Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Gramatică!

Când eram la şcoală nu învăţam nimic. Mă luasem de comedii, iar profesorii mei se luaseră de gânduri. Minutul când „domnu” intra în clasă mi se părea tot aşa de îngrozitor ca minutul în care la uşa bietului condamnat apare gâdele. Nu mai vorbesc de clipa în care mi-auzeam numele strigat la catalog şi însoţit de tradiţionalul „ieşi la tablă”.

Culmea notei la care m-am urcat la matematici a fost patru, nota circumstanţelor atenuante, nota de îndurare, nota de graţie.

Şi, cu toate astea, am avut două patimi mari, care uimeau pe toţi colegii: limba latină şi limba română. La română în special treceam de omul situaţiei. Dascălu-mi spunea că am să ies un scriitor straşnic — fir-ar-fi fost ceasul blestemat când mi-a cobit aşa de rău!

Da, am ajuns scriitor (las deoparte pe „straşnic”).

***

Au trecut anii, au trecut speranţele mele ca s-ajung doctor, şi iată-mă-s mâzgălitor al sărmanei hârtii nevinovate, frecător al peniţelor, risipitorul blândei cerneli.

Şi mi-a rămas patima limbii române, redusă mai ales la patima gramaticii. Dacă vrea să mă ucidă lucrătorul tipograf, n-are decât să facă într-un articol al meu câteva greşeli de gramatică, pe care corectorul să aibă amabilitatea de a le tolera şi el. Asta ar fi pentru mine totuna cu distrugerea Franţei de către Germania, cu torturarea mea, cu un cataclism universal.

Şi credeţi că din egoism? Deloc. O greşeală de gramatică într-un articol străin mă impresionează tot aşa de dureros. Simt un rău organic, parc-aş pune mâna pe cretă, parc-aş curăţi piersici, parc-aş scrie cu degetele în nisip.

Poate cineva să înţeleagă suferinţa asta? Răul cel mare este că-n viaţa de gazetar, în care citeşti vrute şi nevrute, ai prilejul să dai zilnic peste sute de torturi de asemenea soi.

Eu, dac-aş fi rege, aş da afară din cabinet pe un ministru excelent care mi-ar face o greşeală de gramatică; pentru acelaşi cusur, dac-aş fi alegător, n-aş vota un candidat, oricare i-ar fi programul, dac-aş fi judecător, aş trimite la ocnă pe un om nevinovat când s-ar apăra fără o gramatică perfectă; dac-aş primi o scrisoare de dragoste de la Ileana Cosânzeana, i-aş răspunde cu un Himalaia de zeflemele de-aş găsi o greşeală gramaticală; pe eşafod n-aş muri de cuţitul călăului, cum aş muri dacă mi-ar spune: „S-a făcutără pregătirile!”

E boală asta? Se poate; dar o prefer unei sănătăţi care nu respectă tot ce-i mai dulce, mai suav, mai dumnezeiesc, mai sublim în ceruri şi pre pământ: gramatica!

Am avut un cult pentru Bolintineanu, dar când am citit:

E ca cele păsări ce în noapte zbor —

am aruncat în noaptea uitării lebăda de la Bolintin, pe care am găsit o pană murdară. Las de o parte pe „ca cele” las pe „păsări ce” — dar zbor în loc de zboară e un ultraj, o crimă, un incest. Şi-mi sună mereu în ureche:

Verbele de conjugarea întâi fac la persoana a treia plurală a indicativului prezinte, ca la persoana a treia singulară!

Asta-i o axiomă — şi înţeleg mai lesne să calci o axiomă din matematici decât una din gramatică.

De câte ori n-am auzit însă deputaţi şi miniştri scâlciind idolul „care ne învaţă a ceti şi a scrie corect”! De câte ori n-am auzit pe unii din reprezentanţii ăştia ai naţiunii strigând cu un fel de entuziasm: „Oamenii este, oamenii suntără!”

Le-aş fi iertat şi legile pocite, şi birurile grele, şi diurnele formidabile, şi bâtele din care au izvorât, dar niciodată nu am să uit c-au îndrăznit să-mi pângărească unicul Ideal ce mi-a mai rămas.

Şi dacă nu ierţi asemenea greşeli — asemenea crime — unui ministru ori unui deputat, oameni care, la urma urmei, au dreptul să nu respecte legile, cât trebuie să fii de crud cu aceia care au meseria de a scrie şi care îşi bat joc de meseria asta, de meseria care e şi a ta!

Ce-aţi zice de un zidar care ar aşeza cărămizile pe dos? Ce-aţi zice de un pictor care n-ar cunoaşte combinaţia culorilor? Ce-aţi zice de un croitor care n-ar şti să coasă un nasture?

Şi, cu toate astea, nu ziceţi nimic de un scriitor care nu ştie gramatică!

Pentru mine un astfel de criminal poate să facă băcănie, deputăţie, cărţi de ştiinţă chiar, dar să nu se amestece în literatură, că-i foc.

Închipuiţi-vă o nuvelă cu fondul „genial”, dar în care aţi găsi fraza: „Contesa privea departe. Ochii ei străbătea în văzduh”...

...Aş trimite contesa în văzduh cu genialitatea ei cu tot.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA