Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Iubirea în poezie

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, mai ales în versuri, iubirea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile, toate durerile şi toate năzuinţele omenirii sunt aruncate pe un plan depărtat.

În marele tablou al lui Tizian Amorul sfânt şi amorul profan sunt reprezentate cele două feluri de iubire: amorul sfânt e înfăţişat printr-o femeie blondă, îmbrăcată, cu o privire gravă şi gânditoare, în fundul unui peisaj se zăreşte un cavaler. Amorul profan îl exprimă o altă femeie de — astă dată nu-i blondă, e voluptoasă, şi care, încinsă doar cu o centură albă, priveşte la un copil ce se joacă în apă.

Ei bine, oricum am socoti iubirea, ea a jucat şi va juca veşnic pe lume un rol pe care nici un alt sentiment nu-l joacă. De la concepţia estetică a lui Platon şi până la cea absolut fiziologică a lui Schopenhauer, amorul a trecut prin tot felul de speculaţii ale dialecticienilor, ale filozofilor şi savanţilor.

Cu toate astea, oricâte transformări ar fi suferit concepţiile, sentimentul a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind pe oameni, oglindeşte şi el toate credinţele şi toată morala diferitelor epoci. Există un amor antic, unul medieval şi unul modern; nu-i mai puţin adevărat însă că fondul pasiunii e acelaşi în toate vremile şi la toate popoarele.

De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov, deşi iubesc în moduri diferite, sunt rezultatele aceleiaşi patimi. Păgânul Virgiliu, romanticii Rousseau şi Goethe, naturalistul Daudet şi gingaşul modernist Turgheniev, toţi sunt pătrunşi de eterna simţire a dragostei atunci când concep pe eroii lor — deşi fiecare e copilul veacului lui.

Şi cum ar fi cu putinţă să fie altfel? Pentru ca o lucrare de artă să aibă valoare, cea dintâi condiţie este, poate, aceea ca artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Şi ce poate fi mai simţit decât acest

...instinct atât de van
Ce se-abate şi la pasări de vreo două ori pe an,

cum ar zice marele Eminescu, cum ar zice genialul Schopenhauer...

Ba, dacă iubirea se manifestă în toate lucrările, chiar şi în acelea cu care se ocupă Poşta redacţiei noastre, lucrul e neapărat să fie aşa. Căci emoţiunea fiziologică, care la unii se traduce prin versuri, la alţii prin acte de domeniul medicinii, se arată de pe la vârsta de 12 şi 15 ani; pe când ideile mari, gândurile de luptă socială ori politică vin tocmai hăt-târziu.

Precum e natural ca la vârsta de 3 ani să fii puţin convenabil cu dădaca, e tot aşa de natural ca la vârsta de 15 ani să simţi „instinctul pasărilor” — atât mai bine dacă te dedai numai la versuri.

Toţi aceşti versificatori prin impulsiuni fiziologice ar putea să spună ca Pippo al lui Musset:

J'ai le coeur de Petrarque et n'ai point son genie!¹

Şi, pe câtă vreme Adam va fi muşcat din pomul oprit, iar Eva va fi „coastă din coastele lui”, toate teoriile grave şi toate consiliile paterno-medicale nu vor fi în stare să oprească atentatele la bunele... versuri.

Ca să parodiez o vorbă a lui Schopenhauer, versurile sunt pentru băieţii de familie „supapa de siguranţă”. Deci lăsaţi pe copii să facă versuri... E un joc atât de inocent!

***

Este însă un alt punct de vedere. Tendenţionismul de care vorbesc nu exclude lirismul. Dar, precum în poezia păgână nu se vorbeşte de calităţile femeii; precum în solemnele bucăţi ale cavalerismului femeia nu-i femeie, ci doamnă; precum în plângătoarele opere ale lui Chateaubriand ori ale lui Lamartine e vorba numai de frumuseţe; precum în Sapho ori în Le collage al lui Paul Alexis e în joc numai voluptatea, tot aşa noile concepţii despre rolul femeii vor aduce în mod fatal o altă poezie.

Fără îndoială, nu poruncim tinerilor să-şi închipuie iubirea altfel decât şi-o închipuiesc. Dar când ideile noi vor fi pătruns proletariatul cult, din clasa căruia mai ales apar artiştii, atunci această poezie nouă, această nouă concepţie economico- filozofică se va impune. Şi lirismul va merge alături cu ştiinţa socială, el se va înălţa de la o cântare de cocoş la cântul conştient al unei iubiri superioare.

Pân-atunci, frumoasă Venere, întinde-ţi braţele de marmură!... Iubirea cea nouă nu-i rezervată unei tinerimi fără entuziasm. Nu fiii burghezimii, crescuţi în atmosfera nesănătoasă a senzualităţii precoce, vor putea da iubirii eterna haină strălucită a unui sentiment superior, a unei măreţe concepţii.

Se va topi în vâltoarea patimilor bolnave generaţia istovită, care a moştenit, în mijlocul mizeriei celor mulţi, lenea de gândire şi moliciunea orientală a veacului de ghiftuiţi, şi va răsări o tinerime care va renaşte poezia, renăscând toate sentimentele.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA