Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Servitorul regelui

Din toate condoleanţele primite de familia regretatului Gogu Cantacuzino, una mi-a atras atenţiunea cu deosebire: telegrama regelui.

Această telegramă, care a fost reprodusă de toate ziarele, zice:

DOAMNEI ELENA CANTACUZINO

BUCUREŞTI

Sunt adânc mâhnit de moartea iubitului vostru soţ, în care ţara pierde un bun patriot şi Eu un servitor credincios şi harnic; rog pe Dumnezeu ca să sprijinească pe domniile-voastre în marea voastră durere, la care Regina şi Eu luăm cea mai vie parte.

CAROL

Pentru marea majoritate a publicului, rândurile suveranului nu cuprind nimic extraordinar: nici nu dovedesc vreun sentiment, nici nu par că acordă vreo importanţă deosebită pierderii lui Cantacuzino.

Este o simplă telegramă de răspuns obligator, în care defunctul e calificat ca „bun patriot”, într-o ţară-n care, desigur, toţi suntem buni patrioţi.

Şi, cu toate astea, tocmai lipsa de culoare dă telegraficei proze un aer deosebit.

Şi iată cum:

Mai întâi, sunt convins că orice româncă ar vesti regelui — sau oricui — încetarea din viaţă a scumpului ei soţ ar primi un răspuns identic cu cel din telegrama citată... „sunt adânc mâhnit, doamnă; era un bun patriot; Dumnezeu să-l ierte!” Punct şi iscălitură.

Nu este nevoie să fi fost un caracter, să fi însemnat o unitate valoroasă în epoca ta de slugărnicie şi de apanagii, să fi semnificat virtutea însăşi, pentru ca, după ce vei fi murit, familia ta să primească o depeşe ca cea de mai sus.

Bun patriot într-o ţară în care istoria n-a înregistrat nici un trădător este sinonim cu „bună dimineaţa”.

Orice român ar subscrie asemenea telegramă, bineînţeles într-o românească mai corectă, întrucât nici un român nu zice „Dumnezeu să sprijinească pe domniile voastre” ci „Dumnezeu să vă sprijinească”.

Dar nu observaţi altceva mai caracteristic?

Pe lângă distinsul calificativ de „bun patriot”, maiestatea sa mai împodobeşte amintirea lui Gogu Cantacuzino cu încă unul, şi mai distins: „Eu pierd un servitor credincios”. După această suverană caracterizare, Cantacuzino ar rămânea definit astfel: „a fost un bun patriot şi un servitor credincios”...

Protestează toţi câţi l-au cunoscut, desigur. Asta nu e stampa lui Cantacuzino. Servitori şi patrioţi mai sunt încă vreo câteva milioane, în tot cazul încă vreo câteva zecimi, şi e păcat să ni se dea drept figura unei rarităţi o siluetă aşa de comună!

Ce vroiţi însă? Stilul oficial şi sentimentul oficial, au asemenea taine, neînţelese de noi, simpli patrioţi, şi, Doamne fereşte, servitori.

Noi nu putem pricepe cum, în zilele noastre de democraţie conştientă, un om poate scrie despre el cu litere verzale: „Eu Mă Simt Mâhnit”... Nu putem pricepe cum un om nu vede în toţi locuitorii unei ţări decât servitori ai Lui (servitori cu s mic şi Lui cu L mare); nu putem înţelege cum un om care în treizeci de ani nu e apt să înveţe româneşte, are servitori care într-un an ar fi în stare să înveţe bine nemţeşte; nu putem pricepe multe...

Din nenorocire, asemenea lucruri se petrec, şi se înghit.

Un om ca Gogu Cantacuzino, care numai servitor n-a fost, e tratat acuma ca atare, şi asta nu pare anormal la 1898.

Şi de ce?

Pentru că autorul telegramei s-a deprins să vadă în tot conglomeratul politic al ţării un simplu... birou de servitori.

Un Gogu Cantacuzino, un Alexandru Lahovary, despre care e bine ştiut că n-au avut niciodată condicuţă, sunt, totuşi, trecuţi la registru...

Şi poate că vor trece ani mulţi până ce să nu mai vie nici un salariat al ţării să numească servitori pe oamenii mai puţini salariaţi...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA