Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

„Note şi schiţe”¹

Când autorul Nopţii furtunoase, al Scrisorii pierdute şi al lui Conul Leonida a dat la lumină Năpasta, a fost o neîncredere aproape generală şi anticipată în publicul care-l aplaudase cu câţiva ani în urmă. Din toate părţile n-auzeai decât: „Ei, aş! Caragiale şi dramă! Auzi comédie!” Şi neîncrederea asta a publicului, care nu putea ierta veselului Caragiale încercarea-i de a-l face să plângă cu Ion Nebunul, a continuat la unii chiar după ce au văzut ori au citit drama. Nu vreau să zic că din pricina asta a căzut Năpasta, ci numai caut să arăt cât e de uşuratică judecata obştii cititoare în materie de artă. Căci pentru puţinii aleşi din mulţii chemaţi, Năpasta este şi va rămâne cea mai merituoasă dramă românească ce s-a scris vreodată.

De la Năpasta şi pân-acum, Caragiale caută, pesemne, să-nvingă credinţa asta a publicului cum că nu-i dat autorului Nopţii furtunoase să-şi încreţească fruntea, şi — una după alta — au apărut Făclia de Paşte, şi Păcat. Acum în urmă — încă o lovitură —Caragiale a scos Note şi schiţe — cea mai mare parte publicate în răstimpuri prin unele gazete din Bucureşti. Cu orice preţ, spiritualul autor vroieşte să ne aducă lacrimi în ochi. Şi reuşeşte.

Citind volumu-i din urmă, nu ştii să spun care din doi e mai talentat: Caragiale care râde, ori Caragiale care plânge?

Iaca, de pildă, două bucăţi: În Nirvana şi 25 de minute. Sunt ieşite din acelaşi condei, sunt publicate în acelaşi volum — puse, parcă, dinadins pentru comparaţie — şi, cu toate astea, nu poţi să spui că una ori alta din ele e cea mai bună — încât, la urma urmei, sentinţa atârnă de dispoziţia ta sufletească, şi nu poate fi privită ca judecată, ci ca părere. Un altul le va citi şi el pe amândouă şi va admira mai mult pe aceea pe care tu o găseşti inferioară.

În Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit; tot amarul artistului care a înţeles pe Eminescu şi care se vede el însuşi aproape în aceeaşi stare, copleşit şi întrecut de mişuna de secături ce se agaţă în sus, pe scară, până-n vârful piramidei, şi privesc apoi, de acolo, cu tot cinismul târâtorilor cocoţaţi. Şi atunci, într-unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul ce-l înconjoară într-o ţară de băcani sau de monşeri şi priveşte cum se ating aceste două extreme, într-unul din ceasurile astea el scrie despre colegul ce s-a stins, uitat de aceia pe care i-a adăpostit sub aripile lui:

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările ...”

Iar apoi — definitivă răzbunare şi mângâiere slabă — el scrie plin de mândrie şi înseninat de vedenia izbândei finale:

„Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.”

Nu-i aşa că suntem departe de explicaţia Conului Leonida asupra evoluţiei fandaxiei în ipohondrie! Şi, cu toate astea, e aceeaşi mână, mână de maestru, care a scris rândurile astea, ca şi pe acelea. În ziaristica noastră nu-mi aduc aminte să fi citit de multe ori un articol, atât de simţit şi atât de „lucrat”, ca Nirvana asta a lui Caragiale. Şi, cu toate astea, nu-mi aduc iarăşi aminte să fi râs vreodată mai mult ca de cursul de istorie contemporană al Conului Leonida, care explică consoartei dumnealui cum papa a pus pe „Galibardi” de i-a botezat un copil.

Iar dacă-ntorci numai câteva file de la articolul ăsta, dai peste 25 de minute. Povestea e scurtă: Vine vodă într-un oraş de provincie. La gară-l întâmpină autorităţile şi cocoanele din societate (mă rog, nu toate femeile sunt din societate!). Între aceste cocoane e, fireşte, în rândul întâi soţia locţiitorului de prefect. Venerabila matroană — parcă o văd! — ştie că o damă care se respectă nu trebuie să tacă din gură când se găseşte în societate, ci să vorbească — fie chiar şi prostii, numai să vorbească. Şi deodată, nici una, nici două, începe a turna o serie de gogoşi de salon. Şi cum salonul în care onorabila şi-a făcut deducaţia a fost, pesemne, în vreo mahala oarecare, discursul e de calibrul următor: „Am auzit, dragă, — zice doamnei, nevasta directorului — că aţi fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău... Încă îi ziceam Iu dom profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prinţesă, şi tot nu se poate pune cu voia lui Dumnezeu, dar noi, ăştia! Dar acu te-ai făcut bine... Se vede... Fie, că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de deochi! să trăieşti!...”

Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu degetul. Mama îi dă o palmă peste mână: „Nu ţi-e ruşine să bagi mâna-n nas?! Şezi frumos! te vede madam Carol!”

Şi aşa mai departe, pe tema asta, urmează mai tot volumul: Temă şi variaţiuni, A zecea muză şi Din carnetul unui vechi sufleor.

În toate, aceeaşi vioiciune de spirit caracteristică celui mai inteligent autor român.

Cu toate astea, tot spiritul acesta revărsat cu profuziune în volum nu-i în stare să întunece partea serioasă, Nirvana, Ironia şi Două note. Asta-i o dovadă că talentul nu întreabă nici ce gen place publicului, nici de trecutul autorului. Şi apoi, în orice manifestare a unui om de talent — fie ea în orice gen — se cunoaşte marca fabricii.

Fără îndoială, Caragiale nu trebuie judecat după Note şi schiţe, oricât de bun ar fi volumul acesta. În ţara noastră, unde nu o operă de artă, dar nici o gazetă nu se poate susţine prin ea însăşi — fac amendă onorabilă în ce priveşte Universul — o carte nu se scrie nici când, nici cum vrea autorul. Când ştii cu câte piedici ai de luptat pentru ca să asiguri viaţă operei tale şi cât trebuie să te frămânţi pentru ca să ţi-o lansezi, nu-ţi vine nici să publici pe alese, nici să stai mult la tocmeală atunci când prilejul ţi se înfăţişează. Aş! Ai găsit un editor care se însărcinează să dea unei producţii de-a ta viaţa vitrinei, repede la scris, şi nu te codi mult, şi nu sta mult să alegi, căci adeseaori un editor e mai variabil ca un barometru şi te-i pomeni că-şi schimbă gândul! Nu suntem în Franţa, unde o carte bună are 50 de ediţii, care-ţi produc atâta cât să te poţi odihni ani întregi şi să scrii pe-ndelete, să ştergi, să adăugi, să faci toate prepara- tivele trebuincioase unei naşteri fără pericol.

Aşa fiind, e uşor de-nţeles pentru ce unele bucăţi Din carnetul unui vechi sufleor nu sunt aşa cum ar fi putut să fie o bucată de Caragiale. Editorul era găsit, vremea nu putea fi pierdută, căci nu se ştie ce aduce ziua de mâine şi nu se ştie când va veni fiul omului, Editorul-Mesie. Când ai păţit-o o dată, când ai dat Păcat la Universul, n-ai vreme să aştepţi „momente de inspiraţie” pentru ca să produci o lucrare care să te satisfacă şi pe tine, şi pe puţinii aleşi care ştiu să aprecieze bucăţile de o valoare serioasă, reală.

Bineînţeles, astea toate nu însemnează că bucăţile Din carnetul unui vechi sufleor nu merită să fie iscălite de Caragiale. Deloc; căci, precum am zis-o, marca omului de talent se cunoaşte cale de o poştă în orice producţie a lui, fie cât de neînsemnată. Vreau numai să explic celor ce s-ar întreba pentru ce Caragiale n-a publicat alte lucrări mai de valoare în volumul acesta. Atâta tot. Trebuie să cunoşti les dessous în chestie pentru ca să-ţi poţi da seama de ce e aşa şi nu altfel.

De altmintrelea, cine cunoaşte pe Caragiale, cu neîntrecutu-i talent de causerie spirituală, trebuie să fie perfect mulţumit că el şi-a publicat crâmpeiele astea de amintiri. Citindu-le, vezi pe Caragiale veşnic în vervă, mereu gata să-ţi povestească o amintire din vremea când întârzia jucând biliard, pe când Pascali îl aştepta la teatru ca să vină să sufle. Şi toate astea povestite de el, aşa cum numai el ştie.

***

Vorbeam deunăzi cu dânsul despre un birtaş din Bucureşti. Şi-mi spunea lucrul ăsta, amestec de ironie şi de dezgust: „Acum 25 de ani, când am venit în Bucureşti şi am intrat sufleor la teatru şi corector la Telegraful, a venit şi Nae de a intrat băiat pă pricopseală la birt. Ce-am ajuns eu şi ce-a ajuns el?”

Şi aşa e. Nae băiatul e azi om cu stare — cel puţin o sută de mii de lei capital — pe când Caragiale al nostru e proprietarul unei perechi de ochelari şi... nici al volumelor pe care le-a scris, pentru că alea sunt acuma proprietatea editorului.

Nu-i aşa că e deştept bărbat d. Danieleanu, profesorul universitar care scrie în albumul presei că n-ar voi să trăiască în altă epocă decât în cea actuală? În adevăr, mai nostimă epocă nici că se poate! Musiu Nae, care nu ştie pe de rost decât „îndată!”, „vine!”; musiu Nae, care n-a învăţat din gramatică decât numele de mâncăruri şi din aritmetică numai adunarea, e azi dom Nae, alegător în colegiul I — pe când Caragiale, care şi-a frământat toată viaţa ca să lase un monument cu care, odată şi odată, ne-om putea mândri că la 1892 aveam o literatură serioasă, Caragiale e văzut de toată lumea lui dom Nae ca un zgârie-hârtie de rând, pe mâna căruia n-ai lăsa conducerea unui „magazin de coloniale şi delicatese”.

Fără doar şi poate, degeaba ne batem capul şi cei cu mai mult, şi cei cu mai puţin talent: e vremea băcanilor şi a cârciumarilor, cea mai nesuferită rasă!...

Să nădăjduim, cu toate astea, că un curent serios se va forma şi că literatura nu va mai fi numai un obiect de lux pentru câţiva gourmés intelectuali.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA