Editura Global Info / Literatură

Alphonse de Lamartine

Singurătatea

Adeseori pe munte, când soarele apune,
Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat,
În jos peste cămpie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul şi treptat.

Aici spumegă râul în undele-i muginde
Şi şerpuind se pierde în depărtat ascuns;
Lacul colo-şi revarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.

Seara-şi aruncă încă o rază rubinoasă
P-al munţilor nalt vârf de brazi încoronat;
Ş-a umbrelor stăpână în caru-i rourat
Păşaşte, şi albeşte o pânză fumegoasă.

Religiosul sunet, curmând astă tăcere,
În aer se revarsă din turnul goticesc;
Pe călător opreşte; şi luciul câmpenesc
Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere.

Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ;
El înainte-mi este o umbră rătăcită:
Soarele nu-ncălzeşte pe cei ce nu mai sânt.

Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la răsărit,
Nimic nu las din lume, şi văz că nu se poate
Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.

Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie,
A cărora plăcere odată mi-a zburat?
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat;
Lipseşte o fiinţă, şi toate sunt pustie.

Facă-se zi sau noapte, răsare şi sfinţeşte
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin!
Fie linişte, vifor, negură sau senin,
Zile n-aştept d-aicea, — soare ce-mi foloseşte?

Când aş putea în drumu-i să-l însoţesc vrodată,
Ai mei ochi pretutindeni deşertul ar privi;
Aici îns-a mea râvnă la toate e-ncuiată:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.

Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
Loc unde luminează soarele-adevărat,
Când mi-aş lăsa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi faţă ce-atâta am visat!

Acolo şi nădejde, ş-amor, şi-ncredinţare.
Voi reafla-n izvorul d-atâta prea dorit,
Ş-acel ideal bine de toţi nădăjduit
Şi care-aici vrun nume el pe pământ nu are.

Pe carul aurorei să zbor până la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
În locul osândirii ce mă mai zăbovesc?
Nu e nimic d-amestec între pământ şi mine.

Jos pe livezi când cade frunza cea-ngălbenită,
Vântul de seară suflă, o zboară, ş-a pierit...
Şi eu sunt ca această frunză prea veştezită;
Criveţe viforoase, ce m-aţi deosebit?

Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830

TE-AR MAI PUTEA INTERESA