Alexandru Vlahuţă

Supt legea tunului

Ard, zi şi noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morţii.
Din mii de coşuri funerare torţii
Se-nalţă limbi de flăcări infernale,

Ce spun că toate-s şubrede pe lume,
Că vremea-şi sparge formele ei goale,
Dând celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab şi să-l zugrume.

Se prăbuşesc cetăţi, credinţi şi pravili,
Ce ni le-nchipuiam nestrămutate:
Un vânt turbat asupra lumii bate,
Pieire e, şi rupte-s orice stavili...

Ce tristă şi amară-nvăţătură
Din viforul acesta se ridică!
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.

Popoarele-nvrăjbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pândă,
Sub veşnica-narmărilor osândă,
Cătând unul pe altul să se-nşele.

Căci răni adânci, în veci nevindecate,
Vor sângera-n tăcerea aşteptării;
Copii crescuţi în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,

Şi iarăşi vor acoperi pământul
Mormanele de morţi şi de ruine,
Şi toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vântul...

Lanţ ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface:
Când fiara — ostenită-n Cain — tace,
E sângele lui Abel care strigă.

Drum drept, an XII, nr. 3, 15 aprilie 1917