Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Copil de trupă

(Din viaţa militară)

— Nu se poate, cocoană; e prea slab, n-avem ce face cu el.

— Văd şi eu, domnule colonel! E drept că-i slab, dar o să se mai îngraşe dac-o fi ţinut bine. Ce să mă fac eu cu el! Gândiţi-vă şi dv. la poziţia mea.

Şi cocoana începu să plângă. Dac-a văzut aşa colonelul, s-a îndurat şi l-a primit, aşa slab cum era.

Acuma, ghiciţi: ce era? Cocoş, curcan sau iepure?

Nu, bietul n-avusese noroc să fie nici una din toate astea. Soarta nemilostivă îl făcuse ceva mai rău, tot ce poate fi mai rău: era băiat.

De un ceas de când stătea în cancelaria regimentului, dezbrăcat în pielea goală, tremurând, expus tuturor privirilor. Doctorul îl examinase, îl ciocănise, îl ascultase şi, cu toate stăruinţele cocoanei, nu putuse să spună decât că e slab.

Adevărat, slab mai era! Aşa cum şedea, drept, cu mâinile lipite de pulpe, cu pieptul scos înainte, cu ochii închişi mai tot timpul, nu-ţi trebuia mult ca să-l confunzi cu scheletul pe care-l avea medicul în colţul infirmeriei. Puteai să-i numeri coastele de la o sută de paşi, avea oasele pieptului ieşite diform înainte, beregata-i se zugrăvea oribilă, mâinile-i parcă erau de copil de opt ani, măcar că avea paisprezece. Şi, pe lângă toate astea, cam tuşea – ceea ce îngrija şi mai mult pe doctor şi pe colonel, care amândoi cunoşteau deopotrivă medicina.

Cu toate astea, ce vroiaţi să facă? Biata „cocoană”, adică mă-sa, ştia şi ea că-i slab şi nu s-ar fi despărţit uşor de dânsul, căci îl iubea şi-i era şi milă de dânsul. Însă trebuia. Din patru băieţi câţi avusese, atâta-i mai rămăsese; ceilalţi trei muriseră la vârsta de şaisprezece ani – parcă era un făcut. Bărbat-său, fost funcţionar, murise şi el tânar, într-o bună dimineaţă, chiar în cancelaria unde slujea: o bătaie de inimă, un sughiţ, şi căzuse jos fără să zică o vorbă... fără să lase vreo pensie.

De-atunci, biata femeie, fără neamuri darnice şi fără nici o nădejde, a muncit cum a putut – ea, care nu fusese învăţată să muncească – şi n-a izbutit să-şi poată creşte copiii. Îi rămăsese o singură speranţă: armata. Acolo vroia să dea pe Aurel, copil de trupă. De la paisprezece pân la optsprezece ani, băiatul trebuia să slujească statului fără leafă, numai pe mâncare şi îmbrăcăminte. Când împlinea optsprezece, nu mai era copil de trupă, ci voluntar. Atunci îi venea leafă: şapte parale pe zi. Pe urmă căprar, pe urmă sergent – în trei ani avea perspectivă să capete 30 de bani pe zi leafă de la stat. Tot mai bine decât nimica.

Un căpitan, care se-nrudea de aproape cu răposatul, făgăduise cocoanei că o să ia pe băiat în companie la el şi o să-l lase să urmeze la gimnaziu; aşa, la optsprezece ani ar fi putut să facă cele patru clase şi apoi, peste alţi doi ani, să dea examen la Bistriţa – în opt ani ofiţer!

Ce vis frumos! Pân-atunci ea se ducea să slujească la un neam, care o primea jumătate ca rudă, jumătate ca-ngrijitoare.

De aceea, vezi, când a auzit că-n sfârşit colonelul se-nduplecă să-l primească, biata femeie credea că-nnebuneşte de bucurie. I se părea că îl şi vede ofiţer. Şi-n gândul ei blagoslovea armata. La Mizil, locul lor, băiatul n-avea gimnaziu; la Buzău nu-l putea trimite, pentru că n-avea cu ce îl ţine, şi iată că armata îi zugrăvea aşa de frumos tabloul viitorului.

Mulţumi colonelului, îşi sărută plângând copilul, îi strecură în mână o piesă de cinci franci şi ieşi, nebună de dor, de bucurie, de toate emoţiile pe care le-ncerca sufletul ei.

— Aghiotant, zise colonelul, ia pe băiat şi du-l la compania „Afară din rânduri”. Să-l însumeze la ordinar, fără leafă. Vezi şi dă-i hainele alea care au fost ale ăluilalt... Cum îi zicea?... Petrică Ioachimescu parcă.

— Ăla care-a murit?

— Ăla.

— Am înţeles, don colonel... Vino-ncoa, băiete.

Şi plecară cele două generaţii: unul care făcea miliţie de cincisprezece ani, altul care de-abia începea.

— N-are mult nici ăsta! zise doctorul.

— Parcă eu nu văd? răspunse colonelul. L-am luat ca să-l îngroape statu! Femeie sărmană, mi-a fost milă. Am cunoscut pe bărbat-său...

Peste un ceas, băiatul era-mbrăcat, însumat şi dat cu serviciul la compania a treia. Slăbuţ cum era, galben, sfios între atâţia oameni mari care înjurau, izbeau şi umblau „milităreşte”, el s-a aşezat într-un colţ... şi a-nceput să gândească.

Era vară, trupa toată dormea în corturi, şi el avea un locşor într-un cort cu un căprar şi cu doi soldaţi.

Acolo, trântit jos, a privit el multă vreme în depărtare, pe cerul albastru; tot felul de gânduri îi treceau prin minte, acum, când se vedea străin între străini; în mintea lui de copil, sărăcia care-l zvârlise pe paiele din cort, într-o cazarmă cu care încheiase contract de robie pe toată viaţa, se arăta ca o prigonire din partea unei mâini nevăzute. Şi prietenii cu care se jucase nu aveau să mai vină, şi casa lor, săracă dar sigură, nu se mai deschidea pentru el, şi mama îl lăsase aici, ca pe un pisoi lepădat într-un maidan.

Când a auzit trâmbiţa sunând prelung şi trist „stingerea lumânărilor”, o greutate i-a apăsat pieptul, un nod i-a strâns gâtul şi a adormit plângând... în paie!

* * *

— Scoal’, băiete! Scoal’, că nu eşti acasă!

Cu vorbele astea s-a trezit dimineaţă, mai obosit de cum se culcase. Dormise rău. Toată noaptea visase visuri rele. I se păruse că mama l-a luat de o mână şi a zburat cu el departe, peste dealuri şi peste văi, în lumi locuite numai de oameni răi; i se păruse că l-a urcat sus, deasupra unei prăpastii, şi că, de acolo, i-a dat drumu. Venea val-vârtej, rugându-se şi plângând, şi nimeni nu venea să-l scape, şi nimeni n-avea milă de el, şi a căzut în fund... şi a murit...

Şi mort se ruga de Maica Domnului să nu-l dea în iad, că el nu-i vinovat de sărăcia şi de nenorocul lui pe lume.

Pesemne visul a fost de vină, că dimineaţa căprarul i-a spus:

— Ia ascultă-mă, băieţică, să ştii că n-o să te mai culc cu mine, că toată noaptea dai din picioare şi te frămânţi, parcă ai avea viermi!... Lasă gândurile. De-acuma, ce i-o fi tatii i-o fi şi mamii!

În ziua aceea l-au scos puţin la slujbă. Căprarul l-a învăţat „întoarcerea capului la dreapta şi la stânga”, apoi repede a venit vremea de masă. Când a plecat compania pe două rânduri, el era cel din urmă. A venit şi dânsul cu gamela să-şi ia porţia de borş.

— Bucătar, spunea căprarul, dă-i şi puiului ăstuia de melitar o lingură, să guste şi el din ciorba cazonă.

Bucătarul era un român de vreo patruzeci de ani. Fusese „nesupus”, îl prinseseră târziu, stătuse la Târgşor şi acuma îşi făcea oastea la bucătărie.

— Puiule, puiule! Cin’ te-aduse aici să-ţi poarte păcatele! ţi-a fost dragă meliţia, ori n-ai avut ce mânca acasă?... Ai tată?

— N-am...

— Hei! Uit-te, aşa am eu un fecior! Cin’ te puse, tăiculiţă, să te faci catană? Nu intrai mai bine la o meserie? Da eşti slăbuţ, nu-i vorbă. Rău, rău ai făcut!

Copilul nu răspunse nimică. Îşi luă porţia şi plecă. Dar pentru ce nu putea să mănânce? Pentru ce se simţea căzând din picioare şi pentru ce plângea? Cum avu un ceas răgaz, luă o hârtie şi făcu o scrisoare:

„Mamă dragă,

Mi-e dor de matale, mi-e dor de casă, mi-e dor de libertate. Nu mai pot să stau aici. De ce m-ai lăsat, mamă dragă, şi nu m-ai dat mai bine la o meserie?

Vino şi mă ia, că nu mai pot!

Al matale supus fiu, care te doreşte şi iubeşte,

Aurel Predescu”

— Ce scrii acolo, băieţică? îl întrebă căprarul.

— O scrisoare.

— Cui? Ăi fi având ibovnică...

— Mamii, răspunse copilul roşindu-se.

— Să fii tu aşa şi pă dincolo? la să văd.

Şi căprarul, fără să mai aştepte, luă scrisoarea. O ceti, apoi o rupse şi zise duios:

— Să nu mai scrii aşa, drăguţule. De ce să faci mamii sânge rău? Parcă ea te mai poate scoate de aici? Ehe! Cine intră copil de trupă e rob pă viaţă, ori cel puţin pân’ la 21 de ani. Mama nu te-o fi dat ea de voie la oaste; şi ea plânge tot ca tine, da ce vrei să-ţi facă? Mai bine fă-i un coraj, scrie-i că eşti vesel, că petreci bine şi că te rogi la Dumnezeu să fii sănătos...

Şi căprarul ieşi din cort. De doi ani de când era militar nu mai plânsese şi nu se mai emoţionase.

Copilul luă altă hârtie, îşi şterse şi el o lacrimă, apoi începu:

„Mama dragă,

Află că sunt bine. Îmi place armata şi mă rog la Dumnezeu să fiu sănătos.

Asemenea, aş dori să aflu şi de matale, că eşti bine şi veselă. Scrie-mi când pleci la nenea Vasile.

Al matale supus fiu,

Aurel”

Închise scrisoarea, o puse la cutie şi se-ntoarse în tabără.

La câţiva paşi de el, căprarul de adineauri muştruluia pe un soldat:

— Aşa te-am învăţat eu, boule?! Ei, bată-te ‘Mnezeu să te bată! Te ia mama dracului când ţi-oi da un pumn! Marş de-aicea, că apâi vezi... cum sunt eu astăzi, atâta-mi trebuie: să mă scoată cineva din ţâţâne! Doar nu sunt melitar de ieri, de alaltăieri, numai copil de trupă am fost cinci ani!
Întoarse capul şi zări pe Aurel. Căprarul se făcu stacojiu. Aurel plecă; dar în loc să se ducă în cort, se duse drept la cantină.

* * *

Era duminică. Toată cantina era plină de soldaţi, de căprari şi de sergenţi.

— Dar tu, mă? Ce cauţi aici? Poate vrei un rachiu!

Toţi râseră de copil, care plecă ochii-n pământ şi rămase înlemnit.

— Pun rămăşag, zise un sergent, beţiv număru unu, că te-mbeţi dintr-un degetar de rachiu, măi potcă!

— Ba beau şi o litră! răspunse copilul, scoţând pieptu-nainte cu un fel de trufie, cum văzuse la sergentul-major de la compania a opta.

— Mă! strigară toţi. Auzi mucea! S-a-ntors lumea pă dos. Are să-nveţe copilu pe tat-su să facă copii!

— O litră de rom! strigă copilul, aruncând pe tejghea piesa de cinci franci.

Toţi făcură tăcere. Cantinierul aduse litra. Aurel o puse la gură şi dintr-o înghiţitură o dete pe gât.

— Încă una! ţipă el.

Şi ochii-i scânteiau, fixându-i spre sergenţi, care încremeniseră.

— Nu-i mai da, mă, că-i nebun! strigă un sergent.

— Lasă-l să bea! strigă altul. Să se facă melitar în regulă!

A doua litră fu înghiţită cu aceeaşi repeziciune.

Se uitaseră toţi privindu-l.

— O să te vedem noi acuma cum ai să urci scările până sus.

— Eu? Foarte bine! Uit-te aşa!

Şi Aurel luă un aer milităresc, salută pe sergenţi, schimonosi un fel de „stânga-mprejur” şi ieşi ţipând:

— Un, doi! Un, doi!

Urcă scările cu o energie nebună, ajunse la corturi, trecu de ele şi merse drept înainte, până la marginea malului care dădea în prăpastie.

* * *

A doua zi vierii l-au adus la cazarmă pachet. Era un fel de carne în care nu se mai cunoşteau nici ochii. Şi l-au îngropat tot seara, când gorniştii sunau rugăciunea.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA