Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Arta încurajată

Literatura românească trece azi printr-o fază foarte curioasă. S-a crezut un moment, după moartea nefericitului Eminescu, că se face în aşa-numita opinie publică o schimbare de idei, că lumea asta, care se îndeletniceşte toată ziua cu citirea intrigilor şi mahalagismelor politice, începe, în sfârşit, să se arunce pe cărţile de literatură.

Gazetele noastre politice, ruşinate parcă de meseria lor, de tăcerea ce păstraseră pân-atunci faţă cu literatura, şi-au dat drumul cu patimă, au scris articole peste articole asupra sorţii literaţilor, asupra nenorocului de a nu fi înţeles viaţa vulgară a poliţiei şi a opoziţiei, şi-au plătit luxul de a fi şi literaţi într-o zi. Reporterii erau stângaci în ziua aceea: în loc să comunice unde a plecat d. Lascăr Catargiu şi când se întoarce d. Carp, alergau în toate părţile, să întrebe ce a scris Eminescu, ce funcţiuni a ocupat, câte decoraţii căpătase. O făceau pentru că asta era marfa ce se căuta în ziua aceea.

Foc de paie. Peste o săptămână, toate intraseră în linia normală: Eminescu murise, politica trăia.

Dar, cu toată liniştea gazetelor, lumea n-a putut uita uşor evenimentul groaznic: poetul care trăise în mijlocul nostru şi se stinsese în mijlocul mizeriei, după ce făcuse mai mult pentru ţară decât toţi miniştrii sinceri, decât toţi blânzii prefecţi, decât toţi casierii cinstiţi — iertaţi-mi paradoxele!

Şi lumea a început să se intereseze de literatură şi de literaţi. Fără îndoială, zgomotul făcut în jurul lui Eminescu a contribuit mult la mergerea înainte a literaturii.

Dar... dacă lumea, din iniţiativa ei, începe a simţi nevoia de citit, ce face guvernul pentru dezvoltarea gustului acesta?

N-am de gând să fac politică, dar aş fi foarte curios să aflu prin ce se manifestă stăpânirea noastră că pricepe însemnătatea literaturii câtuşi de puţin?

Din câte ştiu eu, înaltul guvern face şi cu lucrurile superioare tot ce face cu politica. Dacă se găseşte o reptilă literară care să facă frumos, dacă se găseşte vreun literat gata să fabrice osanale celor ce conduc statul, apoi oricât de anoste şi de sălcii ar fi producţiile acestora, guvernul se transformă într-un generos Mecena — cu banii contribuabililor.

De aceea, toţi puii de pripas în domeniul literelor capătă subvenţii, diurne, misiuni, hatâruri şi cinste, aşa că, în loc să se încurajeze scrierile, se încurajează scriitorii — cei proşti, bineînţeles!

Priviţi: cine conduce muzeele, bibliotecile, teatrul? Cine e trimis să studieze organizarea şcolilor străine? Cui se încredinţează toate misiunile culturale?

Guvernul înţelege că a încuraja mişcarea culturală a ţării însemnează a da diurne şi subvenţii autorilor — întocmai ca în politică! Şi atunci, cine-şi încovoaie mai bine şira spinării este sigur de izbândă.

Şi în loc să taie, de pildă, taxele pe hârtia de tipar, în loc să reducă taxele de timbre poştale pe imprimate, în loc să voteze credite pentru biblioteci la dispoziţia tuturora, ne pomenim cu câţiva avortoni literari, subvenţionaţi... şi asta se cheamă a încuraja artele, literele, ştiinţa!

E drept că guvernul, reprezintând numai elita socială, el nu poate simţi nevoia unei literaturi naţionale. Ştie oare elita asta, care a rămas la Georges Ohnet ori la Alphonse Karr, că există o literatură românească?

Pun rămăşag că nici unul din miniştri n-a citit măcar pe Eminescu.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA