Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Fatmè

(Din viaţa militară)

Pe Gheorghe Năftică îl văzuse Dumnezeu şi-i pusese mâna-n cap de când venise în compania de la Kadichioi; dar mai ales de când îl dăduse la pichetul numărul 18, era omul cel mal fericit.

Soldat vechi, aproape să se libereze, îi părea rău că nu ajunsese şi el un „grad” cât de mic, căci doar avea patru clase primare, cu atestat cu tot. Se-ntâmplase însă că – nici el nu prea ştia de ce – sergentul-major îl luase în nume de rău şi... pas de mai avansează!

Cu toate astea, viaţa din Dobrogea îl despăgubea de neajunsurile vieţii cazone. Aici slujba era puţină, disciplina şi mai puţină, iar corvada mai deloc. Cu deosebire în pichete. Avea ca şef un căprar cu care de ţivil fusese prieten. Şi chiar oricum să fi fost, tot e bun traiul în pichet.

De cum se crăpa de ziuă, îşi lua puşca pe umăr şi:

— Don căprar, eu mă duc în patrulare.

— Să fii sănătos! Du-te opt.

Şi pleca. Dar cum ajungea mai depărtişor, lângă un tufiş, pe care-l picnise el bine, vâra puşca printre crengi, o ascundea frumuşel, cu cureaua-n sus, ca să n-o zărească vreun drumeţ, apoi lua în mână o nuieluşă, şi tunde-o, băiete, razna prin pădure. Mai trăgea din ţigară, mai fluiera de-i răspundeau toţi codrii, iar peste un ceas te pomeneai cu Naftică tocma-n sat la Esechioi.

Aşa-şi făcea el viaţa. Seara, haide iar la tufiş, lasă nuieluşa, pune puşca pe umăr şi iacă-l la pichet.

— Nimic nou pe linie, don căprar.

— Nimic să fie!

Dar... de ce-şi făcea el vacul tot la Esechioi? Parcă nu era mai frumos în pădure, la răcoare? Ori alte sate mai frumoase nu găsise?

Era bine, ce-i drept, şi-n pădure, dar vezi că Fatmè a lui Iusuf cirezarul stătea în Esechioi. Lucru de necrezut, însă Năftică se amorezase turtă după Fatmè, şi mai-mai îţi venea să crezi că şi Fatmè uitase că „aşcherul” era „ghiaur”. La urma urmei, dacă nu l-ar fi iubit şi ea, atunci ce zor avea să-i iasă mereu înainte? Pentru ce îşi lua firigeaua de pe cap şi se lăsa descoperită în faţa lui? De ce-şi făcea de lucru la cişmea întotdeauna când Năftică era pe-acolo?

Turc să fii, şi ai mânca, bre, carne de porc! Turcoaică să fi fost, şi ai fi iubit pe Năftică! El era cel mai frumos soldat din regiment. Cu mustaţa sucită în vecii vecilor ca de paradă, cu ochiul drăcos, cu mersul falnic, cu vorbe de glumă când îl căutai, care turc din sat putea să-i facă vreo concurenţă? într-un an de zile învăţase turceşte, de-ai fi zis că-i hogea. Atâta cusur avea şi el, că nu era „botezat” întru Muhamed; dar cusurul era mic de tot, şi pentru el şi pentru Fatmè, de vreme ce amândoi primiseră, pesemne, botezul dragostei, care te vindecă de toate păcatele...

Iusuf, aşa bătrân cum era, nu mai credea nici el în multe. După amiază, când ieşea hogea să cânte pe scara geamiei „Alah ecmec, Alah ecmec”, Iusuf trecea nepăsător şi sceptic, nu ca alţi turci, care se simţeau înfioraţi de evlavie. Şi era firesc să nu mai creadă atâta.

Comerţul lui de vite îl făcuse să umble lume multă; era purtat pe la Silistra, unde văzuse şi un fel de caffé-chantant, era purtat pe la Ostrov, unde mâncase prin birturi creştineşti, ba fusese de vreo două ori şi pe la Brăila. Cât pentru originea lui, nici ea nu prea era curat turcească: tătar, cerchez, de toate la un loc.

Şi iată pentru ce chiar el încuraja dragostea fetei cu un creştin, mai cu seamă că fata n-avea mamă, iar Iusuf ţinea să fie liber, să scape de „piatra din casă”. Iată pentru ce Fatmè mânca la masă cu tat-său şi cu Năftică, ba încă descoperită la faţă, ca să i se vadă ochii frumoşi, nasul cam turtit, faţa albă ca de ceară, părul negru şi gâtul rotund, înconjurat de o salbă de galbeni.

Era frumoasă. Şi când îşi vâra unghiile vopsite cu roşu în strachina comună din care tustrei mâncau pilaf, Năftică găsea întotdeauna prilej să se-ncurce cu mâna între boabele de orez şi degetele iubitei. Ai fi zis că amorul îşi vâra şi el aripile în strachină.

* * *

Năftică o iubea mult. Era o perversitate de simţuri care îl făcea s-o dorească fiindcă era turcoaică şi fiindcă auzise despre turcoaice tot soiul de poveşti? Ori era o iubire normală, venită nu se ştie cum şi unde, cum sunt toate iubirile, fără patrie şi fără bilet de legitimaţie?

Dacă stătea şi se gândea bine, deşca Gheorghe descoperea că iubeşte pe Fatmè în toate felurile. Că ea nu era creştină, asta puţin îi păsa la urma urmei. Trăit de mic copil la oraş şi încă într-un mediu foarte sceptic, el nu avea scrupuluri religioase, nu din convingere, dar dintr-un fel de lipsă de obicei. Nu era ateu, dar nu era nici bigot. Credea uneori, iar altădată habar nu avea că există religie. De Dumnezeu îşi aducea aminte numai când îl înjura, şi atunci îl punea la plural, probabil ca să aibă satisfacţia că execută pe mai mulţi o dată.

Înainte să fie soldat, fusese sergent; sergent... de oraş, ce e drept, dar, în sfârşit, ştia ce e „şarpele de aur”. Sergenţii de oraş sunt singurii care, în mijlocul realismului ce ne copleşeşte din zi în zi, au mai păstrat tradiţia legendară a dragostelor medievale; parc-ar fi nişte marchizi în decadenţă: cum vine seara, ei apar în umbra tăinuită a gardurilor, şi acolo, aceşti lilieci cu tesac, fluieră serenadele şi nocturnele lui Schubert şi [ale] lui Chopin, naţionalizate în „ieşi fetiţă, din portiţă”. La fluieratul lor, care nu-i „de-a turuitele”, ca la foc, nici de-a „bine-pace”, ca de obicei, apar bucătăresele care au schimbat pe comunul odor di femina într-o simfonie de mirosuri care-ţi spun cum mănâncă „boierii”. Şi atunci începe, ascunsă de lumina indiscretă a felinarelor, cea mai dulce dintre idile, idila pe furate, legănată-n şoapte ce se pierd, în sărutări nebune, în ahturile a două inimi ce se contopesc. Şi-ntotdeauna crâmpeiul de roman se sfârşeşte cu:

— Da’ să nu dea dracu să te prind cu altu, că vâr tesacu-n tine!

Gheorghe Năftică îşi aducea aminte de toate fâşiile astea dintr-un trecut îndepărtat; ţinea minte cum „se iubise” cu unguroaice lapidare, [...], cu nemţoaice leneşe, şi niciodată nu le ceruse actul de botez, cum nu-l ceruse nici ţigăncilor de la binale, care-nainte să zidească o clădire, cimentau cu el o dragoste fugitivă. Atunci de ce s-ar interesa de religia nepreţuitei lui Fatmè?

Numai proştii se uită la asta!

Nu văzuse el pe fostul lui prefect ţinând casă unei ovreici în Strada Sfinţilor şi unei nemţoaice în Dealul Spirii? Nu ştia acuma toată compania că însuşi căpitanul trăia în casă cu o turcoaică? Atunci ce?

În privinţa asta era liniştit. Numai fata să vrea. Parcă e zor să se cunune? El ştia una:

Să-ţi iau casă cu chirie,
Să te ţiu la mahala,
Birja pe seamă să-ţi fie,
Şi tu, dragă,-n conta mea!

Şi dacă n-o fi tocmai cum zice cântecul, dar cel puţin au să trăiască liniştit, fără să le pese de oameni.

* * *

Într-o seară era el „schimbul al doilea de noapte”. În pichet, pe patul comun, dormeau ceilalţi doi tovarăşi şi căprarul. Îi auzea sforăind şi zărea prin crăpătura uşii lumina slabă a opaiţului.

Noapte de vară, liniştită şi plină de fiori. Se cam înnourase, iar freamătul din ce în ce mai tare al frunzelor spunea c-o să plouă. Ce-i păsa lui? Lângă pichet era adăpost dac-o turna de sus. Se plimba de colo până colo, cu puşca în toate poziţiile, şi urmărea cu ochii un licurici din iarbă. Departe, în faţa lui, se-ntindea un şir de dealuri, iar pădurea cânta mereu aşa de duios!

Ce fericit ar fi fost el dacă Fatmè ar fi vrut să vină într-o noapte până la dânsul! Ar fi lăsat stelele să păzească pe cei din pichet şi să aibă seama contrabandiştilor; iar ei doi ar fi rătăcit nebuni prin pădure şi s-ar fi oprit în tufişul unde-şi ascundea ziua puşca. Şi ar fi sărutat-o şi s-ar fi iubit şi stelele i-ar fi cernut ei raze de aur în părul negru! Dar Fatmè nu venea niciodată. Îi făgăduise ea de mai multe ori, însă niciodată nu se ţinuse de vorbă, nelegiuita.

Şi el se gândea mereu la dânsa, şi el făcea planuri de viitor.

La oraşul lui nu s-ar fi întors cât cucu! La ce să se întoarcă? Pentru slujba de gardist? Altul îi era acuma visul. Fostul lui prefect ţinea foarte mult la dânsul şi-i făgăduise odată, când s-a dus el în concediu, că are să-i împlinească dorinţa: notarul din Kadichioi era un om bătrân, care nu mai avea mult de slujit. Cum s-o libera din armată, avea să-i ia locul, că doar are şi el patru clase primare.

Atunci are să fie mai mare peste un sat, căci primarul e turc şi nu ştie decât să pună muhiurul pe hârtii; atunci are să ia pe Fatmè, şi iată-i viaţa fericită.

Dar visul acesta era „pentru viitor”. Pentru prezent Năftică avea alt vis, care se putea împlini, cu voia lui Dumnezeu, în orice minut, dacă are omul noroc. Câţi ca el avuseseră norocul acesta!

Căci era uşor. Însărcinarea pichetelor era de a păzi pe contrabandişti. Turcii, nişte sălbatici care nu pot pricepe civilizaţia, credeau că şi acuma se poate introduce tutun în afară de monopolul statului. Toate ordinele, toate somaţiile, toate dramele desfăşurate noaptea prin păduri nu fuseseră în stare să-i facă să părăsească soiul acesta primitiv de a-şi procura iarbă de ciubuc. În flecare zi se descoperea „tutun de boccea” prin sate, ceea ce dovedea că se face contrabandă „pe o scară foarte-ntinsă”, cum zicea o circulară.

Şi aici începea „rolul pichetelor”. Se ştia la regiment că orice soldat care a prins o contrabandă are drept la o „recompensă” în raport cu valoarea contrabandei. Căprarul explica lucrul astfel:

— Mă băiete! Ziua ai voie să cauţi în orice căruţă întâlneşti pe drum. Dai jos calabalâcul, scotoceşti peste tot şi, dacă ţi se pare, ai voie să dezbraci chiar cadâna. O cauţi unde cu gându nu gândeşte ea. Noaptea, dac-auzi paşi pân pădure, strigi de trei ori: „Cine-i? Stăi!” Nu s-a oprit când ai strigat a treia oară? Tragi cu puşca! Poţi să-l omori, şi nici capu să te doară! Dac-ai prins tutun la mort, îl trimeţi la don căpitan, don căpitan îl trimete la reghiment cu raport, reghimentu la regie, regia preţăluieşte cât face tutunu şi-ţi trimete banii...

Ce vis frumos! Dai cu puşca, şi te pomeneşti că dintr-un glonţ ies parale. Gheorghe Năftică nu mai părăsea gândul ăsta. De ce n-aude şi el paşi prin pădure? Sunt soldaţi care au câştigat aşa până la cinci sute de lei. Ce bine i-ar prinde acuma, de liberare, şi ce mai rochie de nuntă ar cumpăra pentru Fatmè!...

Era aproape să adoarmă, când iată că visul era pe cale să se-mplinească. Auzi mişcând printre copaci. Îşi ciuli urechile ca un ogar, deschise ochii mari ca să zărească în puterea nopţii, îşi ţinu răsuflarea şi înţelese că-n adevăr nu de vânt se mişcau şi trosneau crengile.

Luă puşca şi începu să strige o dată, de două ori:

— Cineeee-i? Stăi!

A treia oară ochi. Glonţul trecu prin noapte ca o stafie roşie, iar ecoul se repetă din patru părţi ale văii, prelung, sinistru.

Cei din pichet săriră într-o clipă. Mâna pe arme. Şi alergară-n grabă spre marginea pădurii, unde fusese umbra.

— Ghiaur! mai putu rosti Fatmè când zări pe Gheorghe, şi înţepeni la pământ, cu ochii mari deschişi, înfiorători...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA