Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

I. L. Caragiale

Astă-seară se face înmormântarea lui I. L. Caragiale. Marele nostru dramaturg, omul căruia îi datorăm Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută şi atâtea alte opere ce vor însemna în literatura astei ţări o epocă mare, se îngroapă în astă-seară — poate pentru veci!

El, care a plâns pentru marele Eminescu, atunci când neîndurata Nirvana şi-a deschis braţele ca să primească pe neuitatul maestru, nu va avea parte nici de această ultimă consolare, după care au aspirat şi aspiră atâţia!

Gonit o viaţă întreagă de nenorocire, urmărit de piaza-rea ce de la naştere nu l-a părăsit niciodată, Caragiale nu poate avea în lumea asta — în ţara asta! — nici măcar un mormânt ca lumea, aşa cum cel din urmă proletar poate să aibă.

Nu! În ţintirimul trist în care artistul va fi închis astă-seară nu va creşte nici plângătoarea salcie — mângâierea mormintelor — nici vântul nu va veni să cânte cu glasu-i sfâşietor de trist eternul poem al eternităţii, nici o mână amică nu va sădi o roză — nici un plâns, nici un oftat, nici o jale!

...Astă-seară se deschide în strada Gabroveni berăria „Mihalcea & Caragiale”!

***

Ce dureroase sunt reflecţiile ce ne vin în minte!

Se căpătuiesc în ţara asta sumedenie de stâlpi ai ignoranţei, o droaie întreagă de certaţi cu gramatica şi divorţaţi de talent. Toate nulităţile aduse ca un potop de ţânţari de prin bălţile mucegăite, unde se bălăcesc târâtoarele, şi-au găsit un colţ de adăpost în milostenia blajinului buget. Caragiale, însă, n-a putut trăi în atmosfera asta de slugi şi de slugarnici.

Răscoliţi bugetele, cercetaţi operele de încurajare literară pe care le săvârşeşte guvernul, şi veţi afla tot soiul de sinecure şi de avantaje oferite scapeţilor intelectuali.

Atâta este adevărat că niciodată contemporanii nu-ţi pot ierta crima de a te fi înălţat prin gândire deasupra nivelului lor. Iar când aceşti contemporani sunt stăpânitori, atunci toată mediocritatea asta cocoţată în vârful piramidei n-are decât un dor, acela de a nu te lăsa să pluteşti pe deasupra căpăţânei ei îngâmfate de propria-i înălţime.

Poate că aci stă explicarea întregii vieţi de mizerii pe care Caragiale a îndurat-o toată vremea; aci e explicarea pentru ce în astă-seară găgăuţii îşi vor putea plăti luxul de a bea în berăria unde Caragiale e tovarăşul consilierului comunal Mihalcea, antreprenorul de berării şi de alegeri.

O! Mutrele de acolo! Parc-am să văd consilierii comunali, burtoşi ca poloboacele lui Luther, expunându-şi rudimentul lor de cap privirilor altor gogoburţi, lăfăindu-se ca „încurajatori ai berăriei artistice”, privind de aproape pe Caragiale şi spunându-i cu aerul ăla de ban protector, pe care am mai multă ciudă decât pe orice în lume:

— Mă, vere Caragiale, cum făcuşi comediile alea? Ştii ce? Să-mi faci şi mie una pentru dumneei, că grozav e de mucalită la piesele altuia!

Şi după ce halbele vor fi golite, cinstitul cap-de-gâscă îşi va putea permite chiar să strige:

— Mă, eu sunt negustor vechi! Pă mine să nu mă iei peste briceag, că te zmeiesc!

Şorţuri verzi, transformate în Wertheim cu maşină, mi-e silă şi mi-e groază de voi!

***

Dar, dacă laşi deoparte prietenia personală pentru Caragiale şi admiraţia ce-ţi inspiră autorul lui Conul Leonida, ce dureros te impresionează faptul acesta al scoborârii lui Orfeu la tejgheaua unde Mihalcea e marele impresario şi unde bacantele Consiliului comunal îl vor sfâşia mai uşor decât bacantele Infernului.

Neîndoielnic, Caragiale e un persecutat al norocului şi al celor ce conduc norocul nostru în frumoasa societate pe care ne-o cântă ghiftuiţi din drâmbă.

Dar... de-ar fi avut credinţă cât un grăunte de muştar, ar fi zis muntelui: mută-te — şi s-ar fi mutat.

Ce departe suntem de la artiştii de felul lui Caragiale şi până la adevăraţii amorezaţi de artă, care pot să moară, dar nu încetează de a fi ei.

Artiştii burghezi, aceia care nu scriu decât pentru dânşii, care nu trăiesc decât din succese, din satisfacerea eului lor egoist şi plin de pofte, nu pot sfârşi decât astfel.

Vine la vreme exemplul acesta, pe care, vai! ni-l dă Caragiale, pentru ca să lumineze încă o dată ce e arta pentru artă.

E clară situaţia: sau vă veţi pleca fruntea cu umilinţă în faţa potentaţilor, şi veţi căpăta, în schimb, satisfacerile burghezeşti de care v-a molipsit burghezismul, sau, dacă umilinţele astea vă ruşinează, atunci:

— Cât dai, nene Mihalcea?

Dar este o altă soluţie, mare şi frumoasă: Călăuziţi-vă în artă de dorul de a fi folositori mulţimii obijduite; socotiţi arta voastră ca un mijloc de a aduce lumină în ungherele întunecate unde stau acei ce tremură şi plâng; încălziţi-vă sufletul de focul sfânt al dragostei de umiliţi, şi veţi avea o mângâiere supremă: aceea de a fi smuls din ghearele întunericului — şi din ghearele mizeriei — un popor întreg de nefericiţi.

Mângâierea asta, vedeţi, vă va răzbuna de toate umilinţele, de toate mizeriile, de toate rănile ce v-au însângerat inima.

Şi sufletul îndurerat!...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA