Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Prăsila regală

Poveste cu tendinţe antidinastice

A fost odată un împărat. Şi împăratul ăsta era calic de mama focului. Îşi întorcea chipiul pe dos când se învechea, făcea negoţ de brânză şi de unt proaspăt, aducea până şi vaxul de ciubote de la Viena, pentru că acolo era mai ieftin şi transportul nu-i ţinea nici o leţcaie chioară; mă rog, era calic de parcă trăsese pe dracu de coadă toată viaţa şi tocmai acuma se îmbogăţise.

Cu viaţa era mulţumit ca prostu, că nici deştept nu era, măcar că era şiret ca o vulpe crescută la călugăriţe; numai un necaz avea şi el, că nu-i dăduse Dumnezeu copii. Pesemne că Dumnezeu n-a vrut să ne înmulţească neamul lighioilor calice.

Aşa, ce s-a gândit împăratul? Zice: „Măre, copii nu-mi trebuiesc, că prea ţn parale multe. Nu-i vorba, de îmbrăcat i-aş îmbrăca eu uşor, că tot rămân haine de la vizitiii care ies la pensie; de mâncat iar n-ar fi greu: aş cere probele de la garda palatului în fiecare zi, da', oricum, tot te sfănţuiesc copiii! Mai bine, haidi să iau unu făcut gata de altul!"

Şi, cum sta el aşa pe gânduri, ce-i trăsni prin cap? Şi-şi aduse aminte că are un frate şi că frate-său ar scăpa bucuros de o potaie de copil, că e un netot.

Cum s-a gândit, aşa a făcut. A scris lu frate-său, care i-a trimis puiul de băiat cu ăl dintâi tren de marfă.

Când l-a văzut împăratul că vine, sfrijit şi jerpelit, cu urechile pleoştite, era p-aci-p-aci să-l trimită la Han-Tătar, că prea era urâtă jigodia, de speria lumea. Câinii îl lătrau, găinile se ascundeau, până şi vornicul începuse să urle a pustiu. Da' mai pe urmă ce s-a socotit împăratul? Zice: „Lasă, măre, că şi eu eram slut când eram lingău şi am venit în ţara asta; da' pe urmă s-au deprins toţi cu mine, că, de la o vreme, se deprinde omu şi cu ciuma".

Îl luă deci pe băiat, îl trimise la baie, îl înţoli cu un rând de straie de la un bucătar al palatului, care tocmai murise fără moştenitori, îi mai potrivi urechile şi-l puse lângă el pe tron.

— Să fii cuminte, băietane, îi zise împăratul, să faci şi tu ce-oi vedea că fac eu. Ai căzut pe chilipir, aicea-i ţară îmbelşugată (adică eminamente agricolă), iar sfetnicii sunt nişte găgăuţi, de joacă cum le cânţi... Doar nu te-am adus aici de dragul urechilor tale, da' m-am gândit că avem neamuri multe, şi decât să procopsesc pe vreun târâie-brâu de aiurea, mai bine pe unul din neamul meu.

— Lasă, unchiule, răspunse băiatul, că ştiu eu cum să mă port!...

***

Şi zău c-a ştiut! Cum s-a mai înviorat puţin, a început să calce pe urmele lui unchiu-său; nu te-ai fi lipit de el să-i scoţi un gologan măcar să fi crăpat dracu! Îşi întorcea şi el chipiurile şi aduna bani în colţul ciorapului; iar când se făcea grămăjoara mai mare, haidi! o trimitea în ţara lui. Ce-şi zicea el? Te pomeneşti că te ia odată la goană de aici cu nepusă masă! Ce te faci atunci dacă n-ai acasă nici sfanţ chior?...

Cu toate astea, băiatul începuse a slăbi. Unchiu-său băgase de seamă că nepoţelul se sfreja mereu, dar nu ştia ce are. Măi, ce să aibă băiatul? Te pomeneşti ca dă ortul popii, şi atunci alt bucluc, să mai aduci altul, să-l mai înveţi şi pe ăla!

