Editura Global Info / Literatură |
Anton Holban
Ioana
În sfârşit, automobilul de curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe uliţe chinuite, o porni pe pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând şi schimbând culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci, urme de sânge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăţi. Apoi ne-am oprit pentru câteva clipe la o moară arsă, unde ne-au părăsit câţiva tovarăşi de drum.
Balcicul începea lângă noi, miraculos, fermecat, invizibil, dar sugerându-ne aroma.
Automobilul meu, cu puţinii pasageri rămaşi, s-a îndepărtat de moară, alunecând spre Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de aşteptare, mă întâmpină Ioana.
E supranatural când vezi pe cineva complect în voia unui sentiment puternic. Îi priveşti faţa, şi fără nici o ezitare, oricât de neîncrezător ţi-ar fi temperamentul, ai certitudinea că nu ţi se ascunde nimic, că pentru clipa aceea măcar, nu există o minciună dedesubt.
Ioana apăruse fără gesturi, căci se apropiau şi alţii de noi, cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aş fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit şi pe cel de unde porneşte şi pe cel către care porneşte. Întotdeauna, sub orice iniţiativă a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza. Nu ştiu cum mă prezentam în faţa Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuşi, luasem trenul cel dintâi ca s-o revăd, aşteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă şi să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese; ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii.
Acum eram în voia mai multor emoţii: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din faţă, de marea de alături. Eram intimidat de atâţia oameni primindu-mă cu exclamaţii, cu toate că pe unii nici nu-i cunoşteam. Ioana, abia sosită şi ea la Cavarna, a şi luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu câţiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia şi-a lucrat-o singură, fără gust, că toate că a vrut să o facă pretenţioasă; parcă şi-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, şi la spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, şi, de altfel, praful a bătut stofa şi a făcut garniturile şi mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri naive şi delicioase de copiliţă zăpăcită, oricâte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice ar fi învăţat-o viaţa. O priveam acum cu dragoste, cu duioşie, milă, dar şi cu reflecţia: “Ce rochie urâtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust."
Aveam remuşcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul...
E foarte frumoasă Ioana, dar numai când este fericită. Ochii îi scânteie, faţa se luminează, emoţia îi inundă toată fiinţa. Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporţia perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sunt frumoşi...
Tovărăşia noastră fu iute întreruptă: gazdele, doamna şi domnul Axente. Amândoi spre 50 de ani. Doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropiţe în obraz, cu gesturi mărunte, cu vocea subţire şi vorbele îngrămădite. Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu mustăţile atârnate. Şi unul şi altul în clipa aceea numai preocupaţi să se arate gazde perfecte, să pară imediat că mă cunoşteau şi că-mi erau prieteni. Îmi puneau o mie de întrebări, cu toate că nu m-au văzut niciodată, şi aprobau orice părere aş fi avut despre lucruri ce le-au fost lor familiare, le-au discutat înainte zilnic, şi era natural ca să fie ei mai competenţi. Bineînţeles, păstrau şi pentru ei un mic colţ unde nu ai voie să intri, când eram ascultat numai cu bunăvoinţă, căci acolo domnul e specialist şi a fost motivul de admiraţie al doamnei din prima zi a menajului. Astfel, domnul e cunoscător mare în agricultură. A trebuit să spun şi eu câteva vorbe despre grâu şi despre ovăz şi să ascult cu atenţie toate explicaţiile primite.
Dialogul a început cu inevitabilul:
— Te vei mulţumi cu târgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi?
— Da, desigur, mie îmi place singurătatea, şi apoi, nu departe e marea.
Singurul răspuns pe care poţi să-l dai, şi mă simţeam umilit, căci aceste vorbe corespundeau unor adevăruri profunde ale temperamentului meu, pe care le port tot timpul cu tragedie şi cu voluptate, şi mă supără că trebuie să fac în clipele neserioase, unor oameni străini şi din altă lume, mărturisiri esenţiale (chiar dacă sunt sigur că ei nu pricep importanţa lor), cum te-ai simţi îndurerat să trebuiască să vorbeşti cuiva îndepărtat sau superficial despre o durere trăită îndelung.
Doamna şi domnul Axente au primit cu satisfacţie asigurarea mea, dar desigur că nu au priceput mare lucru. Un locuitor de lângă mare nu scoate din minunea ce se desfăşoară în faţa lui decât posibilitatea de a face plajă sau de a mânca peşte mai des şi mai ieftin.
O dată cu menajul Axente au apărut şi celelalte două nepoate ale lor, Viky şi Roza. Pe Viky, sora Ioanei, o cunoşteam mai de mult: graţioasă, descurcându-se uşor printre oameni, plăcând imediat băieţilor, întrebuinţând cu uşurinţă câteva cunoştinţe despre muzică sau literatură căpătate din conversaţiile mele cu Ioana şi impresionând chiar şi pe oamenii mai avertizaţi. De altfel bună, uşor influenţabilă, fără încăpăţânări, prietenă cu toată lumea, ştiind să invite, să primească şi să nu uite pe nimeni. Apă limpede pe care nu puteau să se întâmple furtuni, din cauza aceasta odihnitoare, dar nefiind în stare să înveţe ceva neaşteptat.
Sunt oameni, şi Viky este printre ei, ce nu-ţi rezervă surprize, căci ştii cu siguranţă cum vor proceda, orice eveniment ai imagina pentru dânşii. Cu toate că Viky era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creţ, cu ochii luminoşi, cu zâmbetul lilial, poate ar fi putut fi a unui bărbat (nu din senzualitate, ci numai fiindcă fusese cerută cu insistenţă şi nu avusese tăria să refuze), fără ca cea mai mică transformare să se observe în fiinţa ei. Pe vara fetelor, Roza (adoptată de soţii Axente, căci părinţii ei muriseră) o vedeam pentru prima oară. Fugea de lume şi nu se înţelegea nimeni cu ea, cu toate că nu începea nici o discuţie. Era mică, grasă, cu părul roşu, şi toată faţa acoperită cu pistrui. Avea o mulţime de umilinţe şi de terori şi o chinuia îndeosebi fizicul ei şi gândul că nu a avut ocazia să înveţe mai multă carte. Ioana caracterizase imediat: “Viky e dulce şi insuportabilă, Roza e singura profundă din toate fetele pe care le cunosc”. Viky a primit recomandaţia cu un surâs graţios, iar Roza cu un început de mânie. Ioana adăugă mai târziu numai pentru mine: “Să fii drăguţ cu Roza şi să nu te impresioneze aparenţele. Merită, săraca!" După dejun, într-o trăsură, cu Ioana şi Viky, cu un pisoi mititel, numit în glumă pentru culoare locală Ahmed, am pornit spre mare.
Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate ţinute de bulgari şi câteva cafenele umile.
Trăsura a întors spre stânga, şi după patru kilometri de mers pe un drum pustiu, uşor înclinat, în fund, de la un timp cu linia albastră a mării, o moară, şi apoi mititelul Cavarna-Port.
Câteva magazii, câteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piaţă la mijloc, pe o latură cu o casă pătrată, restaurantul “Mihali”, şi el, cu toată neînsemnătatea lui, deschis numai vara. Pământ galben, case albe, marea în culori deschise. La dreapta, un munte mic. Ciracmanul. Două pontoane de lemn, puţin nisip, o vilă roz — stranie apariţie — pe o colină. Lângă un ponton, o clădire care ar putea fi numită casă: locuinţa şi biroul vameşului. În total, aspect de singură tate grandioasă.
Ne-am strecurat printre câteva magazii şi am ajuns la o cabană de pescari cu un etaj, locuinţa noastră. Într-una din cele două camere de jos locuiau fetele, cealaltă folosea drept bucătărie. În camera de sus trebuia să stau eu. Ioana se căznise mult timp să cureţe şi să împodobească pereţii goi şi scândurile putrede, căci încăperile folosiseră numai ca adăpost pentru sacii de făină. Şi izbutise admirabil. La mine pusese covoare pe jos şi pernele aduse de la Cavarna, iar într-un colţ alcătuise un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Eram impresionat şi de grija ei, şi de deliciul vieţii ce aveam să duc departe de lume. Ioana a fost încântată de entuziasmul meu şi mi-a spus cu toată seriozitatea: “Mi-era teamă că n-o să-ţi placă“. Şi, alipindu-se de mine: “Sa vezi ce fericiţi o să fim aici!"
În clipa aceea aşa credeam şi eu...
Feţele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş face o epopee în care n-ar apare nici un om. Numai valurile. Dar ce prodigios poet ar trebui să fiu şi, de altfel, orice aş izbuti, s-ar dărâma la prima apariţie a apei. Aş înşira o mie de emoţii, şi aici sunt emoţii suprapuse. Orchestră gigantică cu nenumărate instrumente. Ar semăna construcţia mea doar cât seamănă o păpuşă, având un mecanism izbutit, cu un om. Îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mişcare, miros. Nemărginire, şi simţi mereu impresia măruntei tale fiinţe. Te porţi pios ca şi cum ai fi într-o biserică. Puţin îi pasă de toată lumea şi ai iluzia că poţi să fii calm, că nici o nenorocire prea importantă nu se poate întâmpla. Nici o fantezie nu ţi se pare prea romanţioasă, poţi să spui de o sută de ori aceeaşi vorbă şi nu se miră nimeni.
— Ioana, ce ne pasă de ce a fost! Te simt fremătătoare lângă mine, ştiu cât m-ai iubit, şi tot dezastrul s-a întâmplat dintr-o dragoste exagerată.
În clipa aceasta nu suferim nici unul, şi dacă vom vedea că nu putem altfel, vom lua o barcă şi vom porni intr-o noapte fermecată spre larg, vom da drumul lopeţilor şi vom pluti în voia valurilor, asemeni lui Tristan. Apoi ne vom arunca îmbrăţişaţi spre adâncuri. În pustiurile aceste nu va fi nimeni să ne scape.
Ioana se strânsese lângă mine, accepta.
Pe mulţi din oamenii din port nici nu i-ai observa în altă parte. N-au nici un pitoresc, oricât i-ai întreba, îţi răspund incolor, şi din înfăţişare nu le poţi scoate nici o caracteristică. Bulgari sau turci ursuzi, fără imaginaţie, fără chef. Nici măcar revolte reţinute, căci niciodată nu protestează şi se poartă la fel cu toată lumea. Aşa este Mihali, restauratorul, sau Cadâr, barcagiul, şi totuşi îi voi ţine minte toată viaţa, căci s-au legat fără voia lor de emoţiile mele, şi apoi, în deşertul acesta, fiecare capătă o importanţă mare.
La restaurantul lui Mihali nu se găseşte niciodată nimic, nici măcar peşte. Am încercat să-l conving să aducă de la Cavarna un pachet de şocolată, dar cum totdeauna la întrebările mele căuta câte un pretext, am renunţat, şi el nici măcar n-a băgat de seamă.
Duminica vin câţiva vizitatori de la Cavarna, consumă la el limonadă, vin şi sifon. Poate şi puţină brânză şi măsline. Are pe tejghea câteva cutii cu sardele, care nu inspiră nici un fel de încredere; e şi ridicol să cumperi cutii de sardele la mare. În faţa cârciumii lui sunt câteva mese. La una din ele văd uneori pe un civil cu fes, jucând şah cu multă răbdare, în ritmul peisagiului. Mi s-a spus că e un ofiţer în armata română şi că vila roz îi aparţine. Dar niciodată n-am avut ocazia să-l cercetez mai de aproape şi nici n-am voit să limpezesc misterul.
Prin faţa casei noastre trece un râuleţ destul de murdar, care se lărgeşte brusc şi se varsă în marea de aproape. Marea pe aici, strânsă bine în golf, este destul de cuminte, nu se înfurie niciodată, cel puţin în anotimpul acesta, aşa că râuleţul rămâne în fiecare zi identic. Pe dânsul se agită, fără să le oprească nimeni, gâşte şi raţe. Le privesc deseori de pe o înălţime de lângă casă; stau pe nişte pietre mari şi netede, aşezate parcă anume să formeze o bancă. Sunt extrem de multe observaţiile pe care le fac uitându-mă atent la aceste păsări, şi e fatal să le observ, căci intru şi ies mereu, şi astfel în fiecare clipă dau peste ele. În agitaţia gâştelor din faţă am constatat îndeosebi o imensă bucurie de a avea apă în preajmă. Ţipă, fac ocoluri, cufundă capul, marinari deplini, pentru care pământul nu contează. Câteodată mă amuz zvârlindu-le fărâmituri de pâine, şi apoi le privesc cum mă observă de la distanţă, cum se apropie cu băgare de seamă, iar se depărtează şi, în sfârşit, una mai caraghioasă mănâncă. Reuşesc, tot aruncând pâinea mai aproape, să le aduc la doi paşi de mine. Câteodată nu mă remarcă: se găsesc chiar la începutul mării, şi albul penelor continuă albul spumelor. Am crezut că m-am obişnuit perfect cu obiceiurile lor, că cel puţin în peisagiul acela nu au nici un gust pe care să nu-l cunosc. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva extraordinar, şi nici acum nu pot da explicaţii. O gâscă s-a depărtat de tovarăşe şi a început, tot timpul cu strigăte stridente, să plutească spre orizont. Celelalte o priveau cu capul ridicat, încremenite toate, pricepând se vede că se petrece în mijlocul lor ceva neobişnuit. M-am uitat cu binoclul până ce n-am mai văzut-o.
— Parcă erai tu, Ioana...
Ioana plânge desperată lângă mine.
În pustiurile micului port, cu câteva magazii şi câţiva oameni primitivi, s-a găsit un loc pentru o aventură: vameşul, domnul Jianu, cu doamna Pitpalac.
Vameşul e un flăcău bătrân, cu zâmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic şi incapabil să pună o întrebare, de o timiditate cumplită, vizibilă de la primul moment când l-ai cunoscut. Te întrebi cum poate să-şi menţină un post în care uneori are anumite iniţiative de luat. Dacă îl întâlnesc de multe ori, şi e fatal să fie aşa, căci la cea mai mică mişcare trec prin faţa vămii, şi am curajul să încep conversaţia, aflu că domnului Jianu îi place literatura, că în fiecare an se duce la Buzău la părinţi şi cumpără romane de vreo cinci sute de lei. Toate cărţile îl satisfac, pentru toţi autorii are stimă, dar poate că preferă pe autorii tandri, ca firea lui blajină să poată vagabonda fără cataclisme. Şi dacă, înspăimântat de singurătate (iarna, mai ales, trebuie să fie cumplită aici, căci atunci pleacă toată lumea la Cavarna, şi pescarii şi madame Pitpalac, iar Mihali închide restaurantul: şi astfel nu mai rămân decât vameşul şi câţiva soldaţi, păzind cu rândul, inutil — căci nu vine nici o corabie — pontonul), îl întrebi dacă cele câteva cărţi ajung pentru trecerea timpului, el îţi răspunde afirmativ, căci citeşte rând cu rând, meditează la fiecare pagină, şi după ce termină ia lectura de la început. De fapt, cum are panică de orice gest mai isteţ, are panică şi să cheltuiască bani. Viaţa lui necăjită l-a învăţat de mult astfel, iar Cavarna-Port nu-i oferă nici o tentaţie. Cărţile cumpărate constituie în viaţa lui un eveniment important, îndelung cumpănit şi savurat, o orgie ce-l face mândru în sufletul lui, de care vrea să profite cât mai mult timp, în lungile nopţi de iarnă, când nu vine cu săptămânile nici o veste din altă parte. În chipul acesta, orice erou al vreunui roman devine important, nu trebuie prea multă bătaie de cap din partea autorului ca pentru domnul Jianu el să trăiască ca un om veritabil, şi cel mai mic gest, cea mai mică vorbă — mai ales aici, căci e întovărăşită de vâjâitul valurilor — pentru sufletul lui potolit ia aspecte catastrofale. Despre amica lui, madame Pitpalac, am o impresie nelămurită. Cel puţin nu o poţi cântări de la prima vedere. Ioana mi-a reprezentat-o în două chipuri diferite. La Bucureşti îmi vorbise despre ea, când îmi enumerase pe toţi oamenii Cavarnei-Port, ca de o fiinţă umilă, dar plină de suflet, interesantă să o descoperi la capătul lumii. Însă poate că exagerase astfel numai ca să-mi facă localitatea cât mai plăcută şi să mă hotărască să vin aici, cu toată teroarea mea de rudele ce trebuia să le suport. Mai târziu, la Cavarna chiar, Ioana mi-a spus că madame Pitpalac este foarte rea de gură şi că acum, nemaiinvitând-o tot timpul ca mai înainte, o duşmăneşte, cu toate că odinioară fuseseră prietene. Nu pricep ce e adevărat, căci Ioana se contrazice uşor, şi ajunge vreo cauză neînsemnată pentru ca să-şi schimbe părerea, fără măcar să dea o scuză. Mie mi-a apărut madame Pitpalac ca o persoană subţire, albă, agitată. Foarte săracă, căci bărbatul ei o lăsase după ce-i cheltuise toată zestrea, vrea să-şi ascundă sărăcia şi mizeriile (am aflat că lucrează toată ziua, în fundul unei magazii, covoare, ca să le vândă) şi pretinde să fie tratată cu tot respectul, de la egal la egal. Are păreri despre orice, a citit şi ea cărţile domnului Jianu şi lasă să se înţeleagă că asta nu e decât o parte din lecturile ei. Cunoaşte pe toţi cei mai importanţi de la Cavarna şi chiar din Bazargic şi vorbeşte despre toţi fără umilinţă, deseori judecându-i. O vezi de multe ori în tovărăşia domnului Jianu, dar nu se poate şti cât au mers lucrurile de departe, aşa e el de lipsit de iniţiative şi ea fără răbdare şi tact.
Şi dacă consider totuşi tovărăşia lor drept idilă, o fac numai ca să repet clevetirea vecinilor şi pentru că devine de o importanţă considerabilă, în singurătatea locurilor, conversaţia lor. Îi întâlnesc uneori spre seară, când vagabondez pe coline, şi e amuzant şi duios în acelaşi timp văzând perechea lor profilată pe mare.
De obicei stăm pe plajă toată dimineaţa. Acolo lâncezeşti sub soare, nu se pot începe discuţii.
Ioana şi Viky aduc umbrelele lor înflorite şi mă adăpostesc şi eu lângă ele. Iau câte o carte, creion şi hârtie, dar nu pot citi decât câteva rânduri fără importanţă. Curând, cartea, creionul şi caietul se pierd pe jos, se acoperă cu nisip.
Viky nu stă niciodată în tovărăşia noastră. E o înotătoare pasionată şi curând intră în apă. E foarte graţioasă, are corpul împlinit, graţie la râs şi la mers, pricepere cum să puie pe ea cea mai neînsemnată haină. În costumul ei de baie, bleu-marin, cu câteva desene roşii, cu o mică pelerină pe care o lasă lângă noi, cu o scufiţă amuzantă, e o apariţie fermecătoare. Ce plăcere să o priveşti pătrunzând încet, scufundându-se, făcând roate, pe o parte, pe spate, pe pântec, îndepărtându-se sau jucându-se în preajmă, multă vreme, neobosită, parcă desen desprins dintr-o revistă de mode franţuzească. Apoi, când iese, se trânteşte lângă noi, udă, cu câteva fire de nisip lipite de carne, care măresc aspectul ei senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură, cu sânii care se ridică tineri, cu tricoul ce ia perfect forma trupului şi dezvăluie formele în cele mai mici amănunte. Şi atunci am chef, cu orice risc, să rup tricoul, să-mi desfăt ochii pe corpul gol aşa de proaspăt, să-i strâng sânii, să o posed, strivindu-i carnea. Dar zâmbetul ei fermecător, mereu prezent şi acelaşi, îmi întăreşte convingerea că poate ar accepta strânsoarea din indolenţă, din lipsa oricărui principiu bine stabilit, dar că nici un fior n-ar străbate-o.
Dimineaţa, ne strecurăm cu rândul la o cişmea să ne spălăm, cu prosopul, săpunul, peria de dinţi şi pasta. Trecem pe lângă câteva magazii, pe lângă cele două pontoane, coborâm câteva trepte şi, chiar la începutul plajei femeilor, curge din stânca de calcar un şipot limpede şi rece. Această apă, neaşteptată apariţie, curgând drept lângă mare, este una din minunile portului. Sorbi apa, după ce te-ai lăsat în voia razelor soarelui, cu deliciu. Îţi uzi faţa, mâinile, trupul gol, niciodată nu te saturi de ea şi nu te saturi de ea şi nu încetezi să te miri de unde a venit.
La masa noastră e bucuria principală şi nimeni nu se gândeşte la vin, ca şi cum ai fi în vârful unui munte unde ai descoperit un izvor.
Puţin mai departe, la o sută de metri, drept în mijlocul plajei femeilor, curge o apă şi mai perfectă. De aici, pe rând, Ioana, Viky şi eu aducem în cană apă pentru prânz.
Aici puteam fi dezmăţaţi în voie, orice ruşine a dispărut, umblăm cum se întâmplă şi ne simţim chiar încântaţi de neglijenţa noastră.
Suntem în tricou de plajă toată ziua şi în picioare purtăm papuci, cărora repede le-au dispărut culoarea şi şireturile.
Aşa îl ştiu pe Hacik, cu pantaloni de baie cu sandale, cu restul corpului gol, corp negru, dogorit de soare şi plin de păr. În cap poartă o pălărie specială de paie, mare cât o umbrelă, prinsă pe sub bărbie cu un elastic.
Stranie apariţie şi Hacik, aşa de străin şi totuşi atât de apropiat de peisagiul acesta, că nu l-aş putea închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subţire, păros, cu sprâncenile împreunate, fără vârstă. Limbaj amuzant, dar şi mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-l pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de câte ori te-ar întâlni, şi te întâlneşte de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie de pălării în mână. Era ţanţoş, drept, cu o mână abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele câteva magazii, sau cutia de pălării, rămâne inexplicabil. E gata să facă servicii şi, dacă îl iscodeşti puţin, începe să-ţi povestească despre dragostea lui fără speranţe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc.
Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ţi-l face cu atât mai drag. Poartă pretutindeni vioara cu el şi e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colţ de lângă mare cântându-ş i toate deznădejdile ca să-ţi fie, măcar pentru clipa aceea, frate.
Ioana mi-a spus: “Când am fost la Cavarna, în timpul despărţirii noastre, numai cu Hacik mă simţeam mai bine, căci îmi amintea de tine”. De ce? Căci între mine şi Hacik nu e nici o asemănare. Poate că Hacik nu este decât eu, uşor caricaturizat sau simplificat, fără amănuntele care mă complică inutil? Sau poate că lângă fiinţa tragică şi ireală a lui Hacik orice deznădejde găseşte un teren prielnic?
