Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Cavalerul amabil

(Din viaţa militară)

În toată garnizoana nu era mici un ofiţer aşa de politicos, de amabil şi de gentil ca locotenentul George Adonescu. Era cu neputinţă să se dea un bal, o serată, o sindrofie cât de mar e sau cât de mică, fără ca Adonescu să figureze în fruntea invitaţilor.

Şi, fără îndoială, nu era o reputaţie uzurpată: dansa fermecător, în braţele lui domnişoarele se simţeau răpite ca de un vârtej fantastic; vorbea franţuzeşte cu o eleganţă rară; făcea damelor tot felul de mici servicii, atât de preţioase unor minţi binecrescute; era omul indispensabil, era, în sfârşit, cavalerul a cărui lipsă se simţea în orice salon, era crema politeţii, aranjatorul de cotilioane, fala oricărei case cu pretenţii, fiinţă fără care toate petrecerile lâncezeau.

Afară de asta, serviciile lui pe lângă sexul plin de graţii treceau marginile obişnuitelor politeţe ajunse elementare. Adonescu dăduse dovezi că ştie să apere cu spada şi cu pistolul onoarea unei femei. De câte ori nu-şi pusese el viaţa-n primejdie, pentru a face să se respecte o femeie! Odată s-a bătut în duel cu un ţivil rău-crescut, care n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să fumeze cu ostentaţie în faţa unei doamne foarte respectabile ca frumuseţe şi ca poziţie socială. După trei gloanţe schimbate fără rezultat la 25 de paşi, onoarea se declară satisfăcută; dar nu-i mai puţin adevărat că un moment viaţa frumosului cavaler atârnase de doza de praf de puşcă pusă în pistol.

Altădată a pălmuit în mijlocul teatrului pe un ţivil care, după ce avea o mână paralizată, apoi îşi permise să lovească cu cotul pe o doamnă. E de prisos să mai spun că laşul nici n-a îndrăznit să-şi constituie martori; sunt unele reputaţiuni în faţa cărora nu poţi decât să te pleci.

Dar aceea ce a asigurat încântătorului locotenent o situaţie strălucită în ochii cei mai frumoşi a fost duelul lui cu Spireanu, ţivilul cela care şi-a permis să afirme într-un bal că eticheta strictă e o convenţie socială menită să acopere lipsa totală de sentimente, golul de sinceritate. Când tu însuţi eşti omul prin excelenţă adorator al etichetei, natural că ai dreptul să iei asupră-ţi vorbele astea.

Şi cavalerul ofensat a trimis chiar în seara aceea doi martori implicabili cutezătorului moralist. A fost un noroc pentru acesta că duelul s-a făcut la treizeci de paşi, altfel, de mult s-ar mai fi adăugat o cruce în lumea cimitirelor.

Şi acum, spuneţi dacă nu aveau dreptate toţi ochii albaştri ori verzi să-l caute cu nesaţ, toate inimile să-l adore, toate buzele să-i rostească numele.

Da, aveau dreptate, mai ales că Adonescu mânuia tot aşa de bine condeiul, ca şi spada. Câte zile onomastice, câte revelioane, câte aniversări de naşteri ori de cununii nu văzuseră înstrunarea lirei acestui erou duios, teribil în mânie, dar dulce în iubire. Poezia lui "În gondolă" a făcut epocă, şi, dacă nimeni n-a vorbit de ea, pricina este că Revista armatei, ziar eminamente serios, nu publică poezii. Vă asigur, însă, că era admirabilă:

Să zbor cu tine, angel de-amoare,
Să simt cum apa fuge-n picioare
Şi-apoi... să mor!

Negreşit, s-au găsit şi aci invidioşi care să afirme că gondola nu e simţită, că acea căreia îi era dedicată poezia nu putea să inspire gusturi de gondolă, deoarece o gondolă se scufundă sub greutatea unei femei de şaizeci de ani, dar cine poate mulţumi pe bârfitori? Pentru orice om în curent cu cele ce se petreceau în cercurile acelea era lucru cunoscut că poezia fusese dedicată copilei acelei sexagenare — o blondă cu ochii de azur — şi că erau mai bine de doi ani de când între poet şi mama copilei nu mai exista nici o relaţiune compromiţătoare.

* * *

Primeam din toate părţile felicitări şi încurajări:

— Te-a luat în armată? Am auzit că te-a dat în compania lui Adonescu. Ai să trăieşti bine, e un băiat şarmant!

Iar o domnişoară, plecându-şi ochii în pământ, a exclamat cu un dureros oftat:

— Aş vrea să fiu în locul dumitale!

Şi nimeni nu m-a crezut peste o lună, când le-am spus povestea următoare:

Locotenentul Adonescu era spaima regimentului. Din pricina modului cum se purta cu soldaţii, ajunsese să se revolte chiar unii ofiţeri şi să reclame colonelului.

Uneori, când venea de la vreun bal şi avea capul mai ameţit de dulcile extazuri ale salonului, era un adevărat sălbatic. La instrucţie îşi umplea buzunarele cu pietre şi arunca după soldaţi. De regulă, îi bătea cu sabia, până ce trebuia să o dezdoiască cu piciorul. Mergea şi scotea din infirmerie pe bolnavii din compania lui, ca să-i pună la instrucţiune. O mulţime dezertau, alţii se împuşcau, ori se aruncau în fântână. Odată a tăiat mâna unui soldat pentru că nenorocitul făcuse o mişcare greşită la mânuirea armei. Sergenţii reangajaţi spuneau că n-au apucat niciodată un ofiţer aşa de brutal. Când am spus unuia că acest Adonescu se bucură în lumea ţivililor de reputaţia unui om foarte amabil, o deşcă veche mi-a răspuns:

— Hei, leat! Pă ofiţer nu-l cunoşti până nu-l vezi la cazarmă! Să nu zici niciodată că-i om politicos până nu l-ăi vedea cum e cu infiriorii lui! Cu ţivilii, în salon, să poartă el bine, că n-are încotro: dacă nu s-o purta aşa, o pate! Cum o să se mai uite fetele la el dacă le-o lua cu rău?

Şi-n vorbele astea ale camaradului era cel mai mare adevăr, o axiomă. Dar pas de spune adevăruri fetelor! Ce are a face cotilionul cu şcoala de companie?

* * *

De aceea am îngheţat deunăzi când am primit biletul acesta:

„Doamna şi domnul P. A. Călescu au onoare a vă anunţa căsătoria fiicei lor Matilda cu d. locotenent G. Adonescu”...

Ar trebui ca înainte de a se mărita cu un ofiţer, fetele să vină incognito măcar o dată la cazarma viitorului lor soţ şi protector. Multe lacrămi târzii ar fi cruţate!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA