Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Menageria regală - Lascăr Catargiu

RACUL (Îndărătnicie, necurăţenie, tulbureală)

Nu-i aşa că-i potrivită?

Natura face uneori pocinoage, pentru că de aia-i natură. Ea pune pe umerii unui rac moral un cap de om şi îi dă şi trupul tot de om. E un capriciu pur şi simplu.

Gravura de mai sus are de scop să îndrepte această lacună divină şi să dea racului ce este al racului.

Omul al cărui cap îl vedeţi figurând cu atâta succes între cele două picioare de rac, este — cum desigur l-aţi ghicit — primul ministru al m.-s. regelui. Dacă i-am dat un trup de rac, este pentru ca să ne conformăm legendei — legendă calom¬nioasă, cum zice Timpul — cum că stimabilul în chestie nu ştie să meargă decât nazat.

Într-o mână line un codru de mămăliguţă de Golăşei — prima calitate brevetată în vremile când partidul conservator suferea de tignafes politic şi se retrăsese pe unde putuse.

De altfel, cunoaşteli desigur legenda racului. Când Cristos era să fie pus pe cruce, racul s-a dus şi a furat un cui. Caută ovreii în dreapta, caută în stânga, n-au putut găsi pe hoţ! Cui să-i dea în gând că racul merge de-a-ndărătelea? Pesemne pe vremea aia nu se cunoştea teoria reacţiunii! Dar de atunci racul a fost sfinţit şi blagoslovit ca să fie mâncat în zile de post.

Cu racul nostru se întâmplă tot cam aşa: când vodă vrea ca să postim de libertăţi, ne trimite la putere cogeamite racul pe care-l vedeţi.

O singură deosebire este de observat între racul veritabil şi racul nostim de la Golăşei: pe când racul obişnuit se roşeşte dacă-l fierbi, racul-ministru nu se roşeşte cu nici un chip. Ce n-a păţit? A fost fiert la 1875, a fost prăjit, pus pe grătar, făcut maioneză 12 ani de zile; l-a fiert pe urmă P. P. Carp, l-a ars Lahovary, când cu porto-franco, şi, cu toate astea, n-a dat nici un semn de roşeaţă. Sigur că are pielea cutrată cu dracu ştie ce comedie şi nu prinde roşu. Orice i-ai face, el răspunde:

— Amu... aiasta... i-om regularisi noi pi tăţi!

În lara noastră racul a schimbat numai două culori: la 1870 a inventat crucea de tibişir pe spate, iar la 1891 chinorosul. Amândouă au rămas legendare şi au să rămână încă multă vreme.

Încolo, semne particulare nu prea are. Sunt prostii de alea fără nici un gust, care nici nu te fac să râzi. O întinzi, o întinzi, şi degeaba! Greu ajungi să scrii o coloană de gazetă despre ele.

O singură calitate a avut; se zicea despre el: „Ei, domnule, spuneţi că-i prost. Aşa e, l-a ferit Dumnezeu să fie deştept. Dar, cu toate astea, trebuie să recunoaşteţi că-i cinstit." Aşa ziceau prietenii cei mai devotali.

Cu toate astea, şi calitatea asta i-a zburat acuma: a trecut bietul rac prin atâtea combinaţii de la 1888 încoace, că, să fi fost un rac veritabil, ar fi ajuns scordolea. A înşelat în dreapta şi în stânga, a păcălit, a spus palavre, a făcut tot ce nu-i capabil să facă un rac onest.

Şi i-a mers bine; uit-te cum s-a agăţat de banca ministerială şi cum stă tolănit, greoi, de crezi c-are să facă icre.

Să nu zic într-un ceas rău! Aşa raci, lasă mai bine să le piară sămânţa! Şi, cu toate astea, dacă ţi l-ar da la birt, ai face scandal şi ai da în judecată pe birtaş ca otrăvitor; iar pe banca ministerială îl rabdă o lume şi nu zice pis!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA