Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Alexandru Vlahuţă

    La statua lui Ioan Eliade Rădulescu

    Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite
    Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite,
    Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş vântul ce bate
    Cântă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate.
    Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
    Lung se uită la aceste adăposturi năruite
    Şi rânjesc...
        Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros,
    Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios,
    Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi
    Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi.
    Astăzi fiarele şi moartea stăpânesc cuprinsul tău.
    Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
    Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
    Sub care prielnic dat-ai adăpost atâtor neamuri!...
    Totul îi azi din rădăcină până-n vârf, din miez în coajă
    Putregai...
        Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă
    Dintr-un colţ obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
    Ce văzând cu ochii creşte, creşte... iată-l nalt stejar...
    Ridicându-şi a lui ramuri sus, deasupra codrului.
    Şi un glas atunci puternic s-auzi din vârful lui
    Răsunând: "O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare
    Ca o strajă neclintită nu atât de lesne moare.
    Fruntea sus! Din piroteală te deşteaptă. Vei trăi,
    Căci menirea ta e mare! Să luptăm!" Aşa grăi.
    El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
    Şi un freamăt lung străbate toată pacinica domnie.
    Ca prin farmec toţi copacii îşi ridică cu mândrie
    Fruntea, deşteptaţi ca dintr-un vis amarnic, şi sfâşie
    Mohorâtul giulgiu în care lângezeau înfăşuraţi
    Şi-şi îmbracă iar vestmântul înverzit...
                Dar ascultaţi
    Drăgălaşa armonie... Freamătul adormitor.
    Grai ceresc... e Poezia — dulce ca un cânt de dor
    Ce ca roua răcoroasă şi-ntineritoare cade
    Din frunzişul renvierii — din stejarul Heliade...
    Codrul în uimire-ascultă. Cântecul duios se-ntinde...
    Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
    De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tânăr de vechime.
    Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime
    Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut
    Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
    Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege
    Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege!


    Publicată în Armonia, an I, nr. 21, 22 noiembrie 1881




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA