Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Duminica trecută am profitat de libertatea câtorva ceasuri ca să mă duc la Ploieşti. Nu-i prea mare rizic un drum de câteva ceasuri când e vorba să te întâlneşti cu cel mai superior şi mai simpatic dintre scriitorii români, cu Gherea-Dobrogeanu.

Casa din care ies volumele de critice, care au atâta înrâurire asupra literelor româneşti, e într-un colţ, aproape de barieră, pe drumul Bucureştilor. În curte sunt flori, e popuşoi şi o viţă- de-vie de jur-împrejurul unui chioşc de vară.

Blondul şi blândul critic era în odaia lui de lucru, o odaie mare, al cărui mobilier se compune dintr-un birou, câteva scaune de paie şi două canapele. Acestea din urmă vor avea, desigur, o valoare istorică mai târziu: mulţi refugiaţi politici şi mai toţi literaţii români de valoare au dormit adesea pe ele. Subscrisul a dormit şi el — în calitate de refugiat economic.

Pe pereţi sunt portrete ilustre: Sofia Petrowskaia, tânăra şi eroica victimă a ţarismului, priveşte din cadru-i simplu la fostu-i tovarăş rămas în viaţă.

Încolo, simplicitatea odăii are ceva din înfăţişarea clasicelor cuiburi ale maeştrilor antiluxişti. Cele trei dulapuri cu cărţi, unde Dostoievski se întâlneşte cu Zola, Taine cu Melchior de Vogue, Ribot cu Richet, Karl Marx cu Adam Smith, Spencer cu Letourneau, Musset cu Shakespeare, toţi, fruntaşii tuturor genurilor şi tuturor neamurilor, îţi vorbesc de vastitatea cunoştinţelor economistului-critic.

***

Primirea pe care ţi-o face Gherea nu seamănă cu a nici unui om pe care l-am cunoscut vreodată. E o bucurie întreagă când îşi vede un prieten, o bucurie care se manifestă cu căldură, fără nici un fel de ceremonie.

Intrăm în casă, şi cea dintâi grijă este să întrebăm ce face ceaiul. În aşteptare, criticul înghite nedespărţitul bicarbonat de sodă.

Când vine ceaiul — fără rom şi fără lămâie — începe intervievul:

— Când iese volumul al doilea din Literatură şi ştiinţă?

— Cred că are să iasă prin noiembrie.

— Ce materie o să aibă?

— Cred că o să am articole de Delavrancea, de Vlăhuţă, Voinov, Găvănescu, O. Carp, Stavri... şi toţi cei din numărul trecut.

— Dumneata despre ce ai scris?

— Eu am un articol Artiştii-cetăţeni. Vreau să arat, cu date biografice, că toţi marii artişti au fost şi mari cetăţeni, că ei au fost întotdeauna în fruntea curentelor de luptă socială. Vreau să arăt că se înşală aceia care cred că artistul nu se poate pasiona decât pentru arta pură.

— În privinţa asta, ştii că am scris o serie de articole. Ce zici de tendinţele în artă?

— Zic că nu poţi cere unui artist să scrie într-un fel ori într-altul, îi poţi cere numai să se pătrundă de marile curente moderne. Şi când el va fi pătruns, atunci natural că opera lui de artă se va resimţi. Arta reflectă mult personalitatea autorului. Când un artist va fi şi un mare cetăţean, negreşit că în tot ce va produce el se va vedea ce idei are.

— Venim, vrasăzică, iarăşi la influenţa mediului social.

— Sigur că da. Numai, sunt oameni care n-au înţeles ce am zis eu despre acest mediu. Aşa, de pildă, Caragiale, în conferinţa pe care a ţinut-o astă-iarnă la clubul muncitorilor, a afirmat că Newton nu ar fi fost Newton dacă n-ar fi avut în el scânteia genialităţii — ori în ce mediu ar fi trăit.

Dacă ar fi citit cu luare-aminte Criticile mele, eu cred că n-ar mai zice asta. În articolul meu asupra mediului social şi eu spun acelaşi lucru, cu deosebire doar că dau de exemplu pe Goethe. Fireşte că genialitatea atârnă de o sumedenie de fapte şi factori. Un eschimos adus într-un mediu european nu va înceta de a fi un eschimos; dar asta nu însemnează că mediul social nu influenţează deloc, şi cu încetul, asupra individului.

De altfel, aceia care nu cred în marea influenţă a mediului n-au decât să vin cu mine la Restaurantul Gării Ploieşti, să taie şuncă, să facă de juma noaptea, să vază dacă varza e bine gătită, să păzească sosirea trenurilor, să aibă a face cu toţi pasagerii — şi am vedea atunci!...

Trebuie numai să ne înţelegem: eu nu zic că mediul social e un factor unic şi atotputernic. Aici e chestiunea pe care mi-o impută şi Delavrancea. La unul din cursurile lui, el spunea că a atribui totul mediului social şi a nu studia personalitatea autorului este o greşeală.

Sigur că da. Şi nu numai că aşa cred şi eu, dar am scris un articol întreg în sensul ăsta. Citeşte articolul meu din no. 1 al Literaturii. Ştii că acolo am studiat personalitatea unei părţi din scriitorii noştri tocmai pentru ca să pun în legătură personalitatea cu opera de artă. Mai mult decât atâta, eu cred că fiecare producţie artistică este o impresie redată printr-o personalitate. Prin urmare, departe de a reduce totul la mediul social, eu dau şi personalităţii autorului o mare însemnătate.

— Priceput. Ia spune-mi acuma, ce gândeşti despre publicul cetitor? Făcut-a el un progres, ori stă locului?

— Nici nu-i de vorbit că mergem înainte. Acuma se formează la noi un public cititor. Suntem într-o perioadă în care lumea, sătulă de banalităţi, dă năvală pe lucruri mai bune. Ea consacră pe scriitorii ei favoriţi, după cum se poate constata din registrele librarilor şi editorilor. E vremea să lucrăm. Nu ne mai putem plânge de lipsa de cititori; cei cu talent să lucreze.

— Încă o întrebare, şi sfârşesc cu tortura intervievului. Nu crezi că e prea puţină solidaritatea între artişti? De ce nu s-o fi formând nici un cerc literar la noi?

— O, sunt atâtea cauze! E greu de răspuns în câteva cuvinte...

— Oricum, eu cred că luptele politice şi sociale sunt între cauzele principale. Artiştii au pasiunile lor politice, aşa că astea-i fac să se certe ori de câte ori se adună... De pildă, Delavrancea liberal, eu socialist, Caragiale... cum îl ştii... Cum să ne înţelegem?...

— Aici ai dreptate. Dar luptele sociale au fost totdeauna. Negreşit, însă, că artiştii sunt oameni de temperamente deosebite, iar impresiunile şi credinţele se exprimă la ei mai violent. Totuşi, explicaţia cu luptele politice este adevărată, mai ales că azi suntem în ajunul unei mari reforme sociale.

***

Aici se încheie intervievul, care, nefiind stenografiat, e greu, fireşte, de publicat întocmai.

Şi, cu părerea de rău că nu am mai multe ceasuri de stat în Ploieşti, îmi iau rămas bun de la omul care răspândeşte în jurul lui atâta seninătate sinceră, în lumea asta, în care artiştii sunt... artişti... un ceas petrecut cu Gherea te vindecă de multe neplăceri ale vieţii. Te simţi renăscut, te simţi încurajat pentru încă o bucată de vreme!...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA