Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Nebunul

(Din viaţa militară)

Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât pe bolnav. Era pe la vremea mesei de seară. Bolnavul era un soldat palid, prăpădit, cu un aer de cadavru. Probabil din cauza bolii nu-i mai plăcea nimic. În fiecare zi găsea cusur la câte ceva: ori că laptele-i afumat, ori că prea ne dă în fiecare zi carne cu cartofi, ori că i s-a suprimat suplimentul de ciulama pe care i l-a acordat doctorul, în sfârşit, nu era zi în care să n-aibă de mormăit. Deasupra patului lui, care era alături de al meu, stătea scris: „Bronşită suspectă”, şi faptul e că-n adevăr tuşea foarte... suspect.

În seara aceea iar se plângea că mâncarea e proastă.

— L-as’, c-o să mănânci mai bine pe lumea ailantă! îi strigă sergentul sanitar, care îl auzise de după paravan.

Vorbele astea îi făcură rău. Începu să tuşească şi mai tare, apoi răspunse că până la „lumea ailantă” ar fi bine să i se dea mâncare mai cumsecade pe lumea asta.

Dintr-una-n alta, m-am pomenit că sergentul iese de după paravan, se repede la bolnav şi începe să-l ia la bătaie.

Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât.

Scandalul s-a întors însă împotriva mea. Sergentul m-a raportat că mă amestec unde nu-mi fierbe oala, şi iacătă că intră domnul subchirurg. Era un tânăr de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în haine de medic sublocotenent, pentru că făcea pe medicul, dar nu luase doctoratul, ca unul ce nu era încă bacalaureat. Vestit ca om rău, domnul subchirurg era spaima bolnavilor.

Mă luă la cercetare, îi răspunsei că sergentul se purtase barbar; dar nu voia să ia în seamă „mofturile astea”. Ca încheiere, mă pedepsi să fiu mutat în „sala de arest” a spitalului.

Sala de arest era o cameră lungă, cu două rânduri de paturi şi plină de bolnavi. Cum toate locurile erau ocupate şi cum însă ordinul nu putea să rămână neexecutat, mi-au aşternut un mindir pe jos, pe asfalt şi:

— Aici ai să stai!

Sufeream de „cloroanemie foarte pronunţată”.

De-abia ieşi sergentul care mă adusese, şi văd că bolnavii se dau jos şi vin la mine.

— De ce te-a adus aici? Dezertor?

Le-am explicat lucrul şi fiecare şi-a reluat locul.

Acuma erau ceasurile zece. Santinela de la uşă se sprijinea cum putea mai bine, ca să nu doarmă, iar bolnavii îşi vedeau de trebile lor. Într-un colţ, pe un pat, erau vreo patru care jucau tabinet; dintre ei, doi erau dezertori, unul nesupus, iar celălalt îşi trăsese un glonţ în mână ca să scape de oştire. Ceilalţi, unii condamnaţi, iar alţii numai daţi judecăţii, se îndeletniceau să facă mătănii din miez de pâine vopsit.

În sala de arest sunt bolnavi de orice boală. Aceea ce-i adună în sala ceea nu-i felul bolii, ci faptul că sunt arestaţi. Sunt acolo tuberculoşi, sifilitici, răniţi, bolnavi de ochi, de pneumonie şi, în sfârşit, nebuni.

Mă gândeam la progresele medicinei în veacul nostru, când iată că văd venind spre mine un bolnav de lângă uşă. Era un om nalt, galben la faţă, cu ochii rătăciţi şi cu un aer de zăpăcit. Se opreşte-n mijlocul odăii, fixează tavanul şi începe să facă la cruci. Lumina care-i cădea pe faţă, de sus, îi dădea înfăţişarea unui extatic. Bolborosea mereu:

— Sfântule, cântă! Cântă, sfântule!

Cu toată spaima, îl întreb ce are. Îmi răspunde, făcând înainte, la cruci:

— Eu am un sfânt în cap! Cântă mereu. Zău aşa, un sfânt cântă...

Îmi spunea toate astea cu o stăruinţă parcă ar fi vrut să mă convingă. Dar un alt bolnav mă-ntrebă:

— Nu l-ai văzut până astăzi?

— Nu.

— Apoi e o halima întreagă! Şi, adresându-se maniacului, îl întrebă râzând: Ce-i, deşcă Matei? Tot cântă sfântu?

— Cântă sfântu, cântă... răspunse nebunul.

— Da nu te temi? Uite, vine don medic cu maşina...

— Uuu! urlă religiosul şi începu să se scuture. Apoi începu din nou: Cântă, sfântule, cântă!

Îşi rotea ochii în cap sinistru, ducea mâna la piept şi rămânea aşa, rugător, iluminat, extatic, nemişcat, parc-auzea o muzică depărtată.

— Aşa-i el! îmi spuse bolnavul de alături. De când a dat boala asta peste dânsu, nu mai e om.

— Da’ dumneata-l cunoşti? Ce are?

— Cum să nu-l cunosc?! Doar tot o pricină am cu el! Am fost într-o companie amândoi. Poate ai auzit de căpitanu Duilă...

— Să nu-i moară mulţi înainte!

— Să-l văz mai rău decât pe Matei!

— Omorî-l-ar şerpii!

Aşa întrerupseră bolnavii de prin diferite părţi când auziră de capitanul Duilă.

— Cum îţi spun, urmă bolnavul, eram într-o companie cu Matei, la Duilă. Bătea de stingea, frigea oamenii cu untdelemn, îi ţinea la butuci, îi gonea pân soare, în sfârşit, ce să-ţi mai povestesc? D-aia am dezertat şi eu. Când m-a prins, m-a ţinut în puterea iernii treizeci de zile la beci, şi acuma uite-mă-s! Pă Matei, nu-şt’ ce făcuse bietu om, l-a bătut până... să ierţi... n-a mai fost omu stăpân pă el... D-atunci aude el sfântu-n cap! Ţiu minte ca azi: pă când îl bătea, căpitanul îl înjura mereu de sfânt... Poate că d-aia i-a rămas vorba asta-n gând...

Eram îngrozit. Stam într-un cot pe mindir şi mă durea gâtul tot privind spre tavan. Nebunul vorbea mereu cu sfântul din cap, pe când cei de la tabinet strigau mereu:

— Bravo! Mai pune una la mine! Alt tabinet cu dama de treflă!

* * *

Toată noaptea n-am dormit. Am ascultat pe unii tuşind, pe alţii sforăind, pe unii gemând, pe alţii visând, şi am văzut pe nebun sculându-se în puterea nopţii ca să se-nchine la lampă. Venea tocma-n faţa mea, şi uneori mă privea aşa, că închideam ochii şi nu-mi mai simţeam inima bătând. Se ruga mereu la lumina gazului, care de-abia licărea, aruncând raze palide pe feţe palide...

De dimineaţă a venit sergentul-major. Reangajat pe al patrulea termen, scurt şi gras parcă n-ar fi trăit în spital, cu un fel de favorite până la fălci, roşu la faţă, pleşuv, sergentul-major era cel mai vechi om din spital. El era la compania sanitară şi administra cancelaria.

Se însurase cu spălătoreasa spitalului şi de aceea cearşafurile se puneau totdeauna ude pe paturi.

— Nu v-aţi mai săturat de somn? Sculaţi, că acuşica vine vizita.

Pe mine mă cunoştea mai dinainte. Veni la „patul” meu şi începu să-mi vorbească. Mania lui era de a-ţi turna întruna la termeni medicali. Cetise Mica chirurgie şi pretindea că ştie mai mult decât toţi doctorii.

— Eu am practică multă, domle! Medicina fără practică nu merge.

Şi foarte adesea îşi permitea luxul de a inspecta rănile, de a dezlega bandaje, de a da sfaturi şi mai ales — plăcerea lui cea mare — de a face injecţii.

— Să-i torn eu o injecţie, ştii, melităreşte! Ce să faci cu sublematu, domle?! Trage-i un ijictor cu netrat de argint, să-i scapere ochii! În trei zile ţi-l fac bine!

Îl întrebai despre Matei.

— Ăla de colo? îmi răspunse don sergent-major. Se face! Am văzut eu mulţi d-ăştia! Ca să scape de meliţie, cică suntără nebuni! Dacă nu-l dă pă mâna mea! În trei zile — gata! Dac-o mai zice el că are sfânt în cap, să-mi razi mie o musteaţă!

Pe la ceasurile zece se produse o mişcare neobişnuită. Sanitari care intrau şi ieşeau, lighene aduse cu apă, vată şi bandaje puse pe masă, paşi repezi prin coridor — toate spuneau că vine vizita.

Uşile se deschiseră de perete, şi apăru un convoi întreg. În frunte mergea un om înalt, cu faţa cruntă, cu o barbă lungă şi neagră, cu mânicile sumese şi cu un şorţ alb dinainte. Era doctorul cel mare, maiorul. În urma lui, cu atitudini respectuoase, veneau tot soiul de ofiţeraşi. Fiecare avea în mână o sticlă, o cutie, un pulverizator ori măcar un morman de vată.

Cortegiul se opri la primul pat.

— Ăsta ce are? întrebă maiorul.

— E ăl cu bronchita.

— Aha, ăla de ieri! Pulvis Doweri, ipecacuana, porţia-ntâi, lapte...

La patul al doilea:

— Dar ăsta?

— Adenită inguinală.

— Aha, ştiu! L-am deschis?

— Da, ieri.

— Rămâne pansamentul. Porţia a doua, vin.

La al treilea:

— Ăsta? — Ulcer veneric.

— Aha! Cauterizare la contravizită. Porţia-ntâi, nici un supliment.

La al patrulea pat se opri mai mult. Aduseră ligheanul, doctorul îşi sumese mânicile mai tare şi începu să dezlege pe bolnav la un picior.

— Mă băiete, mi se pare că te scarpini la picior ca să-ţi meargă mai rău... Îţi place spitalu! O să-ţi dau drumul aşa. Haide, culcă-te.

Doi soldaţi apucară pe bolnav de mâini, alţi doi de picioare, apoi se auzi ţâşnind pulverizatorul.

— Mă doare! Valeu! ţipa nenorocitul.

— Haide, haide, că nu te mănânc!

Şi se auzi încet, ca o scârţâitură uşoară, cuţitul tăind. Ţipetele creşteau, bolnavul se zbătea în mâinile sanitarilor, apoi scoase numai nişte gemete înăbuşite.

— Porţia a treia, lapte, chiftele! porunci maiorul plecând la alt pat.

Veni rândul nebunului. Îl priveam cu curiozitate şi cu frică. Se făcuse mai galben ca-n noaptea când se închuia. Îi tremura fiecare fibră, toţi muşchii feţei se contractau, dinţii îi clănţăneau, iar cu mâna îşi făcea pe sub plapomă mii de cruci, fricos, pândind în toate părţile.

— Hei, deşcă Matei, îl întrebă doctorul, cum merge azi? Te-ai hotarât să te astâmperi cu nebuniile, ori tot cântă sfântu?

Nebunul avu o mişcare de groază, se strânse mic de tot şi tot într-o clipă şopti:

— Cântă sfântu!

— Aşa? Să vie maşina!

Îl luară de mâini şi de picioare, îl lungiră pe masă şi-i aplicară maşina electrică. Se auzea un zgomot îngrozitor, ca o roată de piatră învârtindu-se între curele. Nebunul urla de ridica spitalul în sus. Doctorul râdea de se prăpădea.

— Mai auzi sfântu?

Deoparte, sergentului-major îi creştea inima, iar bolnavii ceilalţi parcă erau morţi.

Cum l-au dat jos de pe masă, Matei şi-a făcut cruce:

— Sfântu! Sfântu!

* * *

Mi-au dat şi mie drumul, m-am întors în „Divizia medicală” unde n-am mai găsit pe cel cu bronşita suspectă.

M-am uitat lung la pat.

— S-a dus... ast-noapte... acum o fi la otopsie... Îmi spuse un alt bolnav.

— Las’, c-are să mănânce acolo mierte-fierte! striga, de după paravan sergentul sanitar.

A treia zi m-am liberat din spital. Mă pregăteam să ies pe poartă, când aud în curte larmă mare. Mă duc să văd. Vreo douăzeci de sanitari făcuseră un cerc şi priveau. De sus, glasul sergentului-major:

— Să-l ridice de-acolo! Ce staţi de căscaţi gura?

— Ce s-a întâmplat? întreb pe un sergent.

— Ia, nimica toată! Nebunul ăla de la sala de arest şi-a dat drumu de pe fereastră.

— Şi?

— Şi... s-a făcut ciulama până jos.

Nu ştiu de ce mi se păru că aud la ureche: „Cântă sfântu, cântă!”

Am fugit.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA