Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Oculta şi inteligenţa

(IV)

Oculta nu se poate lăuda că dispreţul ei financiar pentru tot ce este talent n-a provocat şi din partea talentelor o aversiune adâncă împotriva ei.

În vreme de entuziasm şi de glorie, când liberalismul avea ziarişti de valoarea lui C. A. Rosetti şi a lui Cezar Bolliac, se scriau satire în contra acelor care nu vroiau să se supună progresului politic. Aceia erau tombaterele.

Dar de când liberalismul s-a transformat în ocultism, lucrurile s-au schimbat. Copiii bonjuriştilor, travestiţi în samsari de procese scandaloase, nu numai că nu ştiu să înstrune lira părintească, dar au devenit ei nişte adevărate tombatere, obiectul tutulor satirelor.

Dac-ar fi aici locul să facem un studiu întreg, şi dacă n-ar trebui să ne mărginim la cadrul restrâns al unei reviste de ziar, am putea începe de la Eliade şi de la Grigore Alexandrescu, care, şi unul şi altul, au zărit decadenţa ce avea să vină.

Am putea aminti pe Vasile Alecsandri, spiritul cel mai senin din literatura română, dar care şi el n-a putut să nu se revolte în contra burghezismului ce mai târziu a fost numit ocultism.

Dar să luăm pe cei care trăiesc, neuitând încă, dintre cei dispăruţi, pe eternul Eminescu, care i-a ars cu bici de foc şi i-a însemnat pentru totdeauna ca pe nişte „panglicari în ale ţării".

Trăind atâta timp între ei, Delavrancea nu s-a putut, totuşi, aclimatiza în atmosfera lor. Şi când a vroit să zugrăvească un Parazit, a luat pe unu dintre dânşii.

Caragiale i-a imortalizat în atâţia eroi, înfăţişându-ni-i în toate posturile — puteţi citi chiar „toate pòsturile" — dar veşnic ridiculi.

Ori de câte ori un artist a intrat în câmpul politic ori a atins un subiect care să aibă vreo relaţie cu politica, şi-a ales modelul dintre cetaşii Ocultei, dacă a vrut să arate un şarlatan ori un ridicol.

Ceilalţi, cei care au tăcut — cu toate favorurile ce uneori ocultiştii au revărsat asupra oamenilor, căci aşa înleleg ei să încurajeze arta — aceia n-ar fi în stare pe nici un preţ să-i glorifice.

Artiştii lor se numesc Malla, scriitorii lor... Stecedum!

Au fost în ţara asta campanii de presă memorabile. Ei bine, toate în contra ocultiştilor.

I-a biciuit Gheorghe Panu aşa, că şi azi, după doisprezece ani, au vânătăi pe trup.

I-au biciuit toţi cei din generaţia mai tânără, după d. Panu — toţi cu patimă, cu o pornire a întregului suflet.

În contra acestor burtă-verzi niciodată nu luptăm prea mult, şi este aici locul să spun o impresie personală:

De mai bine de doisprezece ani, de când fac ziaristică în mod profesionist, am scris desigur multe lucruri pe care le regret şi le dau în seama lipsei de experienţă de pe vremuri.

Ei bine, nu retrag un rând, o iotă din tot ce am scris împotriva ăstor... oameni.

În fluctuaţiile acestei vieţi, mai ales într-un timp când ziaristica nu era stabilită, n-am scris niciodată un rând pentru ei, şi ţin atât de mult la titlul acesta, încât m-aş mulţumi să-mi fie consacrat ca epitaf: acest om n-a fost nici un ceas ocultist.

Şi... mi se va ierta mult, căci mult i-am urât.

Am epoci, în viaţa asta oribilă de condei, când scriu patru şi cinci articole pe zi, mai bine de o pagină de ziar. Ei bine, nu m-am plâns niciodată de lipsă de subiect: ocultă să fie, că subiecte — destule!

...Aceasta e singura răzbunare a intelectualilor împotriva asociaţiei comerciale care operează cu capital străin şi reuşeşte să sufoce atâta gândire românească.

Pot să se îmbogăţească. Dar din efracţiunile ce comit se aleg cu zgârieturi şi cu semne, stigmate care vor spune veşnic originea acestei îmbogăţiri.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA