Editura Global Info / Literatură

Alexandru Vlahuță

La icoană

Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie — adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...
Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. — Pe păreţi, în bezna rece,
Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.

Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită
Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr' de popas;
Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită:
Ea credea profund, orbeşte... Mare şi nenchipuită
E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
"Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i,
Pân' ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi,
Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi...
Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!"

Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă şi-nţelege...
         — O, îndură-te, priveşte-l,
Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură — din văpaia vieţii tale dă-i viaţă,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău...
O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins — şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!...

Dar deodată-şi rupse vorba — limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
Era mort. — Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă...
— Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?
Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale,
Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?...
Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfârşit orice nădejde!... Şi privirea ta de lemn
Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!...

Ia-ţi şi lutul... Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!...
Şi — c-un hohot lung — cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.
Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,
De mânie-i scapăr' ochii — ea strigă în aiurire:
— O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân,
E-o minciună!... Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!
Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, "e-o minciună!"
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni... Era nebună.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA