Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Sfânta Filofteia

Zilele trecute s-a petrecut în oraşul nostru un fapt care-njoseşte veacul în care trăim şi asupra căruia nu putem trece cu vederea. Faţă cu seceta de care sufereau câmpurile s-au adus de la Curtea-de-Argeş aşa-numitele moaşte ale sfintei Filofteia. Şi atunci, popi în haine de carnaval, femei bătrâne şi câţiva bine-credincioşi creştini au făcut un soi de plimbare în tovărăşia moaştelor, la care s-au rugat cu toţii să le dea ploaie.

Nu ştiu câte parale au binevoit să primească moaştele pentru această consultaţie; dar ceea ce ştiu este că nu le-a părut rău creştinilor de banii pierduţi: moaştele s-au purtat cinstit, şi o ploaie abundentă s-a revărsat asupra pământului arendaşilor şi proprietarilor; ba încă moaştele n-au primit să trateze à forfait, ci au dat ploaia cu două ceasuri înainte de a fi scoase la plimbare.

Dacă ar fi vorba aci numai de o superstiţie a poporului, pe care onorabilii stăpânitori îl lasă în întuneric, am căuta numai să luminăm pe cei rătăciţi şi nu ne-am revolta. Dar e la mijloc ceva mai mult, e o şarlatanie ordinară, pe care autorităţile bisericeşti o joacă pe spinarea nenorociţilor credincioşi.

În adevăr, oricine ştie că onorabilul mitropolit n-are decât să se uite la barometru şi să-şi lanseze moaştele atunci când vede că arată la ploaie. L-aş fi poftit să scoată acum două săptămâni trei camioane de moaşte şi să vedem dac-ar fi plouat. Jocul e însă periculos. Se ştie că adeseori barometrul face farse şi că arată la ploaie fără ca să plouă; sfătuim deci pe onorabilii preasfinţi să nu se joace cu focul, căci adeseori moaştele au păţit ruşinea luându-se numai după barometru.

Dar este un alt mijloc, mai simplu şi mai popular, de a cunoaşte dacă are să plouă sau nu. Mitropolia n-are decât să-şi procure — dacă n-o fi şi având — un cazan cu apă, în care să bage un brotăcel, iar din cazan să se-nalţe în sus o trestie. Când vremea va fi a ploaie, brotăcelul se va sui pe trestie, şi atunci... ordin să se scoată moaştele! Lucrul acesta îl cunosc perfect ţăranii, care au, în fond, mai multă-ncredere în brotăcelul lor decât în farsorul barometru şi-n puţin apetisantele moaşte.

Dacă nici mijlocul acesta nu convine, atunci să-şi aducă aminte de povestea cu ţăranul care a făcut marţ pe astronom, încrezându-se în paiele cărate de porc...

Poate însă că toate astea nu sunt de ajuns? Atunci facem cunoscut savanţilor clericali că-n zilele noastre se poate produce ploaie după voie. N-ai decât să urci pe cineva, pe un Ravachol oarecare, într-un balon încărcat cu dinamită, şi, balonul ajungând în nouri, produci descărcătura şi ai ploaie, fără să fii nevoit a mai face ziua-n amiaza mare exibiţii de acestea, care-ţi amintesc fetişismul sălbaticilor.

Prin urmare, ar fi de dorit ca atunci când sunt atâtea mijloace, unele ştiinţifice, altele populare, de a se cunoaşte cum va sta vremea, să nu se mai dedea nimeni la operaţii de acestea ridicule, care pălmuiesc ştiinţa cu atâta sfruntare şi dau atâtea parale —vreo câteva mii de franci — în buzunarul... moaştelor.

lată ce ne revoltă. E o barbarie care n-are nici măcar scuza sincerităţii. Se prosteşte poporul, şi se prosteşte în mod conştient, e o perversitate interesată care nu se poate ierta.

Şi, cu prilejul acesta, se creează o altă serie de eresuri. Aşa, se spune că unele moaşte au uneori capriciul — capriţ de moaşte! — de a se lăsa greu, aşa că nici douăzeci de oameni nu le pot ridica. lar impresarii acestei comedii inventează atunci tot soiul de motive pentru ca să explice acest zbeg al moaştelor.

Cadrul acestui articol nu ne iartă să ne întindem pe larg asupra explicaţiilor de dat acestui fenomen. Pescurt, însă, iată: e pur şi simplu efectul unei halucinaţii. Cel dintâi care scoate vorba că moaştele s-au lăsat greu e adeseori un şarlatan, care vrea să escrocheze naivitatea celor ce-l înconjoară; uneori e chiar de bună-credinţă, şi se poate întâmpla ca starea de congestie a creierului, hotărâtă de poziţia capului, să joace un rol puternic în halucinaţia aceasta. Ceilalţi urmează apoi uşor— sugestia prin grai, contagiunea produce tuturora aceeaşi părere.

De altfel, s-au văzut multe epidemii de halucinaţie, şi ştiinţa ni le-a lăsat neexplicate. În anul 1889 s-a întâmplat în departamentul Dordogne din Franţa o epidemie colosală de halucinaţii: mii de oameni pretindeau că văd pe Maica Domnului prin crăpătura unui zid ruinat, în fundul unui paraclis de aur, luminată de lucirea faclelor. La 1885 a fost la Corano o altă epidemie, tot atât de mare. Şi n-a trebuit prea multă filozofie ca să se învedereze că ori contagiunea, ori sugestia prin viu grai a zăpăcit toate capetele...

Cu toate astea, autorităţile noastre tolerează specula aceasta scandaloasă asupra minţilor mărginite, şi nici un glas cinstit nu se ridică să lumineze pe nenorociţii înşelaţi, care îşi încuibă-n cap cele mai sălbatice eresuri şi-şi cheltuiesc banii pe promenade în compania moaştelor.

Nepăsarea asta la cei ce nu cred şi, totuşi, nu intervin e o crimă. Cât pentru aceia care cred, aceia sunt în adevăr de plâns. Ei trăiesc în mijlocul civilizaţiei moderne cum ar trăi un figian la Opera Mare din Paris.

Căci credinţa asta în miracolul moaştelor nu-i măcar o credinţă metafizică mai modernizată, nu, ci e un fel de fetişism primitiv, care-ţi aminteşte triburile cele mai sălbatice cu obiceiurile lor. Nu-i vorba aci numai de puterea ce se atribuie spiritului, ci de o credinlă mult mai primitivă că orice proprietate caracteristică a unui agregat este inerentă fiecăreia din părţile integrante. Ce deosebire atunci între civilizaţii de astăzi, care au licee şi universităţi şi între locuitorii insulelor Sandvici, care păstrau oasele picioarelor, ale bralelor, şi uneori chiar craniul regilor, cu gândul că aceste moaşte le vor sluji de păzitori? Locuitorii din Lifu, din insulele Loyalty, care păstrau o unghie ori un deget de-al şefilor şi aduceau ăstor moaşte toate ofrandele posibile, dacă ei se bolnăveau, sunt oare mai înapoiaţi decât ploieştenii din luna lui mai 1892, care se roagă la moaştele sfintei Filofteia să le dea ploaie?

Diferenţa nu se prea vede.

Dar atunci, pentru ca să fie o urmare logică, desfiinţaţi liceele, desfiinţaţi laboratoarele de fizică, desfiinţaţi institutul meteorologic, şi zidiţi în locul lor un templu părintelui Omakurn, dătătorul de ploaie, ca sălbaticii din Polinezia; iar în locul profesorilor puneţi un Dalai-Lama oarecare.

De altfel, asta ar conveni perfect stăpânitorilor, pentru că ar încuiba mai mult frica în spirite şi — cum zice Spencer — frica de cei vii este punctul de plecare al guvernământului politic; frica de morţi este punctul de plecare al guvernământului religios.

Aceste explicaţii trebuia să le dăm. Ştim bine că credinţele greşite nu se pot scoate dintr-o dată, dar cel puţin nădăjduim că mulţi din cei ce nu-şi explicau „minunile" moaştelor ne vor fi recunoscători. În tot cazul, dacă eşti om cinstit, o speculă odioasă cu conştiinţele-ntunecate te revoltă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA