Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Justiţie

Era în luna lui mai; soarele, cu dulcea-i rază, lumina pământul, şi un vânt uşor adia printre frunze; totuşi, eu eram trist şi cugetător; părea că totul îmi displace. Străbăteam stradele, ocolind lumea, şi iată-mă ajuns la edificiul Justiţiei. Urcai treptele scării ce conduce într-o cameră spaţioasă, în care ceva-mi atrase băgarea de seamă: o masă mare, în mijlocul căreia era o cruce... Îmi adusei aminte de tribunalul inchiziţiunei. Abia intrai, şi un zgomot confuz se produse în sala vecină; ochii tuturor erau aţintaţi spre uşă... în fine, lumea se dă în lături, uşile se deschid şi în prag apare un june între doi dorobanţi cu puştile încărcate. Sărmanul! faţa-i era palidă; ochii aproape stinşi, şi în jurul lor, un vânăt semicerc denota o lungă suferinţă; el tremura şi cu toate aceste, nimeni nu-i venea într-ajutor — nici chiar Dumnezeu.

Mă apropiai de banca acuzaţilor, unde puseseră pe condamnat, şi-l întrebai cu compătimire:

— Ce împrejurare te aduse pe această fatală bancă?

Tăcerea fu răspunsul său, şi apoi o privire pătrunzătoar e ce-mi aruncă mă făcu să înţeleg cauza tăcerii sale.

— Ei bine, reluai eu, prietene, nu-mi voi râde de nenorocirea ta.

— Ah, zise el cu o voce stinsă, suferinţele mele se vor fini iute.

— De ce?

— Voi muri mai înainte de a împlini pedeapsa.

— Dacă nu vei fi vinovat, te vor achita.

— Şi la ce mi-ar folosi achitarea? Află că n-am pe nimeni în lume... Sunt constrâns să cutreier stradele de mult timp, zi şi noapte, spre a cere de milă, dar, neputând duce mult timp cu această viaţă de torture, mă hotărâi să recurg la unicul mijloc ce-mi mai rămânea: să fur... Da, am furat câteva mizerabile monede; dar agenţii poliţiei au venit, m-au arestat, şi astăzi sunt opt zile de când n-am mâncat aproape nimic. Şi peste câteva minute voi fi condamnat, dar, cum îţi spusei, nu voi putea împlini osânda, căci voi muri mai înainte.

El n-apucă să termine când judele intră...

Legea o voia: îl condamnară la nu ştiu cât timp de puşcărie; dar el nu putu face nici un minut, căci scoase un ţipăt înăbuşit şi căzu pe scânduri. Ieşii atunci afară mai trist de cum intrasem şi, mergând pe străzi, cugetam astfel:

„De ce, oare, acesta să fie atât de nenorocit? Ce să fie cauza atâtor rele ce bântuiesc societatea? Sărmană lume?...

Bogatul este tare.

Săracul e dispreţuit.

Cel care trăieşte spre a împila pe proletar e onest.

Cel care cată a-şi revendica un drept e hoţ.

Cel care fură 5 lei e pungaş.

Cel care fură milioane e patriot.

Cel care spune Adevărul e nebun.

Cel care minte e complezant.

Cel care crede că va veni vremea când acestea se vor schimba visează.

Cel care voieşte a fi stăpân pe omenire e nobil”...

Şi multe de felul acesta...

Tocmai cugetam astfel, când intrai acasă; şezui pe un scaun, deschisei revista Literatorului şi găsii aceste versuri, care îmi umplură inima de speranţă:

Şi va veni o vreme de muncă, de frăţie,
Când nu va mai fi-n lume prisos, nici sărăcie!¹

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA