Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

La Văcăreşti - nu la Filaret!

... Şi vor să serbeze pe 1848!

În deşert caută bunăvoinţa noastră să găsească sufletelor lor vreo înrudire cu mişcarea generoasă de atunci; în deşert ne frământăm să le aflăm dreptul de a se arăta lumii ca urmaşi ai acelei generaţii de eroi — căci ne este cu neputinţă!

Cu neputinţă să concepem legătura sufletească dintre Kogălniceanu şi Bursan, dintre Eliade şi Carada, dintre Barnuţiu şi Bianu. [ ... ]

Dar este o nebunie [...] să iei pe domnu Palade drept urmaşul lui Nicolae Bălcescu!

Şi fiindcă îndrăzniseră să spere că vor atrage în alaiul lor pe Costache Bălcescu [sic], ia să răsfoim istoria şi să vedem ce asemănare ar putea fi între geniul care a scris Cântarea României, acel mare şi unic poem al nostru naţional, şi între burta care a comis ultima mişcare în magistratură.

Cu talentul lui neîntrecut, cu erudiţia lui desăvârşită, Nicolae Bălcescu a jucat la 1848 un rol de frunte.

Avem de la dânsul comori literare şi istorice nepreţuite.

Iar la 1852 sufletu-i divin s-a stins, în vârstă de 33 de ani — tocmai când vroia să scrie capitolul 33 al operei lui de căpetenie.

Bălcescu a murit la Palermo, „pe plaiu-nstrăinării", într-o ospelărie săracă, având drept avere treizeci de lei!

Şi pe când de pe urma lui rămânea ţării un nepreţuit tezaur de cântare şi de lumină, rămăşiţele lui pământeşti zăceau pierdute pentru totdeauna în groapa sărăcimii siciliene.

Ce ziceţi de această viaţă astfel trăită, aşa pierdută?

Recunoaşteţi în ea vreunul din caracterele ocultistului nostru, care se dă drept copil al lui 48?

Vedeţi în poema trudnicei vieţi a marelui nostru poet, a generosului revoluţionar, a entuziastului şi muncitorului istoric ceva care să semene cât de departe cu poşidicul care parodiază la primire pe revoluţionari?

Văzut-aţi ocultist muncind să cânte patria?

Văzut-aţi ocultist să-şi piardă vremea ca să ne înveţe gloria lui Mihai?

Văzut-aţi ocultist murind în sărăcie?

„Fiii fărădelege triumfează în toate părţile şi întemeiază spurcata lor tiranie. Sufletele generoase, zdrobite şi rănite de moarte, văd apuind din vederea lor ziua mântuirii."

Aşa spunea Bălcescu la 1850, şi aşa ar spune astăzi, dac-ar trăi să vadă mascarada coţcarilor deghizaţi în băieţi de familie.

Toată mişuna asta ticăloasă, în capul căreia n-a încolţit vreodată o idee, în inima căreia n-a palpitat nicicând un sentiment, în sufletul căreia n-a vibrat o durere străină; toată ortaua condusă de vilul metal al băncilor şi iuţită de frica gârbaciului — asta pretinde, români, să ne înfăţişeze la 11 lunie şi pe Eliade şi pe Kogălniceanu, şi pe Barnuţiu, şi pe Bălcescu!

Înleleg revolta oamenilor de inimă, care — întâmple-se ce s-o întâmpla! — vor merge să izgonească de pe câmpia Filaretului pe aceşti pretinşi moştenitori, veniţi să uzurpe o memorie ce nu le aparţine.

Ei la bănci, la poliţie şi-n puşcării! Acolo e de ei! Să manifeste în contra directorului de penitenciar, ca să le dea tainul cât mai mare, dar nu să parodieze cu o bucată de madipolon, boită în trei culori, steagul libertăţii!...

Să taie sare-n fundul ocnelor — după ce au tăiat cupoane în beciul băncilor — dar nu să taie gogoşi, ziua-n amiaza mare, şi să prostească un neam întreg, căci satul are câini!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA