Anton Bacalbaşa

„Din goana vieţei!”¹

În seceta ce arde câmpul literelor noastre, noul volum al domnului Alexandru Vlahuţă cade tocmai la vreme. Ameţiţi de gălăgia politicii, amărâţi de stârpiciunea literară ce-şi rânjeşte dinţii galbeni prin revistele de-o zi, simţim o adevărată mângâiere când răsare — şi ce rar răsare! — câte o operă pe care să-ţi poţi arunca ochii cu folos şi să ţi-i poţi opri mai multă vreme fără părere de rău.

Se produce puţin în ţara asta. Şi nu ştiu cine ar putea dezlega enigma: se produce puţin fiindcă nu se citeşte, ori se citeşte puţin fiindcă producţia e proastă? Nu ştiu; dar ceea ce se poate constata uşor e că — afară de excepţii — rare talentele reale ies în evidenţă şi se impun cu toată rezistenţa mahalalelor literare, pătimaşe şi invidioase.

***

Volumul dlui Vlahuţă, Din goana vieţei, nu-i o lucrare de longue haleine, nu-i o lucrare din acelea care-s menite să facă zgomot şi să rămână în literatură ca operă nepieritoare. E o colecţie de bucăţi mici, drăguţe, pe care le citeşti uşor şi care nu trăiesc decât o viaţă foarte scurtă, menită numai să păstreze numele autorului, nu să-l mai înalţe. Dar, oricum, în bucăţelele astea mici se vede cale de-o poştă mâna care le-a croit. Puiul de vultur, oricât de mic, nu se poate confunda cu bufniţa, şi o scânteie de lumină electrică face mai mult decât 10 lumânări de seu. E altă factură, e altă mână.

Sunt şapte profiluri în versuri: Daniil, bătrânul stareţ, care s-a înfruptat cu vârf şi îndesat din toate cele lumeşti şi asupra căruia apasă acum, la bătrâneţe, spaima morţii, care-l face smerit; Mişu, cavalerul parfumat şi sclivisit, care-şi trăieşte viaţa ca toţi cei deopotrivă lui, spunând banalităţi cocoanelor pe la băi, ducând-o de azi pe mâine prin expediente şi sfârşind prin a o şterge incognito, fără să fi plătit chiria, spre marea dezolare a păpuşilor ambulante care se distrau cu Mişu cel politicos şi burduf de codul manierelor elegante; Dancu, ofiţerul care-şi bate toată ziua vistavoiul şi care aleargă veşnic după vânătoare de zestre, până ce i se înfundă cu două palme pe care le încasează de la un rival, şi îşi răzbună... bătându-şi iar vistavoiul²; vine apoi Sander, fantele de tobă, bogat, băiat de hagiu şi dornic de nobleţe. A luat pe nobila Aspazia, şi aceasta îl tratează de sus, ca pe un mitocan parvenit; mai e Ramzes, vajnicul toreador al condeiului, criticul care ucide pe toată lumea, dar ale cărui victime sunt perfect de sănătoase; al şaselea e domnul Baraboi, care a fost pedagog, sufleur la teatru, jurnalist, birtaş, misit, iar acum a deschis un institut unde copiii sunt veşnic pedepsiţi, ca să se facă economii la „ordinar” şi pentru ca, a doua zi, bucătarul — complice ou Baraboi — să vândă copiilor mâncare pe sub ascuns; cel din urmă e Damian, poetul liric, trubadurul pesimist, care aleargă cu limba scoasă ca să atace pe oameni cu abonamente la revista lui, Progresul.

Şi toate profilurile astea sunt scrise în nişte versuri admirabile, armonioase, care uneori te umplu de o adâncă tristeţe, cu toată nota veselă a subiectului. E o ironie crudă în versurile astea din profilul al patrulea³, cel mai reuşit, după mine:

Aspazio, Aspazio,
Sub blazonul tău mă ia
Şi-ţi voi pune sub picioare
Slava şi viaţa mea!
. . . . . . . . . . .
Şi în urmă, ce viaţă
De mustrări şi umilinţi:
Nostalgiile nobleţei,
Dorul vecinic de părinţi

Şi cuvinte-nveninate
Ce rănesc ca un cuţit!
Toată vina-i a lui Sander,
El ştia că nu-i iubit...

Nu-i aşa că-i, poate, de râs acest Sander, care, după ce a ameţit lumea cu caii lui pe la curse şi cu vorbele-i goale prin saloane, ajunge acum să fie tratat du haut de sa grandeur⁴ de astă Aspazie, după al cărui blazon Sander a suspinat atâta, pe care n-a luat-o decât pentru „pergamentul aurit”? Şi, cu toate astea, nu ştiu, factura versurilor, sensul lor, aşezarea cuvintelor, e ceva care-ţi dă fiorii unei tristeţi adânci, mai puternică decât sarcasmul ce poetul aruncă asupra acestui sportmen celebru...

***

După profilurile în versuri vine o serie de schiţe. Nu ştiu la care din ele ţine mai mult autorul; dar aceea care-ţi lasă o impresie mai adâncă, aceea care te pune mai mult pe gânduri e cea mai scurtă dintre ele: La vitrina fotografiei Mandy.

Autorul trece pe la vitrina fotografiei Mandy şi se opreşte un moment ca să privească. Aceea ce-l loveşte mai mult sunt fotografiile copiilor costumaţi. "Figurine mici, palide şi bucălate, sub largi tricornuri panaşate, fetiţe de câte 5 ani, aproape strivite sub găteala grea şi umflată a unei dame istorice, ţânci de abecedar, fuduli şi zăpăciţi în peruci pudrate, scoţând din gulerele horbotate un gât subţire ca mâna ş-un căpcean cât o portocală, cavaleri medievali, conţi şi Robespieri, mititei şi speriaţi, cărora li s-a recomandat să stea frumos, să nu-şi vâre degetele în nas şi să-şi păzească hăinuţele. Ce gătiţi sunt, ce parfumaţi trebuie să fi fost şi cu ce mândrie trebuie să se fi rotit a doua zi printre camarazii lor, care n-au fost nici prin vis străbătuţi de asemenea senzaţii de moliciune şi de bogăţie."

Parcă vezi, în aste câteva rânduri, întreg tabloul. Şi acum, după ce a privit mult, autorul se întreabă cu drept cuvânt:

„Ce vor deveni aceşti copii răsfăţaţi, ale căror simţuri se blazează aşa de timpuriu, a căror atenţie e absorbită de splendoarea luxului şi gătelilor femeieşti şi ai căror nervi delicaţi îşi deschid gurile şi pompează din atmosfera caldă a buduarelor toată moliciunea şi frivolitatea unei rase decăzute!”

Fără îndoială, cugetarea asta, elanul ăsta nu-i al unui om obişnuit. Un domnişor oarecare, un donjuan care face versuri pentru ca să ajungă mai uşor subprefect ori pentru ca să ia cu asalt zestrea unei june din lumea mare, ar fi exclamat în faţa tabloului: „Sont-ils gentils ces mioches!”⁵

Vlahuţă, însă, se revoltă, Vlahuţă e cuprins de grijă în faţa mascaradei ce se joacă pe spinarea nenorociţilor pe care nişte părinţi uşuratici îi îndrumează pe povârnişul prefăcătoriei şi al luxului molatec.

M-a izbit adânc când am citit rândurile astea. Când eram mic, am fost şi eu — adică m-au dus şi pe mine — odată la o mascaradă de asta, care se porecleşte în lumea high-life bal costumé. Ei bine, toţi prietenii mei de atunci sunt azi nişte nătăfleţi incapabili de o muncă serioasă. Unul din ei s-a sinucis după ce a pierdut la Bursă, unul a fugit cu o actriţă în America, având, bineînţeles, grija de a devaliza mai înainte contuarul lui tat-său, un altul e acum birjar la Viena, pentru că a tocat tot ce a avut în cărţi şi... în ce se toacă, al patrulea e căpitan şi-şi bate-n fiecare zi vistavoiul, ceilalţi... duceţi-vă-n oraşul meu şi-i vedeţi: nasuri în vânt, pantaloni caraghioşi, ameţind lumea la alergările de cai, ca şi cum vor şi mai mult să arate că şi caii pot face ceva pe lumea asta, numai ei nu!

Are dreptate Vlahuţă!

Aveam de gând să scriu odată tot nişte impresii de la vitrina fotografiei Mandy. Pe mine mă izbise altceva: toate femeile frumoase din Bucureşti sunt expuse acolo, nu ştiu dacă intenţionat ori ba; ştiu numai că e o exibiţie de sânuri decoltate, de sprâncene făcute cu chibritul, de ochi dungaţi pe sub gene, o exibiţie, care nu-i departe de exibiţia cărnurilor de la măcelării. Ei bine, toate fiinţele astea, care ar fi putut, poate, să fie nişte soţii virtuoase şi nişte mame perfecte, care ar fi putut chiar să slujească în omenire unor cauze sfinte, sunt nişte nenorocite din pricina educaţiei ce au primit. Una, o frumuseţe îngerească, e nevasta unui monser sec ca însuşi vidul, alta-i măritată după un ofiţer brutal şi înfumurat, o a treia îşi istoveşte frumuseţea pe sânul unui bătrân decrepit, a patra, ca să-şi poată plăti luxul de care e nevoie în lumea lor, trece din mână în mână, păpuşă atât de frumoasă şi atât de nenorocită! Ce păcat de atâţia ochi frumoşi, care-şi sting astfel luminile!

***

Urmează apoi File rupte, bucăţi scrise în treacăt, note prinse zi cu zi, inspiraţii de o clipă, fără pretenţii şi fără nici un gând. Dar şi din ele răsare aceeaşi notă de bunătate de suflet, de melancolie adâncă pentru cei ce suferă, de înduioşare tristă pentru durerile lumii. Şi, mai presus de toate, o notă clară vibrează, iubirea nemărginită a scriitorului pentru nenorocitul ţăran. Prigonit, înşelat de toţi, lovit în viaţa de toate zilele de mâna nemiloasă a tuturor celor ce trăiesc din munca braţelor lui, săteanul are la Vlahuţă nu numai un interes deosebit, dar în inima scriitorului toate durerile şi toate amarurile săteanului se răsfrâng adânc şi vibrează de un răsunet puternic, ale căror ondulaţii se scurg prin pana-i atât de viguroasă.

Este un punct de observat în Goana vieţei. Din ce în ce Vlahuţă devine omul lumei nouă. Începând prin a fi pesimist, el face din ce în ce câte un pas înspre ideile care zguduie lumea modernă. Vlahuţă n-a fost niciodată mai triumfător. Poetul plin de talent, amărât până-n suflet, dezgustat de nedreptatea enormă a veacului şi de enorma suferinţă a mulţimii, a făcut întotdeauna să vibreze coarda nemulţumirii. La început, slab şi dibuind de-abia în lume, nemulţumirea-i se traducea în accente lâncede, plâns al unei inimi sfâşiate, dar slabe. Mai în urmă, poetul s-a înarmat mai mult, el a văzut bine de unde vine răul, care-i leacul şi... Curentul Eminescu, Unde ni sunt visătorii? şi Din goana vieţei îl ridică mai sus de plângerile de poet, îl fac să vadă clar şi să strige la deşteptare celor ce dorm...

Fireşte, ceea ce fac aici nu-i decât o recenzie, o bibliografie, nu o critică analitică. Un singur lucru am avut de gând să limpezesc: să arăt volumul aşa cum e el şi mai cu seamă, plin de mulţumire, să constat că încetul cu încetul talentele reale şi inimile bune nu pot să nu fie influenţate de mişcarea uriaşă, de grandioasa deşteptare a mulţimii apăsate.

Nici nu putea fi altfel: în inimile bune, în inteligenţele superioare, orice impresie e mai puternică decât în mijlocia banală şi searbădă.