A întrebat împăratul pe la toţi vracii şi pe la toate babele, dar nimeni nu ştia ce are Fridelache, că aşa îl chema. Ba că a mâncat laur şi o să turbeze, ba că are streche regală, ba că a prins igrasie la cap din pricina învăţăturii, ba că trebuie operat la urechi, că-i atârnă prea greu, nimeni nu ştia ce are. Numai ce vine, tocmai la urmă, un şoltic de bătrân, care înşelase şi pe Muma-Pădurii în viaţa lui, şi zise:

— Ce mi-i da, maistate, să-ţi spun eu ce are flăcăul?

— Îţi dau ce vrei, numai scapă-mă, că-i păcat de bunătate de parale pe care trebuie să le dau pe coroana de la dric...

—Apâi... să-mi dai... aista... ministeriul, şi... aiasta, disolvarea!

— Dăruite să-ţi fie!

—Amu, zise şolticul bătrân, băietanu matale, c'coane maistate, n-are nimic la cap... are la... aiasta...

— La care?...

— La... pardon, la călcâie... Îi hamurezat...

— Cum se poate?

— lac-aşa!

Cum a auzit împăratul, s-a făcut foc. Şi s-a pus de pândă.

Într-o noapte, tocmai pe când cântau cocoşii, l-a şi prins pe Fridelache cu dragostea în traistă.

— Ptiu! Mascara! Ucigă-te toaca! Flachflucter! Şi eu credeam că ai ingrasie la cap... Auzi, amorezat! Amor îţi trebuia, urechilă? Şi încă cu cine — cu o fată săracă! Apoi, daca faci copii, carne cu urechi? Vrei să rămâie moştenire banii tăi în ţara asta? N-ai destule fete în ţara ta, să te însori până ce n-ăi mai putea? Să piei, că te ia mama dracului! Adevărat vită de pripas!

A doua zi de dimineaţă l-a şi pornit în ţara lui, să-şi caute fată. Peste câtăva vreme, Fridelache a găsit una de ţinea de trei împărăţii şi a făcut o nuntă de s-a dus pomina de câte parale a cheltuit ţara în care era moştenitor. lar şolticul cel bătrân era în fruntea bucatelor.

***

Şi unde mi s-a pus Fridelache al meu pe făcut copii, dar ce copii! Care cum ieşea din ghioace striga: „Dotaţie!" Şi ţara trebuia să le dea la toţi, că n-avea încotro: sfetnicii erau toţi ca şi şolticul cel bătrân.

Aşa, de la o vreme, s-a luat ţara de gânduri, că nu mai rămăsese moşii nedate prinţişorilor. Şi numai ce s-a adunat norodul într-o zi şi... să te ţii, pârleo! L-a înşfăcat pe unchi, l-a legat de-un cal neînvălat, cu un sac de nuci, şi i-a dat drumu... Şi unde cădea nuca cădea şi apanajul...

Dar când să caute pe Fridelache, ia-l de unde nu e! Hoţomanul prinsese de veste şi o tulise în ţara lui, unde deschisese zărăfie: dădea bani cu împrumut pe amanet cu sută la sută şi făcea tot soiul de daraveri. Am fost şi eu pe-acolo de-am dat nişte nădragi vechi, că-mi trebuiau parale. Când i-a văzut, i-a cunoscut că sunt din ţara unde fusese moştenitor. Şi unde l-a cuprins o jale, de-i tremurau crenvurştii în burtă. Săruta nădragii şi se văicărea întruna:

— O, pantaloni ai ţărei mele adoptive! Primiţi lacrămile mele de cel mai sincer regret! Că de mai şedeam un an în ţara aia, o aduceam cu totul la casa mea de schimb!

Şi încălecai pe-o roată şi vă spusei o minciună adevărată — şi cu prorociri de viitor.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA