Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Alexandru Vlahuță

    Dormi în pace

    Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul,
    Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul!
    Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
    Gândurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine
    În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept,
    Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept.
    Cât de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte,
    Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    E uscat-acuma ţărna ce te copere, şi mie
    Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie.
    Uneori te ţin departe şi mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
    Dornic căutând în cale-ţi, parcă tot aştept să-mi vii.
    A, cât de pustie-i lumea şi viaţa fără tine!

    Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
    Ca o furie nebună. Ş-aş voi atunci, aproape,
    Faţă-n faţ-acolea, lângă piatra astei triste groape,
    Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
    Lumile le cârmuieşte, şi-n văzduh astrii îndreaptă,
       Şi eu, viermele din tină,
    Să-i cer astfel socoteală — lui, izvorul de lumină:
    Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pământ
    Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvânt
    Este singura poruncă cărei toate se supun;
    Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun,
    Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
    Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă?

    De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită
    Şi în ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
    De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april
    Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
    Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti,
    Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti
    Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună,
    Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună,
    Din senin îţi vine-o toană: zvârli ţărâna peste una,
    Iar pe cea stingheră — neagra jale pentru totdeauna!
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.

    Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
    O, de-ai şti cât am iubit-o şi cât sufăr, m-ai ierta
    Că-ntr-un timp pierdui credinţa în dumnezeirea ta!

    Era tânără, frumoasă. — Vai, şi cum o mistuise
    Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
    "Ce te uiţi aşa la mine... M-am făcut urâtă... ştiu!"
    Şi-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
    Ochii mari, dar stinşi, sub alba-i frunte i se adâncise,
    Şi pe vinetele-i buze un surâs încremenise.

    Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morţii gheară!
    Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
    Îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce,
    Am simţit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
    Pân şi drojdia credinţei ce-o purtam fiinţei tale.
    Şi mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieţii noastre cale
    Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
    Lumea asta-mbătrânită în mizerii şi nevoi
    Singură se cârmuieşte. — Piatră, floare, astru, om,
    Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
    Rând pe rând, una din alta, fără ştirea nimănui.
    Tot ce Biblia ne cântă — decât o poveste nu-i.
    Iehova, erou din basmul Bibliei — iadul cu munci,
    Îngeri, rai... o-nchipuire!...
            Astfel cugetam atunci.
    Dar, când părăsii odaia plină de îngheţul morţii
    Şi ieşii sub minunata boltă înstelat-a nopţii,
    Luna galeşă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
    Revărsa atâta farmec, şi-n aşa sfântă splendoare
    S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
    Şi-mi zisei: E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată?
    Eu — clipa de lut, şi dânsa — veşnicia de lumină!
    Eu urăsc şi plâng, ea trece zâmbitoare şi senină...
    Eu mă târâi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru...
    Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân' la astru!
    Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine
    Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    A, ce mic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea
    Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea!
    Şi adânc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii,
    Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.

    Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur somnul.
    Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA