Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Ce face Caragiale

Vitrinele librăriilor, chioşcurile, toate sunt pline de opere proaspete apărute de sub presă. Întâlneşti o sumă de nume de autori, pe care nici nu-i bănuiai că există. Toţi fac gură, toţi ţipă, copertele apar din ce în ce mai fantastice, mai urlătoare, mai atrăgătoare.

Numai de unul nu se mai aude, parc-ar fi dispărut de mult: e Caragiale. Şi fiindcă socotesc că el n-a pierit decât în aparenţă, vreau să vă dau noutăţi despre dânsul.

L-am întâlnit şi mai ieri. Acelaşi. Cu veşnicii ochelari, care îl ajută să nu vadă pe oameni tocmai aşa cum sunt, cu veşnicu-i zâmbet ironic, în care se oglindeşte el întreg, Caragiale se arată aproape tot cum l-aţi cunoscut odinioară. A mai încărunţit puţin, dar nu s-a schimbat mult.

Pleacă la Buzău. Şi m-am gândit că nu-i rău să-i cer câteva lămuriri:

— Ce ai de gând să faci acolo?

— Un lucru foarte serios: am luat în antrepriză birtul de la gară.

— De ce?

— Pentru că-mi place peisajul Buzăului.

— Dar altceva ce o să mai lucrezi?

— Altceva? Specialitate de patiserie şi de ciocolată.

— Vorbesc de literatură...

— A, despre asta nu-ţi pot spune nimic. Eu sunt comersant român...

***

În altă ţară, plecarea unui scriitor de valoarea lui Caragiale în lumea comerţului ar fi un eveniment de cel mai mare interes. La noi n-are aproape nici o însemnătate. De-abia dacă noi, câţiva profani, admiratori sinceri ai talentului celui care a scris pe Conul Leonida, simţim o adâncă părere de rău că el ne lasă.

Ne-am întrebat adesea pentru ce Caragiale, cel mai original şi cel mai puternic dintre scriitorii noştri, e dat uitării de către atotputernici. Academia e ticsită de nulităţi. Teatrul e condus de nişte veterani fără vlagă, toate instituţiile noastre culturale sunt lăsate pradă moliilor intelectuale, iar lui Caragiale nu i-a rămas decât să concureze la licitaţia birtului de la Gara Buzău. Să fie, oare, oficialii vrăşmaşi din principiu ai scriitorilor de talent? Lucrul ar fi cu putinţă, pentru că un talent prea mare scoate în evidenţă nihilismul intelectual al altora. Totuşi, adevărata cauză a prigonirii ar putea fi alta.

Caragiale şi-a ales genul cel mai periculos: satira. În fiecare lucrare a lui simţi revolta omului superior împotriva "găgăuţilor şi guşaţilor". Când ţara e plină de Dandanache, de Ventureanu, de Leonida, cum vroiţi ca originalurile acestor caraghioşi imortalizaţi să nu jure război etern aceluia care i-a gravat aşa de bine?

Şi apoi, oamenii de spirit au avut întotdeauna specialitatea de a-şi crea vrăşmaşi. Un scriitor dulceag, care ştie să rimeze "flori de nufăr" cu "cei ce sufăr"; un scriitor care face deliciul fetelor de pension la vârsta când încep să fie vizitate de pajul Cupidon; un scriitor care se îndeletniceşte să afle dacă Ştefan cel Mare purta barbă ori barbă-n cioc are să fie oricând bine primit, mângâiat, ţinut în puf. Să te păzească Dumnezeu însă să ridiculizezi o clasă ori o tagmă! Atunci, cu cât vei avea mai mult talent, cu cât adică lucrarea ta va fi mai caustică, cu atâta trebuie să fii mai sigur că ţi-ai făcut vrăşmaşi pe veci. Omul iartă orice mai lesne decât faptul că a fost ridiculizat.

Şi numai atâta e? Caragiale a mai avut nenorocirea de a fi o personalitate puternică. Din pricina asta, el n-a putut trăi în nici o coterie, căci le-a găsit pe toate ridicule, şi de aceea toate coteriile sunt bucuroase să-l ştie dispărut. Aceia care i-ar fi azi prieteni, ca şi vrăşmaşii naturali, simt în el o putere şi se tem ca puterea asta să nu se întoarcă mâine împotriva lor.

***

Amice, te du la Gara Buzău. Şi când îi auzi locomotivele fluierând, gândeşte-te că fiecare coterie e o locomotivă tot aşa de automată: neputând să gândească, fluieră...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA