să-l poată răpune altfel, îi uneltiră pieirea pe căi mişeleşti. Şi marele voievod avu durerea de a descoperi că vânzătorii erau chiar dintre sfetnicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-şi curăţi Sfatul de ticăloşi, grăbit să-şi descurce drumul. Şi zile de linişte tot nu s-aşezară. Pe toamnă, când gloatele erau duse la câmp, o cumplită năvală de tătari îi bântui ţara până aproape de Bucureşti. Îşi strânse-n pripă o brumă de oaste, dar când scăpătă cu ea-n limpeziş nu mai găsi decât urmele jafului lor. Stătu câteva zile la Gherghiţa, lângă Ploieşti, de-şi mai adună din ţărănimea împrăştiată, şi, neputând urmări pe tătari în depărtatul lor Buceac, se repezi iar asupra aşezărilor turceşti de la Dunăre. Începu cu Nicopoli. Oraşul fu pustiit în două zile. Cetatea, înspăimântată, flutură de pe metereze flamura păcii. Cu mândre daruri cinsti beiul pe domnul român, şi prin tot felul de vorbe bune căuta să-l facă prieten turcilor... Că e păcat, zicea el, ca un viteaz aşa de mare şi de vestit să stea-n duşmănie cu stăpânul celei mai puternice împărăţii din lume, care chiar acum zdrobise-n câmpiile Ungariei oastea împăratului creştin: şi că, iată, el va ieşi înaintea sultanului şi-ngenunchind îl va ruga să uite cele petrecute, să uite şi să ierte — şi toate s-or întoarce spre binele voievodului şi spre norocul ţării lui... Mihai asculta gânditor. — Cine ştie? Nu hotărî însă nimic. Îşi luă rămas bun şi se-nturnă cu cinste-n Târgoviştea, el încărcat de daruri, ostaşii de prăzi. Asta a fost pe la începutul lui noiembrie. Pe-aproape de Crăciun îi şi sosi un ceauş cu steag de pace de la „prea luminatul” Sultan. Beiul de la Nicopoli se ţinuse de vorbă. Mihai aflase acum toate nenorocirile din Apus: un şir de izbânzi uşoare făcură pe creştini să se încreadă prea mult în norocul lor, şi-n ziua de 27 octombrie pe când biruitorii, orbiţi de lăcomie, jefuiau bogatele corturi ale sultanului învins, deodată se pomeniră izbiţi de vajnicii călăreţi ai lui Cicala-Paşa, — şi-n mai puţin de-un ceas aproape toată oastea creştină dormea somnul de veci pe câmpul de la Keresztes. „Astfel a fost, încheie cu durere povestitorul, acea bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o câştigară prin curajul lor, ş-o pierdură prin lăcomia lor — straşnică pildă, care spune povăţuitorilor de oşti, cu vitejia poate căpăta izbânzi, dar că numai înţelepciunea le poate păstra”.

Se-ntrebă şi Mihai: ce-i de făcut. Cumpănea puterile celor doi împăraţi, şi nu ştia încotro va fi aripa sub care se va umbri mai bine ţărişoara lui. Cel de la care toate bântuirile-i veneau, îi trimetea steag de pace, — şi cel care îl împingea mereu în foc, nu-i da nici un ajutor.

Spuse ceauşului s-aştepte, şi plecă-n Ardeal să ia înţelegere cu Sigismund. În ziua de 30 decembrie fu primit cu alai mare în Alba-Iulia. El aducea învinşilor de ieri însufleţirea viteazului, sfatul înţelepciunii — nădejdea izbânzii de mâine. Trebuiau însă hotărâri bărbăteşti. Trebuia strânsă mănunchi toată puterea odată, într-un război mare, iar nu fărămită în lupte mărunte şi de stânjeneală, care mai mult tulbură decât limpezesc tăria şi viaţa popoarelor. Desluşi câte greutăţi are el acolo, la Dunăre, împresurat de-atâţia duşmani, că nu mai ştie dincotro să se apere mai degrabă, şi câtă nevoie ar avea pentru îngrădirea ţării lui, sau de-un ajutor puternic, sau de-o pace bună cu cel mai tare dintre duşmani. Şi cum despre toate astea împăratul Rudolf avea să hotărască, rămase ca împreună cu Sigismund să meargă la Praga şi Banul Mihalcea, unul din însoţitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel şi glasul românilor în dezbaterea soartei lor. Iar domnul, încărcat de daruri şi petrecut afară din oraş, cu acelaşi alai, se-ntoarse la Târgoviştea, pofti pe ceauş înaintea Sfatului ţării, şi primi bucuros flamura păcii. Dealtfel, aşa mare temei pe împăcarea asta nu punea nici el, cum nu puneau nici turcii. Dar bietei ţări, la strâmtoarea-n care se găsea, îi era de mult folos un cât de scurt răgaz, şi Domnul ştiu să i-l dea.

La Praga împuternicitul lui Mihai a stat mai bine de două luni. Se vânturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, de socoteli. Erau şi vremile pe-atunci din cale-afară de mişcătoare, ş-atâta vicleşug în oameni, ş-atâta nestatornicie în toate hotărârile lor, că nu se mai punea crezare pe nimic. Împăratul umblă să vindece cu vorbe răni făcute cu sabia. Sigismund, făţarnic, şi însuşi neştiind ce vrea, îşi schimbă gândurile dintr-o zi în alta. Aci scria sultanului: „Sunt gata să vin pentru a săruta pulpana Măriei voastre şi pentru a ne supune, eu şi toată ţara mea, sub scutul aripilor puterii voastre”, aci hărăzia împăratului Rudolf coroana Ardealului, în schimbul unei pălării de cardinal, — aci zicea să i se trimită lui partea de oaste şi de bani, cuvenită lui Mihai pentru paza porţilor dunărene.

În toiul verii, pe când soli din partea sârbilor şi bulgarilor stăruiau de viteazul voievod să ridice spada şi să-nceapă lupta mântuitoare, un nou ceauş, sosind de la Ţarigrad, aduse domnului sabia şi buzduganul, ş-un cal frumos împodobit, din partea sultanului, care-l întărea pentru toată viaţa la cârma ţării pe el şi pe fiul său Pătraşcu. Ajunsese la mare preţ acum braţul şi mintea voievodului român. El primea pacea turcilor şi răspundea creştinilor de peste Dunăre să mai aştepte, că nu-i nici el destul de pregătit pentru un război. Dealtfel pretutindeni era pace, o pace surdă, o pace de nevoie, de care se bucurau toţi şi care nu-nşela pe nimeni. În ţară începeau satele să se mai înfiripeze, mai ales de când făcuse domnul aşezare ca tot ţăranul, pe a cui moşie se va afla, acolo să rămâie „rumân veşnic”, şi nici el, nici ai lui să nu se mai poată strămuta vrodată din locul acela, oricât de rău ar fi acolo, oricât bine ar putea afla aiurea. — Era o şerbire cerută de vremi. Cu măsura asta gospodăriile satelor se mai statorniceau, iar dările şi oastea se puteau socoti şi strânge mai cu îndemânare. Şi mare nevoie era la vremea aceea de bani şi de oaste.

Mihai cugeta de mult să smulgă Moldova de sub cârmuirea leşească a lui Movilă. Şi tocmai se pregătea s-o pornească în fărâma asta de răgaz, când întâmplările neaşteptate din Ardeal chemară aiurea grijile lui. Sigismund plecase, părăsindu-şi tron şi soţie, pentru care era deopotrivă de nechemat. Ardealul era dăruit nemţilor, care nu prea ştiau să-l apuce, ca să-l poată ţinea. Împăratul de la Praga, de această „mură-n gură” se mândrea ca de-o cucerire. Mihai vroia să ştie cum rămâneau acum legăturile lui cu Sigismund: Stărui prin două rânduri de soli să aibă o lămurire. Şi iată că veniră chiar împuterniciţii împărăteşti ai Ardealului să lege legătura nouă cu viteazul domn.

În ziua de 9 iunie 1598, după lungi dezbateri, se întări la Târgoviştea următoarea învoială: Mihai să-şi ţie înainte toată stăpânirea ţării, cu paza datinilor şi îngrădirilor ei, şi cu dreptul de moştenire al fiului şi urmaşilor lui de parte bărbătească, sub ascultarea „Marelui împărat al Austriei şi Rege al Ungariei”. Acesta-i va da, pentru luptele ce va avea de purtat împotriva vrăjmaşilor împărăţiei, leafa a cinci mii de ostaşi, la nevoie îi va trimite şi cinci mii de luptători sau, în lipsă de oameni, bani pentru a şi-i năimi din altă parte.

Dar iată că Sigismund se răzgândi, şi pe la mijlocul lui august, plecând într-ascuns din castelul retragerii lui de la Ratibor, sosi la Cluj, unde la început lumea rămase uimită, apoi numaidecât îl înconjură cu dragostea ce se dă mai întotdeauna celui ce „pierdut era şi s-a reîntors”.

Din nou Mihai îşi văzu răsturnate toate socotelile.

Batori, nemulţumind pe Rudolf cu purtarea lui, îşi căută sprijinul în prietenia turcilor. Aşa că domnul românilor se găsea acum îngrădit de toate părţile de vrăjmaşi. O ieşire trebuia săşi deschidă. Atunci se gândi la un plan, care-i mai fulgerase cândva, în visurile lui de viteaz: Să smulgă Ardealul din acele mâini nevoiaşe, care nici nu ştiau ce vor, şi să-l redea împăratului. Soli tainici trimise-n Apus cu firul gândului lui. Iar până să-i vie răspunsul, se pogorî la Dunăre să-şi lămurească socotelile cu turcii, care iar se găteau să-i calce ţara. Sub zidurile Nicopolii zdrobi oastea lui Nafiz-Ahmet, paşa de Caramania, şi dând foc oraşului, îşi împinse viforul de călăreţi până dincolo de Plevna, pustiind totul în cale. O nouă bătălie în şesul Diului, lângă Vidin, încheie cu bine şirul norocoaselor izbânzi ale românilor. Pe la începutul lui noiembrie biruitorul intră sărbătorit în Târgoviştea lui.

Din Apus primi, ca-ntotdeauna, răspunsuri îngăimate; şi nu mai ştia nici el ce să creadă, când iată că Sigismund, care ţinea, se vede, să uimească lumea cu firea lui cea schimbătoare, părăsi iar domnia Ardealului. De astă dată o trecu vărului său, cardinalul Andrei Batori, care trăia-n Polonia, prieten bun leşilor, urând de moarte pe nemţi. Acum era văzut lanţul de duşmani ce se strângea în jurul lui Mihai: turcii, tătarii, Irimia Movilă, polonii, şi unealta lor, Andrei Batori. Până şi împăratul Rudolf începea să priceapă. La cererea zorită a lui Mihai de a-i da bani de oaste şi a-i trimite-n ajutor pe generalul Basta, ca să poată porni războiul „cu turcii”, împăratul, în scrisoarea-i de la 8 aprilie 1599, făgăduind banii, adaoge: „cu turcii sau cu cine vom voi noi”.

Dealtfel nici nu mai era lucru de trăgănit. Andrei Batori se şi-nvoise cu domnul Moldovei pentru scaunul de la Târgoviştea, la care jinduia de-atâta vreme bogatul Simion Movilă; mai rămânea înţelegerea cu turcii, care nu-şi prea vedeau câştiguri în socotelile cardinalului, mai ales că acesta făcea în acelaşi timp cu ochiul şi-mpăratului de la Praga. Ba şi pe Mihai umbla să-l adoarmă cu propuneri de pace, care bineînţeles că fură iscălite şi de-o parte şi de alta cu aceeaşi lipsă de încredere şi cu acelaşi gând ascuns de... „care pe care”. — C-aşa era pe vremile acelea: toţi umblau să se-nşele unii pe alţii. Domnul românilor, care învăţase a nu se mai bizui decât pe puterile lui, îşi închegase acum o bună oştire vreo patruzeci de mii de oameni, a căror vitejie făcuse pe turci şi pe tătari să-i numere-ndoit. Chemări stăruitoare îi veneau pe-ascuns de peste munţi. Iobagii români, secuii, şi saşii, de veacuri înşelaţi, sărăciţi, robiţi de magnaţii maghiari, vedeau în viteazul domn al Ţării Româneşti pe mesia, pe mântuitorul lor. — Vara s-a petrecut în solii, în iscodiri şi-n gânduri de sfâşiere, ascunse îndărătul zâmbetelor prefăcute. Toţi îmbiau la pace, cu dreapta strânsă pe mânerul spadei. Cugetele vrăjmaşe, la pândă, se căutau cu nelinişte prin negura de minciuni care le învăluia.

Pe toamnă, după strânsul bucatelor, Mihai îşi rosti „pasul cel mare”. În ziua de 13 octombrie în oraşul Ploieşti lua jurământul oştilor. Peste-o săptămână îşi întindea corturile în faţa Braşovului. Acolo stătu două zile. Aminti saşilor că ei sunt nemţi, şi el pentru împăratul nemţilor se bate. Făgădui Braşovului spăimântat ocrotire, secuilor asupriţi libertate, — pe aceştia îi asmuţi la răscoală, pe români îi cheamă sub steagurile lui. Mihai în toată vremea asta era stăpânit ca de-un fior de friguri. Sufletul lui, atins de aripa unui vis uriaş, simţea în clipele acelea că mai presus de viaţa, de coroana, de mărirea lui trecătoare, se cumpănea soarta unui neam, dreptatea nu numai a frânturii încăpute în hotarele ţărişoarei lui, ci marea dreptate a întregului neam românesc.

La 25 octombrie Mihai, cu patruzeci de mii de ostaşi, era lângă Sibiu, gata de luptă. Andrei Batori, cu tot atâta oştire, adunată în pripa neprevederii, se aşezase pe câmpia dintre Sibiu şi târgul Şelimberg. El mai cercă prin soli isteţi pornita descărcare a faptelor s-o împiedice cu vorbe, cu vorbe-n care trufia se grozăvea cât putea, ca să nu se bage de seamă că tremură de frică. — Dar cine să mai întoarcă săgeata scăpată din arc!

Noaptea de 27 spre 28, o noapte uimitor de limpede şi scânteietoare, oştenii din amândouă taberele o petrecură veghind, în neliniştea aşteptării. Fiecare-şi zicea: poate că e cea din urmă. Mijirea dimineţii îi găsi în picioare, gata de luptă. Şi nu se dădea nici un semn, şi toţi se-ntrebau: ce mai aşteptăm? Soarele se ridicase de-o suliţă pe cer, în toate era o înfiorare, o încremenire neînţeleasă. Se mai aştepta oare vro solie? Deodată un bufnet zguduitor izbucni-ntr-un nor de fum din tabăra maghiară, — aproape-n acelaşi timp i se răspunse din tabăra română, — şi cele două puteri se-nşfăcară-n crâncena îmbrăţişare a morţii. Era o frământare, un clocot de iad, în care caii se prăbuşeau peste oameni învăluiţi delaolaltă în orbirea aceluiaşi vifor, braţele se-mpleticeau ca şerpii, glasurile omeneşti aveau ceva din urletul fiarelor, piepturi şi capete trosneau sub copitele cailor, uluiţi, sălbătăciţi şi ei ca şi călăreţii lor. — Dar de ce? Ce sunt pâlcurile acelea de mişei, care se îmbrâncesc în fuga spaimei de moarte?... Unde vă duceţi nevrednici urmaşi ai celor ce-au minunat lumea sub steagul lui Mircea ş-al lui Ţepeş!... Pentru asta venirăţi atâta loc?...

Şi toată viaţa punându-şi-o-ntr-o clipă, biruitorul de la Călugăreni se aruncă învăpăiat înaintea oştii, scumpei lui oşti, spartă de-un iuruş năprasnic al călărimii maghiare şi, strângând-o, învăluind-o parcă în tăria şi hotărârea sufletului lui, o întoarse iarăşi în luptă. Ei însuşi, în fruntea cetelor de cazaci pe care şi le ţinuse de-o parte, se năpusti cu-atâta îndârjire, încât oastea ce se credea biruitoare, izbită-n faţă ca de-o grindină, se buluci de-a valma îndărăt. Cei din urmă văzându-se îngrămădiţi spre tabără, înfricoşaţi o rupseră de fugă. Dar şiruri proaspete le luară locul; scrâşnind se luptau şi unii şi alţii — cât vreme de patru ceasuri nu se mai ştiu de care parte se va lămuri izbânda. Cel dintâi care-o ştiu, fu Andrei Batori, şi-n clipa-n care-o ştiu, dând pinteni calului, se năpusti orbeşte... nu însă, ca Mihai, în vălmăşagul morţii, ci îndărăt, în bezna codrului dinspre Seghişoara — gonind aiurit, fără să mai cate-n urmă, fără alt cuget, fără altă licărire de speranţă decât aceea de a scăpa cu zile. Când prinseră de veste ai lui, pedestrimea lui Mihai nu mai avea cu cine lupta — numai călăreţii vânară până-n noapte pe cei din urmă apărători ai părăsitului Ardeal. Încet huietul se potoli. Torţii luminară îngrozitoarea privelişte a sălbătăciei omeneşti. Se rânduiră străji de jur împrejur; şi biruitorii dormiră în paturile biruiţilor. Ardealul era al românilor, — iar al românilor.

