Editura Global Info / Literatură |
Alexandru Vlahuţă
În zile grele
Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu...
Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.
Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pământul sub ploile de vară.
Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind,
Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,
Cum trec, mânaţi în cârduri, ca turmele de vite,
Cum trec, duşi în robie, subt bici, feciori şi fete,
Şi carele-ncărcate cu bogăţia ţării,
Şi-n urmă, cât bat ochii, în limpezişul zării,
Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete...
Citeam şi-mi păreau basme. Şi iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
Şi văd cum calcă lifta pământul ţării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:
Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă,
Decât că e vrăjmaşul stăpân pe soarta lor...
Gândindu-mă la dânşii, muncit de griji, de dor,
Stau în adâncul nopţii, cu coatele pe masă,
Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, sub zloată
Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocurite
În jurul lor, copiii cu braţele ciuntite
Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.
Şi-atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine;
Prea mult am râs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Şi trebuia să vie acest năprasnic foc,
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.
Fii binecuvântată, fecundă suferinţă,
Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica dreptate
Să curăţi neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă şi singură fiinţă!
M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.
Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul:
Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul
Din care-aştepţi viaţa cea nouă să răsară.
Neamul romanesc, an XII, nr. 56, 28 februarie 1917