Editura Global Info / Literatură |
Anton Bacalbaşa
Moş Teacă
Cine e Moş Teacă?
Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinţii să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: Tecuţă a spart capul fetei mele! „Tecuţă mi-a spart un geam! Tecuţă a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuţă mi-a omorât un porumbel cu o piatră!"
Şi toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinţilor, care erau nevoiţi să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era şi mai grav; proprietarul venea şi spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinţii trebuiau să se mute, că n-aveau încotro.
Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuţă, care, fireşte, la şapte ani nu putea să fie înţeleptul Solomon. Mai erau vinovaţi şi părinţii: le intrase-n cap că Tecuţă al lor are apucături milităreşti şi-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-şi dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naşte cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul şi nu m-ai fi deşteptat când apucam să adorm!„
Aşa şi cu Tecuţă. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldaţii. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldăţeşti:
— Tată, mie să-mi iei o puşcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldaţi...
Şi peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliţă: de puşcă rămânea numai ţeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldaţii fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache...
Cu toate astea, părinţii erau încântaţi. Îl îmbrăcaseră pe Tecuţă cu haine de căpitan şi-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!”
***
Dar copilăria nu ţine mult. La opt ani, micul Tecuţă a fost răpit de lângă duzinile-i de tamburi-majori şi încorporat la şcoală. Aici firea lui cazonă s-a simţit încătuşată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni.
— Eu sunt căpitan, striga Tecuţă furios, nu vreau să port respect ţivililor!
Şi bieţii profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cât pentru carte, Tecuţă nu putea s-o sufere.
— Parcă mie-mi trebuie cărţi de astea! Parcă Mihai Viteazu ştia artmetică!
Şi cărţile rămâneau cu foile netăiete, iar Tecuţă rămânea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziţie.
De aici încolo începe viaţa aventuroasă a lui Tecuţă. Şase ani de-a rândul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineaţa pleca de acasă şi se ducea să vadă soldaţii făcând instrucţie, la amiază se întorcea, şi apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Şi nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torţe la care adolescentul Tecuţă să nu ia parte. Îl vedeai mergând pe lângă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major — idealul lui.
Acum era destul de mare, făcuse cunoscuţi printre sergenţi, şi adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracţiuni, din care Tecuţă îşi plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toţi subofiţerii.
Azi aşa, mâine aşa, Tecuţă creştea mare, dar mintea-i rămânea minte de subofiţer reangajat, toată învăţătura lui nu se urca nici până la nivelul şcoalei de adulţi de la regiment. Şi dacă mai pui la socoteală efracţia dulăpiorului, apoi uşor vezi că aveau dreptate domnul şi doamna Teacă să se pună pe gânduri şi să cam înceapă a regreta neînfrânarea la vreme a fiului cazon.
— S-a isprăvit, Luxiţo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat şi jumătate! La vârsta lui bea ca un aghiotant! Râde mahalaua de noi!
— Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face...
— De-ar trece mai curând!... Mi-e teamă să n-ajungă cine ştie cum până atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun!
Şi bieţii bătrâni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul.
***
La optsprezece ani, tânărul Tecuţă intră în cariera care avea să-l facă mai târziu aşa de popular.
I se făcu consimţământul tatălui, actul de vaccină şi actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenţi, care au înţeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, şi iată-l pe Tecuţă în faţa colonelului. Peste petiţia prin care „subsemnatul, dorind a-mbrăţişa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandaţi...” colonelul a pus un "se aprobă" şi a doua zi Tecuţă — de aci încolo Teacă — era tuns ca-n palmă şi prevăzut cu garnitura complectă.
Văzându-l strâns în tunică, domnul Teacă s-a simţit mândru, madam Teacă a plâns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior.
***
Onoarea e dulce, borşul e acru — asta a fost cea dintâi constatare a voluntarului. Şi, dacă n-ar fi fost intervenţia peri- odică a sumelor ţivile venite de acasă, adio, mâncare particulară! Cu şapte parale pe zi, ostaşul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei.
De altfel, greutatea-i a fost numai şase luni, căci după asta a fost „avansat caporal”. De aici începe epoca ordonanţei nereglementare, a cizmelor văcsuite de alţii, a unsoarei de curele oferite în mod graţios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particulară, a pumnilor aplicaţi răcanilor care nu ştiu să poarte un respect caporalului!
Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lână — funia de tei — fură-nlocuite cu şarpele de aur; don sergent Teacă intră în rândul subofiţerilor.
Şi trebuie să recunoaştem adevărul: asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvârşit: croit bine din fire, el avea înfăţişarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase aşa de bine în minte, încât ar fi putut să-l taie un superior şi n-ar fi zis pis. În schimb, să fi poftit un inferior să facă o greşală: acela care odinioară lega tinicheaua de coada lui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rândurile armatei. Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulţime de invenţiuni care fac şi în zilele noastre caracteristica şi fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista”. El a inventat plotonul de pedeapsă, căţeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scânduri de-a zbârnâitelea, chemarea dracului de la lampă... şi alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoşi societăţii”.
Să nu vă miraţi, deci, dac-aţi auzit ca şi mine că n-au trecut bine doi ani de când sergentul Teacă a intrat în rândurile subofiţerilor, şi, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent.
În privinţa asta s-au ridicat câteva obiecţii. Au fost câţiva care au spus că Teacă de-abia ştie a iscăli; dar raportul colonelului era aşa de favorabil sergentului, încât ministrul l-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar.
În calitate de sublocotenent, Teacă a fost un model pentru regiment. Însărcinat cu plotonul de recruţi, cu popota ofiţerilor, cu încvartirarea trupelor în vremi de mutare, cu compania de disciplină, cu tot ce era mai greu, el a dat întotdeauna dovezi de activitate şi pricepere. Recruţii lui ori dezertau, ori mureau, dar ieşeau adevăraţi soldaţi! Când se făcea la plotonul de recruţi mânuirea armelor, se auzea de la cazarma „Cuza” la „Malmaison„, şi adeseori puştile se rupeau în mâna soldaţilor.
Afară de asta, bun camarad, Moş Teacă nu bea decât împreună cu camarazii şi nu-i pâra decât dacă cerea colonelul.
***
Într-o zi, locotenentul Teacă — peste doi ani ajunsese locotenent — se pomeni cu comandantul regimentului că-l ia deoparte:
— Locotenent Teacă!
— Ordonaţi, don colonel!
— Te rog să vii la mine la dejun, că am să-ţi comunic ceva.
— Am înţeles, don colonel! Să viu cu trupa sau singur?
— Singur, locotenente.
— Prea bine, don colonel!
Şi, peste un ceas, locotenentul era acasă la colonel, unde dejunul aştepta. După dejun, la care inferiorul executase exact ordinul de a bea fără grije, colonelul începu comunicarea:
— Ce ai zice, locotenente, dacă ţi-aş propune ceva?
— Aş executa, don colonel.
— Uite ce e: este o fată aici în oraş. Cu fata asta eu sunt prieten bun; din pricina asta ţivilii au început să scoată vorbe rele pe socoteala ei şi să spuie că acum vreo cincisprezece ani, când fata avea douăzeci şi cinci de ani, eu m-aş fi iubit cu ea... Pentru asta m-am gândit că numai dumneata eşti destul de disciplinat ca să mă răzbuni...
— Da, don colonel, chiar acuma mă duc să dau ordin gornistului să mi-i cheme pă ţivili la cazarmă. Patru zile la butuci şi şase ceasuri cu căţeaua!...
— Nu aşa, locotenente... Trebuie să mă răzbuni altfel: să te însori cu fata, ca să arăţi că ţivilii au minţit...
— Am înţeles, don colonel.
— Fata e bună, are vreo cincizeci de mii de franci zestre.
— Am înţeles, don colonel.
Şi a doua zi, locotenentul Teacă adresă părinţilor fetei următoarea
CIRCULARĂ
Conform ordenului lu don colonel no... am onoare a vă face cunoscut să-mi acordaţi de urgenţă mâna fiicei dumneavoastră, pe lângă care veţi anexa zestrea pă care a ordonat-o don colonel.
Totdeodată vă fac cunoscut că nu este adevărat ce se spune de către ţivili că s-ar fi petrecut acum 15 ani, deoarece chiar don colonel spune că nu-i aşa. Supirioru nu minte!
(ss) Locotenent Teacă
Iar peste o lună ziarele anunţau cu plăcere căsătoria simpaticului locotenent Teacă cu gentila domnişoară Caliopi Armăşescu.
Tot corpul ofiţeresc din garnizoană a luat parte la această nuntă, iar nuni au fost doamna şi domnul colonel.
A fost o veselie mare, care s-a terminat, din nenorocire, printr-un mic scandal, pe care ziarele, care şi-au făcut o meserie din a ataca armata, l-au atribuit ginerelui. Adevărul e însă următorul: la cadril, mireasa juca alături de un sergent-major, rudă cu dânsa. La figura a treia, sergentul-major trebuia să vină spre ginere, care era vizaviul miresei. Probabil că dintr-un spirit de disciplină, locotenentul s-a simţit ofensat de venirea asta şi a strigat sergentului-major:
— La loc mişcarea! Nu mişca, leat!
Sergentul-major nevrând să înţeleagă ordinul, locotenentul a fost silit să-l lovească, iar pe mireasă a pedepsit-o cu patru zile pluton de pedeapsă în casă.
Atâta tot.
Peste cinci luni de la nuntă, tânăra Caliopi a dat la lumină un mic Tecuţă de toată frumuseţea.
Locotenentul, văzându-se avansat la gradul de părinte atunci când nu se aştepta deloc, făcu aspre observaţii soţiei.
— Dar bine, dragă Tecuşor, răspunse Caliopi, eu sunt de vină?
— Da' cine?! Ştiu că eu nu!
— Ba tocmai matale. Vezi, că prea eşti iute... Copilu-ţi seamănă matale: a ieşit în pas gimnastic.
— Bine-bine, zise locotenentul, care se bucura că-i seamănă moştenitorul. Numa un lucru nu-nţeleg eu: cum am fost avansat la gradul de părinte fără să am vechimea?
— Aoleu! Da' bine, omule, vrei să faci ca toţi proştii, la vechime? Meritu e să fii avansat la alegere, nu la vechime!
***
După câţiva ani, locotenentul Teacă fu avansat la gradul de căpitan — de astă dată la vechime.
În această calitate, căpitanul Teacă a slujit patriei vreo cincisprezece ani, până i-a albit păru-n cap. Pentru gradul de maior se cere examen, şi căpitanul Teacă n-a voit să-nveţe decât reglementele cazone, pe motiv că toate cărţile ţivililor nu fac parte nici măcar din micul echipament.
Rareori, însă, s-a văzut un căpitan aşa de capabil ca Moş Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri şi a slujit de titlu unui volum de nuvele.
Epizootia
Acum vreo câţiva ani, compania lui Moş Teacă a fost detaşată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite.
Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puţină disciplină din partea ofiţerilor şi viaţa e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli!
Prin urmare, Moş Teacă se puse de dimineaţă în fruntea companiei şi porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar şi prin păduri şi n-a lăsat deloc pe soldaţi să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să ştie de unde poat' să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” şi înghiţea câte o duşcă de rachiu.
Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea şi ţinu companiei un discurs foarte interesant şi foarte solemn:
— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! Comănduirea pieţii a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm ţara împotriva vrăşmaşului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă şi să arată mai cu samă la dobitoace.
— Trăiţi, don căpitan, întrebă furierul, da' pă ce o cunoaştem noi care-i aia?
— Nu vorbi, răcane! S-o cunoşti, că de-aia eşti soldat! Dacă n-oi cunoaşte eu pă vrăşmaş, atunci pă cin' să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiţi în gheretă, leat, că aveţi a face cu mine: vine epizotia şi ne omoară pă toţi. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc şi mort la pluton de pedeapsă!
— Trăiţi, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete...
— Ei, şi?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliţie pentru călcare dă orden! Las, că ţi-arăt eu! Pă urmă, să ştiţi: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie şi fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o ştie? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăţi tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Opreşte-mă cum ţi-am spus eu.
— Şi Moş Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.
— Aşa te-am învăţat eu, mă?! Las, că-ţi arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, opreşte-mă tu!
— Şi Moş Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână şi-ncepe a striga:
— Cine eee? Cine eee? Cin'?!
— Vită! răspunde Moş Teacă.
— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?
— Bolnavă.
— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaşte o vită bolnavă!
— Prea bine! zice Moş Teacă încântat. Aşa să faceţi, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îţi vedea venind la voi, să mă-ntrebaţi: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie şi gheneralu, nu-l laşi să treacă până nu ţi-o spune ce fel de vită este!
— Trăiţi, don căpitan, da' dac-o fi o vită sănătoasă?
— Atunci îi dai drumu.
— După ce o cunosc?
— Pă ce?! Dobitocule, nu ţi-am spus?! O cunoşti pă aia că ştie sicretu, parola şi răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar şti?
Şi Moş Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată şi îi atrage atenţia că epizootia are obicei de se furişează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, şi că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:
— N-aţi văzutără că aşa cere şi birjarilor la Bucureşti?
Religia cazonă
Moş Teacă este un bărbat foarte religios. El e convins că dacă comenduirea pieţei n-ar fi inventat religia, armata ar fi ajuns de mult să fie ţivilă.
De aceea, singura carte ţivilă pe care a-nvăţat-o bine este religia. Înarmat cu această ştiinţă, Moş Teacă ţine adeseori predici întregi soldaţilor, povestindu-le faptele mai serioase din Biblie.
Iată una din aceste predici:
Odată, la raportu de unsprezece ore, Dumnezeu, comandantu suprem al pământului, a dat orden de s-a făcut lumea. Întâiul cotigent chemat sub drapel a fost Adam şi Eva.
Cum i-a înrolat, Dumnezeu i-a echipat complect şi i-a trimis în garnizoană pă pământ, unde le-a dat în primire onoru, zgomotu, postu şi focu. Da' le-a dat orden să mănânce ce-or vrea, numai dintr-un copac cu mere ţivile să nu guste.
Eva a călcat însă deciuplina melitară şi a mâncat. Îndată ce aghiotantu a comunicat lui Dumnezeu faptu-n-tâmplat, Dumnezeu a chemat pe culpabeli şi le-a zis:
„Pentru ce-ai mâncat, leat, din măr ţivil? Ai călcat consemn, hai?! Las', că te-nvăţ eu! Patru zile pluton de pedeapsă!”
Şi după ce i-a gonit patru zile cu căţeaua în spinare, i-a reformat şi i-a trimis pă la vetrele lor, iar la uşa raiului, unde era tabu regimentului, a pus un planton şi a dat orden să nu intre nimeni. Oricine o intra, soldatu are orden să-l împuşte şi după aia să-l bage patru zile la închisoare, da' zilele astea să se treacă pă foaia de pedepse şi să nu se socotească servite.
Ce va să zică asta? Asta va să zică, scurt, că soldatu este dator să nu mănânce mere ţivile atât în timp de pace, cât şi-n timp de război. Să nu mănânci mere, leat, că dai dă belea cu mine! Vezi, că eu nu sunt Dumnezeu, eu te gonesc la pas gimnastic până ţi-o ieşi limba de-un cot!
Ai înţeles?
Aghiotantul pieţei
De toate fusese Moş Teacă, numai aghiotant de piaţă nu. Şi nu doar că nu merita distincţiunea asta, dar nu ştiu cum se făcuse că nu-l rugase nimeni s-o primească. Într-o zi însă, colonelul, cu toată durerea pe care o simţea de a se despărţi pentru câtva timp de serviciile şi de luminile acestui căpitan-erou, se hotărî să stăruiască pe lângă comandantul pieţei ca să ia de aghiotant pe Moş Teacă.
Când a aflat de asta, eroul nostru a plâns puţin de emoţiune, dar, în sfârşit, ordinul e ordin, disciplina înainte de toate!
Se duse, deci, la companie, adună trupa şi-i ţinu discursul următor:
— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! A sunat vremea ca să ne despărţim. Înainte de a pleca, vreau să-mi ziceţi „trăiţi!”, pen' că nu să ştie dacă ne-om mai vedea; ca mâine vine un război şi ne ducem! Ştiu că aveţi să mă plângeţi, pentru că am fost pentru voi un adevărat părinte; nu v-am pedepsit, nu v-am bătut... Nu-i aşa? Vorbeşte, răcane, că dă dracu-n tine!... Viaţa omului e scurtă şi de asta n-aş vrea să mă blestemaţi ca mâine. Eu ţiu la trupa mea şi pentru asta sunt întotdeauna blând, nu-mi place să iau pă oameni cu vorbe rele. Ai înţeles, leat? Că acum te zmeiesc! Te fac eu să-nţelegi!... Fiţi dar şi voi tot aşa de blânzi ca mine, că nu-i bine să fie omu rău; cu răutatea nu faci nici-odată nimica: îţi capeţi duşmani şi atâta tot. Să ştii că-i aşa. Ori poate nu crezi? Vă torn acuma patru zile sala de poliţie, ca să-nţelegeţi că nu merge cu rău!... Acuma, pentru că plec, cine are ceva de lăcrămat să vie să lăcrame.
— Trăiţi, don căpitan, răspunse un soldat, noi, toată compania, n-am luat solda pă trei luni.
— De ce n-aţi luat-o?
— Trăiţi, don căpitan, nu ne-a dat-o.
— Aha! Pent' că nu v-a dat-o? Va s' zică, vreţi să v-o dea sergentu-majur de-a gata! Voi sunteţi boieri, aşteptaţi tot altu să vă aducă la nas ce vă trebuie... Patru zile la butuci pentru lene în exirsisu funcţiunii!
— Trăiţi, don căpitan, răspunse sergentul-major, asta-i solda pe care aţi luat-o dumneavoastră şi n-aţi mai dat-o înapoi.
— Nu mă-nvăţa tu pă mine, sergen-majur, că ştiu eu mai bine! Eu sunt catană veche, mă-nţelegi? Da', vorba-i, pentru ce lăcramă la mine? Aşa să lăcramă? N-ai auzit de calea irarhică, leat? Soldatu este dator să ceară voie înainte de a face o lăcrămaţie. Apâi mi-aţi cerutără voie?... Patru zile cu căţeaua!
Şi Moş Teacă ieşi pe uşa, strigând:
— Rămâneţi sănătoşi! Dacă nu... la butuci!
Compania răspunse-n cor:
— Trăiţi!
***
A doua zi, Moş Teacă era aghiotant de piaţă.
Slujba asta-i plăcea. Raportul comandantului spunea lămurit că aghiotantul pieţei este mai mare peste piaţă. Deci se sculă de dimineaţă şi se duse la slujbă... în hală.
Era pe la ceasurile patru în zori de zi. Măcelarii, zarzavagiii, precupeţele îşi aşezau marfa. Era un zgomot infernal: se tăia carne, se striga, se mătura, căruţele umblau în toate părţile, capitala se deştepta din somn.
Moş Teacă rămase încremenit.
— Drepţi! strigă el când ajunse în dreptul măcelăriilor.
Dar nu-l ascultă nimeni. Trecu la zarzavagii acelaşi lucru.
Se duse la precupeţe nici o disciplină.
— Ce-aţi poftit, conaşule? Avem ridichi bune de lună, lăptuci, castraveţi, spanac...
Toate astea îl ameţiră.
— Unde e plantonu? Ce fel de deciuplină e asta? Nu ştiţi cine e mai mare peste piaţă?
Dar degeaba, nimeni nu-l băga în seamă. Atunci îşi luă inima-n dinţi şi se repezi furios la un măcelar:
— Ce faci aicea, leat? Cu căţeaua!...
— Ce căţea, domle?! întrerupse măcelarul. Căţea e asta, ori vacă?! Nu vezi că-i gogeamitea vacă, cât dumneata de mare?!
— Insulta supiriorului! Ce articol e ăsta?
Şi dete un pumn măcelarului. Dar atâta i-a trebuit. Toată hala se ridică în picioare. Măcelarul lovit îl luă la trânteală, femeile îl umplură de spanac; Moş Teacă ieşi plouat, zăpăcit, urmărit de strigăte de: „Tiu-ho! Huideo!„
A doua zi reclamă la comenduire şi ceru casarea casapilor şi reformarea precupeţilor. Dar cererea-i fu pusă la dosar şi comandantul pieţei îi dete explicaţia următoare:
— Căpitane, dumneata eşti mai mare pe stradă, nu la măcelărie; acolo e comisarul comunal.
— Va s' zică, numa pă stradă? Lasă!
***
„În sfârşit, zicea Moş Teacă, am pus mâna şi pă ţivili! Pă stradă eu sunt mai mare!”
Şi era foarte sever noul aghiotant. Băgase spaima în ofiţeri: pe unul îl turnă la garda pieţei pentru că a umblat fără mănuşi, pe altul, pentru că n-avea vipuşcă, fiecăruia îi găsea cusur. Dar bine că-i încăpuseră pe mână şi ţivilii!
Într-o zi se plimba pe Calea Victoriei. Trece pe lângă el un ţivil tânăr.
— Unde-ai plecat, leat? îi strigă Moş Teacă.
— Domnu? întrebă ţivilul mirat.
— Nu vorbi! Capra pogribanii mânăstirii! Te amestec cu ţărâna, rătane! Und' ţi-e pomponu?
— Ce visezi de pompon, stimabile? Mi se pare că eşti ţăcnit...
— Nu insulta! Und' ţi-e pomponu?
— Ia slăbeşte-mă, domnule Moş Teacă! Ce, eu sunt militar?
— Să nu crâcneşti, că te torn la gherlă! Văz eu, nu eşti melitar! Şi ce-i cu asta? Und' ţi-e pomponu? Nu ştii că azi e paradă? N-ai cetit ordenu de la comenduire? Toată lumea va avea pomponu la chipiu! ...
— Nu, zău, eşti cam...
Însă Moş Teacă îl apucă de gât şi, cu ajutorul unui jandarm, duse pe ţivil la garda pieţei.
***
A doua zi la Cameră era o fierbere nemaipomenită. Din interpelarea adresată guvernului chiar de către un membru al majorităţii rezulta în mod vădit că aghiotantul pieţei arestase în ajun un deputat "sub ridiculul pretext, anticonstituţional şi violator al imunităţei parlamantare, că deputatul nu avusese pampon la pălărie".
Banca ministerială făcu scuze şi Moş Teacă fu dat înapoi la corp, unde compania-l aştepta cu braţele deschise, ca să primească solda pe trei luni din urmă.
— Să nu vorbeşti de "din urmă", leat, strigă Moş Teacă furios, că te torn! Soldatu e dator să meargă înainte, nu în urmă, ca dezertorii!
Paştele
În curtea cazărmii era întinsă o masă lungă, peste care se aşternuseră cearşafuri. Unul lângă altul stăteau aliniate tacâmurile: o gamelă, o lingură, două ouă roşii şi câte o felie de cozonac, al cărui şofran protesta energic împotriva zicătoarei că „nu ştie mocanul ce-i şofranul”. Alături de masa asta, una mai scurtă, cu vreo patru tacâmuri: lingură, furculiţă şi cuţit; farfurii, şuncă, sardele, salam, ouă, cozonac şi sticle cu vin. Între mese, două hârdaie pline cu ceva a cărui culoare atârna între bragă şi bere, al cărui miros bătea aci în oţet, aci în spirt.
Era în dimineaţa Paştelui — ofiţeri şi soldaţi aveau1 să mănânce împreună, să sărbătorească laolaltă învierea aceluia care a luptat pentru egalitate şi frăţie, sau — cum zicea Moş Teacă — „pentru deciuplină şi drapel”.
La ceasurile cinci, gornistul anunţă sosirea comandantului companiei. Acesta se arătă grav şi solemn, păşi maiestuos şi se opri înaintea mesei celei scurte. Toată trupa şedea încă în picioare, căci nimeni n-are dreptul să se aşeze la masă înainte de a i se da ordin de la superior.
Comandantul companiei, eternul Moş Teacă, îşi roti ochii împrejur şi întrebă:
— Da' popa n-a venit?
— Trăiţi, don căpitan, n-a venit încă.
— Pentru ce n-a venit?
— Nu pot să ştiu.
— Pentru ce nu ştii? Spune gornistului să sune de popă.
— Trăiţi, don căpitan, de popă nu e semnal.
— Nu vorbi! Nu cunoşti nici ţignalele? Sună de mort ori de masă, că vine popa.
Gornistul sună de mort şi de masă, dar popa nu se arăta deloc.
Moş Teacă flămânzise.
— Drepţi! strigă el trupei. Ia ascultă, leat, care din voi a fost popă?
— ?
— N-auzi, răcane? Care a fost popă? Să vie să blagoslovească masa. Nu ştie nimeni, hai? Tot eu să vă fac şi asta! Ia prepuneţi voi că mâine ar fi un război. Cum aveţi să puteţi muri dacă nu ştiţi să faceţi pă popa? O să muriţi ca nişte câini, vai de capul vostru! Soldatu e dator să ştie a fi şi popă, pentru că la un caz de moarte să se poată îngropa singur.
Şi Moş Teacă luă un cearşaf, îl găuri şi-l trecu după gât şi, luând în mână o gamelă drept cădelniţă şi o baionetă drept cruce, începu rugăciunea:
— „Comandantul nostru, carele eşti în garnizoana cerului, sune-se numele tău, fie ordinul tău, vie comenduirea ta, precum în timp de pace, aşa şi-n timp de război; porţia noastră reglementară, avansează-ne-o nouă astăzi, precum şi noi avansăm chenzina trupii noastre, şi nu ne duce pe noi la garda pieţei şi ne trece în concediu, marş!”
Apoi, după ce termină slujba, luă un ou şi se duse la soldatul din flancul drept să ciocnească:
— Cristos a-nviat!
— Adevărat...
— Nu vorbi-naintea supiriorului! Marş la-nchisoare!
Trecu la al doilea soldat:
— Cristos a-nviat!
— Aha! Va s' zică, nu vrei să răspunzi! Va s' zică, eşti jidan!...
— Ba nu, tră...
— Nu vorbi! Marş la-nchisoare!
La al treilea:
— Cristos a-nviat!
— Adev...
— Nici tu nu ştii? N-ai mai învăţat că nu să răspunde la supirior? Marş şi tu!
Apoi chemă pe sergentul-major:
— Să trimiţi trei porţii acas' la mine... ştii... pentru slugi... Vezi c-a rămas de la ăi trei pedepsiţi...
Soldatu pedepsit cu închisoare n-are drept decât la pâine şi apă!
Apoi se-ntinse masa. Peste un ceas, Moş Teacă declară ofiţerilor că-ndată ce o-mplini anii de pensie, intră ca popă la vreo biserică.
— Dar o să fie cam greu, domnule căpitan, n-aveţi darul...
— Ce dar, locotenente? Dacă n-oi avea eu darul beţiei, cine dracu-l mai are?!
Moş Teacă spiritist
De unde până unde, Moş Teacă a auzit de spiritism.
„Cu spiritismu ăsta, zice Moş Teacă, să face toate alea. Am auzit că unu a luat numa două sticle de spiritism şi i-a trecut galbenarea. Vezi dumneata? Eu mă mir că nu să întrebuinţează la război; ar putea să ia o maşină de-alea, şi tranc! îi omori pă toţi. Bun lucru, halal de cin' l-a născocit; trebuie să fi fost căpitan de stat-majur, că ăi de la itidenţă nu prea face isprăvi!”...
De altfel, toate ideile lui Moş Teacă despre spiritism cam aici se mărginesc. Vă închipuiţi uşor că el nu s-a dus niciodată pe pragul pagodelor ruinate din Ceylon ca să descifreze manuscrise seculare, nici n-a tolerat păsărilor cerului să-şi facă cuibul în capu-i cazon. Atâta ar mai fi lipsit: oricât ar fi ele de păsări, nu se pot urca în capul unui căpitan!
„Spiritism-spiritism, da' să nu să obrăznicească cu mine, că eu nu ştiu multe: îi trag o sală de poliţie de-i merge fulgii!”
Şi, afară de asta, Moş Teacă este mai presus de toate un bărbat practic. Lui nu-i trebuie din spiritism decât partea aceea care e folositoare: să te vindece de bătături, să-ţi mărească solda, să te avanseze fără examen, să-ţi facă, în sfârşit, ceva de folos. Altfel, la ce-i mai zice spiritism de pomană?
***
Într-o seară, Moş Teacă se pomeneşte că i se bate sprânceana dreaptă. Consultă pe aghiotant, şi acesta-i spune că „sprânceana dreaptă de ţi se va clăti, nenorocire însemnează”.
Nenorocire! Vorba asta nu-i prea plăcea. În noaptea aceea trebuia să fie de jurnă pe cazarmă şi se temea să nu i se-ntâmple vreun bocluc. Se duse deci repede la locotenentul Spanopol, care tocmai se gătea să plece.
— Ia ascultă-mă, camarade, aş vrea să te rog ceva, dacă se poate...
— Bucuros, don căpitan!
— Uite ce e: în noaptea asta eu sunt căpitan de zi şi trebuie să fac de jurnă. Da, vezi dumneata, mi-e cam rău şi aş vrea să mă duc mai bine acasă. Aş face o baie de muştar, aş pune să mă tragă şi aş putea să mă-ntorc sănătos mâine.
Spanopol, un excelent camarad, primi cu plăcere propunerea de a dormi în cazarmă, şi asta nu doară pentru că avea motive ca să nu se întâlnească de dimineaţă cu proprietarul casei, ci numai dintr-un sentiment de camaraderie.
Moş Teacă, vesel, strânse cu căldură mâna lui Spanopol şi plecă acasă.
„Ehe! Am păcălit sprânceana dreaptă! Asta va s' zică tactică, domle, să derutezi şi soarta!”
***
Când ajunse acasă, bătu la uşă. Nici un răspuns.
— În numele legii, deschide! strigă el furios.
— Vai de mine, dumneata eşti? Numaidecât.
Şi căpităneasa Caliopi, îmbrăcând repede o fustă, merse să-i deschidă.
— Cum m-ai speriat! Eu, ştiind că nu vii în noaptea asta, m-am culcat devreme. Mi-era frică să nu vie hoţii şi încuiasem uşa.
După ce una-alta, căpităneasa întrebă pe Moş Teacă:
— A propos, dragă Tecuşor, ai mai auzit ceva de spiritism?
— Ce să aud? Mi-a spus Spanopolu că a venit şi-n garnizoana noastră unu de ăia de face spirit.
— Da? Vezi dumneata? Tot avea dreptate Luxiţa a lu Dumitrescu: şi ea mi-a spus tot aşa. Da' zice că poţi s-o faci şi fără maşină, numa să ai credinţă. Dacă ai credinţă când învârteşti masa, poţi să chemi pă cine vrei şi vine numaidecât
— Ce spui?! Nu se poate! Asta e bună pentru ţivili, da' nu şi pentru melitari! Meletaru nu-i ţivil, să ştii' mneata!
— Da' de ce, dragă?
— Apăi cum o să vie dacă n-o avea orden de la comenduire?
— Bre, da' matale nu ştii că spiritele sunt egale?
Haidi, dacă vrei, să-ncercăm. Masă avem, toate alea le avem; ce ne mai trebuie?
— Bine, da pă cine să chemăm?
— Ştii pă cine? Eu zic să chemăm pă sublocotenentu Vasilescu; tot e el infirior, trebuie să vie!
— Bine.
Şi Moş Teacă începu să-nvârtească masa împreună cu madam Teacă, strigând mereu:
— Gheorghe Vasilescu! Vino-ncoa! N-auzi când te cheamă supirioru?
— Prezent! se auzi deodată de sub masă, şi sublocotenentul Vasilescu apăru fără tunică pe el.
— Ei, bravo! strigă Moş Teacă. Aşa-mi place!
Spiritul sublocotenentului se aşeză apoi la taifas cu domnul şi doamna Teacă, băură câte o cafea şi peste un ceas plecă.
— Dar, când să-l conducă, Moş Teacă zări tunica spiritului la cuier.
— Bine, spirite, da' ce, ţi-ai pus haina-n cui?
— Ba nu, don căpitan, da s-a agăţat din repezeală când am intrat.
— Ia-ţi haina, omule, nu vreau să se spuie mâine-poimâine că aduc lumea la mine ca s-o dezbrac.
Madam Teacă nu mai putea de bucurie.
— Numa să bagi de seamă, Caliopi dragă, îi zise Moş Teacă, să nu faci spiritism de ăsta în lipsa mea, că dumneata, cum eşti de fricoasă, eşti în stare să leşini.
Cum se vindecă boalele
— Treci la curăţenie, leat, că astăzi e zi de curăţenie.!...Nu te face, Gheorghe! Aide, pas gimnastic.
Şi sergentul Potroacă umblă printre soldaţi de la un capăt la altul al cazărmii, mânându-i cu cureaua... Căprarii zoreau şi ei, care de care mai harnic la îndemnuri de felul ăsta. Iar soldaţii, luaţi repede, îşi aşezau raniţele pe poliţe, strângeau paturile şi se găteau la frecat cazarma.
Curând era gata tot. Cu pantalonii sumeşi până la genunchi, cu şomoioage de paie în mână, începură a freca scândurile. Molozul făcea un praf pe care toată apa vărsată nu-l putea potoli.
La corvoadă de asta e ca şi la atacul unei redute: soldaţii cântă cu toţii, de regulă acelaşi cântec, cele mai de multe ori în note jalnice, orientale, întrerupte din când în când de câte un strigăt al sergentului:
— Freacă apăsat, deşcă, nu moşmoli, că nu-i scândura lu tat-tu! E a statului! D-aia-ţi dă statu borş!
Şi soldaţii freacă-ntruna şi întruna cântă:
Bată-l Dumnezeu să-l bată
P-ăl de-a pus lamba la poartă!
Trece neica câteodată
Şi mi-l vede lumea toată!
— Cântă, leat, cântă de inimă albastră, că ţi-o fi dor dă fata lui nea Ion! Las, că să mângâie ea acuma cu riformaţii şi cu cotigenturile ăle vechi! Ca mâine pui meliţia la ceafă şi găseşti pă Mariţica măritată!... Cântă, leat!...
Şi Potroacă îndrugă-ntruna, soldaţii cântă mereu...
— Da' cioara unde-i, mă planton? Mi se pare că s-a apucat dă prostit meliţia!
— Nu ştiu, don sergent! A fost cu cumpania şi l-am pierdutără p-acolo pă la cişmea; nu s-a mai întors...
— Ia du-te după el. Vezi c-o fi la cantină. Îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? Să mi-l aduci aicea să-l judec eu cazon!
Plantonul pleacă.
***
— Drepţi! strigă sergentul.
Toţi se ridică. Cu şomoioagele de paie la umăr, cu pantalonii sumeşi, stau drepţi cu toţii şi nemişcaţi. Te crezi la operetă.
Moş Teacă, acela căruia i se fac onorurile astea, intră solemn şi grav, trece pe dinaintea trupei ca la o mare revistă, priveşte, admiră.
— Să dea-nainte! Sergent, e toată lumea?
— Trăiţi, don căpitan, suntără toţi, numa Vasile ţiganu lipseşte; da' am trimis după el.
— Da' unde e?
— Nu ştiu, trăiţi, don căpitan! S-a dus să-l aducă!
— Hm! Vrea să prostească meliţia! Las, că-l judec eu cazon!
— Da' volintiru? Da' Sgabercea? I-ai pus şi pă ei?
— Da, don căpitan.
— Foarte bine, nu merge pă prosteală! Melitaru e dator să facă sirvici!
Afară se aude zgomot şi plantonul intră aducând în spinare pe Vasile ţiganul.
— Ce? S-a îmbătat? strigă Moş Teacă?
— Nu ştiu, trăiţi, don căpitan! L-am găsit lungit lângă cişmea şi cu faţa-n sus. Dădea din mâini şi din picioare de făcuse gropi în pământ!...
— Mi se pare, trăiţi, don căpitan, că suferă de „du-că-să pă pustii”, răspunde un soldat.
— Nu vorbi, leat! Lasă, că-i arăt eu „ducă-să pă pustii”!...Daţi o curea. S-a îmbătat ca să scape dă corvoadă.
Plantonul aşază la pământ pe Vasile, care dă încă din picioare, ca prins de friguri. Are faţa galbenă, ochii-i sunt deschişi mari, buzele-ncleştate şi braţele contractate. Din când în când , câte un fior îl cutremură.
— Stai, că-ţi arăt eu să faci pă mortul! Mîîî! Mîîî! Scoal', ţigane, că nu prosteşti pă nimeni! Şi Moş Teacă-l împinge cu piciorul. Scoal' mă! Scoal'! Nu vrei, hai?! Nu vrei?... Ia să mi-l dezbraci, sergent!
Potroacă se aplecă la pământ şi dezbracă de tot pe Vasile. Moş Teacă ia-n mână cureaua şi-ncepe a lovi pe bolnav, care nu mişcă.
— Aduceţi-mi o lumânare.
Moş Teacă ia o lumânare, o aprinde şi o lasă să picure pe pieptul lui Vasile, care se înfiorează din când în când , dar nu se deşteaptă.
— Al dracului ţigan, bine face pă mortu! Lasă, leat, c-am mai văzut eu d-astea! Să face bolnav ca să scape dă treabă. Lenea, săraca! îi place mai bine să doarmă decât să muncească... Da' nu şi-a găsit pă cin să prostească... Ia pune-i poşta, sergent!
Sergentul ia o bucată de hârtie, o unge cu untdelemn, o face sul şi o vâră cu un capăt între degetele de la un picior al lui Vasile, iar la capătul celălalt îi dă foc.
— Să-l vezi acuma cum o să sară-n sus! zice Moş Teacă râzând de bucurie.
Hârtia arde, flacăra cuprinde piciorul desculţ, îl afumă, îl frige, începe a sfârâi şi se nimiceşte. A ars toată, iar Vasile n-afăcut decât să tremure mai nervos din picior şi a rămas tot nedeşteptat. În cazarmă e un miros de untdelemn şi de grăsime arsă.
Atunci Moş Teacă devine furios.
— Fie, că aşa ţigan n-am văzut dă cân' sunt!
Şi din nou îl ia la bătaie. Dungi vinete se fac pe trupul gol, sângele se iveşte la suprafaţă, apoi ţâşneşte, şi Vasile se deşteaptă. Are faţa aiurită, pe frunte se zugrăveşte o durere adâncă şi-n ochi i se ivesc lacrimi.
— Aha! Va s' zică, te-am răzbit, cioroiule! Pentru ce făceai pă mortu?
— Trăiţi, don căpitain... patimă veche... de mic copil...Doamne, cum o să trăiesc eu?
Şi un şiroi de lacrimi îi curge pe obraji.
— Nu te zborşi ca muierile, cioară! Melitaru nu plânge! Crezi că mă prosteşti pă mine? Şi Moş Teacă, scos din răbdări, îi dă doi pumni. Patru zile la-nchisoare pă pâine cu apă! Şi să mi-l scoţi la corvadă regulat, sergent! Şi dacă să mai face apucat dă boala copiilor, te-am învăţat leacu!... Acuma treci la frecat, gaşperiţă!
Şi Moş Teacă iese.
Soldaţii freacă-ntruna şi cântă mereu:
Pe malul Siretului
Paşte calul Iorgului;
Un fir paşte,
Altu naşte,
Iarba-n patru se-mpleteşte...
Numai Vasile nu cântă; cu faţa contractată, cu fruntea la pământ, ochii-i varsă lacrimi, cu care freacă scândurile...
Lumina electrică
Cum e cam visător şi poetic din fire, Moş Teacă are obicei de se plimbă uneori seara pe bulevard împreună cu locotenentul Spanopolu, pentru ca să nu tulbure pe madam Teacă, a cărei pasiune pentru spiritism a ajuns o adevărată manie.
— Toate bune, locotenente, numa un lucru nu l-am înţeles eu: cum e cu lumina asta ilectrică?
— Foarte uşor.
— Hm, uşor!... Ştiu eu că-i uşor, numa melitarii au greutate; da vorba e: cum devine ea?
Locotenentul Spanopolu, care a făcut un an la Fontainebleau2 şi doi la Saint-Cyr3, se grăbeşte să-i explice.
— Cum devine? Foarte simplu: iei două pile, le freci bine, şi poftim lumină!
— Două pile? Vezi 'mneata?! Şi dobitocu dă fierar dă lângă mine are atâtea pile şi să canoneşte cu gaz!
— Ţară incultă! Noi, ceştia de la Sant-Cyr, am afirmat-ontotdeauna, du reste4.
— Da' ia să mai îmi spui: am văzut la Braşov nişte tramvaiete de-alea, zice că sunt tot cu de-asta... cu ilectritate... Atunci de ce nu dau lumină?
— O, e simplu ca două cu două: experienţa ne arată că dacă umblăm cu o lumânare prea iute — nu-i aşa? lumânarea se stinge din cauză că se clatină — nu-i aşa? Acelaşi fenomense observă cu lumina electrică de la tramvaie. Dacă tramvaiele umblă repede — nu-i aşa? lumina se clatină, ea filează — nu-i aşa? şi se stinge. E elementar.
— Foarte bine; da am văzut pă la birturi nişte alea tot cu...de aia... cu ilectritate... Şi nu să isprăveşte niciodată. Ce au?
— O, asta e pânza Penelopii...
— Pânză? Vezi 'mneata?!
A doua zi Moş Teacă trage un ordin de zi:
„Având în vedere că efectele de-mbrăcăminte se deteriorează, sau chiar se strică prea curând; având în vedere că lumina ilectrică de pânză se păstrează mai bine; toate efectele de îmbrăcăminte şi chiar de cazarmament se vor face pe viitor din pânză ilectrică.”
Un rond sever
Poate că n-ar fi tocmai greu să facă cineva de gardă. La urma urmei, în 24 de ore cât ai slujbă, tot poţi dormi 12, dacă ştii cum să rânduieşti treaba. Aceea ce însă e foarte greu este să fii de gardă când e de rond Moş Teacă.
A avea pe Moş Teacă de rond este a te aştepta să fii trezit de patruzeci de ori pe noapte în strigătele santinelei şi a şti că ţi se va trece pe raport „rău”. De aceea, orice sergent sau căprar când intră de gardă are grija de a cerceta la comenduire dacă nu cumva e rândul lui Moş Teacă. Ceilalţi ofiţeri mai fac rondul de-a scăpării: vin o dată în 24 de ceasuri, nu te inspectează cu de-amanuntul, îţi trec în raport „bine” şi pleacă pe aici încolo. Ba alţii trimit de acasă să le dai raportul, ţi-l iscălesc şi apoi... poţi dormi în tihnă.
Într-o zi, pe vremea când rondul nu umbla cu velocipedul, sergentul Tufescu din artilerie era de jurnă la arestul preventiv. După toate cercetările, nu era Moş Teacă de rond. Atunci, fireşte, şeful de post era asigurat.
Pe la ceasurile şapte seara, vine un prieten, sergent de linie.
— Bonsar, cum petreci?
Şi vine vorba despre un chef care nu s-ar putea organiza nicăieri aşa de bine ca la arestul preventiv.
— Ei, de ce?
— Să vezi, camarade, zice cel din linie. Într-o vreme eu făceam foarte des de gardă aici pentru că aflasem meşteşuguri multe. Aici sunt arestate o mulţime de femei, care atâta aşteaptă, să petreacă şi ele o seară. Dacă vrei, trimitem să ne aducă vin şi o facem lată pân' la ziuă.
— Nu pentru ca să te tratez cu refuz, da n-am parale. Taman mâine luăm solda.
— Îmi pare rău, camarade. Cum te văz eu, eşti răcan! Iantreabă pă deşca. Să-ţi spuie bibicu!... Ai văzut ce-i alături?
— Unde?
— În curtea de alături.
— Nu, n-am văzut nimica.
— Apăi ce fel de şef de post eşti? Alături e un depozit de vinuri şi butoaiele sunt în curte. Le face de planton Dumnezeu. Noi, ca nişte oameni deştepţi, scoatem o scândură de la gard, trimitem doi soldaţi cu hârdău, scoate cepu şi... ai vin să-mbeţi tot reghimentul.
— Ce spui?!
— Parol!
Peste două minute, hârdăul era găsit, scândura de la gard scoasă, vinul adus şi sergenţii intraţi în „camera femeilor”.
Se-ncepu cheful. Cel de linie bea ca dintr-al statului, iar şeful de post, ca un adevărat artilerist, ar fi fost în stare să sugă zece baterii. Cât pentru femei, vorba camaradului, ele atâta aşteptau.
***
Să tot fi fost miezul nopţii, ora crimelor şi a misterelor, când umbra rondului se arată-n faţa santinelei adormite:
— Bravo, sergent!
Era glasul lui Moş Teacă, al lui Moş Teacă, rondul cel neprevăzut şi care-nlocuia pe un alt căpitan.
Moş Teacă trecuse neobservat printre santinele, pentru că ele imitaseră operaţia hârdăului săvârşită de şeful de post.
Un moment, sergentului era să-i vină rău, dar tăria vinului era mai mare decât a disciplinei.
— He, he! strigă şeful de post. Don căpitan Teacă! Bine-ai venit sănătos! Ce vânt?...
— Nu vorbi, sergent!
— Ei, lasă-mă dracului! Faci pă ticălos acuma... Parcă ce? Pent' că eşti căpitan? Mai bine vino-ncoace cu noi.
— Zău aşa! strigară şi cele două fete arestate, şi veniră de se agăţară de gâtul lui Moş Teacă.
***
Nici până-n ziua de azi nu s-a cunoscut urmarea. Un singur lucru s-a aflat: a doua zi de dimineaţă păzitorii ţivili ai arestului au găsit în camera femeilor un tablou înfiorător: sergentul de linie dormea lungit pe scânduri, una din femei dormea cu un chipiu de căpitan pe cap, cealaltă, încinsă cu sabia, iar şeful de post dormea ţinând în braţe pe energicul căpitan Moş Teacă. Cum de nu s-a aflat asta la comenduire, habar n-am!
Teorii
Nici în cazarmă, nici acasă, nici nicăieri nu-i Moş Teacă aşa în elementul lui ca la paradă. Acolo simte că trăieşte şi că e adevărat căpitan.
„Nu-i vorbă, în cazarmă îţi poartă şi mai mult răspect infiriorii, da nu te văd ţivilii„.
Şi tot ce face Moş Teacă e făcut mai mult pentru ca să vadă ţivilii, să aibă şi ei „o idee de meliţie”.
La urma urmei, are dreptate: nu-i puţin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni, care, la fiecare înjurătură ce le tragi, să-ţi răspundă cu „trăiţi!”. Şi e drept că, dacă ţivilii ar vedea asta, Moş Teacă ar câştiga foarte mult în stima lor.
De aceea toată preocuparea acestui brav comandant de companie este să-şi instruiască aşa de bine oamenii, încât toată lumea să se uite la el ca la un fel de Alexandru Machedon. Şi pentru asta trebuie muncă multă.
— Va s' zică, leat, ce faci tu când eşti la paradă?
— La paradă? Mă uit...
— La cin' te uiţi? La tat-tu?
— Ba la don gheneral.
— Da' dacă gheneralu nu-i acolo?
— Atunci...
— Ei, atunci?
— ?!
— Atunci nu te uiţi la don gheneral, răcane!... Acuma să-mi spui cum calci la pământ când eşti la paradă?
— Calc scurt, trăiţi, don căpitan!
— Scurt, scurt, fireşte că scurt, că te ia mama dracului dacă n-îi călca scurt; da, vorba-i, unde ţii picioru-nainte de a călca?
— Îl ţiu în cizmă, trăiţi, don căpitan!
— Cizmă, cizmă, fireşte că-n cizmă, că te ia mama dracului dacă l-îi scoate! Vorba e: unde-l mai ţii?
— ?!
— În aer, mocofane, în aer, că de-aia a lăsat statu aer!... Şi cu capu ce faci?
— Cu capu... mă gândesc, trăiţi...
— Und' te gândeşti, mă? La tat-tu acasă? Und' te gândeşti în front?
—?
— Cu capu, răcane, îl ţii paralel, adică oblig pă umăr, că dacă nu-l ţii, ţi-l îndrept în pumni... Şi lângă cine trebuie să simţi cotu?
— Unde e alinierea, trăiţi, don căpitan!
— Bine. Da' unde-i alinierea?
—?
— Alinierea e unde e şi domnu gheneral, răcane!
— Am înţeles, trăiţi...
— Da' dacă gheneralu nu-i la paradă, atunci unde e alinierea?
— Atunci... acasă la don gheneral!
***
— Spune-mi, răcane, ce faci tu când întâlneşti pă drum un supirior.
— Îl salut, trăiţi, don căpitan, şi trec înainte.
— Da' dacă ai într-o mână gamela şi într-alta bidonu?
—?
— Atunci laşi alea jos, dobitocule, mergi doisprezece paşi cu mâna la chipiu şi te întorci de-ţi iei lucrurile... Da' dacă sentâlnesc pă drum doi soldaţi de acelaşi grad, ce trebuie să facă?
— Cel care a văzut mai întâi salută pe cellalt.
— Da' dacă vezi că el te-a văzut întâi şi că nu te-a salutat?
—?
— Atunci îi spui că l-ai văzut că te-a văzut şi răclami la supirior.
— Am înţeles, trăiţi!
— Să mai îmi spui: ce datorii ai tu?
— Eu n-am nici una, trăiţi, don căpitan, da am auzit că don sergent are multe...
— Şi ce trebuie să faci tu când eşti de santinelă?
— Trebuie să păzesc.
— Pă cine păzeşti?
— Ghereta.
— Da' dacă nu-i gheretă?
—?
— Atunci păzeşti porcii, boule, păzeşti pă supiriori!
— Am înţeles, don căpitan.
— Câte parale costă o manta?
— Trăiţi, don căpitan, patruzeci şi cinci de franci; da eu am cumpărat una pă cinci lei de la don sergent-majur.
— Pentru ce te-a adus pă tine în armată?
— Ca să apăr ţara.
— Da' dacă eşti ordonanţă, ce aperi?
— Apăr bucatele de muşte!
Bacalaureaţii
— Moş Teacă nu poate suferi pe bacalaureaţi, afară de cei care sunt nepoţi de-ai colonelului.
„Nişte sclivisiţi, nişte ăia! Pe vremea mea nu mai erau de-ăştia... cum le zice... şi era oastea oaste! La meliţie nu merge că eşti cutare, ori că ai învăţat aia... Eşti melitar, să fii!”
Ca să-şi răzbune pe ei pentru că au învăţat aia, Moş Teacă a dat ordine severe că voluntarii n-au voie să mănânce particular, să pună soldat ca să le-ngrijească de amoniţie, să fie scutiţi de corvadă şi altele.
Într-o zi a prins pe unul venind din târg.
— Vino-ncoa, băiete!
— Salut, domnule căpitan!
— Cum ai zis? Cum ai zis?!? Salut?!? Da' pă cine saluţi, măi sfrejitule?! Ce eşti tu?
— Bacalaureat.
— Aha! Şi de asta eşti aşa de nedeciuplinat! Las', că te-oi regula eu! Ce sunt eu, malmazelă de-alea, de-mi zici „salut”? Să saluţi pă tat-tu, nu pă mine! Ori, unde eşti de ăia... cum le zice... „trăiţi!” nu ştii să zici?
—N-am ştiut, domnule căpitan, sunt numai de două zile...
— De ce nu eşti mai demult? Ce-ai păzit pân-cuma? De două zile? Da-ţi trebuie o sută de ani ca să-nveţi? Şi pentru ce nu ţi-ai văcsuit cizmele? Zici că eşti de ăia... apăi ce ai învăţat acolo, dacă nici o cizmă nu ştii să văcsuieşti? Las, că te-nvăţ eu! Am să-ţi scot eu cafeaua, cu lapte din burtă! Să marş la-n-chisoare! Patru zile sala de poliţie! Şi altdată să-nveţi să fii lustrugiu! Când m-oi uita la cizma ta, să-mi fac mustaţa-ntr-însa! Ai înţeles? Cum te cheamă?...
— Rodolf Soreanu.
— Cum ai zis? Sor... Eşti rudă cu colonelul?...
— Da, nepot, să trăiţi, domle căpitan!
— Ei! Să trăiţi! Da' cine vă pretandă să ziceţi „trăiţi!”, domle Soreanu? Îmi pare rău! Asta-i pentru ăia... care n-au aia...
— Dumneavoastră ziceaţi...
— Ei, ziceam!... Parol d'onor, am glumit... Am vrut să văd dacă ştiţi... Unde mergeţi acuma?
— La cazarmă.
— Ce să faceţi la cazarmă, domnule Soreanu?
— Zice că e corvadă...
— Corvadă? Cum, dumneavoastră la corvadă? Cine v-a spus?
— Domnu sergent-major.
În vremea asta au ajuns la cazarmă. Moş Teacă, roşu ca pomponul de mare ţinută, intră cu volintirul de braţ.
— Sergen'-majur! Cum ai îndrăznit să chemi pă don Soreanu la corvadă? Cin' ţi-a dat ordin?
— Dum...
— Nu vorbi, sergen'-majur, că-ţi vâr sabia până-n plăsele!... Cum ţi-ai permis, râtane? Să marş la-nchisoare pentru neexecutare de ordine! Patru zile sala de poliţie şi să ţi să treacă pă foaia de pedepse! Te-nvăţ eu! Îţi scot eu borşu din burtă!
În Dobrogea
După mai multe zile de drum cu vaporul, cu căruţa şi cu picioarele, compania a ajuns la Kadichioi.
Din toată Dobrogea, Kadichioiul e satul în care se găsesc mai puţini români, adică deloc, fapt care face pe Moş Teacă să exclame:
— Bun lucru a fost războiul, da Dobrogea nu face de noi! Cum o să te-nţelegi cu turcoaicele? Nu mi-am adus nici măcar bucătăreasă! Cine o să-mi gătească bucate?
Cu toate astea, a doua zi de dimineaţă, Moş Teacă iese să vadă satul.
Cel dintâi lucru care-l izbeşte e că turcii nu scot fesurile din cap când îl întâlnesc. Şi fiindcă Moş Teacă n-a citit istoria lui Vlad Ţepeş, nu găseşte nici un leac împotriva acestei lipse de respect.
În dreptul geamiei, vede pe hogea urcat pe scară, făcând rugăciunea în gura mare şi cu mâinile împrejurul gurii.
Imediat strigă, gornistul:
— Gornist! Dă alarma!
Compania iese şi Moş Teacă comandă:
— Puneţi baione-ta! La mâ-nă! Pas de atac! Marş!
Soldaţii dau fuga, ocolesc geamia, şi noul Şamil e prins.
— Să-l ducă la cumpanie!
Aici, Moş Teacă începe a-l judeca:
— Cu mine nu te joci, păgânule! Crezi că dacă vorbeai turceşte, eu nu te-am înţeles? Chemai pă turcii tăi la răbeliune! Las', că te potolesc eu! Am să te fac să visezi numa şalvarii lui Muhamet! Cine eşti tu, mă?
Bietul turc, care începuse a pricepe româneşte mai mult de frică, răspunse scurt şi tremurând:
— Ben-hogea...
— A-ha, hogea! Adică Nastratin Hogea! Las', că mă fac eu mai Nastratin decât tine şi te-nvăţ minte! Apoi, adresându-se soldaţilor: Scoateţi-i şalvarii!
În vremea asta, notarul satului, alarmat de scandal, vine şi explică lui Moş Teacă toată comedia: aşa e rugăciunea turcească.
— Foarte bine, răspunde Moş Teacă, da s-o facă-n rumâneşte, ca să-nţelegem şi noi! Dacă nu, patru zile sala de poliţie!...
În sfârşit, cu vai, cu chiu, hogea a fost liberat. Şi cum turcul e recunoscător, s-a împrietenit după asta la cataramă cu Moş Teacă. Ba chiar fata lui hogea e graţioasă cu comandantul român şi umblă descoperită în faţa lui.
Acuma, de câte ori îl întreb cum se mulţumeşte în Dobrogea şi dacă a învăţat limba, Moş Teacă răspunde:
— De, ce să zic?... Începe să-mi placă mai bine turceşte!
Don colonel pe frontieră
Colonelul vine să inspecteze companiile de pe frontieră.
Ajuns la Kadichioi, Moş Teacă îi iese întru întâmpinare, îi face cuvenitul raport şi apoi scoate compania la instrucţie.
— La u-măr!
Compania ia la picior.
— Ce-i asta, căpitane?
— Apâi, domnule colonel, aşa i-am învăţat eu, pentru ca să nu disvulgăm secreturile armatii în faţa turcilor.
Colonelul e-ncântat de Moş Teacă şi spune să comande pe loc-repaos.
După asta se duce să examineze registrele, pe care le găseşte în cea mai bună stare.
— Dar Foile de zile unde-ţi sunt, căpitane?
— Foile? Le-am dat la spoitor, domnule colonel.
— Dar Intrarea şi Ieşirea?
— Intrarea este prin faţa geamiei, iar ieşirea... în fundul curţii.
Încântat peste fire, colonelul strânge cu profuziune mâna lui Moş Teacă şi-i ordonă să dea soldaţilor ca recompensă câte două raţii. Apoi pleacă.
Moş Teacă pune atunci pe gornist să sune Adunarea-n pas gimnastic. Apoi, după ce se strâng soldaţii, le ţine următorul discurs:
— Aţi văzut, mă? Don colonel a rămas foarte mulţumit. Aşa să faceţi totdauna, că vă bag în draci! Compania mea trebuie să fie a mai prima-ntâi! Când faci mânuirea armelor, să-ţi pocnească puşca-n mână, râtane, că nu ţi-e mâna de caşcaval!... Acuma, sergen-majur, să mergi în sat şi să aduni toate raţele, că aşa a dat orden don colonel: câte două de om. Rupeţi rândurile — marş!
A doua zi, colonelul primi la regiment următoarea telegramă din partea lui Moş Teacă:
„Rog respectuos comunicaţi-mi dacă pot da soldaţilor câte doi pui de găină. Imposibil de găsit atâtea raţe.”
Colonelul pune rezoluţia următoare:
„D. medic al regimentului va cerceta starea de sănătate a căpitanului Teacă şi va raporta de urgenţă.”
Contrabanda
Moş Teacă merge să inspecteze pichetele de pe linia frontierei.
Înarmat până în dinţi, cu sabia la brâu şi-n fiecare buzunar cu câte un revolver, se urcă într-o căruţă având drept vizitiu un harabagiu turc şi alături de harabagiu doi soldaţi cu puştile încărcate.
Soseşte la pichetul nr. 18, între Kadichioi şi Cranova.
Santinela-l vede, strigă garda, care ia la umăr, pe când şeful de post, căprarul Albu, îşi face raportul.
— Unde suntără turcii? întreabă Moş Teacă.
— Care turci, trăiţi, don căpitan?
— Care turci, care turci! Contrabandiştii, rătane! nu face pă prostu, că la mine nu merge! Eu sunt catană bătrână!...
— Trăiţi, don căpitan, n-am prins nici un contrabandist...
— Pentru ce nu i-aţi prins? Ce faceţi aici? Păziţi porcii? Numa pă mine mă vedeţi când viu?
— Dacă nu trec contrabandişti...
— Pentru ce nu trec? Dacă nu trec p-aici, atunci, va s' zică, trec pân altă parte! Va s' zică, nu sunteţi în stare nici de-atâta lucru!
— Trăiţi, don căpitan...
— Nu vorbi! Am să te dau în judecată pentru părăsirea postului în faţa inamicului... Târşoru te mănâncă de-acuma!
— Trăiţi, don căpitan, n-am părăsit postu...
— Dacă nu l-ai părăsit, unde sunt contrabandiştii?... Pă mine nu mă poţi prosti cu una, cu două! Ori ai părăsit postu, ori nu l-ai părăsit!... Dacă nu l-ai părăsit, unde suntără contrabandiştii?...
— Trăiţi, don căpitan, n-a trecut nici unu...
— Să taci! Pogribania mânăstirii din cer! Te mănânc fript, rătane! Spune drept. Ori i-ai prins şi ţi-a datără parale... Aha... Văz că taci... Te-am prins...
— Trăiţi, don...
— Nu vorbi în faţa supiriorului!... Car' s'z'că, ai împărţit cu ei! Las', că te-nvăţ eu! Am să fac raport de dare-n judecată! Dacă până-n 24 de ore nu-mi aduci contrabandişti, să ştii că eşti casat şi suspendat... Te-nvăţ eu!...
A doua zi se citea în Kadichioi următorul ordin de zi semnat de Moş Teacă:
„Se aduce la cunoştinţa indigenilor turci, născuţi în Dobrogea sau trecători, că nimeni n-are voie să importeze tutun de contrabandă fără ştirea autorităţilor militare.
Oricine îşi va permite a face contrabandă fără să fi avizat pe comandantul punctului va fi împuşcat şi apoi dat judecăţii, conform regulamentului pentru paza frontierelor.
Este interzis oricui să aducă tutun de contrabandă prin alte puncte decât acelea păzite de armata română. Pichetele care vor observa că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu pot fi văzuţi au dreptul să-i împuşte pe loc şi să dreseze proces-verbal.”
Chipiul alb
Moş Teacă e desperat că nu se poate înţelege cu turcii. De două luni de când e în Kadichioi, n-a învăţat să zică decât bana bac5, effendi6 şi şarab7. La zile mari, numai la zile mari, zice şi kîz8.
Dar aşa cum nu ştie a vorbi turceşte, tot a aflat că devale, în marginea satului, şade Fatmè, o cadână bătrână, ciupită de vărsat, un fel de mate scrofulosa, care slujeşte de vivandieră şi de nu mai ştiu ce întregii companii.
Într-o seară, plictisiţi de slujbă, mai mulţi sergenţi îşi iau drumul devale, spre marginea satului, înspre domiciliul bătrânei Fatmè, singura consolaţie a subofiţerilor, caporalilor şi soldaţilor.
Se opresc la uşă. Se uită pe gaura broaştei şi văd... o, Mihai, Ştefan, Corvine! pe Moş Teacă, solitarul, pe Moş Teacă, bravul căpitan, stând în conversaţie intimă cu Fatmè.
Fatmè, bătrâna vrăjitoare, fuma încet din pipă — o pipă din care desigur fumase şi Sinan-paşa înainte de Călugăreni — pe când Moş Teacă, grav ca înaintea unei redute cucerite, mândru ca-n faţa unui general captiv, privea la fumul care ieşea din pipă şi sorbea din când în când din filigeanul cu saadé de caffè.
La un moment, Fatmè aruncă pipa şi începu a cânta pe o arie de cel mai jalnic orientalism:
Vai! Kiuciuc anâm,
Pechi ister, sân gianâm!9
Moş Teacă bătea ritmul pe cele două giambarale ale cadânei şi, ca în faţa unei linii de bătaie, şoptea cadenţat: „un, doi! un, doi!”
Din când în când , îl auzeai:
— Nu iuţi pasul! Mai rar!
Serganţii priveau mereu. Deodată, nu ştiu ce-i vine în gând unuia din ei, şi pe când Moş Teacă se plecase să şoptească pesemne ceva la urechea cadânei, strigă tare de afară:
— Faţă pe al doilea rând, foc — de companie!
În acelaşi timp, însă, o luară cu toţii la fugă.
Moş Teacă deschise repede uşa bordeiului şi începu a striga:
— Companie, stăi!
Însă sergenţii fugeau.
***
A doua zi, Moş Teacă veni la cazarmă.
— Sergent furier! Capra mănăstirii din cer, rătane! Te-nvăţ eu să insulţi supirioru-n exirsisu funcsiunii! Patru zile închisoare şi să ţi le treci pă foaia de pedepse!
— Trăiţi, don căpitan, n-am făcut nimica...
— Nu vorbi, rătane! Basarabia şi ibrişinu!
Bietul furier! Cine-l pusese să umble noaptea cu chipiu alb?
Între camarazi
Moş Teacă e dezgustat de milităria din ziua de astăzi. „Nu mai e deciuplină, domle! Nu mai e nimic!”
De aceea, pentru ca să-i mai treacă de urât, să mai uite de necazuri, s-a hotărât să-şi ia concediu măcar pe vreo câteva zile şi să meargă să petreacă undeva la vreun prieten.
Zis şi executat. Moş Teacă e un bărbat foarte hotărât.
Soseşte la Garvan, la amicul său Borceanu, comandantul companiei a şasea.
— Hoj gheldi!10 îi strigă Borceanu pe turceşte.
— Hoj bulduc!11 răspunde Moş Teacă, vesel că a învăţat două vorbe în limba nepreţuitei Fatmè.
Şi amândoi se îmbrăţişează în faţa soldaţilor, care îşi şoptesc: „Are să se strice vremea!”
***
După masă, căpitan Borceanu căută să-ntindă cheful, ca să-şi mulţumească musafirul, care atâta aşteaptă.
În consecinţă, un soldat a fost pornit din vreme la Cranova, şi acum curg sticlele cu vin ca nişte comenzi complicate la scrima cu baioneta. Madam Borceanu, cam bătrânică, dar nu trecută încă în rezervă, face onorurile chefului.
Drept lăutar nu-i decât Porojan, un ţigan foarte drăcos, care slujeşte ţării de doi ani, în calitate de soldat sorţar în compania a şasea. Porojan nu ştie a cânta nici cât Fatmè; toate cântecele lui sunt schilodite şi împeticate ca o manta de reformă. Face ce face, şi revine la refrenul lui favorit:
Câte feate şi neveaste,
Ca Marghioala nu mai ieaste!
Apoi se strâmbă, se frământă, joacă chilabua zuralie, ca la uşa cortului, şi înveseleşte pe meseni, care, în materie de muzică, nu cunosc decât cele 32 de semnale ale regimentului.
În cele din urmă, Moş Teacă cere să se schimbe repertoriul. Şi cu toată opoziţia — o opoziţie à l'eau de rose12 — a lui madam Borceanu, izbuteşte să facă pe Porojan să-i cânte şi o bucată fără perdea.
Acum e momentul când vinul de la Cranova îşi produce efectul. Moş Teacă uită că are-n faţă pe soţia camaradului său, i se pare că e cu Fatmè şi încearcă să-i bată tactul pe geambarale.
— Căpitane! îi strigă Borceanu desperat, pe când madam Borceanu se face că nu bagă de seamă.
Dar Moş Teacă n-aude nimic.
— Căpitane! repetă glasul gazdei.
Şi-n acelaşi timp o sticlă zboară în capul lui Moş Teacă...
***
Cu capul spart cum să te prezinţi la companie? Moş Teacă face deci un raport la regiment:
„Am fost atacat ziua-n amiaza mare de către o ceată de contrabandişti ast-noapte pe la orele 12. Numai graţie tactului, am scăpat cu viaţă. Siguranţa drumurilor nu este sigură nici chiar prin păduri. Rog daţi ordin pentru întărirea cordoanelor melitare. Altfel, nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi pân-acuma.”
Şi din ziua aceea s-a îndoit numărul gardei la pichete.
Înainte de inspecţie
Nimic pe lume nu sperie pe Moş Teacă aşa de mult ca inspecţia generală. Când aude de inspecţii, mai ales că ele vin întotdeauna pe negândite, anunţându-se de-abia cu două-trei săptămâni înainte, îl apucă, frigurile. În săptămânile astea, Moş Teacă stă mai rău ca un candidat înainte de alegeri. Umblă toată ziua prin companie, dă ordine-n dreapta şi-n stânga, mănâncă din cazanul cazon, doarme îmbrăcat, iar noaptea are visuri rele, tresare, deşteaptă pe madam Teacă-n strigăte de: "Nu mişca, ia-ţi poziţia, aliniază-te, faţă pe al doilea rând!" ...
Şi, cât îi ziua de mare, nu slăbeşte pe sergentul-major din explicaţii, pe soldaţi din complicaţii!
Deunăzi era tocmai într-o zi de astea de friguri.
Compania era la teorie. Sergentul Potroacă le explica după obicei tragerea în ţintă, când Moş Teacă intră.
— Drepţi! comandă Potroacă.
— Ce drepţi, mă?! strigă Moş Teacă. Aşa să strigă? Parcă n-ai mâncat de trei zile! Prepune tu, de-o pildă, c-ar veni gheneralu; cum ar trebui să comanzi? Să strigi tare, să strigi să asurzească, să vază că ai inimă-n tine! Uite-aşa!
Şi Moş Teacă strigă un drepţi! care face pe colonel să sară de pe scaun din cancelaria regimentului, iar gornistul, crezând c-a luat foc compania, sună de incendiu pe întregul corp.
După ce se potolesc lucrurile şi se constată că a fost numai un acces de reglement din partea căpitanului, Moş Teacă începe a explica singur soldaţilor teoria. Ca un căpitan ce este, şi căruia, prin urmare, i se cere să cunoască toate teoriile, face deodată serviciu-n companie, serviciu-n garnizoană şi şcoala de adulţi.
— Spune tu, ăla buzatu de colo, ce faci tu când eşti în faţa inamicului şi când n-ai armă? Spune, mă, că aşa are să te-ntrebe gheneralu!
— Când sunt în faţa inamicului...
— Nu vorbi, răcane, că te sparg cu spanga! Răspunde scurt, că d-aia eşti melitar! Nu eşti avucat, ca să lungeşti vorba! Ce faci dacă n-ai armă?...
— Trăiţi, don căpitan, trag focuri...
— Cu ce, mă pârlitule, dacă n-ai armă? Nu aşa! Dacă n-ai armă, îi spui că nu poţi da foc, îi spui că e orden de la comenduire să nu se tragă focuri fără armă şi te retragi... Aşa să vorbeşte, pârlitule! Pentru ce nu ştii? N-ai învăţat asta?
Şi Moş Teacă ia pe soldat la pumni.
— Acuma spune tu, ăla de colo, bălţatule, câte fac de şase ori şase? Şase ori şase, treizeci şi şase, nu-i aşa? De ce nu ştii, mă? De ce nu ştii? Că aşa o să te-ntrebe gheneralu!
Şi iarăşi pumni.
— Acuma să-mi spuneţi pă ce cunoaşteţi voi pă don gheneral...
— Gheneralu are un galon lat, unu subţire şi o tresă...
— Nu-i aşa, răcane! Asta au toţi gheneralii, nu numa unu. Eu am întrebat pă ce cunoaşteţi pă gheneralu nostru.
— Trăiţi, don căpitan, pă barbişon.
— Să nu crâcneşti, leat, că te-am dat gata! Gheneralu nostru să cunoaşte pă aia că e comandantu diviziii din care facem parte. Nu-i aşa? Apăi dacă-i aşa, pentru ce nu ştiţi? Las', că vă fac eu să vă intre minte-n cap, creier de cocoş!
Şi pumnii încep din nou. Iar în noaptea aia toată compania este pedepsită să stea "la tiurie".
Telegraful regimentului
Compania lui Moş Teacă a ieşit cea mai proastă la şcoala de batalion. De aceea, colonelul a dat ordin să fie scoasă la instrucţie de la 10 — 12, cu ofiţerii ei cu toţi, pentru ca pe viitor să ştie cum se formează un careu.
Cel mai amărât din pricina asta e Moş Teacă, pe care-l aşteaptă acasă, cu dejunul, o cegă proaspătă adusă de un volintir din Galaţi.
Toată lumea a plecat, numai ofiţerii companiei consemnate sunt siliţi să nu meargă acasă.
Moş Teacă s-a hotărât, în fine, să ia o rezoluţie fermă: „Am să-i dau o depeşă dumneaei să oprească cega pă diseară. Îi trimit telegrafic şi tabachera să mi-o umple cu tutun.”
Se duce deci la aparatul telegrafic:
— Sergent, na tabachera asta, să mi-o trimiţi acasă. Şi să zici s-o umple.
— Înţeleg, don căpitan. Să chem un soldat să v-o ducă...
— Ce soldat, sergent? Trimite-o tu...
— Trăiţi, don căpitan, eu sunt de jurnă la aparat.
— Ei şi? Tomna pent'că eşti de jurnă! Trimite-o cu tiligrafu!
— Nu merge, trăiţi, don căpitan...
— Cum nu merge, rătane? Nu vorbi-naintea supiriorului.
— Trăiţi, don căpitan, telegraful nu duce decât idei...
— Să nu fii obraznic cu mine, sergent, că te casez! Ai înţeles? Ce, ai ajuns tu să mă-nveţi pă mine ce-i tiligrafu?! Pă unde eşti tu eu am fost; da tu n-ai fost pă unde sunt eu! Nu ţi-am spus să trimiţi tabachera cu tiligrafu; dă-o la un soldat să mi-o ducă. Tu să baţi o depeşă la mine acasă, să zici să oprească cega rasol pă diseară.
— Trăiţi, don căpitan, nici asta nu se poate...
— Cum nu să poate?! Joci păpuşile cu mine, sergent? Am să te suspend pentru nedeciuplină în faţa tiligrafului!
— Trăiţi, don căpitan, eu n-am nici o vină. Da-ţi-mi voie să vă spui...
— Vorbeşte!
— Telegrafu ăsta nu merge...
— Bine-bine, nu merge... Ştiu eu că nu merge, că nu-i o bătrână să meargă...
— Adică merge...
— Fireşte că merge, că de-aia-i tiligraf! Atunci ce tot hodorogeşti că nu să poate? Ori l-ai stricat? Spune drept, nu minţi în faţa supiriorului, că te dau în judecată pentru minciună şi deteriorare de efecte de micul echipament tiligrafic...
— Trăiţi, don căpitan, merge; da merge numai la comenduire.
— Să taci, sergent! Nu te-am întrebat unde merge! Când ţi-am dat orden, trebuie să-l execuţi! Soldatu nu trebuie să zică niciodată că nu să poate! Dacă până în 24 de ore nu dai depeşa acasă, să ştii că fac raport să te caseze! Ori înveţi tiligrafu ca lumea, ori, mai bine, du-te de te spânzură! Asta e!
Recruţii
Moş Teacă, cel mai celebru căpitan din regiment, şi-a luat în primire porţia de recruţi ce i se cuvine.
Primirea recruţilor este pentru Moş Teacă "o zi mare", zi în care îşi ţine tradiţionalul discurs, confecţionat cu concursul furierului şi presărat de improvizaţiile pe care le crede în interesul serviciului. În ziua aceea Moş Teacă are momente de cel mai cazon lirism.
— Drepţi! Vine don căpitan!
Moş Teacă apare emoţionat, recruţii stau pe două rânduri.
— Băieţi! De astăzi încolo îmbrăţişaţi cariera armelor, de astăzi încolo sunteţi ai ţării! Tu, ăla de colo, nu te mai scobi în nas, că nu eşti la tat-tu acasă!... Cariera armelor e nobelă, şi nobleţea ei e mare. Mă, ăla ciupitu, nu mişca-n front, că ţi-adun măselele de jos! Ţara aşteaptă să fiţi mari, adică... mari... mari, de!... Sergent, să le isplici ce este mare!... Căpitanu este tata cumpaniei şi cumpania este fata căpitanului... Fiţi mândri de tatăl vostru, că vă ia mama dracului!... Fiţi deciuplinaţi! Fără deciuplină, armata este o adunătură de oameni periculoşi... mai bine s-o dai dracului!... Tu, ăla bălţatu, ce ştii să faci?
— Eu?...
— Ei, tu! Doar nu vorbesc cu bunică-ta!
— Eu sunt tipograf...
— Aha, tipograf, zugrav... să treci la văruit cazarma!...
— Dar nu...
— Nu vorbi!... Sergent, am să te torn la gherlă! De ce nu i-ai învăţat?...
— Acuma a venitără...
— Nu vorbi! Acuma, nexe-acuma!... Da' când vreai să vie? Tu ai să judici când trebuie să vie? Cine eşti tu? Cine eşti tu, mă? N-auzi? Cine eşti tu? Prin urmare, căpitanu este tata cumpaniei, şi cumpania este fata. Să fiţi fete, că vă iese fetia pă nas dacă n-oţi fi!... Sergenţi şi caporali, fiţi aspri, da severi; nu fiţi blegi, nu fiţi mămăligi, că vă iuţesc cu unt de neft13!...Rupeţi rândurile, marş!
Soldaţii pleacă, Moş Teacă intră-n cancelarie.
— Sergen-majur, să ştii că mie nu-mi prea plac răcuţii ăştia. Ştiu eu; pă ăi mai proşti îi dă în cumpania mea, pentru că numai eu îi mai deştept... Când m-a luat pă mine de răcut cu arcanu, era lumea mai dezgheţată, eram toţi unu şi unu... Acuma s-a prostitără... Şi aşa are să fie mereu până când guvernu n-o înţelege că nu merge să răcutezi soldaţii dintre ţivili! Ţivilu n-are deciuplină-ntr-însu, domle!
Moş Teacă la inundaţie
Moş Teacă se pregătea tocmai să plece acasă, când aghiotantul intră-n cazarmă ca o furtună.
— Ce-i, aghiotant? Foc?
— Ba nu; apă, don căpitan!
— Apă?
Şi Moş Teacă se pipăi la cap, unde i se părea că se clatină ceva.
— Să chemi pă medicu reghimentului, zise el.
— Trăiţi, don căpitan, răspunse aghiotantul, este apă la Dâmboviţă, s-a revărsat, a venit mare!
— Cine a dat orden? strigă Moş Teacă răstit.
— A dat ordin don colonel să mergeţi cu compania ca să ajutaţi pe oamenii înecaţi...
Moş Teacă era omul care ştia să aprecieze însărcinările ce i se dădeau. În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere din partea colonelului şi un pas mai mult spre avansare.
Raţionamentul lui era, de altfel, simplu, dar logic: De vreme ce la toate alea mă trimite tot pă mine, va s'zică, eu sunt ăl mai bun, va s'zică, fără mine nu să poate... La foc, la apă, la rivoluţie, tot eu... Parcă mă văd avansat la vechime! Dup-atâtea vitejii, nu să poate să numplinesc termenu.
Şi Moş-Teacă chemă gornistul:
— Sună-mi de alarmă pentru cumpania treia!
Gornistul sună, şi peste cinci minute compania era în curte, prevăzută cu ţinuta de campanie.
— Drepţi! comandă Moş Teacă. Puneţi baione-ta!
Apoi, venind în faţa frontului, ţinu următorul discurs:
— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! Aţi auzit că s-a-necat Dâmboviţa. Don colonel a dat orden precum ca să mergem noi să scăpăm ce s-o mai putea... Soldatu este dator să meargă cu coraj în faţa inamicului şi să treacă pân foc şi pân apă. Dacă vezi că vine Dâmboviţa la tine, scoţi gamela şi laşi să intre Dâmboviţa-n gamelă. Cum ai văzut-o c-a intrat, închizi gamela şi duci pă prizonel la comenduire, mai ales dacă n-are bilet de voie. Înainte, pas de atac, marş!
Compania o luă repede la drum. În faţa ei, Moş Teacă mergea mândru, cu sabia scoasă, şi din când în când se-ntorcea în urmă:
— Nu iuţi pasul, leat, că n-a venitără turcii! Mergi mai iute, răcane, că nu mergi la nunta lu' tat-tu!
În sfârşit, ajunseră. Dâmboviţa se revărsase şi înecase o mahala întreagă.
Moş Teacă chemă toboşarul:
— Să suni trei somaţii, să se retragă!...
Dar Dâmboviţa creştea mereu. Atunci Moş Teacă comandă: „Foc!” Un moment, panica fu generală; însă Dâmboviţa înainta.
— Nu să poate, zise apoi Moş Teacă. Trebuie să fie numa aşa o manevră din partea corpului de armată! N-am văzut eu?! Aşa face şi la pompieri câteodată: zice că e foc numa ca să-i încerce, şi, când colo, focu e pus de comenduire.
Şi, liniştit, Moş Teacă comandă retragerea. Compania făcu front pe al doilea rând şi merse de se aşeză la o distanţă bunicică.
În momentul acela sosi colonelul.
— Ce faci acolo, căpitane?
— Am înţeles, don colonel.
— Ce ai înţeles?...
— Manevra...
— Ce tot vorbeşti de manevră?!
— Hei! Parcă noi suntem proşti? E manevră de la comenduire ca să ne încerce... N-am văzut noi?! Am dat şi focuri, şi tot nu s-a dat înapoi!...
Colonelul, desperat, trimise pe Moş Teacă la cazarmă, iar compania rămase sub comanda locotenentului Spanopolu.
Pe drum, Moş Teacă plângea pe locotenent:
— Săracu, are să-l reformeze! El crede că e serios... Hei! N-a fostără toţi la război, domle!
Răscoala căruţaşilor
Moş Teacă intră în companie cu o falcă-n cer şi una-n pământ.
— Drepţi! Iute, răcane! Acum să vă văd! Aţi auzit că-i rivuluţie? Orden de la comenduire! Într-un minut, compania-i gata. Moş Teacă se pune-n fruntea ei, şi pornesc în pas de voie.
Pe tot drumul, până la cheiul Dâmboviţei, Moş Teacă, mândru ca-n faţa Plevnei, cu barba-n vânt şi cu sabia la umăr, ţine tactul marşului:
— Un, doi! Un, doi!
În sfârşit, ajung.
— Companie, stăi! La-front!
Compania execută mişcările, iar Moş Teacă vine-n faţa ei spre a o instrui şi încuraja.
— Ştiţi voi de ce v-a adus aici stăpânirea? V-a adus ca să nu să facă rivuluţie! Ce este rivuluţia? Rivuluţia este când ţivilii să scoală, şi asta e! Soldatu este dator să facă ochii-n patru la rivuluţie, că nu să ştie unde-i inamicu! N-ai voie să fumezi, nici să stai de vorbă cu ţivilii, leat, că tu nu eşti ţivil! Soldatu e dator să împuşte ori să împingă pă oricine nu se supune la orden!
În momentul acela, pe când Moş Teacă-şi ţine discursul, începe să plouă la pietre.
Moş Teacă se retrage la spatele companiei şi începe a comanda:
— Pentru scrima cu baioneta, spre apăra-re! La cap paraţi şi-mpungeţi, volta14 la dreapta, volta la stânga, îndoită trecere-nainte şi-napoi, nainte-mpungeţi marş!
Compania începe a executa mişcările, face doi paşi înainte, doi paşi înapoi, se întoarce la dreapta şi la stânga, învârteşte puşca-n sus şi-n jos şi izbuteşte a imita perfect pe Alexandru Machedon când se bătea cu ţânţarii.
În vremea asta, pietrele curg droaie. Căruţaşii huiduiesc de la o distanţă enormă pe Moş Teacă, ba izbutesc să-i turtească şi chipiul cu un pietroi ciubuc.
Văzând că nu-i rost, comandă retragerea.
Când ajunge la adăpost, Moş Teacă cheamă pe furier şi-i dă ordin să facă un tablou de numărul morţilor şi al răniţilor dintre căruţaşi. Apoi ţine companiei un discurs plin de laude pentru vitejia pe care a dovedit-o în faţa rebelilor.
***
A doua zi l-am întâlnit pe stradă.
— Cum ţi-a mers la revoluţie, căpitane?
— De! Ce să zic?... Pân-acuma nu ştiu câţi am omorât, pentru că eram cam departe şi nu i-am putut ajunge cu baioneta; dar dintr-ai noştri sunt câţiva răniţi. Ce vrei? Trebuie să să deprindă oamenii cu greutăţile războiului!...
Cheiul Dâmboviţei
Compania lui Moş Teacă este consemnată în vederea revoluţiei.
Soldaţii stau îmbrăcaţi în ţinuta de campanie, iar comandantul lor, grav şi sever, cum se cuvine să fie un militar în faţa primejdiei, le ţine discursul de rigoare.
— Mă băieţi, la rivuluţie soldatu nu trebuie să aibă nici tată, nici frate. Când ţi să dă orden să te baţi, trebuie să uiţi de neamuri şi să dai în carne vie. Aţi văzutără ce ni s-a întâmplat ieri. Prin urmare, să vă faceţi ochii-n patru şi să nu încomprometaţi armata!...
— Trăiţi, don căpitan, întrerupe un sergent, după reglement solda trebuie să fie îndoită în timp de campanie.
— Nu vorbi, răcane! Asta nu-i campanie, asta va s' zică „în faţa răbelilor armaţi”! Răbel să cheamă orice piatră care să aruncă în armată!...
***
În vremea asta intră aghiotantul:
— A venit o telegramă de la comenduire pentru don căpitan de jurna.
Moş Teacă ia depeşa şi o citeşte: „Sunteţi invitat ca de urgenţă să vă puneţi în fruntea companiei şi să veniţi să tăiaţi cheiul Dâmboviţei, ca să opriţi circulaţiunea rebelilor”.
Ordinul se execută imediat. Moş Teacă iese-n fruntea companiei şi peste un sfert de ceas ajunge la cheiul Dâmboviţei.
Cum soseşte, comandă punerea baionetei şi facerea piramidei. Apoi răreşte trupa şi-i dă ordin să înceapă a scoate pavajul, a tăia malurile Dâmboviţei şi a arunca tăieturile în gârlă.
Operaţia asta durează mai bine de un ceas, în care vreme toată lumea se adună şi priveşte la devastarea Dâmboviţei.
Soseşte comandantul pieţei.
— Ce faci acolo, căpitane?
— Orden de la comenduire, don colonel!
— Cum ordin?! Ce ordin?!
— Orden să tăiem cheiul Dâmboviţei!
Fireşte, Moş Teacă a fost trimis la cazarmă şi arestat patru zile cu sabia la drapel pentru că n-a înţeles ce spune ordinul.
Iar a doua zi gazetele liberale scriau:
„Guvernul nu mai cunoaşte margini la infamiile lui. Gelos de faptul că partidul liberal a făcut canalizarea Dâmboviţei, el s-a pus s-o strice spre a-ntuneca meritele Brătienilor, Goleştilor etc. Şi a trebuit să se găsească un mizerabil nebun ca faimosul căpitan Teacă pentru ca să execute ordinele de distrugere. În ce timpuri trăim!”
Moş Teacă şi presa
Indignat de câte s-au scris despre dânsul când cu chestia tăierii Dâmboviţei, Moş Teacă s-a hotărât să-şi răzbune pe gazetari. De aceea, cum a ieşit de la arest, a făcut un raport către comenduire, cerând ca toţi gazetarii să fie puşi la pluton de pedeapsă cu căţeaua-n spinare două ceasuri pe zi.
Raportul n-a avut nici o trecere, deoarece comenduirea a răspuns că nu poate pedepsi nişte ţivili. Faptul ăsta a desperat pe Moş Teacă şi l-a făcut curios:
— Bine, domle, strigă el faţă cu un camarad, apâi dacă noi pedepsim cum vrem pă melitari, cum să nu putem face nimic unor ţivili? Nu cumva ţivilii suntără mai mari ca melitarii!?
De logic, era logic; dar camaradul l-a convins că aşa e lumea în ziua de azi şi că trebuie uneori să te supui. Bineînţeles, Moş Teacă a jurat că-ndată ce i-o încăpea pe mână un gazetar rezervist la manevre, are să-l frece ca pe o gamelă cazonă la inspecţia generală.
Camaradul i-a dat însă altă idee:
— Vrei să-i înveţi minte?
— Mai e vorbă?!
— Atunci trimete-le martori.
— Martori? Da ştiu eu cine a fost martor? Să vedem.
Intră-n companie şi strigă furios:
— Planton!
— Porunciţi, don căpitan!
— Ai fost martor când a scrisără ăia de la gazetă contra mea?
— Trăiţi, don căpitan, nu înţeleg...
— Nu vorbi! Să-nţelegi!
— Trăiţi, don...
— Să taci, că te dau la reformă din lume! Pentru ce dormi la post?
— Nu dorm, trăiţi...
— Dacă nu dormi, pentru ce n-ai văzut când a scris ăia contra mea? Care este datoria soldatului de santinelă?
— Trăiţi, don căpitan, onoru, focu şi zgomotu!
— Apâi atunci cum n-ai văzut? N-ai auzit cât zgomot a făcutără gazetele cu drăcia aia? Sergen-majur, să mi-l torni patru zile la dubă, pentru că a dormit în egzirsisu postului... Te-nvăţ eu, răcane! Tu trebuie să fii neam cu ăia!...
Un jurnal cazon
Deunăzi Moş Teacă a prins pe un soldat citind o gazetă.
— Ce faci acolo, răcane?
— Trăiţi, don căpitan, citesc...
— Hm! Citeşti, parcă eu nu văd că citeşti! Ştiu că doar n-ai să mănânci hârtia!... Vorba e, ce citeşti?
— O gazetă, trăiţi...
— Gazetă-gazetă; da ce fel de gazetă?
— Umoristică, trăiţi...
— Hm, oministică! Ştiu eu, că dor n-o să fie păsărească... Da pentru ce o citeşti? N-am dat eu orden să nu citească nimeni gazeturi? Pentru ce o citeşti? Pentru ca să vezi cum înjură pă supiriori? Ştii tu ce-i asta? Asta e... nedeciuplină! Soldatu e dator să citească numa gazeturi care laudă pă şefii lui... Îndată ce a citit un articol în care supirioru e insultat, soldatu e dator să nu-l mai citească. Pentru ce ai citit?
— N-am ştiut că insultă...
— Pentru ce n-ai ştiut? Soldatu e dator să ştie! Apăi dacă nu ştii tu, cine vrei să ştie? Ăla care-a scris-o? Apăi ăla e melitar? Ce vrei tu să ştie un ţivil? Parcă ţivilu ştie ceva? Eu am văzut jurnalişti care nu ştie nici semnalele, şi suntără ţivili cu toate astea! Lasă, am să scot eu un jurnal, şi numa pă ăla să-l citiţi. Cine nu l-o citi să ştiţi că are să capete patru zile de închisoare şi două ceasuri pluton de pedeapsă.
Înarmat cu ideea asta, Moş Teacă strigă gornistul:
— Cheamă pă furieru de la a treia!
Furierul vine.
— Trăiţi, don căpitan, ce-aţi ordonat?
— Să-mi scoţi de azi înainte un jurnal pentru compania mea. În fiecare zi ai să scrii câte un articol şi să mi-l aduci să-l iscălesc. Ai înţeles?
— Înţeleg, trăiţi, don căpitan, da nu ştiu să scriu.
— Nu ştii?! Cum nu ştii? Da'borderourile cum le faci? Da'foile de zile? Da'foaia de pretă?
— Trăiţi, don căpitan, alea le-am învăţat.
— Ei, şi? Da' ăia de scrie la jurnale s-a născutără-nvăţaţi? A apucat şi ei de ici, de colo câte una şi acuma scrie!
— Trăiţi, don...
— Nu vorbi, furier, că te bag în pământ! Să chemi pă furieru de la afară din rânduri să-ţi ajute şi să-mi scoţi jurnalu! Pentru depeşi să te duci la oficiu de la cazarma geniului, şi informaţii să iei de la aghiotant, că aghiotantul e dator să ştie toate. Fapte diverse să-mi aduni de la infermelie, şi anunţuri de la gornist! Ai înţeles? Mâine să iasă jurnalu! Ai doi potigrafi în cumpanie, să-i pui la tipar.
— Da' n-au maşină, trăiţi...
— Nu vorbi! Să aibă! Parcă toate alea să fac cu maşina! V-aţi învăţat boiereşte; mai face omul şi cu mâna, că nu-i cade cioantele! Înainte vreme nu mai era maşini şi, slavă Domnului, mergea omenirea destul dă bine! N-ai văzut evanghelii care vorbeşte tocmai dă pă vremea lu Cristos, şi doar suntără tipărite fără maşini! Da' ăl care a inventat maşina cu ce a lucrat-o? Că doar n-o fi avut maşină! Va s' zică, ai înţeles: mâine dimineaţă să iasă! S-o cheme Micul echipament şi să fie mare, mai mare ca toate ălelante, că de-aia-i cazonă! Să dai orden s-o citească toată cumpania...
— Da nu ştie toţi carte.
— Ce tot vorbeşti dă carte, răcane? Eu nu-ţi vorbesc dă carte, îţi vorbesc dă jurnal! Carte e jurnalu?
— Ba nu, trăiţi...
— Apăi, atunci, ce nevoie e să ştie carte? Marş la loc!
La teatru
Câtă zarvă şi cât tărăboi pentru un lucru de nimic! Coana Caliopi susţinea să meargă la teatru, iar Moş Teacă nu vroia cu nici un preţ.
— La urma urmii, strigă Moş Teacă, nu merg eu la pararame d-alea unde joacă ţivilii! Are să mă-nveţe ei pă mine, ori eu pă ei? Ce ştie ţivilu?
— Nu să poate, Tecuşor dragă. Merge toată lumea, şi tocmai tu să lipseşti? Ai să vezi ce frumos o să fie! Vine şi colonelu.
În sfârşit, Moş Teacă se-nduplecă şi pleacă amândoi.
La uşa teatrului li se-ntâmplă însă un mic accident: uşierii de la control îl apucă de bilet.
— Ce bilet, răcane? Eu sunt ofiţer, nu sunt grad inferior! Numa gradele inferioare iese în oraş cu bilet de voie.
— Foarte bine, dar aici e teatru.
— Ei şi? Nu mă-nvăţa tu pă mine! Am mai văzut eu pararame de-astea!
După multă ciorovăială, Moş Teacă primi să cumpere un bilet şi jumătate: militarii şi copiii plătesc numai jumătate.
Se aşezară în stalu-ntâi. Orchestra cânta. Căpitanul privi în toate părţile şi se declară foarte nemulţumit.
— Mai întâi, dobitocu ăla cu băţu-n mână nu-mi place: prosteşte meliţia. În loc să cânte şi el, dă din mână. Pe urmă, alinierea nu-i bine deloc şi nu văd gorniştii! Să cunoaşte că suntără ţivili!
Peste un sfert de ceas cortina se ridică. Se juca tocmai o piesă militară. Ieşi pe scenă un soldat. Cum îl văzu, Moş Teacă se făcu foc.
— Aoleu, leat! strigă el. Ai ieşit descins! Să ştii că la garda pieţei ai să putrezeşti. Te aştept afară!
Lumea începu să sâsâiască şi Moş Teacă fu silit să înceteze din comentarii.
Vine pe urmă o scenă în care soldatul se repede la un ofiţer şi vrea să-l lovească pentru că acesta i-a răpit femeia.
— Patru zile pluton de pedeapsă! strigă Moş Teacă. Insulta supiriorului în timp de pace! Târşoru te mănâncă, leat!
A fost un adevărat scandal. Lumea a început să strige „tăcere”, iar Moş Teacă, întorcându-se spre un ţivil, îi strigă:
— Să nu vorbeşti unde nu te pricepi! Pararamă-pararamă, da' deciuplina înainte de toate!
În sfârşit, lucrurile se liniştesc. La urmă, soldatul omoară pe ofiţer şi justiţia caută pe asasin. Judecătorul face toate cercetările şi nu află nimic. Desperat, el strigă:
— Aşadar, Dumnezeul meu, nu voi afla niciodată pe ucigaşul bravului ofiţer? Cine poate fi el oare?
— Îl ştiu eu, răspunde Moş Teacă. E unu nalt cu mustăţi negre. Are o ţăcălie în loc de cioc!
Judecătorul se zăpăceşte, pierde replica, iar publicul intervine din nou, cerând ca Moş Teacă să fie dat afară.
— Nu vorbi, răcane, că te dau val-vârtej! Şi zărind la galerie un sergent, el strigă: Să mi-i torni pă toţi cu căţeaua!
Scandalul devine general. Moş Teacă e ghiontit, iar madam Teacă, desperată, strigă cât poate:
— Tecuşor dragă, e numa-n glumă!
— Nu vorbi, cocoană! Ori poate te-ai dat de partea ţivililor!? Vreau să se pedepsească ucigaşu supiriorului!
Scandalul ia proporţii îngrijitoare. Mai mulţi ţivili se reped la Moş Teacă, ofiţerii îi iau apărarea. Atunci, încurajat, el scoate sabia şi începe a comanda:
— Cumpanie-nainte, pas de atac-marş!
Şi se repede spre scenă. Cocoanele ţipă, orchestra fuge, cortina cade.
Directorul teatrului, aflând cauza scandalului, dă ordin să se ridice cortina şi apare împreună cu ofiţerul care fusese ucis.
— Poftiţi, domnule căpitan, n-a murit; a fost în glumă.
— Nu să glumeşte cu supirioru!
— Dar bine, nu suntem noi de vină...
— Da' cine?
— Autorul.
Auzind aceste cuvinte, lumea-ncepe a striga pe autor. Acesta apare, publicul îi face ovaţii. Moş Teacă-i strigă însă de la uşă:
— Patru zile garda pieţei! Din ce cumpanie eşti?
— Din compania scriitorilor, răspunde autorul.
— Aha, furier! Las, că ţi-arăt eu!
Şi iese.
— Tot îmi pare bine, zice Moş Teaca, pe drum, că am fost la pararamă. Dacă nu eram eu, aşa-i că-l omora pă ofiţer?
Moş Teacă la 10 mai
— Ştii tu, măi leat, ce este 10 mai? 10 mai e zi mare, mă! Astăzi s-a făcut Măria-sa rege. Prin urmare, ce-nsemnează asta? Asta-nsemnează că acuma trebuie să fii mândru că eşti soldat în rigat, nu mai eşti în domnie!
Aşa explică Moş Teacă pe 10 mai. Soldaţii, gătiţi pentru paradă, aşteaptă semnalul de plecare. Colonelul n-a sosit încă. Pân-atunci, Moş Teacă nu vrea să lase pe soldaţi să plece, fără ca să le spună pentru ce se face parada.
— Ia să-mi spui tu, ăsta roşcovanu, cum trebuie să fie soldatu la 10 mai?
— Trăiţi, don căpitan, la 10 mai soldatu trebuie să fie cu amoniţia lustruită şi gata de paradie.
— Nu aşa, pârlitule! Soldatu trebuie să fie vesel. Ai înţeles? Fii vesel, mă, că-ţi scot măselele!
Se aude sunând gornistul. Colonelul intră-n curtea cazărmii, gorniştii-i cântă primirea, maiorul comandă „prezentarea armii”.
— Sănătoşi, copii? întreabă colonelul.
— Trăiţi! strigă trupa prelung.
— Eu nu pre sunt bine, răspunde Moş Teacă. Nu şt'ce-oi fi mâncat aseară, că mi-am stricat stomacu. Toată noaptea m-am chinuit. Ba încă Caliopi vrea să trimită după doftur.
— Lasă, căpitane, asta s-o spui la vizita medicală.
— Am înţeles, don colonel.
În sfârşit, regimentul se aşază. Colonelul stă deoparte, iar maiorul comandă:
— Pe semiplutonul din cap în gloată răriţi coloana! batalion, înainte, marş!
Se aud puştile ridicate la umăr, toboşarii încep „coloana”, regimentul porneşte.
— Mergi frumos, leat! strigă Moş Teacă. Ţine capu sus la cin' sute de metre! Când îi trece pă lângă don colonel, beleşte ochii la el, să creadă că vrei să-l mănânci!
***
Ajung la paradă. Se opresc. Moş Teacă se apropie de un soldat:
— Ce ţi-ai pus chipiu pă ceafă, mă? Parc-ai fi la nunta lu tat-tu! Îndreaptă-ţi chipiu, mă, că d-aia ţi-a dat statu două mâini!
Soldatul dă să-şi îndrepte chipiul.
— Nu mişca, leat! strigă Moş Teacă. N-ai mai învăţat să nu mişti în front? Patru zile sala de poliţie! Şi fii vesel, mă, că e 10 mai! Râzi mă, că te-ai făcut rigat! Râzi, că d-aia ţi-a dat statu gură!
Parada e-ncepută. Se aude comanda:
— Spre rugăciune, descope-riţi!
Compania scoate chipiul. Moş Teacă-l scoate şi el, dar îşi pune repede pe cap o basma roşie.
— Ce faci acolo, căpitane? îi strigă maiorul.
— Eu sufăr grozav de cap, don maior, mi-e frică să nu răcesc!
În sfârşit, parada se isprăveşte, trupa defilează pe dinaintea generalului. Moş Teacă nu uită să spună îndesat soldaţilor:
— Acuma, leat! Acuma! Beleşte ochii, să crape! Soarbe-mi-l pă don gheneral, să vadă că eşti melitar... Aşa! Mai mult! Mai mult! Beleşte-i, mă, să crape, că d-aia ţi-a dat statu ochi!
Când ajung la cazarmă, Moş Teacă e-ncântat de cum i-a ieşit trupa, dar nu vrea să i-o spună, ca să nu-şi ia mojicul nasul la purtare.
— Pentru ce n-ai zgâit ochii bine, leat? Nu te-am văzut eu cum mergeai?! Parcă-ţi murise mă-ta şi tat-tu. Stai, că-ţi arăt eu!... Sergen-majur, să mi-i pui să ochească soarele, să se-nveţe minte că la paradă nu glumeşte nimeni! Acuma! Să-i văd eu!
Sergentul-major comandă:
— Foc de companie, companie, gătiţi! La ochi!
Trupa ia la ochi, ridicând baioneta-n sus la soare.
— Ţine-mi-i aşa, sergen-majur! Sus, leat, sus! Ui-te-te la soare! Ocheşte-l bine!
Dar peste cinci minute trupa nu mai poate ţine arma. Mâinile încep a tremura şi vârful baionetei a se pleca la pământ.
— Ţine pă loc, răcane! Sergen-majur, pune-le ţepuşe!
Sergentul-major scoate câte un cartuş din fiecare gibernă şi-l pune sub bărbia soldaţilor, silindu-i să ţină capu-n sus, ochii la soare.
— Nu clipi din ochi, leat, că te văd!
Când le dă drumul, soldaţii sunt ca orbiţi, sudoarea le curge de pe faţă, mâinile le-au amorţit.
— Aşa, răcane, să te-nveţi minte c-ai fost la 10 mai! Nu să capătă rigatu fără muncă! Ce, mă?! Vrei să-ţi cadă rigatu de pomană în gură?... Fii vesel, c-ai muncit şi te-ai făcut rigat; fii vesel, râzi, mă, că de acuma eşti şi tu om! Şi când treci pă drum pă lângă vun ţivil, trage-i cu cotu, că d-aia ţi-a dat statu cot!
Ruperea rândurilor
Poezia de Moş Teacă, Muzica de Kratochwill
Nu ştiu pentru ce, tirano, când veghez, adeseori,
Batalioanele de gânduri răspândite-n tiraliori,
Mă conduc încet spre tine, dar în corp, în flancul stâng,
Inima-mi e-n pas gimnastic şi pornesc încet să plâng!
Iar când zorile se-arată, doru-mi, tristă sentinelă,
Stă de streajă, schimb de noapte, neclintită şi rebelă!...
Negreşit, nu tu, recrută în iubire, eşti de vină,
Ci de vină-i instructorul că nu-ţi dete disciplină...
Ţi-s superior, desigur, prin leat şi prin ierarhie
Şi supunere orbească mi-eşti datoare, deci, tu mie;
Însă vai!... Tu nu ştii, poate, a iubirii uniformă
Şi m-ai dat scurt în rezerva de vecie la reformă.
Cel puţin dacă, patrulo, m-ai zvârlit de-acuma în haos,
Fii cu mine sanitară şi mai dă-mi „pe loc repaos”!
Astăzi tot ce-mi mai rămâne e funebru să tot cânt
Că nu am putut odată prin asalturi să-ţi împlânt
Într-a inimii redută steagul meu cel tricolor
Şi apoi să-ţi dau vechime, patrie şi chiar onor!
Vai! Iubirea-mi fuse-o armă ruginită, fără ghint,
Şi de-aceea deviat-a pe un drum de labirint!
Şi acum, în garnizoana desperării prizoner,
Aştept zorile să bată goarna Domnului din cer,
Ca să-i pot preda viaţa, descusute foi de zile,
Degradate, fără număr, cu-ale dorului ştampile!...
În campania funestă jalea-n veci mi-a fost escortă,
Suferit-am pentru tine ca un glonte într-o bortă,
Şi blocat de suferinţe, fără de retranşament,
Am pierit în cortul jalei... Ce oribil campament!
Însă tot ce-aş vrea de-acuma, victorioasa mea fantoşe,
E parola-ţi că-mi vei pune pe mormânt o cruce roşe,
Ca să ştie reghimentul că slujesc de manutanţă
Corbilor şi că în ceruri am pornit în ambulanţă!
Şi când trâmbiţa divină va suna vreo adunare,
Colonelului din ceruri îi voi spune-n gura mare
C-am făcut campania vieţii şi că dacă azi sunt trist,
E că n-am ajuns la scopu-mi, c-am murit infanterist!
Lasă-mă durerii mele, crudo nedisciplinată,
Te-aş trimite-n garda pieţei, însă prea eşti cuirasată!...
Ce folos că eşti frumoasă? Teoria? E uşor!
Dar instrucţia-ţi lipseşte: n-ai servici interior!
Moş Teacă şi şcoala
La şcoala regimentului din care face parte Moş Teacă s-a înfiinţat o şcoală pregătitoare pentru subofiţerii care vor să intre la Bistriţa.
Fireşte, Moş Teacă nu poate suferi şcoala asta, pentru că, mai întâi, la ea se-nvaţă şi ştiinţe de alea de ţivili şi, al doilea, pentru că nu l-a numit director pe el.
— He, he! Să mă fi numit pe mine, vedea ei pă dracu! Le arătam eu Bistriţă! Aşa, cine nu ştie?! Să te faci ofiţer după ce-ai învăţat! Melitaru trebuie să ştie fără să-nveţe, că de-aia-i melitar!
Amărât de lucrul ăsta, Moş Teacă aştepta cu nerăbdare să-i vină rândul să fie de jurnă pe cazarmă ca să le arate el ofiţerie pe învăţatelea!
Mai ieri, în sfârşit, i-a venit rândul. Se duse drept la şcoală:
— Mă leat, tu, ăla cu aluniţa-n obraz! Să-mi spui ce este adunarea!
— Adunarea, trăiţi, don căpitan, este operaţiunea care are de scop...
— Ce scop, pârlitule? Scop ai tu, nu adunarea. Ia dă-mi o adunare.
Sergentul începe să scrie:
2 + 6 + 4 = 12
— Ce-i asta, măi răcane? Apăi aşa ştii să dai adunarea? Adunarea să cântă, boule, nu să face cu de-a-lea... cu ţifre! Aia-i adunare de ţivili şi de furieri! Apăi tu ofiţer de ţivili ai să te faci? Acuma să-mi spui ce este căpitanul.
— Căpitanul este substantiv.
— Cum ai zis? Sub stafie?! Patru zile sala de poliţie şi să te treci pă situaţie la raport...
— Trăiţi, don căpitan, substantiv comun, pentru că se dă la toate fiinţele sau lucrurile de acelaşi fel.
— Nu vorbi! Răspunzi supiriorului? Să vie altu!
Vine alt sergent.
— Ia vorbeşte, leat, tu ce ştii?
— Trăiţi, don căpitan, eu ştiu despre verb.
— Spune, dacă ştii, ce mic echipament are verbu ăla.
— N-are nici unu...
— De ce n-are? Să aibă! A fost la magazie?
— Nu, don căpitan, ăsta e din gramatică...
— Să nu crâcneşti, mocofane! O fi fost el grămătic la el acasă; aici e melitar, nu merge cu fleacuri!
Şi Moş Teacă, desperat, face un raport către colonel, declarând că sergenţii nu ştiu semnalele şi n-au muniţia-n regulă.
Colonelul, cum află, pedepseşte toată şcoala la pas gimnastic.
— Aleargă, leat! le strigă Moş Teacă. Şi eu am alergat până m-am făcut căpitan! Numai Caliopi a fost de vreo zece ori la don colonel!
Moş Teacă pensionar
De multă vreme m-am gândit eu că ar trebui scris un capitol Moş Teacă pensionar. Căci acest brav melitar e tot aşa de teribil când trece la pensie ca şi când e în activitate.
S-a întâmplat, însă, că Moş Teacă mi-a luat înainte şi s-a descris el singur, aşa cum eu nu l-aş fi putut zugrăvi niciodată. Într-o petiţie pe care o adresează Camerei şi pe care o găsesc în Naţionalul, Moş Teacă, reprezentat prin dnii general Haret (?), colonel Boteanu (Romulus sau Gomulus?), lt.-colonel Ghidionescu, maior P. Niculescu şi căpitan C. Lămotescu, declară că îi trebuie ceva sume mai multe, fiindcă a luat parte în campanii.
Iată cum se exprimă cazonul pensionar:
„Ofiţeri de toate gradele ierarhiei militare semnalaţi pe câmpul de luptă din Bulgaria, unii din aceştia acablaţi de infirmităţi, rezultat al zbuciumărilor campaniei şi retraşi astăzi din rândurile armatei, pentru educaţiunea şi îmbărbăţirea acelor care, să le ia locul presint în mare parte, aspectul unui mare discredit şi dezgust de cariera armelor”.
Care va să zică, acablaţii prezint aspectul unui mare discredit, fiindcă au remuneraţia prea mică? Nu mai prezintă aspect de discredit, leat, că te acablez cu patru zile ploton de pedeapsă!
Mai departe, însă, bravul Teacă ne spune că:
„Desinteresul de a se privi cu atâta indeferenţă, umilitoarele mijloace procurate pentru existenţa acelor care şi-au expus viaţa în lupte constituie o flagrantă injustiţie şi o crimă ce ţara comite în detrimentul acestor virtuţi militare şi a familiilor acestora, care, în profunda lor decepţiune, exprim cu indignaţiune că ţara, muma lor, este atât de ingrată cu dânşii”.
Acest nou model de stil cazono-pensionar a întrecut tot ce imaginaţia de micul echipament poate fabrica. Se stabileşte un fel de familie nouă, cum se vede treaba. Conform acestei declaraţii, iată ce scenă se poate petrece la comisia de recrutare:
Vine recrutul. Comisia îl întreabă:
— Cum îl cheamă pe tat-tău, băiete?
— Teacă, domle.
— Da' pe mă-ta?
— Pă mama? Virtutea militară.
Şi de ce mă rog? Pentru că, vorba lui Moş Teacă: „Edificându-se cu această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al ţării pentru războiul independenţei sale; recompensă binemeritată oficerilor luptători şi asimilaţilor lor”.
Eu, unul, aş propune ca în loc de „această modestă ameliorare materială în momentul comemorativ al ţării” să se acableze pensionarii cu câte un profesor de limba românească. Nu de alta, dar sunt băieţi din familia Virtuţii militare, şi e păcat să prezinte aspectul unui discredit al stilului.
Moş Teacă şi examenele
Moş Teacă a devenit pesimist. De douăzeci de ani de când e căpitan s-a prezentat la o mulţime de examene pentru gradul de maior. Nu ştiu cum s-a făcut, însă, că, deşi cunoştea în perfecţie manualul înjurăturilor celui mai perfect surugiu, totuşi comisiunea l-a respins.
De atunci Moş Teacă e în contra examenelor. Şi, pentru ca să-şi propage mai bine ideile, el scrie în Revista armatei un articol foarte simţit, în care declară că avansările ar trebui să se facă numai „la alegere”.
— Concursurile sunt daraveri ţivile! Parcă eu, când am luat-o pă Caliopi de nevastă şi mi-am pus-o în flancul stâng, am pus-o la egzamen! Deloc. Am luat-o la alegere, adică am primit ordin de la don colonel şi m-am cununat.
Acum să cităm ceva din articolul lui Moş Teacă. Ascultaţi ce desluşit vorbeşte el: „Se ştie că prima sarcină ce are un şef de corp, faţă cu corpul oficeresc, nu este aci locul a-i face descrierea”.
Aşa e că-i clar? Se ştie că prima sarcină a unui şef de corp este: nu este locul aci a-i face descrierea!
Mai rar aşa explicaţie! Modelul acesta de argumentare l-a luat Moş Teacă de la Caliopi. Întrebată odată de soţul său care sunt datoriile unei consoarte, madam Teacă a răspuns:
— Datoria unei consoarte este: nu e aci locul a-i face descrierea.
Dar acuma înţelegem noi pentru ce Tecuţă e contra examenelor: pentru că la examene nu se admite asemenea stil, din cauză că stilul l-au inventat ţivilii.
De aceea sunt şi eu de acord cu Moş Teacă de la Revista armatei, care susţine că nu mai trebuie examene fiindcă dacă un şef de corp cade la examen, el îşi pierde „prestigiul, care este factorul cel mai puternic”.
Ba bine că nu! Pentru ca Moş Teacă să nu-şi piardă prestigiul, trebuie să-l avansăm la alegere, chiar dacă e... Teacă de tot.
Avansează, leat, că, dacă nu, te avansez eu! Ce, vrei să-ţi pierzi prestigiul?
Primul atac
„Rareori, s-a văzut un căpitan aşa de capabil ca Moş Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri şi a slujit de titlu unui volum de nuvele”. Acestea sunt cuvintele cu care autorul volumului Moş Teacă încheie primul capitol. Cuvintele au fost scrise într-un ceas bun, pentru că tipul şi-a câştigat în adevăr un renume, şi e azi cunoscut de toţi câţi au în flancul stâng o inimă cazonă, de toţi câţi au în serviciul lor interior un suflet ţivil.
Ce este însă Moş Teacă?
S-ar putea face asupra lui comentariile care s-au încercat asupra lui Faust, şi încă nu i-am găsi exact dezlegarea dacă am fi pretenţioşi. Pe scurt, însă, Moş Teacă personifică pe omul care, în baza celor trei fire de sârmă galbenă, se crede atotştiutor, atotfăcător, atotputernic şi nu admite alte păreri decât pe ale lui. „Aceasta este părerea mea, şi o împărtăşesc”, e o vorbă legendară, care ar putea fi foarte bine lozinca lui Moş Teacă.
Precum se vede, cazul se complică cu multă trufie, cu multă prostie şi cu autoritate enormă.
Ar fi dar nedrept să afirmăm că Moş Teacă este numai militar. Lărgindu-i cercul de activitate, studiindu-l de aproape, el poate fi cu aceeaşi uşurinţă prefect, profesor de universitate, medic, comisar comunal, arhimandrit, gardist, avocat, senator, comerciante de coloniale, — orice pentru că în toate breslele acestea întâlnim însuşirile de mai sus, în unele mai mult, în altele mai puţin.
Şi iată pentru ce am crezut că se impune să scoatem pe Moş Teacă din specialitatea cazonă, ce i-am dat în volum, şi să-l introducem în ziaristică. Aci câmpul de operaţie e mult mai vast, căci ziarul este o enciclopedie a 20 bani exemplarul, o enciclopedie care nu cruţă nimic.
De prostia umană, îmbrăcată în haina teoriilor adânci sau în mantaua autoritarismului nejustificat, ne izbim pe fiecare zi. Suntem dar siguri că nu vom pătimi de lipsă de materie. Dimpotrivă, avem credinţă în viitorul lui Moş Teacă, şi facem aci declaraţia noastră de război.
Moş Teacă îşi desfăşură steagul, scoate spada şi avansează ca un erou ce este, cu gândul că toată campania lui va reuşi să pună în evidenţă producţiunile politice, sociale, literare şi morale ale acelora care pătimesc de boala moştecismului.
— Du-te, mândre căpitan! Apari în lagărul vieţii, luptă... şi-ţi va fi mormântul-ncoronat de flori.
Se-nţelege, am dori ca mormântul să ţi se sape cât mai târziu; dar asta nu atârnă de vitejia ta, ci de virtutea acelora care se numesc cititori.
Zorile au sunat, să ne deşteptăm!
Moş Teacă senator
V-aţi întrebat vreodată ce se face frunza care cade, steaua care piere, speranţa care te lasă? V-aţi întrebat vreodată unde se duc visurile noastre când se smulg şi zboară?
Eu m-am întrebat adesea, vai! în orele mele de durere, când amicul acestei vieţi deşarte îmi apare înainte ca un mare punct de întrebare. Am plâns şi eu cu arborele ce rămâne gol — mai mare ruşinea! — în mijlocul grădinii; am plâns cu steaua palidă, cu tânărul fără speranţă, cu marinarul fără busolă, şi am înţeles pe cei ce nu mai pot avea nici visuri! O, i-am înţeles şi i-am plâns, i-am plâns şi i-am înţeles! Credinţă-ştiinţă; ştiinţă-credinţă.
Şi, cu toate astea, frunzele au continuat să cadă, stelele au continuat să pice, oamenii să plângă...
Pân-aici, toate bune. Este însă o singură fiinţă care tocmai când ţi se pare că a căzut, tocmai când , adică, ţi-e lumea mai dragă, te pomeneşti că apare mai ţanţoşă ca oricând.
Este Moş Teacă.
De obicei, când ghetele se rup, le arunci sub pat; când cad frunzele, le mături; când cade o cocoană, o ridici; când însă cade Moş Teacă, statul are obicei de-l face cel puţin senator, dacă nu jandarm rural. Se spune în armată că dacă micul echipament se deteriorează, trebuie trecut la reformă; singur Moş Teacă, cu cât e mai deteriorat, cu atâta e urcat mai sus, cu atâta îi dăm lui grija de a reforma ţara.
Nu trebuie dar să vă miraţi când auziţi că Senatul e plin de Tufelcică, Vrabie, Lămotescu şi alte teci ruginite; guvernul are destulă vasilină ca să le scoată rugina; este diurna, este acest puternic frecător şi lustruitor parlamentar.
De regulă, senatorul ex-Teacă e guvernamental. Asta provine din cauză că un guvern are nevoie de membri disciplinaţi, şi nimeni nu poate cunoaşte mai bine această virtute cazonă decât aceia care au tecit şi s-au tocit vreme îndelungată.
În alte ramuri omul ajuns la pensie e pus deoparte; în armată, însă, nu. Acolo, cu cât eşti mai pensionar, cu atâta eşti mai apt pentru Senat; şi dacă nu mai poţi comanda o companie, eşti destoinic să conduci o ţară — căci ţara e ţivilă.
Odinioară se spunea că fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareşal. Azi se poate spune că fiecare Moş Teacă poartă în teacă diurna de senator.
Note
1. În ediţia din 1894: vreau.
2. Oraş în Franţa, vestit printr-un castel în care sunt adunate remarcabile opere de artă. Tot în acest oraş funcţiona şi o şcoală militară.
3. Orăşel în Franţa, în apropiere de Versailles; aici se afla şi o şcoală militară.
4. De altfel (fr.).
5. Uită-te la mine (turc.).
6. Domn (turc.).
7. Vin (turc.).
8. Fată (turc.).
9. Vai! mica nea stăpâna,
Sufleţelule, multe vrei! (turc.).
10. Bine ai venit! (turc.).
11. Bine v-am găsit! (turc.).
12. Apă de trandafir (fr.). În textul de faţă are sensul de: opoziţie slabă, de formă.
13. Catran lichid, transparent, foarte inflamabil şi cu miros pătrunzător
14. Mişcare facută la scrimă pentru a evita loviturile adversarului.