A doua zi dimineaţă viteazul domn plecă spre Alba-Iulia. Oraşele, cetăţile, satele i se închinau în cale, cunoscându-l de stăpân. Fruntaşi bătrâni îi ieşeau înainte cu pâine şi cu sare.

În ziua de 1 noiembrie, în sunetul clopotelor şi-n strigăte de trâmbiţi, Mihai intră în Alba-Iulia, călare, în fruntea ostaşilor lui, şi trase de-a dreptul în palatul domnesc. Ţara, prin căpeteniile ei, jură credinţă veşnică noului domn şi fiului său Pătraşcu. Soli fură trimişi la Praga, cu steagurile biruinţei şi cu vorbă desluşită de la Mihai, că el a cuprins Ardealul în numele împăratului şi numai cu înalta-i învoire înţelege a-l stăpâni.

Ca şi Traian, acest al doilea cuceritor al Ardealului, se făcu iubit de toţi prin mândra bunătate şi larga omenie a sufletului lui. Când in se aduse capul bietului Batori, ucis de-un cioban prin strâmtorile munţilor, el se uită lung cu ochii plini de lacrimi la cel ce-i fusese vrăjmaş de moarte şi zise, clătinând din cap cu durere: „Săracul popă, săracul popă!” — Puind să i se aducă şi trupul, îi făcu înmormântare domnească, şi însuşi merse pe jos în urma sicriului împodobit al ostaşului-călugăr, până la locul de veşnică odihnă.

Mihai, adunând Sfatul fruntaşilor (Dieta), jură, ca stăpân, a păzi legile ţării şi vechile-i drepturi. Erau ele şi alte drepturi, cu mult mai vechi, şi cu adevărat sfinte — dar acelea dormeau îngropate adânc sub nămolul de pravili şirete şi asupritoare, ce storceau bucuria celor puţini din durerea celor mulţi. Erau, şi le-ar fi dezgropat el, dacă din zboru-i falnic s-ar mai fi putut lăsa pe pământ. Dar cine, din cei care-au cunoscut beţia puterii şi farmecul ameţitor al înălţimilor, cine s-a mai putut opri vrodată, de buna lui voie, să zică: Destul!

Banul Craiovei ajunsese domnul ţării Româneşti, înfricoşase pe turci, luase Ardealul, va cuprinde Ungaria toată, Moldova, Polonia din care făgăduia o bucată şi ţarului Rusiei, — pe urmă... cine ştie?... poate că Dumnezeu va voi să reînchege el vechea împărăţie creştină, a Răsăritului, şi atunci, — atunci coroana va fi a celui ce va fi jertfit mai mult pentru ea, a celui ce se va fi arătat mai vrednic s-o poarte.

Deocamdată, avu de curmat o neînţelegere cu Basta, care venea — tocmai acum — să-l ajute la ceea ce se făcuse fără ajutorul lui, şi care găsea că rodul biruinţei e prea frumos, pentru a rămânea întreg asupra „Valahului”. Şi cum împăratul era omul dezlegărilor târzii şi-n doi peri, Mihai trebui singur să-şi îngrădească dreptul lui, spuind lămurit că el e hotărât a-şi apăra cu spada ceea ce cu spada ştiuse dobândi.

Basta se trase deoparte, şi aşteptă cum aşteaptă fiara la pândă.

Dar vremea trecea, şi de la Praga nici răspuns limpede nu venea, nici bani pentru oaste. Veneau numai vorbe. Şi harnicul voievod era sătul de vorbe. Vrăjmaşii lui trăgeau foloase din fiecare zi de întârziere. Sigismund iar îşi vroia Ardealul, pe care-l asmuţea la răscoală, şi Movileştii, Ţara Românească, unde Mihai trimisese pe tânăru-i fecior Pătraşcu. Soli se ţeseau între poloni şi Basta, pentru răpunerea viteazului de care începuse-a se teme. Ci el simţi firele iţelor şi trase iarăşi spada: de astă dată o trase fără îngăduirea împăratului. La jumătatea lui mai era cu douăzeci de mii de ostaşi sub zidurile Sucevei. Straja leşească pieri zdrobită în picioarele cailor. Irimia era urât de popor pentru marea lui lăcomie de bani. Mai toată oastea pământeană îl părăsi şi trecu de bună voie în tabăra lui Mihai, care dobândi astfel Moldova, aproape fără luptă. Biruitul fugi la Hotin şi de-acolo-n Polonia. Biruitorul care-i vroia coroana şi nu atât capul, nu-l urmări. La 1 iunie intră în Iaşi, primi jurământul boierilor ca „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”, lăsă ţara în seama a patru fruntaşi ai lui, oameni de credinţă, şi la 10 iulie era îndărăt la scaunul din Alba-Iulia, unde primea pe împuternicitul împărăţiei, căruia după multă zbatere îi răspica următoarele: Ardealul îl va ţinea el în numele împăratului, el şi coborâtorii lui de parte bărbătească. Nimeni altul nu se va putea amesteca în cârmuirea şi dreptatea ţării. Moldova şi ţara Românească rămân sub domnia lui ş-a urmaşilor lui cu drept de moştenire „şi pre feciori şi pre feate”. I se vor da în război ajutoarele ce se dădeau şi lui Sigismund, şi un împuternicit al lui va fi îngăduit a sta întotdeauna la curtea împăratului.

Şubredă şi înşelătoare alcătuire a lucrurilor omeneşti! Mihai se străduia să-şi îngrădească pentru vremile viitoare rodul biruinţei şi agonisita trudelor lui, — el se-ngrija de ce va fi peste sute de ani, şi nu se gândea la ce se poate întâmpla peste câteva luni! „C-aşa e, zice cronicarul (Miron Costin), neştiutoare firea omenească de cele ce vor să fie pe urmă; că pentru un lucru sau două ce i se prilejesc pe voie, bietul om purcede desfrânat şi-ncepe lucruri peste puterile sale ş-apoi acolo găseşte pieire”.

Mihai era împresurat acum de-atâtea primejdii ş-atât de mari, încât numai poporul, cu dragostea-i făcătoare de minuni, l-ar mai fi putut scăpa, dacă pe această dragoste şi-ar fi întemeiat de la început puterea lui de domn. Pentru asta însă el ar fi trebuit să spună celor îngenuncheaţi: Sculaţi-vă! Ar fi trebuit — şi ce faptă mare şi binecuvântată ar fi fost aceea -să rupă lanţurile unei robii de şase veacuri, şi să redea pământul, pe care-şi ridicase castele trufia maghiară, braţelor care l-au cuprins, l-au muncit şi l-au păzit, din vremi ce nu se mai ştiu socoti.

Pe-atunci însă, o biată fărâmă de adevăr se cucerea mai greu decât o ţară!

Mihai, cu firea lui de ostaş cinstit, neputând pricepe toată adâncimea vicleniei omeneşti, se răzemă pe credinţa nobililor unguri, care, sub zâmbetul prefăcut al fricii, ascundeau setea de răzbunare a celei mai înverşunate uri. Dar de-ar fi fost el domnul cel mai blând şi mai milostiv din lume, şi de i-ar fi umplut pe toţi cu darurile bunătăţii şi iubirii lui, şi încă nu şi-ar fi putut avea prieteni ascultători, cum se-nşela el a-i crede. Zadarnic îi ocrotea, puindu-se pavăza nedreptăţii lor împotriva norodului asuprit. Ei vedeau într-însul pe cel mai cumplit vrăjmaş al neamului lor, pe „valahul barbar”, care le-a cotropit ţara, pentru a o împărţi, în ziua când îi va veni bine „flămânzilor şi desculţilor” lui.

Şi, la început cu grijă şi cu multă temere, apoi tot mai îndrăzneţi şi mai hotărâţi, întinseră mrejele pieirii lui. Erau înţeleşi între ei, înţeleşi erau şi cu Basta, şi răscoala nu mai aştepta decât un semn, ca să izbucnească. Se grăbiră a-l da împrejurări, care poate nici nu intraseră în socotelile ungurilor. Fulgera a furtună dinspre miazănoapte. Polonii cu Movileştiii lor, ajunşi cu tătarii şi cu turcii, se găteau de războiul cel de mult plănuit, împotriva marelui duşman. Mihai scrise lui Basta să-i vie-n ajutor şi chemă pe nobilii Ardealului sub steag. Basta veni s-astâmpere, zicea el, răscoala ţării — dar iată că, spre marea uimire a lui Mihai se uni cu răsculaţii, — şi-n ziua de 14 septembrie scria nemţilor, din tabăra lui de la Turda, unde nobilii îl primiseră cu strigăte de bucurie: „Mâine, sau cel mult poimâine, vom porni cu oştirea în contra valahului, care stă dincolo de Alba-Iulia cu oameni puţini”.

Într-adevăr puţini. Mihai avu durerea de-a vedea cum în câteva zile îl părăsiră, unul câte unul, cei mai de seamă generali ai lui, cu mai toată oastea străină pe care-o avea sub steag. Şi toţi aceştia, pe care-i iubise şi-i ridicase la cele mai înalte trepte, şi alţii de prin toate olaturile ungureşti, se duceau să sporească tabăra de la Turda. La început, mânia lui de om aspru, călit în războaie, avu ceva din descărcarea unei furtuni, — câţiva nobili prinşi fură ucişi, un oraş întreg fu pustiit şi dat pradă flăcărilor. Apoi se îmblânzi, soli după soli trimise-n lagărul răsculaţilor să-i liniştească, să-i cheme la înţelegere, să-i îmbuneze, până se sfârşi prin a se-ncredinţa că nu mai era nimic de-ncercat — nimic decât lupta.

Îşi ridică oastea, câtă-i mai rămăsese, şi-n ziua de 16 septembrie, pe la toacă, se aşeză într-o vale bine apărată, în faţa satului Mirislău. Dincolo de sat, pe lunca Murăşului, se zăreau albind corturile răsculaţilor. Mihai era cu inima-ndoită. Aci zicea c-aşteaptă până i-o sosi şi oastea din ţară cu Pătraşcu, pe care-l chemase grabnic în ajutor, aci socotea să-nceapă războiul numaidecât, aci iar trimitea solie de pace, — la urmă se hotărî, nu însă cu înflăcărarea de altă dată şi cu încrederea aceea oarbă care dă putere, şi aripi, şi noroc năzuinţelor omeneşti, ci îngrijorat, c-un fel de neastâmpăr — purtându-se de colo-colo printre ostaşi, căutând parcă să-şi risipească norii unei presimţiri urâte; poate că tocmai asta-l şi făcu să ia mai iute o hotărâre.
Îşi potrivi tunurile pe-o frunte de tăpşan, rândui oastea de cu seară, şi spuse călăreţilor să nu-şi scoată şeile de pe cai.

Dar a doua zi dimineaţă, când să-nceapă lupta, vede, cu mirare, că Basta-şi ridică tabăra şi pleacă. Mihai, amăgit de mişcarea asta vicleană, nu mai stătu o clipă la gânduri. Nerăbdător, ca sub vraja unei vedenii, strigă: „Unde fuge câinele de italian!” şi numaidecât, părăsindu-şi minunea lui de loc ce-ar fi rămas poate Călugărenii Ardealului, porni cu zor s-ajungă pe vrăjmaş. Acesta, ieşind la şes, îşi potoli pasul cătinel, şi, când îi veni bine, odată-şi răsuci oastea-n loc, şi bătălia se-ncepu. Până să-şi pună rânduiala între ai lui, Mihai se şi văzu cuprins din trei părţi de oastea răsculaţilor, care, purtată cu o minunată iscusinţă, după două ceauri îi smulgea tunurile şi-i arunca în Muraş aproape jumătate din călărime. O clipă rămase-nmărmurit. Apoi, tresărind ca dintr-un vis urât, îşi încordă iar toate puterile şi, cu braţele-ntinse, strigând cuvinte ce nu se mai auzeau, alergă să-şi mai adune laolaltă sfărămăturile oştii, din care nu mai rămăsese-n foc decât vro două mii de ţărani, ce se luptau, bieţii, la deznădejde, împresuraţi de vrăjmaşi. Dar toate erau în zadar. Îi mai rămânea viaţa, pe care, pentru marea, pentru nesfârşita putere de a spera, şi-o preţuia încă. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Desprinse de pe lance steagul ţării şi, strângându-l în sân, îşi repezi calul, în goană de vifor, spre Alba-Iulia. Ca un fugar intră în scumpa lui cetate, şi ca un fugar ieşi din ea, pentru totdeauna!

La Făgăraş, unde-şi îmbrăţişă plângând soţia şi copiii, ce-l credeau încă stăpânul Ardealului, îi veni veste că şi Moldova e pierdută, şi că leşii înaintează să-i cuprindă şi ţara lui de baştină şi să puie domn pe Simion Movilă. Acolo îl găsi şi Pătraşcu -dragul lui Pătraşcu: după multe greutăţi şi lupte la hotar, deabia răzbătuse, prin strâmtorile munţilor, cu vreo şase mii de ostaşi. Acolo soseau şi rătăciţii scăpaţi de la Mirislău, zgriburiţi, hiravi, cu vedenia morţii în ochi, strângându-se iarăşi în jurul voievodului tăcut, îmbătrânit în câteva zile, ca-n zeci de ani.

Îşi socoti oastea avea cu totul vreo opt mii de oameni — o mână de suflete, pentr-o lume de duşmani. Cu cine să se bată? încotro să pornească? De cine să se apere-ntâi? Scrise lui Basta, care venea asupră-i cu oştile-i biruitoare, că e păcat să se verse-atâta sânge creştinesc, fără nici un folos pentru creştini, şi că iată el se leagă a-şi da ostateci soţia şi copiii, tot ce-i mai rămăsese pe lume, numai să-nceteze odată războiul acesta, un război pe care nici nu l-a vrut, nici nu l-a înţeles... Basta i-a răspuns, cu aspra mândrie a învingătorului, care-şi urăşte învinsul, ia răspuns să-şi trimită numaidecât pe ai lui la Sibiu, drept chezăşie-a păcii, — să părăsească Ardealul, şi să stea cu oastea la porunca împăratului. Mihai primi. Putea face altfel? Primi, şi zbură să-şi apere ţara. La 13 octombrie aţinea calea năvălitorilor între Buzău şi Ploieşti. Luptă cu ei două zile şi văzând că sunt mulţi şi nu-i va putea risipi cu biata lui oaste, se trase-ntr-un loc mai bun pe apa Teleajenului, sub pavăza codrului de la Bucov. Acolo aşteptă pe vrăjmaş, cumpănind din gând rostul bătăliei, însufleţindu-şi oamenii, vorbindu-le de Călugăreni, pe când în inima lui sângera încă rana înfrângerii de la Mirislău.

E în om o biruinţă ce răsare din adâncul puterilor lui sufleteşti şi trăieşte din încrederea-n el, în norocul lui, în... atotputernicia lui. În floarea ei leagă şi rodesc toate izbânzile lui de-afară. Îmblânzitorul de fiare intră liniştit în mijlocul tigrilor înfuriaţi şi-i încremeneşte c-o privire — privirea aceea e semnul biruinţei lui dinlăuntru şi taina celei de-afară: o clipă însă, numai o clipă să se clatine-n el biruinţa aceea, cu vraja aceea din ochi, şi fiarele se vor arunca asupră-i şi-l vor sfâşia.

Ce mândru crescuse-n sufletul mare-al marelui voievod biruinţa aceea scumpă! şi ce bogat înflorise! Dar a venit o vijelie, groaznica vijelie de la Mirislău, şi toată floarea i-a spulberat-o...

Mihai era întărit pe Teleajen, aproape ca şi la Călugăreni. Avea ş-aicea vale, şi codru avea, şi apă — dar nu mai era suflet în ele, nu mai era credinţa de la Călugăreni.

Vrăjmaşul sosi. Bătălia pornită-n zorii zilei de 20 octombrie, ţinu până seara târziu. Şi ceea ce nu putuse face marele SinanPaşa c-o sută de mii de turci, făcură Zamoiski şi Movilă cu treizeci de mii de poloni şi zece mii de moldoveni.

Mihai nu mai avea armată. Noaptea îl lua sub ocrotirea ei şi-l duse codrului, pustiului, ca pe-un făcător de rele. Singur era, pribeag şi fără adăpost: fugea în neştirea lui Dumnezeu cel ce stătuse domn peste trei ţări, viteazul de care-atâta lume s-a temut... „Orb norocul la suiş, zice cronicarul, şi alunecos a stare pe loc, — grabnic şi de sârg pornitor la coborâş”.

Peste-o lună, ieşea iar în luminiş cu oaste nouă, sub steagul pe care-l purtase-n sân, sub steagul ţării ce nu mai era a lui. În lunca Argeşului se-ntâlni cu domnul, aşezat de leşi în scaunul lui de la Târgoviştea, cu Simion-Vodă; şi-n cele dintâi rânduri ale duşmanului avu durerea de-a vedea, îndreptându-şi arma asupra-i, pe vechii şi scumpii lui tovarăşi de vitejie, pe fraţii Radu şi Stroia Buzescu! Pe fraţii Buzeşti, care-aveau 128 de moşii în ţara păzită de sabia lui, şi-n care el nu mai avea nimic, nici măcar dragostea boierilor, cărora le jertfise ocina, braţele şi cele mai sfinte drepturi ale ţăranului¹¹.

Ursita nu-i cruţa nici una din amărăciunile căderii. Parcă-nadins îl ridicase la-nceput aşa de sus, — pentru a-i găti o prăbuşire mai grozavă.

Mihai fu biruit şi de astă dată. Ce putea face c-o biată oaste de strânsură, alcătuită din oameni săraci, vlăguiţi, desculţi la vreme de iarnă, aruncaţi pe drumuri de bântuirile cumplite ale turcilor şi polonilor, ce zvântau ţara pe-ntrecutele!...

Iarăşi învins, iarăşi fugar prin coclaurile munţilor...

Gândul marelui nenorocit zbură la împăratul Rudolf: să-şi caute, că-şi ceară dreptatea, dreptatea lui domn şi de ostaş al crucii, lovit de însuşi omul împăratului, şi urgisit de creştini, mai rău decât de cei mai avani păgâni. Şi-n puterea iernii, prin locuri ascunse, c-o ceată de vro şaptezeci de tovarăşi de pribegie şi de speranţe, Mihai îşi părăsi ţara, scumpa lui ţară, pe care navea s-o mai vadă. Cu multă pază, prin multe primejdii trecând, şi după multe greutăţi ajunse la Viena de anul nou. Anul nou!... Câte nu s-ar putea întâmpla într-un an!... Scrise pe larg împăratului, îi desluşi toate cum s-au petrecut, şi-l rugă să-l primească, pentru a-i putea spune din viu graiu tot păsul, şi a-şi desface în sfârşit faptele şi cugetu-i curat din pânza de minciuni, în care de-atâţia ani le-nvăluie ura vrăjmaşilor lui.

La Curtea de la Praga mergeau toate-ncet, şi poate că Mihai ar fi aşteptat şi mai mult dacă cele petrecute-n Ardeal n-ar fi dezvălit nemţilor deodată şi de nedreptatea luptei şi zădărnicia biruinţei de la Mirislău. Ungurii cât s-au văzut scăpaţi de Mihai, n-au mai cătat la Basta, „omul nemţilor”, şi Sigismund, vechiul lor Sigismund care-şi aştepta la Botoşani isprava mrejelor întinse, fu chemat iarăşi să fie domn. — Drept e că nici nu s-ar fi putut găsi pe lume un stăpân mai potrivit pentru asemenea supuşi, cum nici supuşi mai vrednici de-asemenea stăpân.

La 1 martie Mihai se-nfăţişă la Praga înaintea împăratului, care-i da, cu întreaga lui încredere, o sută de mii de galbeni să-şi tocmească oaste şi să meargă numaidecât împreună cu Basta, să cuprindă iar Ardealul. Când a ieşit de la Rudolf simţea, ca şi cum i-ar fi crescut aripi. Toată lumina, toată tinereţea, toată primăvara de-afară erau în sufletul lui.

Îşi strânse oaste. Pe la-nceputul lui mai se-mpăca, la Caşovia, cu Busta şi, peste două luni, erau la Maitin în hotarul Ardealului, fiecare cu oastea lui, de câte zece mii de oameni. Sigismund, cu treizeci de mii de ardeleni, se aşezase pe măgura de la Goroslău, aproape de Cluj. Acolo s-a dat bătălia, în ziua de 3 august, o bătălie crâncenă, înveninată de răcelile trecutului, de ura şi setea de răzbunare a fiecăruia din cei trei povăţuitori de oşti. — Înainte de asfinţitul soarelui tunurile amuţiră: Ardealul nu mai avea nici domn, nici apărători. Şi pe când Sigismund fugea deznădăjduit spre munţii Moldovei, biruitorii îşi împărţeau cele 130 steaguri şi pleanul rămas pe câmpul de luptă. Cine era să fie-acum domnul Ardealului? Întrebarea asta se ridica, tot mai încărcată de griji, în sufletul celor doi harnici şi credincioşi scutari ai împăratului. Fiecare-şi trimisese, cu osebită solie la Praga, partea lui de steaguri. Mici neînţelegeri se iscau la tot ceasul. Îşi mutară tabăra-n câmpia de la Turda, ţiindu-şi fiecare oastea lui deoparte. Când îşi vorbeau, în ochii lor erau sclipiri de paloş. Cum se grămădesc norii pregătitori furtunii, aşa se adună-n sufletele lor învrăjbite întunericul urii, mânia pe care de-abia şi-o mai puteau stăpâni. Cearta izbucni de la-mpărţirea tunurilor, ş-o înteţi împărţirea puterii, pe care şi unul şi altul vroia s-o aibă întreagă. Basta chibzuia cuprinderea cetăţilor ardelene, dar înadins parcă nu lua nici o hotărâre. Corturile lor erau departe unul de altul ca la o bătaie de puşcă. Mihai ardea de nerăbdare să plece mai întâi la Făgăraş unde-şi avea soţia şi copiii, ţinuţi de unguri la închisoare: tocmai era în ropotele plecării, când veni un ostaş din tabăra lui Basta să-l cheme la sfatul de război. Mihai nu se duse. Asta era în ziua de 8 august, pe la toacă. Îşi pregătise toate de cu seară, şi spuse călăreţilor ce-aveau să-l însoţească să pornească de cum s-o crăpă de ziuă că el îi va ajunge pe drum. A doua zi dimineaţa, pe când se gătea şi el de plecare, se pomeni deodată c-o ceată de nemţi şi de valoni dând busna-n cortul lui. Căpitanul Beauri îi spuse că, din porunca lui Basta, îl arestează. Beauri era foarte palid la faţă, şi-i clănţăneau dinţii ca de friguri. — „Eu prins?” Atâta doar apucă să zică Mihai şi, întorcându-se să-şi caute sabia, fu străpuns pe la spate de suliţa unui valon. În aceeaşi clipă un gealat c-o izbitură de topor îi zbură capul de pe umeri, — cap şi trup căzură, izvoare de sânge, la picioarele ucigaşilor.

Aşa s-a sfârşit, la 43 de ani, în dimineaţa zilei de 9 august 1601, cel mai cinstit şi mai viteaz ostaş al celor mai făţarnice şi mai mişcătoare vremi.

Toate-n viaţa omului acestuia au fost mari şi vijeloase: speranţele ca şi amăgirile, bucuriile ca şi durerile, biruinţele ca şi înfrângerile — straşnic şi fulgerător, a fost în uimitoarea lui înălţare, ca şi-n tragica lui prăbuşire. Erou al crucii, al nostru şi al tuturora, erou în toată larga putere a cuvântului, Mihai rămâne una din cele mai strălucitoare figuri în istoria omenirii.

În el românii, toţi românii şi-au văzut, în scăpărarea unei clipe de noroc, pe-ntâiul izbânditor al celui mai scump vis al lor, — înceţat, nepriceput încă pe-atunci, vis încă şi azi — din ce în ce mai desluşit însă, din ce în ce mai luminat de raza dreptăţii ce va să vie.

XVIII

Ţările române în veacul al XVII-lea

Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două ţări-surori: le va apropia mai mult locul aceloraşi dureri. Cu moartea lui se rupe şirul de domni întemeiat pe părinteasca moştenire, lungul şir al Basarabilor, cum se rupsese şi-n Moldova, cu groaznicul sfârşit al lui Răzvan-Vodă, şirul Muşatinilor.

Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului românesc, ce pare a-şi fi dat în Mihai fulgerarea celei din urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranţe de mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale celui mai vrednic şi mai vânjos popor din răsăritul Europei. De-acum, istovite, în viforul nopţii fără de liman, pierzând cârmă şi vâsle, cele două ţări se lasă-n voia valurilor.

Încercarea leşilor de a le apuca şi stăpâni prin Movileşti — care-şi cumpără moşii în Polonia cu banii strânşi din muta îndurare a românilor — îşi dezvăli peste câţiva ani toată zădărnicia ei. Pentr-o asemenea ispravă uneltele erau slabe, şi mâna care le purta.

Aleşi de ţară sau trimişi de-a dreptul de la Constantinopol, domnii noştri — pentru lungă şi amară vreme de aci înainte — nu mai sunt decât nişte vechili ai sultanului, Moldova şi Ţara Românească se cheamă „Grădina padişahului”, grădină frumoasă şi bogată, pe care însă nime n-o mai păzeşte! O pradă polonii, o pradă ungurii, o pradă tătarii — şi ce mai rămâne, ia domnul, iau turcii care-l ţin, iau grecii care-au mijlocit pentru el şi l-au împrumutat cu bani, ca să-i cumpere „firmanul”.

Radu Şerban care smulsese din mâna lacomă-a lui Simion schiptrul lui Mihai, cearcă şi el umbra ocrotirii germane, s-ajută pe Basta care nu se putuse bucura de rodul nelegiuirii lui, să cuprindă iar lunecosul Ardeal. Şi nu s-a dovedit zadarnic ajutorul lui. Dar ce scump a plătit, şi el şi ţara, biruinţa de la Râşnov şi cele 32 de steaguri ungureşti, pe care le-a trimis împăratului Rudolf! Că Ardealul s-a smuls iar din arcanul nemţilor, şi Gavril Batori, nepotul cardinalului, cum s-a văzut la cârma ţării şi-n fruntea oştii, s-a şi aruncat, la sfârşitul anului 1610, cu setea răzbunării, asupra lui Radu. Acesta, nepregătit de luptă, a fugit în Moldova, şi-n urma lui a fost una din cele mai grozave pustiiri pe care le-au pomenit românii. „Nimic nu fu cruţat, povesteşte-un scriitor al acelor vremi, nici biserici, nici mânăstiri, ele fură prădate nu numai de aurul şi argintul lor, ci şi de coperământul lor de plumb. Mormintele fură deschise şi icoanele sfinţilor despoiate de tot argintul, aurul şi podoabele lor. Poporul de jos se afla în starea ce mai de jale, fiind nevoit pe un ger cumplit a rătăci prin păduri. Ţăranii ce-au fost găsiţi pe la vetrele lor au fost schingiuiţi în chipul cel mai sălbatic de secui şi haiduci, prin toate chinurile siliţi să scoată bani, şi după aceea tot ucişi”... În vremea asta oardele tătarilor, aduse chiar de-un nepot al Movileştilor, bântuiau Moldova, cu învoirea turcilor. Iar dedesubtul acestor învăluiri năprasnice, se furişează una şi mai cumplită. Ea se-ntinde încet, ca umezeala în pereţii unei case, şi cuprinzând din toate părţile puterile vieţii româneşti, le soarbe şi le istoveşte pe-ndelete: E tăcuta învăluire-a grecilor. Şireţi, şi stăruitori în munci uşoare, vânturători ai limanurilor, din vremi străvechi cunoscători de limbi, de ţări şi de suflete omeneşti, aceşti urmaşi scăpătaţi ai celui mai nobil şi mai glorios popor din lume, ne mai încăpând în ţara lor săracă, umilită, acoperită de jale ca un măreţ cimitir, îşi căutau în lumea toată îndestularea, pe care de mult nu li-o mai putea da patria lor. Corăbierii pe mări, negustori şi zarafi în cetăţi, preoţi şi călugări la Sfântul Munte şi-n tot Răsăritul creştin, ascunzând şi sub rasă aceleaşi vicleşuguri şi aceeaşi lăcomie de bani; tălmaci şi grămătici, din ce în ce mai căutaţi la curtea sultanului, mijlocitori iscusiţi de târguri şi de învoieli între turci şi celelalte puteri, grecii ajung să cucerească fără arme şi fără vitejie, cetăţi şi ţări, pe care le stăpânesc, din umbra unei tărăbi, mult mai puternic decât din înălţimea unui tron. Împrăştiaţi de nevoi, uniţi însă într-un singur mănunchi sufletesc, prin adânca evlavie a trecutului, ei îşi au ca un fel de capitală a răsfiratei lor stăpâniri în mahalaua Fanar din Constantinopol. De aci îşi întind mrejele, subţiri la început ca firele pânzei de paianjen, de-aici se-mprumută banii, cu care se cumpără scumpele şi neaşezatele domnii ale ţărilor noastre, de-aici ni se trimit, sub pulpana fiecărui domn, slujbaşi din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai tari şi din ce în ce mai lacomi, de-aici au să ne vie domnii care, mai bine de-o sută de ani, vor sta risipa şi batjocura gospodăriei lui Mircea ş-a lui Ştefan cel Mare.

Început cu mişeleasca ucidere a lui Mihai, veacul al şaptesprezecelea pare a nu fi decât o lungă şi dureroasă pregătire a poporului nostru, pentru această grea îngenunchere în pragul pieirii. Boierii se gândesc numai cum să-şi scape capul şi averile lor. Unii caută încuscriri cu grecii din Fanar, alţii pleacă-n pribegie — puţini mai au frumoasa mândrie a strămoşilor, care-şi preţuiau cinstea — a lor ş-a ţării — mai mult decât viaţa.

Desele schimbări de domn aduc în cel dintâi 33 de ani ai veacului acestuia atâţia greci ş-atâta asuprire, încât iar încep ţările a se sparge şi oamenii a se sălbătici. O încercare de răscoală, în Moldova sub Radu Mihnea şi-n Muntenia sub Alexandru Iliaş e înăbuşită în sânge. Peste cincisprezece ani boierii urzesc iar stârpirea grecilor. De astă dată ei cumpără puternicul sprijin al lui Abaza, paşa Silistrei, şi, prin el, izbutesc a face domn în Muntenia pe Aga Matei Basarab, în primăvara anului 1633 şi-n Moldova pe vornicul Vasile Lupu, în vara anului 1634.

Dar împotriva grecilor nu se putea domni, şi cei doi gospodari vor să domnească. Deci îndată ce-şi văd visul cu ochii se-nconjură şi ei de greci, şi tot lor li-ncredinţează bogăţiile şi slujbele ţării.

Vasile Lupu îşi avea şi oastea alcătuită mai toată numai din greci, şi poate că şi lăcomia lor îl va fi împins la acel nenorocit război împotriva lui Matei Basarab, în locul căruia umbla să-şi puie pe feciorul lui, ca să aibă şi Ţara Muntenească în stăpânirea lui.

„O, nesăţioasa hire a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă, zice Miron Costin, pre cât se mai adaoge, pre atâta râvneşte! Pohtele domnilor şi împăraţilor n-au hotar; având mult, cum n-ar avea nimica le pare; pre cât le dă Dumnezeu, nu se satură; având domnie, cinste, şi mai mare şi mai late ţări poftesc... „Zece Dervişi pe-un covor pot încăpea, iară doi împăraţi într-o ţară nu încap, spune un proverb turcesc”.

Din luptele acestea a ieşit pururea biruitor viteazul bătrân Matei Basarab. Dar bucuria şi adevăratele foloase erau ale turcilor. Puterile voievozilor se măcinau între ele; după fiecare luptă, şi biruit şi biruitor trebuiau să trimită câte-o nouă sumă de bani, ca să fie din nou întăriţi în domnie. La Constantinopol se păstra întotdeauna, în iatacul vizirului, câte-un domnişor „de sămânţă”, şi vai de „vechilul” care nu putea da cât şi de câte ori i se ce cerea! Că soarta lui era în mâinile turcilor, şi foarte uşor se putea-ntâmpla ca, odată cu domnia, mazilul să-şi piardă şi viaţa.

Văzând de la o vreme cei doi gospodari câtă stricăciune şi risipă-şi aduc unul altuia, au făcut pace şi s-au întors cu grijă spre multele nevoi dinlăuntru. Ş-au avut şi dinspre partea turcilor linişte şi îngăduire, cum n-au avut alţi domni. La fiecare trei ani îşi cumpărau alt firman; c-aşa umblau acum domniile, numai pe trei ani. Îşi plăteau regulat haraciul, care sporea din ce în ce, trimiteau daruri scumpe ocrotitorilor de la Stambul şi căutau, pe cât puteau, să-mpace şi ţara, de care li-era milă, dar şi pe greci, de care se temeau.

Aşa c-au dăinuit în domnie Vasile Lupu 19 ani şi Matei Basarab 21 — o adevărată minune pe vremile acelea viclene şi neastâmpărate. Ş-au clădit biserici, au înzestrat mânăstiri şi pe unele cu zid le-au împresurat, şi le-au întărit ca pe cetăţi, de ţineau în ele tunuri şi oaste pentru zile de-nvăluiri; ş-au însufleţit iar ţara, adunând pe fugari, dându-le pământuri, şi urzind „slobozii”, sate scutite de bir şi de slujbe, în preajma mânăstirilor şi-n siliştile de pe lângă târguri.

Cărturari, descâlcitori amestecatelor vremi încep să-nşire-n frumosul grai românesc, mult zbuciumata viaţă a neamului nostru, şcoli şi tipografii în oraşele de scaun şi pe la mânăstirile mai bogate — cărţi de rugăciuni şi pravili se alcătuiesc, şi, pentru-ntâia oară-n biserici, de la una din cele două străni, începe să răsune şi-n limba ţării cântarea liturghiei ce se crezuse până atunci că numai în slavoneşte şi-n greceşte poate fi auzită de Dumnezeu. Ca de-un fior de primăvară încep să se dezmorţească şi să iasă-n lumină puterile sufleteşti ale neamului românesc. Dar mişcarea pornită, înviorarea asta obştească, e asemeni fiorilor amăgite de căldura timpurie a celor dintâi zile frumoase, îndărătul cărora pândeşte înc-o toană de iarnă.

Un răstimp de răsuflet — şi valurile reîncep.

În toamna anului 1650 tătarii potopesc Moldova. — Nu-şi aduceau aminte bătrânii, de când se ştiau ei, să mai fi pomenit o aşa de vajnică bântuire.

Miron Costin, pe vremea aceea băietan de vreo 17 ani, scrie mai târziu în cartea de însemnări a Moldovei, începută de vornicul Ureche: „Vasile-Vodă văzându-se la grijă şi spaimă ca aceea, că luase tătarii până sub târg hergheliile şi a slujitorilor cai au apucat, au pornit pre doamna-şi împreună cu casele boierilor prin frânturile codrilor, pre la Căpoteşti spre Cetatea Neamţului; apoi şi singur Vasile Vodă n-au ţinut multe zile scaunul, ce s-au mutat den Iaşi în nişte poieni, în codrul Căpoteştilor; şi s-au aşezat acolo în codru cu curtea, lăsând în Iaşi puţintei dărăbani de apărarea curţii, care, dacă au văzut mulţimea de tătari den ceas adăugându-se, şi cu cazacii amestecaţi, au lăsat cu noapte curtea pustie, şi au ieşit şi aceia. Şi au ars atunci tot oraşul; unde şi unde au rămas câte o dugheniţă; curtea domnească, casele boiereşti, tot oraşul, într-o mică de ceas, cenuşă s-au făcut; iară mânăstirile au hălăduit, că n-au vrut cazacii să dodeiască din porunca lui Hmil hatmanul, şi tătarii n-au putut, că erau şi oameni cu sineţe închişi prin mânăstiri. Numai la mânăstirea Treisfetitelei, oameni ce-au fost acolo închişi, acolo le-au venit primejdie; că arzând târgul, din para focului s-a aprins şi mânăstirea. De ce, au căutat o samă de oameni, de arşiţa şi de groaza focului, a ieşire pe o portiţă ce este pe zid pe despre Bahlui, şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie tătarii, şi mulţi şi în heleşteul Bahluiului s-au înecat de groaza robiei. Au oblicit sultanul şi Hmil hatmanul de fuga lui Vasile Vodă, şi au trimis un mârzag la Vasile Vodă întrebându-l, că ce au fugit din scaun? De şagă este întrebare ca aceasta la vreme ca aceea”.

Şi cum o nenorocire de obicei nu vine singură, iată că după ce se retrage potopul tătarilor, încep fraţii între dânşii iarăşi să se-nvrăjbească. Porneala se face de la Gheorghe Ştefan, logofătul lui Vasile Lupu. Îmbogăţit din mila stăpânului şi răbdarea norodului. Gheorghe Ştefan cugetă că nu i-ar sta rău pe cap coroana domnească¹². Pleacă din ţară, capătă sprijin de la Matei Basarab şi de la Racoţi, domnul Ardealulului, şi vine cu război asupra lui Vasile Lupu. Biruitor la început, biruit în urmă, fuge la domnul Munteniei. Vechea ură dintre cei doi voievozi se redeşteaptă. la Finta, pe lunca Ialomiţei, din nou îşi măsoară puterile, şi din nou bătrânul Basarab învinge. Fără oaste, numai cu ce-i pe el, Vasile Lupu fuge — şi fuga asta e începutul prăbuşirii, din care nu se va mai ridica.

De jos pornise acest învăpăiat fecior de albanez, şi până la cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz, şi harnic la treabă, ţi iubitor de ţară, şi om cu multă-nvăţătură pentru vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea mereu la lucruri nesocotite, şi ceea ce a dobândit cu isteţimea şi vrednicia minţii, a pierdut cu neastâmpărul şi nesaţul inimii lui.

Zice iarăşi Miron Costin despre căderea asta, de multă jale şi de adânc înţeles învăluită: „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când se năruiesc de vro parte, precât sunt mai înalţi, pre atât şi durăt fac mai mare când se pornesc, şi copacii cei mai nalţi mai mare sunet fac, când se coboară. Aşa şi casele cele nalte şi întemeiete cu îndelungate vremi, cu mare risipă purced la cădere când cad. Într-acel chip şi casa lui Vasile-Vodă, de-atâţia ani întemeiată, cu mare cădere şi risipă, şi apoi la deplină stângere au purces de-atunci”.

Gonit din ţara-n care fusese atotputernic şi pe care n-avea s-o mai vadă, ajunge, după zadarnice-ncercări de a se mai ridica, în închisoarea celor şapte turnuri de la Constantinopol. Soţia şi copiii, şi tot ce e avut el pe lume, sfetnici credincioşi, curţi împodobite, odoare scumpe, averile lui toate cad în mâinile noului domn, Gheorghe Ştefan¹³.

Voievodul Munteniei nu e nici el mai norocos. O răscoal' a seimenilor lui şi uneltiri de-ale boierilor, pururea nemulţumiţi, îi amărăsc cele din urmă clipe ale vieţii. Pe unii cu bani, pe alţii cu sabia-i împacă, şi stă paznic ţării până la sfârşit. În ziua de 9 april 1654 — un an după izbânda de la Finta — Matei Basarab se stinge-n scaunul lui de la Târgoviştea.

Boierii aleg domn pe Constantin Şerban Basarab, un fecior din flori al lui Radu-Vodă Şerban. Sultanul dă întăritura cuvenită, plătită de astă dată aproape c-un milion de lei.

Drept şi milostiv e domnul, dar vremile-s covârşitor de grele. Sleindu-se vistieria şi nemaifiind chip de ţinut oastea cea multă de lefegii aduşi din toată lumea, boieri sfătuiesc pe domn să dea drumul seimenilor.

Dar aceştia nu vor să plece, şi braţele plătite de ţară ca s-o apere, se-ntorc împotriva ei. Aleargă s-o scape Racoţi cu ungurii lui, şi după ce sfarmă oastea îndârjită a seimenilor, buluciţi la Şoplea pe valea Teleajenului, pornesc jafurile şi cruzimile ungurilor, mult mai sălbatice decât ale răsculaţilor. — Racoţi cere lui Constantin Şerban, în schimbul „binelui pe care i-l făcuse”, să vie şi el alături de Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, la războiul ce-l plănuia împotriva leşilor. Turcii, aflând, îi mazilesc pe câteşitrei, şi alt val s-abate peste ţările române.

Oaste de turci şi de tătari, după ce aşează pe Radu Mihnea-n scaunul de la Târgovişte şi pe Gheorghe Ghica¹⁴[/FN] -n scaunul de la Iaşi, pradă, sub ochii noilor domni, cele două grădini, rămase fără paznic şi fără îngrădire. Căci nici Mihnea, nici Ghica, domnii anului 1658, şi nici urmaşii lor, pentru lungă şi amară vreme de aci încolo, nu sunt străjeri vrednici şi gata de jertfă, nu sunt mântuitorii pe care-i cer marile dureri ale poporului român. Oastea se împuţinează, birurile se-nmulţesc, — domnii se schimbă din ce în ce mai des, şi de numele lor nu se mai leagă nici o ispravă, nici măcar o încercare vrednică de luare aminte. Când nu-s deajuns banii ce se cară la Ţarigrad, pentru dobândirea ori păstrarea unei domnii, vin oştile vecinilor, tătari, leşi sau maghiari, aduse, urgie pe biata ţară, tocmai de cei care s-ar cădea s-o apere. Stepene de scoborâre sunt domnii românilor de aci încolo, şi chiar atunci când se arăta câte unul mai vrednic şi mai îndelung stăpânilor, el pare a nu mai însemna decât un popas doar în această cumplită prăbuşire. La Constantinopol, împuterniciţii Apusului rămân uimiţi de bogăţiile ce se storc din ţările noastre şi de marea putere de îndurare a poporului român.

Pe fundul acesta întunecat strălucesc, de-a pururi slăvite, numele celor dintâi cărturari ai noştri: Ureche, Miron şi Nicolai Costin, Neculce, Cantemir, în Moldova; călugărul Mihail Moxa, Constantin Căpitanul (Filipescu), Radu Greceanu, în Muntenia.

În anul 1660 e o aşa secetă şi uscăciune în toată Moldova, că nu se zăreşte frunză pe copac, şi drumurile nu se mai osebesc de ţarine, şi vitele mor pe câmp, şi oamenii mănâncă papură uscată, de unde i s-a şi tras porecla de „Papură-Vodă” domnului de-atunci, noului domn Ştefăniţă, un copilandru de vro 16 ani, fecior lui Vasile Lupu.

În anii următori a fost, chipurile, belşug şi s-au făcut de toate; da ce folos? Că domnii ce se perindară ca: Eustaţiu Dabija „ce bea vinul cu oala”, şi Iliaş-Vodă ce nici limba ţării n-o ştia, şi mai ales Gheorghe Duca[FN]„Că era ţara plină de oameni, şi cu hrană şi cu agonisită bună. Iară în al treilea an al domniei lui, în anul 7180 (1672) ridicatu-s-au hânceştii cu toţii orheienii şi lăpuşnenii cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor ce adusese pre muţi de la Ţarigrad, şi mai ales pentru Cupăreşti ce erau aice în ţară. Deci viind Hâncul şi cu Durac Sardarul aice în Iaşi, cu toate oştile, strigau să-i prinză pre greci să-i omoare. Fugit-au toată boierimea, care încotro au putut. Iară Duca Vodă, văzând că s-au râdicat atâta ţară asupra lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui, şi au purces în gios pre iaz; iară hânceşti au intrat în curtea cea domnească şi prin casele boiereşti şi neguţitoreşti, prin târg, stricând şi jăcuind, şi prinzând pre greci; pre câţi i-au găsit, pre toţi i-au omorât. Ion Neculce[/FN], vestit pentru patima banilor — se năpusteau lacomi asupra ţării, şi mai rău decât lăcustele prefăceau belşugul în foamete.

Pe vremea aceea turcii purtau război cu polonii şi noi trebuia să hrănim oastea-mpăratului. Domnul căruia paşa îi poruncea ca unei slugi, şi-l ameninţa cu bătaia, trebuia să-ngrijească de drumuri, de poduri, de fân, de conace, de toate şi cât se vânturau turcii prin ţară şi pe la hotare, nici el, nici boierii, nici norodul nu mai aveau chip să răsufle de sălbătăciile lor.

Şi când plecau turcii, veneau tătarii, şi când plecau tătarii veneau leşii — iar grecii forfoteau în toate părţile, negustorind şi sufletul din om, vânzând şi cumpărând de la ţolul săracului pân' la mitra vlădicilor şi pân' la coroana domnilor.

De patru ori şi-a cumpărat coroana Duca-Vodă. Se spuneau basme de bogăţiile lui. Şi cum a sfârşit-o!... Ridicat de la masă, chiar în ziua de Crăciun, din porunca lui Petriceicu-Vodă, batjocorit, despoiat până şi de hainele de pe el şi trimis surghiun în Polonia, unde-a şi murit.

„Când îl duceau pe drum, zice Ion Neculce, îl pusese într-o sanie cu doi cai, unul alb şi unul murg, şi cu hamuri de tei, ca vai de dânsul, ocări şi sudălmi de auzea cu urechile; şi alungând spre Suceava la un sat, au poftit puţintel lapte să mănânce; iară femeia, gazda, i-au răspuns: „N-avem lapte să-ţi dăm, că au mâncat Duca-Vodă vacile din ţară, de l-ar mânca viermii iadului cei neadormiţi!” Că nu ştia femeia aceea că este singur Duca-Vodă; iară Duca-Vodă, dacă au auzit aşa, au început a suspinare şi a plângere cu amar”.

Soţia lui, doamna Nastasia, s-a măritat la bătrâneţe c-un grec şiret de la Constantinopol, care, după ce i-a luat toţi banii, a lăsat-o pe drumuri „săraca şi ocărâtă, de voroava oamenilor şi cu o casă plină de copii”, spune cu jale dulcele povestitor al acelor zile amărâte.

De-atunci, de la răscoala hânceştilor, a rămas şi vorba: „Vodă da şi Hâncu ba!”.

Către sfârşitul veacului al XVII-lea turcii sunt biruiţii de nemţi sub zidurile Vienei, şi de aci-ncolo puterea lor în Europa începe să scadă. Asupra ţărilor române se-ntind din ce în ce mai lacome şi mai hrăpăreţe mâinile vecinilor. Le vor şi nemţii care-au smuls Buda, c-o bună parte din Ungaria, de la turci, — le vor şi leşii al căror crai, trufaşul Sobieţchi, bate cetăţile fără apărare-ale Moldovei, ca să-şi arate puterea, — le vor tătarii, al căror han mereu le cere sultanului, pentru cei doi fii ai lui, — le vrea şi Rusia, care găseşte că pacea de la Carlovitz[FN]După multe târguieli de toate felurile se pune capăt războiului dintre creştini şi turci, prin pacea de la Carlovitz, ale cărei dezbateri începute încă din toamna anului 1688, prin marele dragoman al Porţii Alexandru Mavrocordat, iau sfârşit de abia la 26 ianuarie 1699. De la bătălia de la Mohaci care-a adus îngenuncherea Ungariei au trecut 173 de ani. Aproape tot ce-au cuprins turcii cu armele în vremea asta, li s-a luat înapoi cu pacea de la Carlovitz.[/FN] dând Austriei Ungaria, Ardealul şi Croaţia, ridică stavilă-n cale-i o împărăţie prea puternică. Şi câţi le mai vor dinlăuntru, dintre boierii stârniţi de prea multă bogăţie, dintre marii postelnici, dintre domnii care, îndulciţi cu stăpânirea unei ţări, jinduiesc şi la cealaltă. Aşa Constantin Brâncoveanu, domnul Munteniei, (nepot fostului domn Şerban Cantacuzino, prietenul nemţilor[FN]„...iară Kara-Mustafa vezirul, luând oştile, s-au dus drept la Viena Austriei, unde e scaunul împăratului nemţesc, şi au început a bate de toate părţile cetatea; iară pe tătari i-au slobozit să prade, şi au mers cale de trei zile dincolo de Viena, toate arzând, prădând şi robind. Şi fiindcă nemţii nu ştiau năravul tătarilor nu fugea, şi aşa foarte mulţi au venit robi la tătari. Leopold împăratul văzând această nevoie mare ce venise asupra ţărilor lui şi necrezându-se numai oştilor sale, au trimis poloni de au cerut agiutoriu. Deci până au venit polonii, turcii aşa bătea cetatea cât gândea dinlăuntru să o dea acum în mâinile turcilor. Fără Şerban şi Duca domnii românilor avea corturile sale despre Dunăre, şi avea poruncă de la vezir să facă pod peste Dunăre; ci ei lucra încet ca doară mai curând ar veni oastea creştinească să duduie pe spurcaţii turci, care erau aduşi de unguri împotriva împăratului celui creştinesc. Afară de aceasta Şerban-Vodă pre ascuns se înţelegea cu nemţii prin cărţi, şi odată au vrut pre un pater iesuit mult timp ascuns în codrul său, şi când mai voia nemţii să dea cetatea, trimise pe iesuit de le spuse, bărbăteşte să se apere încă patru ceasuri, că turcii gată iarbă de puşcă sau primul şi vor înceta de a bate până li se va aduce, şi au ridicat Şerban-Vodă şi o cruce de lemn de stejarii întru pomenirea sa şi a tuturor românilor, care mult se muncea şi se ruga lui Dumnezeu ca să nu ia turcii cetatea de la creştini... pre carea cruce au scris... înălţarea crucii este ţinerea lumii. Crucea e podoaba bisericii. Crucea baza împăraţilor, Crucea întărirea credincioşilor, Crucea mărirea îngerilor şi rana dracilor. Noi şerban Cantacuzenul din mila lui Dumnezeu prinţul Moşteanul şi domnul ţării Munteneşti am ridicat crucea aceasta... întru veşnică pomenirea noastră şi alor noştri, pe vremea când vezirul Kara-Mustafa-Paşa ocolise Beciul din Austria de gios în 12 septemvrie din anul 1683. Călătoriule adu-ţi aminte că vei muri”.
Din Hronica românilor de Şincai

De la Şerban Cantacuzino a început să se cultive porumbul în ţară la noi. [/FN] şi Constantin Cantemir al Moldovei, tatăl marelui cărturar Dimitrie Cantemir, se pârăsc şi se sapă mereu unul pe altul: ci banii Brâncoveanului se dovedesc la Stambul mai tari chiar şi decât grecii lui Cantemir. Dealtfel amândoi gospodarii stau sub ascultarea sultanului, şi boierii care-ncearcă s-abată pe altă albie destinele ţării, plătesc adesea cu zilele lor asemenea ispită.

Cel mai de frunte scriitor al vremii, cronicarul Miron Costin, împreună cu frate-său Velicico, buni prieteni polonilor, sunt ucişi din porunca domnului, după îndemnul boierilor credincioşi turcilor. Şi faptul că-n Muntenia a putut Brâncoveanu să domnească douăzeci şi cinci de ani, se datoreşte nu numai banilor lui ce păreau că nu se mai sfârşesc, dar şi supunerii pe care o arăta padişahului.

În anul 1711, când Petru cel Mare îşi îndreaptă privirea şi spada spre Constantinopol, Brâncoveanu socotind că ruşii au să fie biruitori se dă de partea lor. Se dă, şi nu se dă: cum e mai rău, Om „cu două socoteli”, el stă cu oastea şi cu inima la mijloc, îngrijat, nedumerit încă... Ruşii sunt învinşi în bătălia de la Stănileşti. Dumitru Cantemir, domnul Moldovei, care fusese cu ei, acesta pre faţă[FN]Îndată după încheierea tratatului cu Petru cel Mare domnul obşteşte-n toată ţara pasul acesta: „Noi Dimitrie Cantemir din mila lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei către mitropolitul, episcopii, boierii, căpitanii şi toţi slujitorii pământului moldovenesc facem ştiut că întru cât duşmanii creştinităţii, turcii, n-au respectat tratatul încheiat de predecesorul nostru Bogdan, prin care ţara se obliga a plăti sultanului numai 4000 de galbeni, 40 de cai şi 24 de şoimi pe an, şi au introdus în Ţara Moldovei tot soiul de asupriri, dărâmând sau ocupând cetăţile ei, învoind tătarilor a o prăda, luând în robie pe fii şi soţiile noastre spre a-şi face râs de ele, sporind pe fiece zi tributul până la aşa grad că au devenit cu neputinţă de răspuns, noi ne-am unit cu împăratul milostiv şi credincios al Rusiei, Petru Alexievici, care au ridicat arma spre a mântui pe creştini din jugul robiei mohametane. Prin urmare tot omul din această ţară să ia armele spre a-i veni în ajutor, căci care nu va urma astfeliu îi se vor confisca averile”.

Boieri şi norod, dar mai ales tagma bisericească întâmpina cu bucurie şi cu mari speranţe de mântuire vestirea acestui pas: „Rusul îşi face cruce ca noi”, îşi zic bieţii români. Vai, nu ştiu cât vicleşug, şi câtă sălbatecă lăcomie se pot ascunde sub evlavia unei cruci!...[/FN] scapă, ca prin urechile acului, de urgia turcilor, şi fuge-n Rusia, unde trăieşte în mare cinste la curtea ţarului. Căci e un scriitor vestit, şi unul din cei mai învăţaţi oameni din Răsăritul Europei.

Brâncoveanu domneşte încă trei ani, mereu neliniştit, bolnav de griji — mărirea lui fiind din acelea care se pot pierde. Şi-n adevăr de ce i-a fost frică n-a scăpat.

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1717, vine aga Mustafa, îl ridică din scaun şi, ca pe un făcător de rele, îl duce, împreună cu toţi ai lui înaintea sultanului; mustrări, închisoare, chinuri, pentru a-şi mărturisi averile câte şi pe unde sunt, — până ce, în sfârşit, banii şi stăruinţele noului domn, Ştefan Cantacuzinio, izbutiră pe deplin: în ziua de 15 august, pe una din pieţele de pe malul mării, faţă fiind padişahul şi marii împuterniciţi ai ţărilor apusene, hangerul gealatului, din cinci fulgerări, făcu să cadă-nsângerate cinci capete de om: îngenuncheaţi la rând, cu mâinile legate la spate, osândiţii, îşi primiră moartea frumos; întâi căzu capul Văcărescului, ginerele lui Brâncoveanu, apoi al lui Constantin, cel mai mare dintre feciori, apoi al lui Radu; iar când veni rândul lui Matei — copil de 16 ani — acesta, înfiorat, se uită rugător în juru-i, ca şi cum ar fi căutat un ajutor, o mântuire — ochii nefericitului părinte se umplură de lacrimi — şi cele două suflete se-mbrăţişară pe veci în scăpărarea celei din urmă priviri. Peste câteva minute cinci trunchiuri pline de sânge erau aruncate-n mare; iar capetele -înfipte-n prăjini şi purtate pe uliţele oraşului, ca să le vadă norodul şi să se cutremure de puterea-mpăratului.

„Hai, lume — oftează povestitorul acelor vremi — cum se înşeală oamenii şi nu se pot sătura de dragostea ta, şi la ce sfârşit îi aduce pe cei ce urmează voiei tale? Cu adevărat fum şi umbră, visuri şi păreri este cinstea lui!”

Înfricoşata privelişte a celor cinci îngenuncheaţi, cu mâinile legate la spate şi cu capetele-ntinse spre tăiere, înfăţişează toată umilinţa şi-ntunecata-nvăluire a ţărilor române din zilele acelea.

XIX

Sub fanarioţi (1711/16-1821)

Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.

Cu Dimitrie Cantemir în Moldova şi cu Ştefan Cantacuziono în Muntenia se încheie şirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ţie socoteală de datinile ţării, ori de glasul vechilor aşezări. Se va amesteca din când în când şi câte un român printre atâţia greci, dar nu se va cunoaşte dintre ei. Lucrurile s-au petrecut aşa, că nici măcar nu s-a simţit zdruncinul schimbării.

Dimitrie Cantemir domnise numai şase luni. Frica de turci l-a gonit în Rusia de unde n-avea să se mai întoarcă şi unde bucuros şi-ar fi dus şi ţara de i-ar fi stat în mână. Vremile de mai târziu au dat scriitorului slava, de care domnul nu s-a putut învrednici.

Ştefan Cantacuzino se lăcomise la tronul lui Brâncoveanu, mai mult de patima banilor decât de mila şi dragostea ţării[FN]„N-au rămas episcop, rosteşte glasul vremilor, n-au rămas egumen, călugăr, neguţător, boieri mari şi mici, care să nu fie de dânsul jăfuiţi şi prădaţi”.[/FN]. Când, bănuit de legături ascunse cu nemţii, e prins de turci, dus şi ucis la Ţarigrad şi el împreună cu tatăl său Constantin (26 mai 1716, toată ţara vede în această pedeapsă o răsplată de sus, pentru cel ce-a uneltit pieirea Brâncovenilor.

Şirul domnilor fanarioţi în amândouă ţările îi deschide Nicolae Mavrocordat: el se aşează mai întâi în Moldova, pe la jumătatea lui noiembrie 1711, sărbătorit de boieri a căror limbă n-o ştia, şi care-s prea fericiţi, că stau la masă cu fiul dragomanului turcesc, ajuns în scaunul lui Ştefan, şi nici se mai întreabă de unde-i pâinea pe care-o frâng pe masa de praznic, „şi foarte s-au bucurat într-acea zi toată curtea, şi s-au sculat boierii de la masă, de au giucat în casa cea mare, că acolo se pusese masa...” Apoi, după cinci ani de domnie-n ţara tot mai săracă a Moldovei, pentru credinţa lui neclintită faţă de turci — de turcii stăpâni — e înaintat la scaunul mai bănos, al Munteniei, în locul lui Ştefan Cantacuzino.

Grecul deschide poarta binişor, zâmbeşte blând ochilor neliniştiţi, netezeşte cu milă amestecată cu teamă fruntea celui obidit, şi când vede cât de supusă şi de blândă-i turma ce i s-a dat în seamă, îşi scoate frumuşel foarfecele şi s-aşează pe tuns. Mai din uşor, mai cu fereală decât mulţi dintre voievozii pământeni, şi gândindu-se şi la nevoile ţării, căci era om cuminte dealtfel, stăpân patimilor lui, şi foarte priceput în trebile domniei. Aşa că în limpezişul unor timpuri mai aşezate, ar fi fost — cu toată firea lui de grec — un bun stăpân şi oblăduitor pământului acestuia. Dar era o mânie de valuri pe-atunci, că-i de mirare cum de se mai ţinură bietele noastre ţări!

Se ridicase o împărăţie nouă la miazănoapte. Petru cel Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, îşi lărgise hotarele din Marea Caspică până-n Marea Baltică, şi plănuia să-şi mute scaunul din Moscova la Constantinopol, care trebuia, fireşte, să ia numele de Ţarigrad — „oraşul ţarului”. „Războaie mari purtau întunecimi de oşti peste pământul nostru, nimeni nu mai era stăpân pe lucrul lui, — la dus şi la-ntors, creştini şi păgâni, biruiţi şi biruitori, ca sălbaticii dădeau busna prin casele oamenilor, prin biserici şi prin mânăstiri de jefuiau tot ce găseau, şi vite şi robi luau, ca dintr-o ţar' a nimănuia.

Voievozii, supuşi credincioşi ai padişahului, nu mai însemnau nimic. Boierii erau dezbinaţi: unii trăgeau spre nemţi, alţii spre ruşi, din ce în ce mai puţini spre turci, spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi braţele muscalului. Şi leşii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; şi oaste nu mai aveam, şi nici un viteaz nu se mai ridica să ne apere. Ne apărau doar munţii — cetatea neatârnării noastre.

Trei împărăţii se băteau pe noi; iar când se hotărau să facă pace, ruşii cereau Moldova, nemţii Valahia — cârjile de aur ale bătrânei Turcii — şi luptele reîncepeau.

Numele domnilor, ca şi faptele lor, se amestecă în pulberea acelor lupte. Ei vin şi se duc din porunca sultanului, şi în bogăţiile pe care le agonisesc văd viitoarele domnii, pentru ei sau pentru ai lor.

Constantin Mavrocordat, fiul celui dintâi gospodar fanariot, domneşte, între anii 1730—1763, de şase ori în Muntenia şi de patru ori în Moldova. Câţi bani „de haram”, cum zice turcul, i-or fi trecut prin mână! Şi câtă jale, câte schingiuiri şi bătăi pân' la sânge şi pân' la moarte, înfăţişau banii aceia!

Domnii sunt încunjuraţi de greci, biserica e împănată de greci, — şcolile, puţine câte sunt, dregătoriile, negoţul — toate cheile vieţii noastre sunt în mâinile grecilor, şi toate se vând: slujbele, egumeniile, strângerea birurilor, care de mult nu mai au nici o măsură — domnul însuşi vinde la mezat mânăstirile domneşti. Boierii şi clerul se mai „chivernisesc” ei — dar de ţăran e greu, că nu i-au mai rămas decât braţele, şi nici pe acelea nu-i stăpân.

Când pacea de la Pasarovitz (1718) dă nemţilor Oltenia, pe care pacea de la Belgrad (1739) avea să ne-o întoarcă îndărăt, dregătorii lor, trimişi ş-o ia în stăpânire, rămân umiliţi de sălbăticia în care trăiesc oamenii, într-o ţară aşa de mândră şi bogată. Corăbiile turcilor încarcă toamna tot rodul pământului.

Sub Ion Mavrocordat — cel mai lacom şi mai asupritor dintre toţi domnii pe care ni i-a trimis Fanarul — văcăritul ajunge să se ia de trei ori pe an, încât oamenii încep să-şi ucidă vitele ca să-şi mai scurteze din cele dări. De atunci o fi rămas cântecul:

Cine are patru boi
Capu-i urlă de nevoi.
Eu că n-am nici o pereche –
Pun căciula pe-o ureche!

Pe vremea asta de cumplită ananghie, îşi întinde Rusia mrejele ei asupra ţărilor noastre. Puternică, lacomă, vicleană, ea zice că ridică spada „în numele Mântuitorului şi al creştinităţii”, şi cheamă la sânul ei, sub înalta ei ocrotire toate popoarele „drept-pravoslavnice”. Turcii înţeleg, printr-un fel de presimţire mai mult, că cel mai mare vrăjmaş al lor e muscalul, şi-n ura de moarte a celor două împărăţii se cumpăneşte, pentru mai bine de-un veac, soarta ţărilor române.

Gospodarii acestei vremi se schimbă tot mai repede; căci tot mai mult se teme sultanul să nu-i tragă ruşii în partea lor. Ei îşi deschid drumul la domnie de obicei prin slujba de dragoman al Porţii; pe-acolo trec şi puţinii pământeni ce mai întrerup doar cu numele şirul domnilor fanarioţi.

Turcii se încred din ce în ce mai puţin în români. Ei se tem, pe vremea asta de neastâmpăr, să nu se ridice vrun Ştefan. Vrun Mihai. Cea mai mică bănuială aduce mazilirea voievodului, — uneori moartea lui. O şoaptă numai, la îngrijata Poartă, că domnul ar da ruşilor ajutor pe sub mână — şi pieirea lui e hotărâtă. De aceea nici nu poate fi vorba de-o gospodărie închegată. Câteva măsuri de îndreptare, ce se încearcă din când în când, ţintesc mai mult la sporirea şi strânsul mai uşor al dărilor, decât la buna şi trainica îngrădire a ţării.

Muscalii sunt neadormiţi, — ei caută în toate felurile să ademenească pe români şi să-i tragă-în partea lor: iscoade, călugări, negustori, iconari, ostaşi cu vază, cutreieră Moldova şi Muntenia, ispitind, împărţind bani, făgăduind marea şi sarea bieţilor oameni buimăciţi de nevoi, ce nu mai ştiu nici ei pe cine să creadă, încotro s-apuce. Mulţi dintre vechii noştri boieri, şi mai ales preoţii, văd în puternica Rusie mântuirea neamului românesc! Ei trimit împărătesei Caterina a II-a soli din amândouă ţările, cu smerite cărţi de închinare: „Rugători cădem la urmele prea luminatelor picioarelor voastre”...

„O, prea blagorodnică împărătească şi prea milostivă stăpână a noastră, nu ne părăsi pre noi robii Măriei voastre cei de o credinţă, umbreşte-ne!...”

Aveau să vadă ei românii, curând după aceea, şi multă vreme după aceea, cum ştie să umbrească milostiva Rusie!

Începând de la 1769 şi până la 1774, cât ţine războiul dintre muscali şi turci, ţările române — pe care însuşi capul bisericii lor le cheamă la jertfă, „pentru proviantul împărăteştilor oşti ce au venit spre apărarea noastră” — ţările peste careşi întinde Rusia larga ei aripă ocrotitoare, sunt împresurate şi jefuite cu cea mai vajnică sălbăticie de înseşi aceste împărăteşti oştiri, care se bat — zic ele — „pentru mântuirea neamurilor creştine de sub jugul păgânului”.

Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova şi Valahia din strânsoarea ucigaşă a braţelor muscăleşti, dă însă marii împărăţii creştine dreptul de a le... ocroti, de câte ori se va părea ei că sunt prea asuprite de necredincioşi — un drept pe care dealtfel şi-l luase ea singură de mai înainte, şi-n care până şi turcii văd ce se ascunde. — Austria, înţelegând că Rusia şi-a retras gheara de pe deasupra, numai pentru a şi-o întinde mai bine pe dedesubt, se grăbeşte a lua din vreme partea ei de pradă. Cu doi ani înainte se făcuse-mpărţeala Poloniei, dusă la pieire de înseşi dezbinările păzitorilor ei. Austria încredinţează pe turci că de halca ei ar ţinea şi Bucovina, o fărâmă de loc neînsemnată, pe care o ia numai pentru a îndrepta, cum a fost din vechi, „hotarul Pocuţiei”. Toată Moldova e un suflet ş-un strigăt în faţa acestei nelegiuiri. Acolo-i Suceava şi Putna cea sfântă, acolo-i cetatea de scaun şi locul de veşnică odihnă al celui mai mare şi mai slăvit voievod al ei. Dar cine s-audă dreptatea şi cine să creadă durerea unei ţări aşa de mici!

Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o plângere la Poartă. Austria îl pârăşte că-i unealta ruşilor, — iar câteva mii de galbeni încheie târgul. Într-o seară din toamna anului 1777 soseşte-n Iaşi un paşă — Ahmed-bei. El trage la „Conacul din Beilic”, se face bolnav, spune că trece la Hotin ş-ar vrea să vorbească cu domnul, pe care-l cunoaşte de la Ţarigrad. Ghica vine, însoţit numai de patru slujitori pe care-i lasă afară, îl găseşte-ntins pe-o sofa şi-i arată, din toată inima, părerea lui de rău că-l vede bolnav. Turcul e vesel, spune glume, întreabă de una, de alta... Cum stau aşa de vorbă, Ghica scoate tabachera şi i-o întinde: „Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am şi mai bun”. Şi, bătând din palme, strigă „Tabac!” Opt ieniceri răsar ca din pământ. O luptă de câteva clipe, — unul din ieniceri e ucis, — apoi un gemăt adânc, sugrumat din cea din urmă durere, şi frumosul trup al voievodului Moldovei, străpuns de lovituri mai multe decât cerea moartea, cade la picioarele „trimisului împărătesc”.

Austria, veselă şi mândră de-o aşa deplină biruinţă, putea să-şi înfigă liniştea zgripţorii ei în boiul Moldovei. Sabia lui Ştefan dormea lângă braţul ce nu se mai putea ridica să-şi apere pământul!

Şi nu mijea o zare de lumină, în toată întunecimea aceea de vremi neîndurate. Un vânt de stricăciune suflă peste lumea întreagă. Nu mai era cinste, nu mai era omenie. A vicleni, a fura, a ucide mişeleşte era o putere. Frederic cel Mare, găsind la Lipsca tiparele de bani ale polonilor, pune să toarne-n cositor o sută de milioane de fiorini, pe care-i petrece-n Polonia lui drept bani adevăraţi.

Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalţi flămânzi. Când cele trei împărăţii din jurul nostru se războiesc iar între ele, şi-şi vântură oştile şi păcatele peste sărmanele ţări fără nici o apărare, — ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la adăpost.

Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea!

Ţările române, de la care mereu se certau nemţii cu ruşii, când era vorba la-mpărţeală, scapă şi de data asta. Pacea de la Şiştov şi cea de la Iaşi, pun capăt, în anul 1792, „războiului sfânt”, cum îi plăcea Caterinei a II-a să-l numească. Nemţii se retrag din Muntenia şi ruşii din Moldova, — şi unii şi alţii se retrag de nevoie. Un strigăt izbucnise din inima Franţei, şi regii pământului se cutremurară în vechile lor tronuri. Era marele strigăt al dreptăţii omeneşti, pe care-aşa de demult o uitase lumea, încât înfăţişarea ei care-n adevăr căpătase ceva din sălbătăcia fiarelor, o umplu de groază. Se prăbuşi în flăcări şi-n sânge coperişul putred al vechii clădiri feudale — popoarele, visătorii crezură că s-au năruit şi zidurile. Veacul al optsprezecelea apunea în lumina de vrajă a celor mai mari speranţe ce-au încolţit vrodată în sufletul omenirii.

Pentru ţările noastre mântuirea era încă departe, şi venea încet. La cârma lor se schimbă tot oamenii sultanului, foşti dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt familii greceşti[FN]Mavrocordat, Ghica (arbănaşi greci), Calimah, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Şuţu şi Mavrogheni.[/FN], ce, vreme de-o sută de ani, se duşmănesc între ele de la împărţirea bogăţiilor acestui pământ. Şi oamenii aceia nu pot înţelege nici sufletul, nici nevoile neamului nostru. Câteva pravili, câteva îndrumări bune pe care le-au dat unii din ei, sunt rodul vremii, — ele cred din adâncul vieţii noastre, cum cresc arborii din pământ, şi e deajuns uneori ca domnul să nu le împiedice, pentru ca numele lui să rămâie binecuvântat poporului, deprins a vedea jaf şi urgie de la cei de sus. Slujbele şi bogăţiile ţării sunt pe mâinile străinilor, şi boierii de baştină, mai toţi, sunt încuscriţi cu ei. Puţinele şcoli ce s-au întemeiat, sunt şcoli greceşti. În „casele mari” nu se vorbeşte decât greceşte. La primiri, la zile de sărbători, domnii sunt lăudaţi în limba grecească... Se strică oamenii, se strică sufletul ţării, mai scump decât toate bogăţiile pământului ei. — De bântuirile de-afară, de duşmanii luptelor făţişe, scăpau românii mai uşor, — că-mbelşugarea holdelor şi hărnicia braţelor întremau ţara iute, şi toate se ridicau la loc în câţiva ani de linişte. Dar de „răul din casă” — cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuţi?

Rămasă fără oaste, ţara nu se mai poate apăra nici de băntuirile Pasvangiilor[FN]Pasvanoglu, vestitul paşă din Vidin, e un fiu de tâlhar; şi-a făcut o bancă de haiduci, de răzvrătiţi, şi pradă olaturile turceşti de pe lângă Dunăre. Se întăreşte-ntr-o cetate de pământ lângă Vidin, risipeşte cetele de poteraşi, ca şi oastea ce vine-mpotrivă-i: sultanul, ca să-l potolească, îl face paşă. Aceasta-i măreşte banda, şi îndrăzneala Pasvangiilor nu mai cunoaşte margini.[/FN], care, sub ochii domnului, înmărmurit de groază, calcă oraşele Olteniei, jefuind case şi omorând oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise de turci, ca să ne apere — să apere „grânarele de îmbelşugare ale împărăţiei musulmane” — trec şi ele cu ceauşi cu tot în rândurile vestitului Pasvan, şi pradă fără nici o teamă.

Domnii, văzând slăbirea şi dărăpănarea Turciei, încep să-ncline din ce în ce mai mult spre puternica Rusie, spre „soarele care răsare”, zic ei.

Ies la iveală firele vechilor, iscusitelor uneltiri muscăleşti. Când sultanul mazileşte, în anul 1806, pe Constantin Ipsilanti, domnul Munteniei, şi pe Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, ruşii — ocrotitori — intră cu oaste-n amândouă ţările şi cer întoarcerea voievozilor în scaunele lor, căci nu se-mplinise cei şapte ani, cât era aşezat acum veacul unei domnii. Poarta se supune: Mazilii îşi recapătă caftanul. Oştile ruseşti însă nu se retrag, şi războiul — focul ascuns sub cenuşa vremelnicilor învoieli — izbucneşte iar. Luptele — hărţuieli mai mult — se trăgănează aproape cinci ani, când pe pământul nostru, când în jurul hotarelor noastre. Şi-n toată vremea muscalii se fac stăpâni pe-amândouă ţările: sălbăticia cu care te jefuiesc, muncile, bătăile şi nelegiuirile pe care le-ndură poporul de la aceşti pravoslavnici creştini, întrec marginile oricărei închipuiri omeneşti. O ceată de bătrâni vin de se jeluiesc generalului Kutuzoff de cruzimile oştirii lui, şi când îi spun cu durere de bieţii români că nu le-a mai rămas nimic, nici cenuşa din vatră, acesta le răspunde aspru: „le voi lăsa lor ochii spre a plânge”.

De câte ori încep tocmelile de pace, ruşii cer Moldova şi Valahia, de care turcii se ţin cu încleştarea desperatului ce simte prăpastia sub el. Vârtejul întâmplărilor din Apus grăbeşte însă ruperea târgului. Napoleon cel Mare îşi îndreaptă spre Rusia biruitoarele-i steaguri.

În ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la Bucureşti, pace în care banii şi uneltirile ruşilor se arată cu mult mai tari decât armele lor.

Din trupul sărmanei Moldovei se mai răşlui o parte: Prutul — „râu blestemat” de-atunci — se făcu paloş în mâna muscalului, şi spintecă-n două mândra moşie a lui Ştefan cel Mare.

Îndată, după ridicarea oştilor împărăteşti, se-ncinge-n toată ţara o foamete ş-o ciumă năprasnică, de mureau oamenii pe drumuri, — vestita ciumă-a lui Caragea, unul din cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune că şi-a cumpărat firmanul cu patru milioane de ei. Pentru a putea jefui în linişte, Caragea se pune bine cu boierii, ademenindu-i cu tot felul de slujbe şi de îngrădiri, şi statornicind prin glas de pravilă chiar — în condica lui de pravili, — ca toată povoara dărilor s-apese numai asupra norodului.

Înfricoşat el singur la urmă de jaletea ţării şi de vâlva bogăţiilor lui, părăseşte domnia şi se duce să trăiască-n frumoasa Italie[FN]„În ce chip când se apropie de ziuă încep a cânta cocoşii, şi jigăniile temându-se să nu le apuce lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug de se ascund în vizunii, într-acest chip şi Caragea petrecând, ca întunericul nopţii în cei cinci ani trecuţi ai domniei lui slobodă hiară nesăţioasă, hrăpind din ţară şi făţiş şi curmeziş şi dosiş, întru al şeselea începând a se lumina de ziuă, adică a se descoperi ale lui fapte toate, se temu nu atât de mazilie, fiindcă sorocul de şapte ani ai domniei după trataturi se împlinea, cât de capul lui, căci simţise că Poarta are socoteală a-l pierde, îşi chivernisi scăparea vieţii pri fugă din scaun la alte curţi străine cu toată familia”.[/FN].

Îi urmează Alexandru Şuţu, cu sprijinul ruşilor, care de obicei costă mai scump şi e mai înşelător decât al turcilor.

Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn mai cu milă. În cei şapte ani împliniţi (1812—1819) ai lui Scarlat Calimah, s-aşează o viaţă mai legată şi mai spornică pe bucăţica de pământ ce i-au mai lăsat-o nesăturaţii de pământ. După acest bun gospodar de la care, între altele, rămâne ţării şi o înţeleaptă alcătuire de pravili, vine Mihai Şuţu, rudă cu Alexandru Şuţu din Muntenia.

Cu el, cu aceşti doi greci din neamul lui Şuţu, se încheie — pentru vecii vecilor — întunecosul şir al domnilor fanarioţi, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova, şi la 1716 în Muntenia.

A fost o noapte cumplită aceea, — în istoria vieţii noastre, — una din acele nopţi care pregătesc moartea popoarelor bătrâne, şi-mbătrânesc fără de vreme pe cele tinere. Ş-un noroc mare a fost că n-a străbătut mai adânc amestecul de sânge, otrăvitoarea încuscrire pe care s-au încercat împrejurările s-o puie între tinereţea curată şi neştiutoare a românului, şi bătrâneţea ostenită, vicleană şi plină de stricăciuni a celei mai putrede rămăşiţi din vechiul neam al grecilor.

Au rămas în casele boiereşti, în zarva oraşelor împestriţate şi pururea iubitoare de prefaceri, acolo au rămas şi limba, şi portul, şi obiceiurile subţiri ale grecilor. În satele depărtate, în largul câmpiilor pe linişte, ca şi-n strâmtorile munţilor pe vifor, aceeaşi opincă a însemnat urma trăiniciei noastre de-a lungul vremilor nemilostive, ş-acelaşi suflet cinstit şi bun şi-a rostit gândul, în aceeaşi bună şi cinstită limbă strămoşească.

Şi de-a încremenit pana, de-atâtea-nvăluiri, în mâna cronicarului de la oraş, — din ce în ce mai cu foc a plâns în luncă obida păstorului rămas adesea fără turmă, din ce în ce mai răspicat ş-a destăinuit, în graiul sfânt al doinei, sufletul cel neschimbător al ţăranului.

Departe, ca din adâncimi de vremi, răsună înduioşat un glas de bucium. Se rumenesc încet crestele munţilor. E primăvara-n aer, şi primăvară-n inimi.

Şi tot mai înviorat, tot mai larg s-aud chemările de bucium.

XX

În zorii mântuirii

Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Şi Domnul va scula pe unul din voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în libertatea şi puterea lor...”
Cântarea României

Ţările Apusului îşi căutau hotarele învălmăşite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărăţii Musulmane. Austria şi Rusia, deopotrivă de lacome, îşi făceau socotelile moştenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluţia cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârşitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefţii”, şi „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate oraşele mari ale Europei.

În fruntea acestei mişcări se puse Ipsilanti, maior în armata rusească, şi fiul fostului domn Constantin Ipsilanti. El îşi alcătui în Basarabia un început de oaste, şi-n februarie, anul 1821, intră în Moldova, ca-n ţara lui. Mihail Şuţu, domnul de-atunci, salută în el pe „liberatorul Greciei”. — Mitropolitul Veniamin îi încinge sabia şi-l binecuvântează în biserica Trei Ierarhi. Crainici alergau în toate părţile să cheme la arme. Se zvonise că vine din urmă oastea rusească.

Boierii şi norodul, pentru orice întâmplare, încep a se cărăbăni spre întăriturile munţilor.

Eteriştii omoară-n Iaşi pe toţi turcii care le cad în mână, şi pleacă-nainte, spre capitala celuilalt Şuţu. În drumul lor jefuiesc ţara. Cuvântul zavera, care vroia să spuie că răscoala lor e pentru dreptate şi pentru lege, ajunge să-nsemne în mintea poporului groaza şi urgia sălbătăciei omeneşti.

De data asta însă, suferinţele găsesc paharul plin şi spre uimirea tuturora, se descopere că şi răbdarea românului areun sfârşit. Ca o coamă de leu se-nfioară şirul codrilor noştri, din Vatra Dornei până-n plaiurile Gorjului, şi într-un freamăt se lasă pânza de vale Oastea Dreptăţii, sufletul ţării ce nu mai poate răbda.

Grecii, care se credeau stăpâni pe pământul nostru, unde dominau ai lor de-atâta vreme, grecii care vroiau să ne ia cu de-a sila în răzmeriţa lor, în goala răscoalei lor, grecii noştri căzură-n focul ce singuri şi-au aprins.

În Moldova ridicară satele-mpotriva lor boierii din ţara de Sus, Gherghel şi Istrati de la Zvorâştea, şi Spătarul Sturza, ispravnicul Neamţului. Şi, cum furia mulţimii nu mai vede şi nu mai alege, au pierit şi din boierii pământeni în vânătoarea aceea de greci.

În Muntenia, sufletul mişcării e Tudor Vladimirescu, fecior de moşnean, din mândrul ţinut al Gorjului. Pe când Ipsilanti înaintează cu liota lui spre Bucureşti, Tudor trece Oltul cu 25 de panduri, să „ridice ţara”. În vremea asta moare Alexandru Şuţu, domnul Munteniei; al Moldovei fugise-n Rusia. Turcii dau fostului gospodar Calimah firman pentru amândouă ţările, a căror domnie, pe vâlvoarea asta, cam frigea. Scarlat Calimah nu se apropie — ci trimite doi caimacami să-i ţie locul.

Sub steagul lui Tudor se strâng toţi asupriţii, ceea ce-nseamnă tot poporul muncii şi al birului. Răscoala e împotriva tuturor asupritorilor, „veri din ce neam ar fi balaurii care i-au înghiţit de vii, căpeteniile lor, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, cum aşa de frumos lămureşte „Domnul Tudor” în chemările lui scrise norodului. Vin şi din boierii cu durere de ţară, în tabăra lui Vladimirescu...[FN]Mitropolitul Dionisie Lupu, Ilarion episcop de Argeş, vornicul Grigore Băleanu, vornicul Mihail Manu, vornicul Iordachi Slătineanu, vornicul Neculai Golescu, logofătul Scarlat Grădişteanu, Scarlat Câmpineanu, Filipescu Vulpe, Neculai Văcărescu, Mihai şi Grigore Filipescu, Ştefan Bălăceanu şi alţii.[/FN] vornicului Văcărescu, trimis de căimăcămie să potolească pe „răzvrătiţi” cum va şti el mai bine, Tudor îi scrie: „ci pre semne dumneata pre norod, cu al cărui sânge s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boieresc îl socoteşti nimic şi numai pe jefuitorii îi numeşti patrie; şi cum nu socotiţi că pre mine mă categoriseşte numai tagma jefuitorilor, iar pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile! Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor; şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire am arătat eu asupra norodului? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de norodul cel amărât şi dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor, iar tagma jefuitorilor, căci nu le place una ca aceasta, a ridicat arme de moarte asupra patriei şi a ticălosului norod”.

Pentru-ntâia oară vorbeau durerile neamului întreg, prin gura unui sol al dreptăţilor lui.

Spre Bucureşti înaintau acum două răscoale. O parte din boierime, îngrozită, plecă peste hotar. La 16 martie Tudor intră în Bucureşti în fruntea unei oşti de vro cinci mii de oameni şi peste câteva zile primeşte solia şi cartea de jurământ a celor 56 de boieri, cu arătare lămurită „că pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fieşcăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare, pe care ca pre unul de binele ţării voitor şi de trebuinţă obştiei norodului l-am primit toată politia Bucureşti cu drag şi cu braţele deschise, şi-i făgăduim sub jurământ că niciodată nu vom cugeta împotriva vieţii şi a cinstei lui”.

La 25 martie soseşte şi Ipsilanti: Puţină oaste de pază ce se află în Bucureşti, fiind sub căpitani greci, trece la eterişti; Ipsilanti stăruie să-l atragă şi pe Tudor — acesta-i răspunde limpede: „În Grecia-i locul grecilor, în Ţara Românească al românilor”. De-aci — ură de moarte.

Zvonul că vin turcii hotărăşte pe răsculaţi să se retragă din capitală. Ipsilanti o ia spre Târgoviştea. Tudor spre Piteşti. Pe drum, el pedepseşte aspru pe toţi cei dovediţi c-au jefuit. În oastea lui de strânsură sunt mulţi bulgari şi sârbi, care-au intrat între răsculaţi numai pentru prădăciuni şi omoruri. Tudor îi străşniceşte, fără nici o cruţare. Îşi face duşmani — ştie; dar „de când a îmbrăcat cămaşa morţii, cum zice el, nu se mai teme de ea, ci o aşteaptă-n fiecare zi”. Şi iat-o că soseşte.

Într-o seară de mai, cum sta el în tabără, sfătuind cu ai lui, se pomeneşte cu Iordachi, căpitanul lui Ipsilanti, însoţit de câţiva greci înarmaţi. Cearcă să lupte, dar când vede că nimeni nu-l apără, îşi lasă braţele-n jos şi zice cu durere; „Luaţi-mă, că nu mai sunt de nici un folos acestor oameni”. Era vândut. Câţiva olteni se repăd să-l smulgă dintre căpitanii lui, dintre vânzătorii lui, — să-şi smulgă pe Tudor al lor. Ei îşi primesc moartea, cum ar primi o binecuvântare. — Apoi nu se mai vede nimic. Un singur bătrân, cu fruntea în ţărână, aiurit, nebun de durere, plânge, fără lacrimi. Tudor e dus la Târgoviştea. Pe la miezul nopţii e scos afară din oraş, în lunca Ialomiţei. Doi gealaţi îl întâmpină cu iataganele sclipitoare. I se spune să-şi facă cea din urmă cruce. „N-aveţi măcar un pistol?” îi întreabă. O lovitură năprasnică-n tâmplă îi zgâlţâie creierii — pe celelalte le simte ca prin somn. Şi tot ca prin somn, şi ca printr-un grozav întuneric, îi scapăr-n clipa din urmă un licărit de gând: că dreptatea, dreptatea pentru care-a ridicat ţara, nu moare cu el.

Duiumurile turceşti împânzesc cele două ţări — cuib de răscoale. În ziua de 7 iunie, oastea eteriştilor e zdrobită la Drăgăşani, în Vâlcea. Ipsilanti fuge la Viena, unde moare, după şase ani, în scăpătarea cea mai de plâns. Înflăcăraţii celei din urmă rămăşiţi ale zaverei se închid, sub ascultarea căpitanului Iordachi, în clopotniţa mănăstirii Secu din Moldova, unde, după două săptămâni de înverşunată împotrivire, nemaiavând gloanţe, dau foc balercii cu pulbere, şi-ncheie astfel cu straşnica lor moarte, mişcarea eteristă.

Turcii se răzbună pe bietele noastre ţări, care, zic ei, au dat „adăpost şi proviant” zavergiilor. Trâmba de oşti pustiitoare nu se ridică decât în primăvară în primăvara anului 1822 - când Poarta plecându-şi, în sfârşit auzul la tânguirea ţărilor, încuviinţează ca de aci-nainte, „să li se orânduiască” domni oblăduitori din neamul boierilor români, şi întăreşte în Moldova pe Ion Sandu Sturza, în Muntenia pe Grigore Ghica.

Amândoi gospodarii sunt nevoiţi să puie şi pe boieri la dări, poporul fiind adus în sapă de lemn.

Chemarea lui Tudor, mântuitorul lui cuvânt, răsunase mai tare decât flintele pandurilor lui. Dreptatea venea anevoie, venea încet, ca din cine ştie ce depărtări, dar venea. Se mai speriau dintre boieri de apropierea ei, se mai jeluiau pe la cei puternici, unii la ruşi, alţii la nemţi, că se strică vechile aşezări, prin care ei au fost pururea scutiţi de orice sarcină, şi că numai „carvonarismul” Apusului ar fi „pricina afanisirii patriei noastre”. Ei vedeau în deşteptarea norodului, în chemarea celor mulţi la o viaţă vrednică de om, nu numai o primejdie, dar şi o mare nelegiuire: „răii, ziceau ei, au semănat duhul răzvrătirii şi a neascultării în sufletele multora din cei proşti, şi neamurile cele mai de jos s-au sculat împotriva noastră a celor întâi pământeni”. Proştii şi neamurile cele mai de jos — era poporul, care cerea să aibă şi el o părticică din rodul muncii lui, poporul care, după atâtea veacuri de tăcere şi de sfântă îndurare, începea să vorbească, să spuie ce-l doare, celor ce se deprinseseră-a crede că ţăranul nu e făcut pe lume decât pentru a fi robul tăcut al boierului. Ci sângele lui Tudor nu s-a vărsat în zadar.

De-aci încolo pânzele ni-s astfel întinse, că toate vânturile ne mişcă-nainte, chiar şi vânturile vrăjmaşe.

În primăvara anului 1828 Rusia îşi ridică iar oştile împotriva turcilor, şi iar îşi fac tabără din ţările noastre, rămase fără domni şi fără nici o apărare. Înaintează biruitori până la Ardianopol unde sub privirile-ncărcate de griji ale Angliei şi ale Austriei, se încheie pacea din 2 septembrie 1829. Ni se redau, prin această pace, toate vechile noastre oraşe de pe malul Dunării, cotropite de turci şi, între alte măsuri privitoare la îngrădirea ţărilor, se hotărăşte ca domnii să fie întăriţi pe viaţă. Toată lumea ştie ce se ascunde sub această „dragoste rusească”. Poarta nu mai poate plăti despăgubirile de război decât peste cinci ani. Amândouă principatele rămân în vremea asta sub oastea şi oblăduirea muscalilor; împuternicitul lor, generalul Kiseleff, e, pentru norocul nostru, un om cinstit şi un minunat cârmuitor. Se înfiinţează în locul vechilor divanuri, adunările obşteşti care, alcătuite din fruntaşii clerului şi ai boierimii, aleg domnul şi întocmesc legile ţărilor şi îndreptarea lor cea nouă. „Regulamentul organic”, închegat aproape în întregul lui sub privigherea ocrotitorilor de la Petersburg, desparte, cu îngrădire de lege, pe locuitorii ţării în boieri şi ţărani, hotărând celor dintâi toate foloasele şi toate scutirile, celor din urmă toate sarcinile şi nici un drept. Şi totuşi, printre gratiile de fier ale acestui regulament, îşi deschide-n lumină — cele dintâi flori — primăvara deşteptării noastre. E taina cea mare a înfloririi: de pretutindeni se desfac mugurii vieţii noastre naţionale. Din ce în ce mai calde-s adierile Apusului, din ce în ce mai slabe suflările crivăţului. Rusia, hulpava Rusie, care-şi pregătea o nouă Polonie în ţările noastre, o Polonie pe care de data asta să n-o mai împartă cu nimeni, vede cu grijă cum o apucă ziua, asupra uneia din acele fapte care nu se pot săvârşi decât noaptea. În anul 1834 turcii îşi plătesc datoria, şi, potrivit învoielii, se aşează iar domni pământeni „oblăduitori pământului acestuia”, în Moldova Mihail Sturza, în Muntenia Alexandru Dimitrie Ghica. — Îi pândesc pe amândoi, cu vrăjmaşă luare-aminte. Consulii ruşi, păianjeni ce-şi întind, unul din Iaşi, altul din Bucureşti, firele din ce în ce mai groase ale unei pânze din ce în ce mai zadarnice. Ei vor putea înlocui un domn — pe Ghica al Munteniei, prin Gheorghe Bibescu (1842), — vor mai ţinea încă în mrejele lor pe unii fruntaşi ai bisericii, ori pe unii boieri bătrâni ce-şi strâng pleoapele cât ce pot, ca să nu vadă lumina, năvălitoarea lumină a dreptăţii, vor întrebuinţa vicleşugul, banul şi la trebuinţă glonţul, pentru a năbuşi uriaşul strigăt de mântuire a anului 1848, dar nu vor mai putea opri din mers, nici abate din cale fluviul vieţii româneşti, intrat de-acum în albia destinelor lui.

Lumina şcolilor, cuvântul neadormiţilor apostoli, cântările pocţilor, toate pregăteau sărbătoarea deşteptării noastre.

Dorul de libertate şi de neatârnare făcea un suflet nou din sufletele tuturora. Unirea Principatelor într-o singură ţară, sun un singur neam, ales dintr-o viţă domnitoare-n Apus, întemeietor unei dinastii neclintite, care să aducă linişte încercatei noastre vieţi, era acum un gând lămurit în mintea românilor, un gând ce-şi avea prorocii şi ostaşii lui, din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai hotărâţi şi mai puternici. De biruinţa acelui gând s-au temut şi turcii, s-au temut şi ruşii, zoriţi mereu să-şi lărgească-mpărăţia spre Balcani, — s-a temut şi Austria care printre sfărâmăturile de popoare ce-o alcătuiesc, ţine şi o bună parte din neamul românesc sub coroana ei. S-au temut de biruinţa acelui gând, şi ce n-ar fi dat, şi ce n-au făcut ca s-o împiedice! Dar ea pornise — şi nici o putere omenească nu mai era în stare să-i puie stavilă. Cei din urmă domni, prin care mai încearcă să ne dezbine pentru a ne stăpâni, cei din urmă gospodari numiţi de „Poarta suzerană” şi de „Rusia protectoare”, după năbuşirea în sânge a revoluţiei de la '48, sunt: Barbu Ştirbei, fratele fostului domn Bibescu, în Muntenia, şi Grigore Ghica în Moldova.

Amândoi se dovedesc tot aşa de buni patrioţi şi destoinici gospodari, ca şi înaintaşii lor; aşa că nici din aceştia nu-şi poate face coada toporului, care le trebuia. Şi duşmanii încep să vadă că dincolo de gospodarii, pe care-i pândesc şi-i surpă prin consulii lor, se ridică, strălucitori şi-ncunjuraţi de oşti ce nu se mai pot birui, marii voievozi ai cugetării româneşti... Sunt întemeietorii şcolilor, sunt cântăreţii durerilor şi speranţelor noastre, sunt vestitorii şi pregătitorii mântuirii noastre. Ei se numesc Gheorghe Lazăr, Asachi şi Eliade, — Bălcescu şi Alecsandri, Negri, Kogălniceanu şi Ion Brătianu... Lamura sufletului românesc, viteji pe care moartea nu-i atinge.

O vijelie năprasnică mai trece peste lume, şi cerul începe să se lumineze. E primăvara anului 1856. Popoarele sunt ostenite de crâncenul război al Crimeei. În capitala Franţei se dezbat aşezările păcii, pe care toţi o doresc. E vorba de libera plutire a tuturor corăbiilor de negoţ pe Marea Neagră, de gurile Dunării, de soarta creştinilor din peninsula Balcanică şi, pentruntâia oară într-un sfat european, e vorba de unirea principatelor române, Franţa ne apăra, ca pe o bucăţică din sufletul ei zvârlită departe, şi-ngrădită de duşmani; dar cei care ne pasc, vecinii, văd paguba lor în întărirea noastră. Neputându-se ajunge la o înţelegere, se hotărăşte a se asculta şi glasul ţărilor asupra întocmirii şi soartei ce vor să-şi croiască. Solii celor şapte puteri[FN]Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie (Anglia), Rusia, Sardinia şi Turcia.[/FN] vin la Bucureşti să privegheze de aproape cinstita alcătuire a Sfatului.

Turcia şi Austria luptă pe faţă împotriva unirii. Împuterniciţii lor fac nelegiuiri pentru a împiedica rostirea liberă a obştii. Dar dreptatea biruie, şi-n ziua de 7 octombrie 1857 „Divanul ad-hoc” al Moldovei lămureşte ca cele mai de căpetenie dorinţi ale ţării următoarele „patru puncte”.

1. Autonomia ţării şi respectarea drepturilor, legilor şi pământului ei;
2. Unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat, sub numele de România;
3. Prinţ străin, cu moştenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare în Europa;
4. Guvernul constituţional, cu o Adunare obştească, în care toate stările şi treptele ţării să fie reprezentate.

Peste două zile Divanul ad-hoc din Muntenia vota, într-un singur glas, aceleaşi dorinţe: ţăranii sunt chemaţi să-şi spuie şi ei păsul lor, şi-n a 27-a şedinţă (din 16 decembrie) a Divanului din Iaşi o solie aduce tânguirea şi dorinţele poporului, aşternute, limpede şi curat, în frumosul grai bătrânesc al celor ce n-au vorbit niciodată altă limbă decât aceea a neamului lor: „că noi, se jăluiesc ţăranii, biruri grele pe cap am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighetori şi jandarmi numai noi am ţinut; drumuri, poduri şi şosele numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi şi havalele numai noi am făcut; ... clacă de voie şi fără de voie numai noi am dat; la jidovul orândar ca să ne sugă toată vlaga numai noi am fost vânduţi, băutură scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pâine neagră şi amară, udată cu lacrimi numai noi am mâncat; bătălii şi răzmeriţe când au fost, tot greul numai noi l-am dus; oşti când au venit noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; că cel cu putere ţara îşi părăsea, peste hotare trecea; nevoia şi greutatea o duceau cei ce rămâneau la vatra lor. Ţara aceasta nici băi, nici măiestrii, nici meşteşuguri multe ca alte ţări nu are; toată îmbelşugarea, braţele şi sapele noastre o aduc. Câtă-i Dunărea de mare şi de largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări şi peste hotar, acolo se preface în râuri de aur şi de argint şi curg iarăşi înapoi de se revarsă în ţara noastră; iar noi de la ele nici că ne îndulcim... Voim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem; voim să ne răscumpărăm, să nu mai fim a nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung. Nu vroim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se întunece”.

Erau dureri adunate de veacuri în vorbele acestea. Pentru-ntâia oară le spunea lumii cel ce nu se jeluise decât codrului; o doină e întreagă tânguirea aceasta, doină ce-a picat din sufletul poporului român cum pică lacrima din ochi.

Se strâng iar la Paris delegaţii celor şapte puteri şi, după multe dezbateri, se-ncheie-n ziua de 7 august 1858 acea „Convenţie” îngăimată, prin care se încuviinţează de abia o „jumătate de unire” celor ce erau însetaţi de o unire şi mai mare decât cea pe care-o cereau. Se hotăra ca cele două ţări, îngrădite sun numele de „Principatele Unite Moldavia şi Valahia” să-şi aibă fiecare domnul, cârmuirea şi adunarea ei deosebită, şi numai pentru legile şi întocmirile de „interes comun” să stea o comisie centrală la Focşani, alcătuită din moldoveni şi munteni. Înţelepciunea şi patriotismul românilor smulg biruinţa întreagă.

La 5 ianuarie 1859 Moldova, prin glasul Adunării ei, îşi alege domn pe colonelul Alexandru Cuza, care, în ziua de 24 ianuarie e ales şi de Adunarea din Bucureşti domn al Munteniei.

La una ca asta nu se gândise nimeni dintre cei care-şi închipuiau că ne-au înfăşat ca pe un prunc în făşile Convenţiei de la Paris. Protestările Turciei şi Austriei întâlnesc de astă dată în Napoleon al III-lea un hotărât apărător al drepturilor noastre, iar în fruntaşii poporului român o tărie de voinţă şi de luptă, peste care nu se mai poate trece. Puterile sfârşesc prin a încuviinţa Unirea Principatelor sub Cuza, dar numai cât va trăi el. În ziua de 24 ianuarie 1862 se deschide în Bucureşti, în capitala fericită, cea dintâi Adunare a României — şi marile prefaceri ale ţării, pe care Milcovul n-o mai despică-n două încep.

Averile mânăstireşti, care cu chip de danii şi închinări „Locurilor sfinte”, hărăzeau egumenilor greci a cincea parte din pământul ţării, sunt lămurite şi întrupate la bogăţia statului nostru (13 decembrie 1863). Se încheagă iar vechea legătură dintre ţăran şi moşia patriei lui, îngrădindu-l să-şi aibă şi el, după atâtea învăluiri, o bucăţică de pământ şi să ştie că-i a lui de veci. Se iau măsuri straşnice pentru stârpirea jafurilor şi asupririlor, şi pentru buna împărţire a dreptăţii. Se fac legi înaintea cărora toţi românii sunt deopotrivă. De astă dată cu drept cuvânt se poate spune că mâna domnului şterge lacrimile ţării. Cel mai de aproape şi mai luminat sfetnic şi ajutor domnului în această uriaşă muncă e Mihail Kogălniceanu, un înflăcărat iubitor, şi el, al ţăranimii, pe care-o apără cu toată nebiruita putere a credinţii şi a cuvântului lui.

Dar prefacerile repezi aduc tulburări neaşteptate în viaţa popoarelor. În noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e silit să abdice, şi alcătuirea fragedă încă, a întocmirilor lui e în primejdie. Din vălmăşagul grijilor acelei vremi se desface un om hotărât, un erou al faptelor mari — Ion Brătianu. Unirea ţărilor trebuia pusă pe temelia neclintită-a unei dinastii: Glasul tuturora cheamă la tron pe tânărul prinţ Carol de Hohenzollern din vechea şi strălucita familie regească a Prusiei. În ziua de 10 mai 1866 noul ales, care-ntrupă speranţele întregului nostru neam, depune jurământul în Adunarea ţării, jurământul de domn păzitor legilor, credinţei şi hotarelor ţării.

După unsprezece ani, pe-o cumplită grindină de gloanţe, sub zidurile Plevnei, ostaşii români vădesc voievodului lor peste ce popor ales e chemat să domnească. Roadele atâtor veacuri de lupte şi de îndurare încep să se arate. O coroană de oţel făurită dintr-un tun al Plevnei învinse, încununează în ziua de 10 mai 1891, fruntea celui dintâi rege al României. Zările se limpezesc. Ţara lui Mircea şi-a lui Ştefan nu mai atârnă de nici o putere străină. Scăpată din valuri, stăpână de-acum pe destinele ei, începe o viaţă nouă.

Note

1. Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers
Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în veşnicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
(Din Rugăciunea unui dac de Eminescu).

2. Noi pe atunci eram numiţi vlahi. Tătarii ne ziceau Ifloc. Muntenia se numea Vlahia Neagră, Kara-Iflac pe turceşte, Kara-Vlaşca pe bulgăreşte şi sârbeşte.

3. Acest „Io”, pus înainte la numele vechilor domni români, este o prescurtare din „Ioniţă”, împăratul românilor şi al bulgarilor, cel mai viteaz şi mai cu vază dintre Asăneşti: amintirea lui s-a păstrat de voievozii noştri ca un titlu de glorie.

4. Cavalerii teutoni. În războiul lor cu polonii erau ajutaţi de unguri. Marea luptă în care-au făcut minuni de vitejie arcaşii lui Alexandru cel Bun, sub comanda spătarului Coman, s-a dat pe pământul Prusiei, în preajma cetăţii Marienburg, în anul 1422.

5. La 1339 Regele Angliei Eduard al III-lea îşi amanetează la nişte negustori coroana de aur. La 1441 Sigismund, regele Germaniei, îşi pune amanet la Ulrich Ortileb coroana regală pentru suma de 1500 de galbeni.

6. Ştefan se căsătoreşte, pentru a doua oară, în ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul Mangupului. Întâia lui soţie fusese Evdochia, sora lui Simion vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei ani după căsătorie, lăsând lui Ştefan o singură fată pe frumoasa Elena, care a ajuns soţia unui fiu de ţar. A treia şi cea din urmă soţie a lui Ştefan a fost Maria, fiica lui Radu cel Frumos.

7. Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală.
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală!
Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
Priviţi! lâng-o dumbravă stă tabăra de care.
Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
Mirându-se-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
Ca nişte şerpi se mişcă sucindu-se în loc.
— „Ştiţi voi de ce stejarul arzând plânge şi geme?
(Întreab' un român ager pe care-a nins de vreme)
Colo-n astă dumbravă copacii urieşi
Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
„Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
„O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
„Iar în pământul negru cu sânge-amestecat
„Spre lungă pomenire el ghind au semănat”!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
El zice, focul arde dumbrava luminând.
Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!

Dumbrava roşie de V. Alecsandri

8. ...Şi aşa în şase zile învăluindu-se prin munte, flămând şi trudit, au nimerit la un părâu în gios, au dat peste nişte pescari, carii dacă i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. Iară Petru Vodă, înfricoşându-se de ei, s-au spăimântat, iară ei cu giurământ s-au giurat înainte-i cum îi vor hi cu dreptate, şi nemică să se teamă. Iară ei le-au dat lor 70 de galbeni, bani de aur; şi văzând ei galbenii cu bucurie i-au luat, şi l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine şi cu peşte fript, ospeţu pescăresc, de ce mâncau şi ei. Şi dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi i-au dat comănac în cap, şi l-au scos la Ardeal. Şi fiind oaste ungurească de strajă la margine, i-au întrebat pre dânşii ce oameni sunt; ei au zis: suntem pescari. Şi au trecut prin straja ungurească, şi nimene nu l-au cunoscut.

...Ce Dumnezeu, cela ce-i ocârmuitor tuturor celor ce i se roagă cu credinţă au acoperit pe Petru Vodă, şi i-au dat cale deschisă; şi mergând cu nevoinţă au sosit la Ciceu; şi sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28, au intrat Petru-Vodă în cetatea Ciceului, şi au închis porţile.
Vornicul Ureche

9. Biserica Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de el în anul 1598.

10. Cu el se calcă vechea datină a ţării de a nu se da coroana decât celui de neam domnesc. Acest Irimia Movilă se trage din Movileştii ridicaţi de Ştefan cel Mare, iar de obârşia neamului lor povesteşte astfel cronicarul Neculce: „Ştefan Vodă cel Bun când s-au bătut cu Hroiot ungurul, precum zic unii la Caşin iară Letopiseţul scrie că s-au bătut la şchee pe Siret, au fost căzut calul cu Ştefan-Vodă în războiu; iară un Purice Aprodul i-au dat calul lui; şi nu putea în grabă încăleca Ştefan-Vodă, fiind om mic. Şi au zis Purice Aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă!” Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-Vodă şi au încălecat pre cal; şi au zis atuncea ŞtefanVodă: „Sărace Purice, de-oi scăpa eu, şi tu atuncea ţi-i schimba numele din Purice Movilă”. Şi au dat Dumnezeu ş-au scăpat amândoi şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras neamul Movileştilor de au agiuns de-au fost şi domni dintre acel neam” (O samă de cuvinte).

11. În hrisovul din 10 mai 1654, prin care Constantin Basarab întăreşte Buzeştilor stăpânirea peste cele 128 de moşii se văd pomenite: vro 20 de moşii cumpărate de Radu Buzescu, în zilele lui Mihai Viteazul, de la moşneni sau răzeşi sau kneji cum se mai numeau pe atunci. Şi desluşirea, pe care-o face hrisovul la sfârşit, deschide ca o ferestruie spre vremile acelea de jale şi de urgie: „Aceste sate au fost cnejii şi cu moşiile lor de mai înainte vreme. Apoi când au fost în zilele răposatului Mihai voievod, leat 7102 (1594), ei văzând atâta nevoie şi greutăţi pentru biruri, şi neavând cu ce să se plătească de greutăţile lor, au venit la jupân Radu clucerul Buzescu, fiind atunci vel-spătar, şi de-a lor bună voie s-au vândut vecini, ei cu toţi fiii lor şi cu toate părţile lor de moşie pre bani gata„. — Robi „de bună voie”!

12. Gheorghe Ştefan Vodă când era logofăt mare, au fost şăzând odată în divan cu toiagul în gură: iar Iordache Cantacuzino cel bătrân, vel vistiernic: „Ce zici în fluier dumneata, logofete?” Iară el a răspuns: „Zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, şi nu mai vin”. El a răspuns în pildă, şi alţii nu s-au priceput că el aşteaptă oştile ungureşti să vie preste munte. Ion Neculce (O samă de cuvinte)

13. Gheorghe Ştefan Vodă după ce au prins pe Toma Vornicul Cantacuzino în Suceava, l-au îmbunat până a aduce pe fratele său Iordache Cantacuzino din ţara Leşească, cu giurământ, de la Cameniţa; şi apoi prinzând pe amândoi fraţii, i-au închis pre amândoi fraţii, împreună cu doamna lui Vasilie Vodă, la Buciuleşti, şi acolo multă groază le făcea, şi umbla noaptea cu luntre pre apa Bistriţei, de-i speria că-i vor răsturna în Bistriţa. Şi le-au luat tot ce au avut, şi sate, şi haine, şi odoare, şi bucate şi bani gata nouăzeci de mii de galbeni de aur ungureşti! Şi au trimis pe armaşul cel mare pre Hăbaşescul, să-i omoare; ce Hăbăşescul nu s-au grăbit cu moarte; şi au scris în două rânduri Gheorghe Ştefan Vodă numai să-i omoare. Iară al treilea rând scriind Gheorghe Ştefan Vodă la armaşul Hăbăşescul numai să-i omoare, şi stând cărţile gata pre masă, într-un acel ceas a sosit un căpitan din ţara Muntenească, anume Uşurelul, cu cărţi de la Constantin Vodă Basarab, domn nou, poftind cu scrisoare pre Gheorghe Ştefan Vodă să-i sloboade pre acei doi boieri, să nu-l omoare; iară de-i va omorî vor strica prieteşugul şi să fie gata de război. Şi Gheorghe Ştefan Vodă nu ştia nimica de moartea lui Matei-Vodă, că cum a murit Matei-Vodă au şi rădicat domn pre Constantin Vodă slujitori, şi boierii şi ţara. Întru acel ceas au căzut cu rugăminte Constantin Postelnicul Cantacuzino, fratele Tomei Vornicului şi al lui Iordachi vistiernicului, de au scris Constantin Vodă Basarab la Gheorghe Ştefan Vodă, precum s-au pomenit mai sus. Şi căpitanul acela ce au venit cu cărţile într-o zi şi într-o noapte din Bucureşti de au agiuns la Iaşi, i-au pus muntenii nume de atunce Uşurelu, carele, după aceea, multă milă au avut de la Cantacuzineşti; şi aşa, cu această tâmplare, i-au iertat Gheorghe Ştefan Vodă pre aceşti doi boieri, şi le-au dat moşiile înapoi; iară altă nimica nu le-au dat ce le luase. Ion Neculce (O samă de cuvinte)

14. Ghiica-Vodă, de neamul lui fiind Arbănaş, copil tânăr, au purces de la casa lui la Ţarigrad să-şi găsească un stăpân să slujească, şi cu dânsul s-au mai luat un copil de turc, iar sărac, din satul Kiupri; şi mergând amândoi dimpreună la Ţarigrad, multe vorbe bune au vorbit de vor găsi pită să se caute unul pre altul. Şi au zis Ghica Vodă: „tu eşti turc, poţi să ajungi să fii om mare; şi ce mi-i face pre mine atunci?” Iară turcul au zis atunce: „de voiu fi eu om mare, te voi face de vei fi mai mare în Kiupri judecător.” Şi mergând în Ţarigrad s-au despărţit unul de altul să-şi caute stăpâni. Deci copilul cel de turc a nimerit la un agă, ce era de curtea împărătească; şi au slujit aşa, din stăpân în stăpân, până au ajuns de era paşa; şi fiind paşa sărac, avea un prieten Musaip împărătesc, şi pre acea vreme se tâmpla de era multe zurbale în Ţarigrad de nu se mai putea aşeza Poarta. Deci, Kiupruliul au zis către acel prieten Musaip de casa împărătească: „de m-ar pune pre mine vezir, eu aş potoli zurbalele aceste”. Iară împăratului i se supărase cu zurbalele, şi se miră ce va face, şi întrebă sfat şi pre unul şi pre altul; şi aflând vreme acel Musaip împărătesc au spus împăratului că este un paşă sărac, şi el zice să-l pui Măria ta vezir, că a potoli toate gâlcevile aceste pre carele îl cheamă Kiupruliul. Deci împăratul îndată l-au adus, şi l-au pus vezir, îndată au şi pus de au strigat oaste, şi pre altă parte au început a tăia capetele celor vicleni până i-au speriat, de au aşezat toate zurbalele; şi au rămas vezir lăudat la turci, precum s-au văzut şi se vede şi până astăzi neamul lui. Iară Ghica-Vodă, intrând în ţarigrad au nimerit la Kapikihăile moldoveneşti de au slujit; apoi au venit la Moldova cu neguţitorie; apoi la Vasilie-Vodă tot de un neam arbănaş, şi vrând şi Dumnezeu, au agiuns de au fost Kapi-Kihale la Ţarigrad, şi vornic mare aice în Moldova. Deci, tâmplându-se atunce, la vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă, de au fost la Poartă cu alţi boieri, vezirul văzându-l l-au şi cunoscut cine este, iară Ghica-Vodă nu-l cunoştea pre vezirul. Deci, vezirul Kiupruliul au şi chemat pe haznetarul lui şi i-au zis în taină: „Vezi cel boier bătrân moldovan ce stă la divan să-l iei şi să-l duci la odaia ta, până s-a ridica divanul, şi apoi să-l aduci la mine în taină că-mi trebuieşte”. Iară Ghica-Vodă, după ce-l luase dintre ceilalţi boieri, se speriase tare că nu ştia povestea ce este; şi după ce sau ridicat divanul şi l-au dus la vezirul, l-au întrebat vezirul ce om este, şi de unde este, şi au zis: „Cunoaşte-mă pre mine, au ba?„ Iară GhicaVodă s-au spus de unde este de locul lui, iară a cunoaşte pre vezirul Kiupruiul, s-au spus, şi au zis: „ţii minte ce am vorbit când veneam amândoi pre cale? şi au zis: de ai uitat tu, dară eu n-am uitat: şi iată că te voi face domn în Moldova; numai să taci mulcum„. Iară GhicaVodă au şi mers de i-au sărutat mâna, şi s-au rugat atunci pentru stăpâne-său să-l lase să fie domn, să nu-l mazilească. Iară vezirul au răspuns: „acum deodată îl las să fie: iară mai pre urmă cuvântul meu gios nu-l voi lăsa; ce te voiu face pre tine„. Şi pe urmă chemând la Poartă pre Gheorghe Ştefan Vodă să meargă, au pus pre Ghica-Vodă domn în Moldova, după cum scrie letopiseţul. Aşa au fost povestea ieşirei celor doi oameni, Kiupruliului vezirului şi Ghică-Vodă: că unde este voia lui Dumnezeu se biruiesc toate firele omeneşti.”
Ion Neculce (O samă de cuvinte)

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Iordache Golescu: Cântare dă tânguire la sfârşitul vieţii

George Topîrceanu: Fata tristă

Ştefan Octavian Iosif: Doi prieteni

Mihai Eminescu: Frumoasa lumii

Petre Ispirescu: Găina şi porumbiţa

Victor Hugo: Gheţarul de la nord