Ce ciudate contradicţii în Ioana! Nu-i place decât literatura clasică, şi totuşi e victima celor mai romantice zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi totuşi aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am transmis eu. Când i-am fost recomandat, abia terminase şcoala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu ştia bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabil o fabulă de La Fontaine, Les animaux malades de la peste, ce produsese odinioară atâta încântare în mine. Am trecut apoi la Les deux pigeons. Am lăsat-o mai târziu să interpreteze singură, şi eu numai îmi dam părerea, profesor şi elevă. Dar curând elucida perfect orice, fără ajutorul meu, şi vedeam cu stupefacţie că eu nu mai aveam nici un roil. Am trecut la Racine, i-am detailat cum din fiecare vers se desface o nouă definire psihologică, am căutat să reconstituiesc viaţa fiecărui personagiu. Curând toate piesele lui Racine îi erau familiare, şi eu nu mai puteam contribui cu nimic. De altfel, după Andromaca am lăsat-o singură să găsească explicaţii şi eram sigur că va reuşi perfect. Iar mai târziu multe înţelesuri mi le-a clarificat ea mie. După ce analiza fiecare rând, ţinând seama numai de realităţi, găsind concordanţe imediate între eroi şi oameni, aşa cum făcusem şi eu, pornea la construcţii lirice, trădându-şi de-abia acum temperamentul feminin, dădea explicaţii neaşteptate conflictelor, sugera fatalităţile şi, destăinuindu-şi propria ei fire, cu frenezie explica torturile dragostei. Ioana e foarte inteligentă, şi dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roşeşte de bucuria complimentului. Dar când există o mică distanţă între noi, se îngălbeneşte de disperare, ca şi cum complimentul implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligenţă, şi chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb, să o consolez. Inteligenţa ei constă în spirit critic cu ocazia cărţilor, ceea ce n-am mai întâlnit niciodată la altă femeie, de obicei mai subtilă, dar prea personală, şi-şi traduce impresiile numai prin “îmi place” sau “nu-mi place”. Întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii, foarte serioase, e exactă, şi n-am nici o ezitare când ea îmi recomandă o carte, explică pe eroi tot aşa de bine ca şi pe eroine, şi nu o dată m-a învăţat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine aşa de familiare. Inteligenţă virilă, fără memoria facilă a femeilor. A învăţat limba franceză prin muncă şi nu a prins-o cu urechea; şi singura învăţătură ce i-am dat şi pentru care îi trebuise mult timp a fost să o deprind să nu mai facă greşeli de ortografie. Chiar şi în româneşte are unele incorectitudini repetate mereu, oricât aş corija-o, m-aş ruga sau aş ironiza. Când îmi scria, punea preocupări prea esenţiale ca să-şi mai aducă aminte în clipa aceea învăţătura mea sau poate totul pornea din instinctul ei de a se împotrivi oricărei rugăminţi. Tot ca un bărbat, pentru a citi o carte serioasă, renunţă la lume, vreme îndelungată, la toaletă, şi nu e în stare să clevetească, nu din bunătate, ci pentru că vecinul nu o interesează decât atunci când poate scoate explicaţii pentru suferinţele ei. Am un mare regret că, vorbind de inteligenţa excepţională a Ioanei, o reduc, punând-o în funcţiune de a mea, o explic prin puterile judecăţii mele, când de fapt ea există în sine însăşi, are gusturi pe care le-am ajutat să se dezvolte (căci fatal sunt mai mare şi am avut norocul să fiu învăţat mai bine de alţii), dar îmi preexistau mie şi s-ar fi dezvoltat în acelaşi chip dacă alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor bătrân şi priceput, de exemplu. Influenţa mea asupra ei s-a făcut numai indirect, fără voinţa mea precisă, numai întru cât un sentiment iscat din conflictele noastre zilnice s-a putut transforma într-o idee. Cred că întâmplarea care m-a făcut să o cunosc pe Ioana este excepţională, şi n-am decât frica să nu mi se spuie că-mi supraevaluez prietena, căci numai după lungă cumpănire îmi aleg vorbele ca să o recomand. Cum toată omenirea n-a făcut nici o femeie critic de seamă, este drept ca să pricinuiesc neîncredere, sau asigurarea mea n-ar putea găsi decât o explicaţie: lipsa de feminitate. Ceea ce unui bărbat îi repugnă. Are însă temperamentul cel mai chinuit, bucuriile şi tristeţile se urmează neîncetat, obosind-o şi păstrându-i o siluetă transparentă. Câte o mică atingere cu realitatea ia proporţii catastrofale, şi atunci se întâmplă scene violente, nu lipsite de vulgaritate, şi în momentul acela o urăsc, mi se pare că sunt pierdut fiindcă nu am curajul să plec, regret timpul irosit, uit toate clipele în care am fost fericit. Cearta se termină epuizând pe Ioana, făcând-o să cadă istovită pe un scaun, fără viaţă, şi atunci ciuda mea se transformă în milă cumplită, căci, în definitiv, nenorocita se chinuise din dragoste şi din cine ştie ce deteriorări în interior, fizice sau morale. Oricât aş fi de nevinovat, trebuie să am remuşcări că am intrat în viaţa ei şi am pricinuit atâta dezordine. O mângâi, îi vorbesc cât mă pricep mai bine, în timp ce o tristeţe infinită mă învăluie pentru soarta noastră aşa de desperată sau dacă ne-am despărţi, sau dacă am rămâne împreună, şi nu văd nici o posibilitate de ameliorare.
Deseori, Viky face impresia că este o fiinţă uşoară, dar cunosc viaţa ei modestă, familia burgheză în care a crescut. Are o specialitate deosebită de a face imediat prietenii. Cei câţiva băieţi, adăpostiţi prin magazii, i-au devenit imediat cunoscuţi, şi o văd înconjurată de ei tot timpul, câte unul ales la întâmplare, sau mai mulţi deodată, prietenă cu toţi, la fel de cochetă şi de zâmbitoare. Şi cu fetele face la fel. Se tutuiesc, se joacă, fac escapade în mare.
Când era la şcoală — mi s-a povestit — avea obiceiul să aducă cu ea o serie de prietene bune cu care învăţa, vorbea, făcea şi desfăcea acelaşi lucru, căci totul dura timp mult, oricât au încercat, la început, să o certe cei de acasă.
Acum mă trezesc că aduce o mulţime de indivizi suspecţi, dar puşi la punct de surâsul ei egal, cu care nu ştiu ce să vorbesc şi mă indignez că, dimpotrivă, Viky se simte foarte bine cu ei, înşiră banalităţile fără nici o dificultate, omoară timpul fără nici o părere de rău şi fără să bănuiască plictiseala mea. Câte unul din companionii ei e şi urât şi imbecil, şi totuşi îl poartă după dânsa, îi vorbeşte cu acelaşi farmec şi nu-l părăseşte noaptea târziu înainte de a-şi fi luat angajamente pentru a doua zi.
Eu cu Ioana, fatal, mereu în preajma ei. Cum nu bănuie nimic din toate dezastrele noastre?
Cu Roza, în schimb, când cobor la mare, nu pot vorbi prea mult, căci, extrem de sensibilă, orice vorbă amabilă i-ai spune, o şi bănuieşte că-i convenţională, spusă numai ca să-i facă plăcere, ceea ce o face să sufere şi să se închidă în ea. Mă port cu Roza cu multă băgare de seamă, căci o consider un exemplar rar al umanităţii, dar am spaime şi nu pot să fac prea multe sacrificii: hotărât, nu-mi place deloc aspectul ei, părul roşu, pistruii, silueta fără graţii. Închid repede orice discuţie şi prefer să par superficial.
De altfel, are unele obiceiuri rustice, exasperante, învăţate din mediul unde a trăit. E ciudat cum exista în ea atâta sensibilitate, atâta jenă în faţa fiecărei vorbe pe care o spune, atâta frică de ridicol şi, în acelaşi timp, la masă te serveşte cu uşurinţă cu furculiţa ei cu care mâncase.
Nu mă miră gestul acesta şi altele similare, căci aşa o crescuse unchii ei (cu care, de altfel, nu se împacă), dar mă miră că e întotdeauna aşa de subtilă în nuanţele sufleteşti. Sau enervant (dar şi duios) e obiceiul ei de a se îmbrăca imediat cu vreo rochie nouă a Ioanei şi a nu o mai schimba toată ziua.
Ioana mi-a spus părerea Rozei despre mine: “E singurul om întreg pe care l-am întâlnit”. Părerea aceasta denotă sau un fel de a-i face plăcere Ioanei, sau o părere grăbită asupra mea — căci de-abia îi vorbisem, şi niciodată serios — sau o slăbiciune pentru mine, când nu-ţi mai sunt controlate observaţiile, sau mai ales singurătatea în care trăise şi în care nu întâlnise decât oameni simpli. Totuşi şi eu şi Ioana am fost mândri de părerea măgulitoare a Rozei, şi-mi pare rău că nu ştiu să mă plătesc în vreun fel.
Niciodată n-o să pricep exact ce se numeşte fericire, aşa aspectul ei variază după om şi după clipă. Parcă e valul superb care se întinde până la mine şi se destramă înainte de a detaila toate farmecile din el. Pot numi fericire aceste extaze şi torturi ce se succed mereu şi aceste potoliri, pentru un scurt timp, în faţa mării?!
Scot din toate aceste atâtea emoţii, atât orgoliu de a trăi intens, de a fi în mine un foc cu arşiţele şi palpitările lui! De a descoperi atâtea lucruri noi, în mine, în vecini şi în natură, atâtea taine, nebănuite. De a avea intuiţii în orişice moment. Simt fiecare nerv întins ca să vibreze la cea mai mică atingere. Dar de o mie de ori îmi simt corpul prea firav ca să suporte aceste zbuciume, şi mă plâng că n-am avut noroc. Şi în ora când mă strecor printre cele câteva corăbii ce odihnesc pe plaja mică şi mă ascund după o cotitură unde nu vin oameni de obicei şi acolo mă întind pe nisip, cu marea şi cerul în faţa mea, şi urlu de disperare şi singurătate, nu pierd conştiinţa de importanţa Cavarnei pentru mine de-a lungul anilor, cum mă vor purta nostalgiile spre locurile aceste, şi suferinţa că n-o pot reîncepe identic această viaţă. Iar dacă voi reveni, voi jelui de cel mai mic lucru pe care îl voi găsi schimbat.
Într-un timp, noaptea, marea era superbă. Am asistat cu adoraţie la toate prefacerile lunii, care lumina toată apa, şi fiecare părticică de val scânteia. Era o feerie, şi nu sunt cuvinte pentru a o descrie, nici culori pentru a o picta. Ce contează toate farmecile oferite de o creaţie omenească, o carte genială, un oraş fantastic, faţă de minunea ce se desfăşoară lângă umilul port...
Îmi simţeam tot sufletul în tresărire şi-mi deveneau puerile toate credinţele.
Uneori luam barca. Cadâr conducea şi îmi ghicea dorinţele pe tăcute. Lipsa lui de personalitate devenea de un mare folos, căci îl uitam imediat. Luam cu noi patefonul, iar Ioana învârtea arcul şi punea mult timp aceeaşi placă. Am folosit mai ales Concertul al doilea pentru pian şi orchestră al lui Brahms, pianul fiind susţinut de Arthur Rubinstein.
Când muzica te ameţeşte, când eşti unul din rarii fericiţi care are un astfel de narcotic preţios la dispoziţie pentru necazuri, când ai nevoie de sunete zilnic şi asculţi fără să observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ţi mai împovărează emoţiile. Cred că o bucată muzicală îşi are decorul ei (întotdeauna însă în singurătate), şi un concert public, o despersonalizează, o abstractizează, o face să-şi piardă din esenţa magică. Poate din cauza aceasta concertele simfonice sau opera apar vulgare. În lume, măsori fragmentele, combini, critici, faci socoteli. Concertul lui Brahms e făcut să fie cântat pe mare, ritmul temelor imită valurile şi printre note se profilează luna. Reluat la Bucureşti, desigur că-şi va pierde farmecul, şi voi constata chiar că e mediocru.
Cu Ioana alături, se desfăşurau împrejurul nostru miracole, şi, în acelaşi timp, simţeam palpitând în noi tot ce a fost, tot ce va fi.
Dar uneori luam şi pe Hacik, şi atunci lăsam patefonul acasă. În inimă i se chinuiau toate dorurile, şi de pe arcuşul lui acceptam toate romanţele.
Aşa, la lumina lunii, misterios, părea o apariţie fantomatică. În clipele acele orice aş fi crezut posibil.
Într-o seară am plecat cu barca fără să avem lună.
Alte impresii, alte tristeţi, întunericul în straturi groase învăluia pământ şi apă. Seninul apărea sumbru, presărând frică. Pe ţărm toată lumea dormea, numai o luminiţă de la restaurantul lui Mihali mărea prin singurătatea ei spaima.
Barcagiu important, în afară de Cadâr, mai e şi Ali.
Ioana îmi vorbise de el cu mult înainte, cu entuziasm.
— Este uimitor ce viaţă profundă se găseşte în oamenii aceştia primitivi. Ali mă lua cu barca la prins peşte şi stam ceasuri întregi pe mare. Visam, uneori dormeam, mă gândeam la tine. Sau vorbeam. Putea să facă ce voia cu mine, eram în voia lui, n-aş fi avut de nicăieri nici un ajutor. N-a avut curajul, cu toate că i-am simţit tăria ochilor. Îmi povestea scene din copilăria lui, planuri de dragoste, de moarte. Am vorbit ore întregi despre moarte cu el. La oraş nu are nimeni astfel de preocupări.
Când i-am făcut cunoştinţa, mie nu mi s-a părut un personaj grav. Poate pentru că prezenţa mea îl făcuse mai rezervat, sau pentru că mărturisirile nu se spun dintr-o dată. Părea un băietan şmecher, care ştie să se negustorească când îi cer să ne plimbe pe mare sau să ne vândă guvizi. Ioana nu minţise, dar transformase conversaţia lor după obiceiurile pe care le avusese cu mine, îl silise să vorbească într-un fel, şi sunt chestiuni despre care orice om, când îl întrebi insistent, are de spus ceva. Crease involuntar o atmosferă dintre acele pe care le pricinuiam eu de obicei, după cum la fel încercase să facă şi cu Hacik. Din moment ce erau oameni din alte condiţii sociale, nu i se părea că, iscând astfel de vibraţii, pericolul era mare, şi ar putea să se opuie întregii ei sforţări ce făcea să mă uite. Dar viaţa pe care o ducea acolo pe mare cu un pescar, ore întregi, era exactă, căci aici nu sunt emoţii de interpretat, ci fapte. După ce m-am întors, a redevenit palidă, anemică, obosind iute, adormind imediat ce punea capul pe un căpătâi, mereu bolnavă, incapabilă de o trudă prea mare. Ce crispaţii s-au petrecut în ea în timpul despărţirii?
— Cum ai putut să fii a lui?
— Iar începi cu aceleaşi întrebări.
— Sunt evenimente cu care parcă te-ai deprins, şi apoi brusc reapar în minte cu aceeaşi intensitate. De pildă, acum îmi închipui cum ţi-ai scos rochia. ciorapii, cămaşa. În ce cameră, în ce stradă? Nu îndrăznesc să te întreb niciodată. Desigur, intr-un colţ mai dosnic, căci pe străzile principale vă temeaţi să nu vă văd. Şi eu, care bănuiam totul, nu îndrăzneam să merg decât pe străzile principale, ca să nu vă întâlnesc. Dar când întâmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lângă gară îndeosebi, căci veneam săptămânal la Bucureşti, dacă nu găseam tramvai şi mă trezeam în faţa unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborâţi de acolo tocmai atunci. Dacă era noaptea târziu, îmi spuneam că aţi ales ora aceea ca să fiţi mai siguri, imediat după prânz iar mă temeam, căci poate anume alegeaţi această oră neobişnuită la amanţi. De era în timpul mesei, ziceam la fel. Închipuiri diferite, dar chinuri identice. Ce penibil îmi este să fac aceste mărturisiri! Un ungher din Bucureşti devenea pentru un timp oribil, şi apoi, pentru cine ştie ce motiv pueril, mă obseda alt ungher. Sau invers, excludeam fiecare stradă în parte, şi totuşi ştiam că undeva trebuie să se întâmple întâlnirea voastră. Îţi închipui ce tremur m-a cuprins când, pe neaşteptate, cineva examina lângă mine o hartă a oraşului. Poate erai îmbrăcată cu una din hainele pe care le porţi cu mine. E imposibil să fi aruncat toate cămăşile, toţi ciorapii de atunci. Cu toate că hainele nu erau prea importante, azvârleai imediat totul ca să rămâi goală!
Ioana şi-a lăsat capul pe umărul meu, faţa i s-a tras, s-a îngălbenit. Marea ritmează funebru conversaţia.
— Nu ţi-am ascuns nimic. Trebuie să mă crezi, căci sunt incapabilă să mint: nici nu-mi dam seama ce se întâmpla cu mine, îmi era egal. Voiam sa mă vindec de tine.
— Şi atunci de ce mergeai mereu? Te-a sărutat toată, ţi-a strâns sânii te-a muşcat, mai este vreun colţ nemurdărit? Şi-i spuneai vorbe de dragoste.
— Ştia bine că nu-l iubesc.
— Şi atunci? Ce rost aveau acestea? Ai continuat până ce m-ai întâlnit din nou, şi acum îţi găseşti scuze! Ca şi cum nu sunt indiferente detaliile, dacă îl iubeai sau nu, şi singurul lucru important este că te dădeai lui. Mereu instinctul de a te scuza, chiar dacă nu poţi răspunde nimic bun la argumentele mele.
Ioana, care era fără suflare, deveni brusc rea, cu ochii lucioşi.
— Da! Ai rămas acelaşi. Ti-era egal de-l iubeam sau mă iubea. Toată chestiunea este să nu mă fi dat altuia. Egoism bărbătesc, numai amor propriu.
— E omenesc să te doară profanarea cărnii, oricât ai cugeta că alterarea sufletească are singură o importanţă, că trupul este în voia cerinţelor fiziologice. Dar toţi ar proceda ca mine, indiferent dacă ar gândi că procedeul este caraghios.
— Numai un bărbat are toate drepturile?!
— Cum să-ţi explic asta?... La începutul unei legături de dragoste, bărbatul trebuie să găsească pe femeie fecioară, altfel încep chinurile şi la urmă, poate, despărţirea. În schimb, un bărbat pur e ridicol şi părăsit la prima ocazie...
— Stupid...
— Discutăm ca şi cum am face generalităţi, şi uiţi că fapta ta mă chinuie zi şi noapte. Tu poţi fi calmă, ai găsit câteva argumente...
— De n-aş găsi, măcar uneori, argumente, n-aş putea trăi mai departe.
Oh! Tristeţea cu care a spus aceste vorbe, ce m-au înfiorat! Avalanşe de păreri de rău au curs în mine: e drept că rareori Ioana găseşte câte o explicaţie şi încearcă pentru un timp să se apere cu ea. Cu atât mai impresionant, căci ştie că încercarea e inutilă, parcă e cel din mijlocul oceanului ce se ţine de o scândură neînsemnată ca să se salveze.
Viky pleca la Cavarna; m-am decis să o întovărăşesc. Ioana nu putea merge pe jos cei patru kilometri sub căldură şi a rămas în port. La despărţire era tristă, ca şi cum ar fi cutremurat-o o prevestire, ca şi cum făcea un mare sacrificiu rămânând singură. Mă simţeam prea dornic de a schimba atmosfera şi nu puteam renunţa la drum. l-am spus o ultimă vorbă, pe care am căutat să o fac cât mai afectuoasă posibil şi am plecat. La Cavarna am jucat cărţi, cu soţii Axente, m-am plimbat pe uliţa principală, prin lumea multă de la ora şase seara, am băut o cafea la o cafenea pitorească şi la urmă, aducându-mi aminte de tristeţea Ioanei, i-am cumpărat prăjituri şi fructe. Când m-am întors în port se făcuse noapte. În întuneric, magaziile apăreau sumbre şi tăcerea profundă, aveai impresia că fantome foşnesc pe pietre. Ne grăbeam, căci abia acum ne dădeam seama cât întârziasem şi o lăsasem pe Ioana singură. Dar Ioana nu era acasă. Ne-am repezit pe plajă, pe pontoane să o căutăm, am întrebat pe Mihali de ea, pe Cadâr, mereu mai înfricoşaţi, chemând-o în toate părţile, însă întunericul oprea orice posibilitate de a ne descurca. Şi atunci, când Viky mi-a spus vorba aşa de paşnică: “N-avem ce face. Să o aşteptăm mai bine în casă“, am început să ţip la ea dezarticulat:
— Cum poţi să fii aşa de liniştită?! Ştii ce poate să însemne dispariţia Ioanei? Dar ştii ce se petrece în sufletul ei? Habar n-aveţi, cu toate că o cunoaşteţi de totdeauna. Şi nu bănuiţi tragedia ce s-a întâmplat între noi doi? Şi că Ioana îmi vorbeşte foarte des de moarte?
Tot atunci, ca o stafie, a apărut Ioana. Am leşinat. Când m-am dezmeticit, Ioana a explicat:
— Am stat la mare mult timp, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. Nu v-am auzit strigătele din pricina valurilor.
Viky a început să povestească amuzată scena mea fără rost:
— Închipuieşte-ţi ce copil e!...
Ce-o fi gândit Ioana la marginea mării? Pe faţa ei nici o lumină.
Un măgăruş trist şi caraghios face toate treburile oamenilor de aici. Îl vezi de dimineaţă până seara la lucru. Câteodată un răcnet de al lui răscoleşte tot portul. E simpatizat de toţi şi e un veşnic motiv de distracţie. Se povesteşte în glumă că face şi alte servicii: răcneşte numai la anumite ore şi astfel poate fi întrebuinţat drept ceas. În orice caz, la miezul zilei, sunt sigur că o să-l aud şi că o să-mi întrerupă, pentru o clipă, amuzându-mă întotdeauna, mereu o altă stare sufletească, cu prilejul unei discuţii chinuite cu Ioana...
Ce caraghioasă servitoare avem! Bătrânică, îndesată, scurtă, cu picioarele întotdeauna goale, imense şi strâmbe. Dar, cu toate hainele vechi şi scârnave ce atârnă de ea, nu renunţă la cochetărie, orice s-ar întâmpla, şi nici aici, în micul port, unde e aproape pustiu, şi unde noi înşine nu mai avem nici o toaletă, îşi vopseşte şi îşi pudrează obrazul. Bineînţeles, aspectul ei se arată cu atât mai ridicol, căci vopseala fusese pusă prost, nu ascunde nici o zbârcitură şi nu se potriveşte cu mâinile şi picioarele noduroase de muncă. O cheamă Ileana, şi în bătaie de joc o numesc, şi ceilalţi după mine, Helene. A fost în viaţă foarte sentimentală, doamna şi domnul Axente povestesc de ea multe aventuri, căci au avut-o servitoare 30 de ani în şir, şi când se găsea vreun regiment prin apropiere, soldaţii făceau cu rândul — cu amor mare — prin bucătărie, unde întotdeauna Helene păstrase un rest gustos de la masă şi un pahar de vin. Într-o zi chiar, şi asta nu demult, la bătrâneţe, domnul Axente a găsit ascuns sub pat un plutonier, şi când l-a întrebat ce căuta, a mărturisit şoptind: “Venisem la domnişoara Ileana.”. Dar nici acum nu s-a cuminţit de tot şi întârzie deseori prin magazii la vorbă cu vreun turc. Turcul oferă guvizi, iar Helene furnizează farfurii de ale noastre, şi masa se alcătuieşte elegant. Astfel, Helene a fost servitoarea cea mai cuviincioasă, uitând cu lunile ce are de primit, căci e fără pretenţii, muncind de dimineaţă până seara ca un animal şi luând parte la toate necazurile sau bucuriile familiei.
Într-o zi, ca să mă amuz, am făcut cu Viky un plan: Viky a adus o căldare cu păcură caldă pe care o reîncălzea mereu. Urcat pe un scaun, cu un băţ având la capăt legată o cârpă, şi înmuind în căldare, am scris negru deasupra uşii cabinei noastre, spre mândria servitoarei: “VILLA HELENE”.
M-am căznit mai mult decât aş fi crezut, dar la urmă literele păreau etern împlântate pe zid. Cit timp vor dura? N-am încercat oare această glumă neînsemnată numai să prelungesc importanţa mea şi după plecare? Căci — orgoliu pueril — am impresia că marea miraculoasă, colinele, cabanele, cerul nu sunt decât creaţii ale imaginaţiei mele, şi mă tem că se va dărâma totul după plecarea mea.
Am urcat cu Viky pe Ciracman. Ioana n-a venit cu noi, căci o oboseşte cel mai mic drum anevoios. Şi poate că-i era dor să rămâie măcar două ore singură sau poate că eu îmi închipuiam că îi era necesară această singurătate, căci mă atrăgea perspectiva din vârful Ciracmanului, sau posibilitatea de a face o plimbare numai cu Viky, fără nici o intenţie de flirt, numai cu satisfacţia unui bărbat însurat făcând o escapadă inofensivă (căci consideram legătura dintre mine şi Ioana ca ceva oficial). Ioana n-a avut curajul să mă reţie. Urcatul l-am făcut fiecare după temperamentul său, eu agitat, prea în urmă sau prea înainte, cu momente de osteneală şi de ambiţii care învingeau osteneala, cu ochii lucioşi, faţa uscată, mâinile crispate. Viky, cu mersul egal, identic, orice piatră neaşteptată sau ridicătură i-ar fi ieşit în cale, pornită parcă să facă înconjurul lumii, pe un drum simplu care nici nu merita să fie băgat în seamă, rămânând mereu graţioasă, zâmbitoare, discutând cu acelaşi farmec şi uşurinţă, doar cu câteva broboane de transpiraţie pe frunte şi pe braţe. Ajunşi sus, se desfăşura înaintea noastră o magnifică panoramă asupra mării. Spaţiul, cam strâns în port din pricina golfului se deschidea acum fără margini.
Am căutat să întreţin o conversaţie “burgheză” cu Viky, ca să demonstrez că-i sunt prieten bun, că nu sunt omul ciudat pe care îl bănuiesc ceilalţi, şi poate din instinctul meu de a voi să scot la suprafaţă, în omul care pare cel mai superficial şi mai preocupat de evenimentele neînsemnate ale zilei, câteva spaime. (Cât e de mare perversitatea?!)
— Şi ţi-e frică, Viky, de ce o să se întâmple cu tine mai târziu?
— Fără îndoială.
— Şi te gândeşti des la asta?
— Foarte des.
— Eşti aşa de zâmbitoare toată ziua, că n-ai bănui că ai şi frici. Iartă-mă că-ţi vorbesc fără înconjur dar vreau sa fiu sincer.
— Nu trebuie să iei omul după aparenţe. Şi apoi aici îmi place să fac mai mult baie în mare, şi orice tovarăş este bun. De altfel, sunt toţi foarte drăguţi cu mine. Altceva nu mă interesează.
— Într-adevăr, viitorul tău este neliniştitor. Nu văd de ce eşti studentă în drept. Dreptul e destul de greu pentru băieţi. Nu te sfătuiesc să-ţi faci nici o iluzie, nu eşti obişnuită să te lupţi prin tribunale.
— Închipuieşte-ţi! Ioana voia neapărat să mă fac doctor veterinar, căci acolo s-ar putea pătrunde mai uşor!
Am râs amândoi. Ioana prindea deseori din aer câte o idee năstruş- nică, fără nici o legătură cu realitatea, şi apoi voia să o transmită altcuiva, cu orice preţ despotic. Vorbea atunci cu atâta flacără, aduna dintr-o dată cantităţi de argumente, o enerva orice replică, se chinuia, încât, din milă pentru frământarea ei, sau convins în clipa aceea prin convingerea ei, acceptai orice. (Şi faţă de tine însuţi nu voiai să admiţi că nu eşti în stare să-ţi trăieşti viaţa şi în salturi mai forţate, fără prudenţa burgheză şi logica măruntă a celor mediocri. În orice om se găseşte o veleitate de a porni în lume şi a descoperi un continent.) În cazul acesta planurile Ioanei luaseră o înfăţişare amuzantă, căci era comic să-ţi imaginezi pe graţioasa Viky, cu surâsul înflorit, cu hainele nostime de veritabilă pariziancă, cu silueta delicioasă, vindecând o vacă sau un cal. Noroc că Ioana nu-şi susţine planurile ei multă vreme, şi, de altfel, dacă eşti într-adevăr, înţelept şi ţi-e milă de sufletul ei, trebuie să o laşi să vorbească şi să o aprobi, căci dacă nu e vreo hotărâre de luat imediat, renunţă curând singură la ea şi uită chiar ce-a susţinut cu atâta tărie sau râde cu ceilalţi de ridicolul planurilor. Din toată discuţia rămăsese să o ironizăm pe Viky (cu atât mai mult, cu cât, nu prea personală, Viky se sugestionase cu adevărat la un moment dat), şi, cum la Bucureşti a rămas multă vreme neterminată Facultatea veterinară, să-i cerem mereu relaţii.
— În definitiv, e tristă soarta tuturor fetelor care cred într-o dragoste cinstită, educate în felul acesta. Când te gândeşti că viitorul tău bărbat, adică acela care va fi mai important în viaţa ta, în toate obiceiurile tale, se găseşte undeva... Acela care trebuie să te facă pe tine fericită! Iar tu nu ştii încotro să te îndrepţi, pe cine să alegi, şi se poate să te înşeli chiar dacă ai fi sfătuită de oameni pricepuţi. Căci cum poţi cunoaşte pe un om în amănunt când îi încredinţezi o fiinţă scumpă sau cum poţi să fii sigură de evoluţia lui viitoare?
— Aş vrea să găsesc un bărbat pe care să-l iubesc şi să mă iubească, să se îngrijească de mine şi să mă înveţe, să-i fiu soră, amantă şi soţie...
— Bravo, Viky! Şi un şirag de copii atunci...
Tonul serios se transformase într-un zâmbet.
— Nu m-am gândit chiar aşa de departe...
Aşa gândeşte Viky, căci aşa gândise mama, bunica şi străbunica ei. Dar, desigur, dacă viitorul va fi puţin variat, nu se va întâmpla nici o nenorocire.
Într-o zi, intr-o magazie, şi-a făcut apariţia o nouă familie, compusă din mai mulţi tineri, care dimineaţa invadau plaja. Viky deveni curând prietenă cu ei. Dintre toţi, am desprins două fete, şi te întrebai ce caută împreună, atât era deosebirea de mare. Una gravă, întunecată la faţă, fără un surâs, cu un profil bărbătesc, cu haina lipsită de orice ornament, vorbind puţin, despărţindu-se tot timpul de ceilalţi; nici nu ştiu unde îşi petrece timpul, căci n-am văzut-o decât de două ori, noaptea, singură, la capătul unui ponton. Dau relaţii despre ea mai mult după explicaţiile lui Viky, subliniate de laudele Ioanei. Cealaltă are gura mărită de atâta râs, vorbele ei se aud în tot portul ca un clopoţel de cinematograf, şi vorbeşte mereu cu gesturi insuportabile de copil răsfăţat, dând impresia că e la dispoziţia oricui. Câteodată râsul ei strident şi vulgar străbate spaţiul ca o împuşcătură, e suficient să alunge toate emoţiile şi să anihileze puterile mării şi ale cerului. Are un nume de familie neobicinuit, inventat parcă anume pentru dânsa. O cheamă Turai!
Am primit o vizită de la Balcic, vărul fetelor, Charles. Foarte ciudat acest Charles, şi Ioana povestea despre el lucruri senzaţionale. Un om de vreo treizeci de ani, în care vezi mai ales sprâncenele îmbinate, ochii lucioşi şi dinţii mari, laţi, despărţiţi, apărând la cel mai uşor zâmbet. Fusese prin Rusia chiar după venirea bolşevicilor, hoinărise prin Germania, avusese o mulţime de aventuri, încercase o mulţime de meserii, între măturător de stradă şi artist de varieteu. Ioana pretinde că Charles este de o senzualitate extraordinară şi că toate istoriile ce le povesteşte, inepuizabil, s-au întâmplat cu adevărat. Femeile, când voia el, nu-i puteau rezista; ştia să le decidă imediat şi să le lase apoi fără mari complicaţii. Era totdeauna periculos să rămâie singur în tovărăşia unei fecioare, căci nu se putea conta pe el. Aceste lucruri puteau fi adevărate, dar puteau fi exagerate de Ioana, deoarece se potriveau perfect cu fantezia ei, ce ştie să mărească până la grandios un fapt puţin însemnat. O altă certitudine a Ioanei, pe care insista deseori, fără să admită îndoială, făcea din Charles un tuberculos. Nu se vedea deloc asta, trupul lui părea voinic, nu tuşea, nu se plângea de nimic. Dar îmi spuneam că Ioana trebuie să cunoască mai bine secretele familiei, şi acesta nu putea fi decât un adevăr transmis direct de unde îl aflase. Sau poate că şi acum brodase numai ca să explice acea senzualitate extremă. Bineînţeles, Ioana era de bună-credinţă în tot ce pretindea, căci n-a minţit niciodată şi nici nu se pricepe să mintă. E amuzant de văzut această femeie atât de inteligentă ce puerilă e când încearcă vreo minciună. Complică, se supără, argumentul ei pare tot mai neverosimil şi la urmă avem scandal. În orice caz, atâtea îmi povestise Ioana despre Charles, încât îl priveam cu curiozitatea cu care priveşti la iarmaroc un fenomen, vreun animal sălbatic, şi stăteam cu toţii în preajmă, îngrijaţi să nu se întâmple cine ştie ce nenorocire, cu toate că Charles povestea nevinovat, afabil, amestecând graţios, în tot timpul discuţiei, cuvinte franţuzeşti, ceea ce îl făcea să samene mai mult a artificial june de salon de provincie. Charles a adus cu el atmosfera mondenă, falsă, a Balcicului, fie că Balcicul pe timpul acesta, cu lume multă, cu ţipete, cu agitaţii, cu diverse distracţii, e artificial, fie că Charles, cu temperamentul lui uşuratic, nu ştia să desprindă decât ce e frivol de acolo şi a împrumutat el însuşi frivolitate unui loc grav. La Balcic, la club, se dansa, şi veniseră câteva dudui care se pricepeau foarte bine să danseze; pe plajă se făceau tot felul de jocuri până noaptea târziu; “Vila reginei" era demnă de vizitat (“Să am şi eu o astfel de vilă, ce serait une folie”), madame Ionescu îi pune coarne bărbatului său şi el habar n-are... c’est à se tordre... a venit la Charles o fetiţă de 15 ani şi l-a rugat să-i ia fecioria... A avut câteva succese monstre... să vezi...
— Şi Arabella?
Arabella era metresa lui de multă vreme şi alcătuise cu dânsa aproape un menaj (dar cu despărţiri mari, semănând aproape definitive). Ioana povestea despre ea lucruri uimitoare şi, cu toată viaţa ei de câine al nimănui şi cu aparenţe uşuratece, o socotea drept cea mai serioasă femeie din câte a cunoscut.
— Arabella e drăguţă, ne mai certăm, ne mai împăcăm, poate o să ne despărţim până la urmă. E ciudată. I-am pierdut toţi banii pe care îi primeşte lunar, într-o seară, la cărţi, fără măcar să o întreb, şi n-a spus nimic. În schimb, îmi face scandal pentru chestiuni complect neînsemnate. De pildă, îmi place să mă scol dimineaţa de tot, să mă instalez la fereastră pentru câteva ore şi să mă uit la mare: ea turbează în pat, nu mai doarme şi începe o discuţie stupidă, care îmi alungă toată liniştea.
Ce concluzie va scoate Ioana mai târziu din vorbele acestea? Cu ce frenezie (reproş deghizat către mine) va face portretul femeii care acceptă sacrificiul pentru bărbatul iubit, dar îi este intolerabil să fie părăsită — şi în cazul acesta, din culcuşul cald unde ea se simţise atât de bine, când, prin somn, simţea corpul lui întins în lungul corpului ei, căldura pielii alăturate — şi nu putea să fie fericită când el se ducea, pentru oricât de scurt timp, oricât de aproape, şi pentru orice motiv inofensiv! Dar pe mine în clipa aceea mă preocupa altceva, în legătură cu obsesiile mele. Făceam remarce asupra ciudăţeniei omeneşti, căci Charles era capabil în acelaşi timp să povestească scene picante, să se amuze la nesfârşit, să aibă o mie de întâmplări galante, să presare suferinţe fără nici un regret, şi totodată să simtă nevoia imperioasă de a privi îndelung, singur, o dată cu răsăritul soarelui, neliniştele mării.
Când i-am spus mai târziu uimirea mea Ioanei, ea s-a revoltat.
— Îmi vezi şi tu tragedia! Mie mi-a sugerat imediat povestea lui viaţa noastră, şi tu te-ai gândit la preocupările tale, fără nici o legătură cu mine. Şi, cu o infinită tristeţe: Nu mă iubeşti.
— Mă chinui îngrozitor din pricina ta tot timpul, asta nu e dragoste?
Dar Ioana arăta în clipa aceea aşa de nenorocită, că n-am mai putut continua discuţia gravă, în care nu voiam atât s-o conving pe dânsa, cât să mă clarific pe mine. Am utilizat consolări facile, jurăminte copilăreşti, glume şi am izbutit, ca de obicei, să o calmez puţin, căci este în natura omenească instinctul de a te reface în orice chip, de a te consola de un motiv serios printr-un mijloc facil, de pildă, de a fi încântat că de mortul tău scump lumea vorbeşte de bine. Ştiam însă amândoi că discuţia nu fusese decât suspendată pentru puţin şi că, şi unul şi celălalt, împinşi de fatalităţi interioare, vom reîncepe-o la prima ocazie, cu aceeaşi crispaţie şi tot aşa de zadarnic.
Uneori Charles se arăta uimitor, erou de legendă, parte abia ruptă din natură. Impresia a fost mare când într-o noapte feerică, cu lumina lunii împrăştiată pe toată marea, cum nu aveam barcă la ţărm, s-a dezbrăcat şi a înotat până la barca lăsată de Cadâr la 2 km în larg, a desprins-o, a adus-o la pontonul unde îl aşteptam şi, aşa ud, cu toată răcoarea serii, cu toată boala care îl mâna, ne-a plimbat până la prima rază de soare. Apoi, după ce ne-a lăsat din nou pe ponton, a dus barca la locul ei, ancorând-o din nou, şi s-a reîntors înotând. În noaptea aceea, gol, strălucitor sub razele lunii, Charles a apărut superb.
Cineva, citind aceste note, ar putea reflecta că, în definitiv, pustiul acestei localităţi este destul de relativ şi că eu însumi am înşirat, în afară celor două personagii principale, o serie de altele mai puţin însemnate, dar care înviorează singurătatea. Nu este adevărat. Aici sunt aşa de puţini oameni, încât fiecare pare important, şi cum, fatal, asişti la zilnicele lui ocupaţii şi necazuri, mă socot obligat să-l înregistrez. Cei câţiva oameni măresc pustiul, după cum lampa lui Mihali măreşte întunericul şi multiplică înfiorările.
Câteodată recurg la stratageme ca să aflu tot ce-a făcut Ioana. E ciudată această alegere de a afla anumite detalii şi de a înconjura, ca să nu aflu, pe altele, chiar dacă toate sunt la fel de chinuitoare. Poate pentru că nu vreau să-mi scape nimic, totul mă interesează şi deci nu schimb subiectul decât după ce-l epuizez. Pornesc a doua zi şi mai departe, utilizând materialul strâns, recapitulându-l, ca şi cum ar fi o serie de lecţii grele pe care trebuie să le înveţi bine, şi deseori ră- mânând la aceleaşi detalii, fie că mai găsesc noutăţi la care nu mă gândisem, fie că niciodată nu-mi sunt indiferente întâmplările acestea, oricât de bine ar fi ştiute, căci suferinţa mea, întovărăşindu-le, nu istoveşte să le împrospăteze. O singură vorbă schimbă totul, şi într-o conversaţie e fatal ca vorbele să nu fie aceleaşi — şi apar noi imagini. Amân şi din laşitate de a afla prea multe deodată. Dar temperamentul meu e incapabil să se apere, hotărându-se să nu mai reînceapă niciodată aceste chestiuni, căci numai aşa poate veni vindecarea. Am putea afla orice, dacă ne-am arăta o vreme că nu suntem geloşi. O stratagemă mai este să nu-i întrerup destăinuirile prin nici un reproş sau ironie, dimpotrivă, să mă arăt prieten bun cu ea, să o compătimesc, să nu ştiu cum s-o mângâi (există şi asta în mine) şi să o las să vorbească, deoarece mărturisirile uşurează. Întrebările mele torturate avuseseră deci un efect asupra ei, chiar dacă păruseră inutile, făcute să o irite şi nu să producă remuşcări. Efectul fusese mai târziu vizibil în starea ei de veşnică tragedie în care se zbătea şi prin trecutul ce-i persista tot timpul în suflet. Desigur că numai eu sunt de vină că acel trecut o chinuie şi-i apare groaznic, căci în timp ce-l trăise, se obişnuise cu el, îl acceptase, indiferent de nostalgiile ei înspre mine şi de încercările ca să mă uite. Acum, numai văzând torturile mele, îi dă toată importanţa şi il priveşte cu alţi ochi. Dacă aş înceta toate iscodirile şi pedepsile, ea s-ar transforma imediat, ar redeveni liniştită, dar eu sunt bolnav de gelozie şi de dorinţa de răzbunare. Şi apoi imediat ce aş înceta, presupunându-mi o voinţă excepţională (căci judecata aşa mă învaţă: nimeni nu m-a obligat să-mi aleg viaţa aceasta, acum trebuie s-o suport), chinurile ar continua, căci eu aş rămâne în inferioritate şi Ioana ar începe să se jăluiască că n-am iubit-o niciodată. Mi-ar spune că gelozia şi dragostea nu se suprapun decât în parte, şi chiar din încetarea geloziei mele ar scoate un motiv în plus de a nega dragostea mea. Dar poate că aceste explicaţii nu sunt bune pentru durerile noastre prelungite, care sunt pricinuite, orice-aş face, aşa cum au fost întotdeauna şi pe atunci nu erau încă motive, de firile noastre mereu în contradicţie, cu toate că perfect asemănătoare, de complacere în această atmosferă şi de suportare a aceleiaşi fatalităţi.
Eşti bucuros uneori că oamenii îmbătrânesc, căci astfel sunt obligaţi la anumite transformări. Dacă n-ar fi aşa, ar rămâne identici, oricâte dezastre ar trece peste capul lor. Şi nici măcar nu văd exact în ei, nu-şi pot aplica logica cea mai simplă. O femeie are în acelaşi timp un amant, înşelând pe bărbat, pe copii, pe rude, se dă cu toţi nervii, acceptă îmbrăţişările cele mai intime, şi totul îi devine aşa de obicinuit, aşa de normal, încât continuă să aibă, fără nici o falsitate, aceleaşi precepte învăţate de acasă, să judece cu ele, indignată, pe toată lumea. Dacă amantul lucid o surprinde într-o astfel de judecată şi-i atrage atenţia: “Dar cu mine ce faci?”, ea răspunde calm: “Cu tine e altceva”. Vorbă fără de nici un înţeles, dar caracterizând aşa de bine pe o femeie.
Încep eu:
— Într-adevăr, nu ştia nimic de ce se petrecea în jurul său. Inteligenţa lui mă covârşea de multe ori, constatam cu precizie, oricâte indulgenţe aş fi avut pentru mine, că are memorie mai bună, că sesizează mai uşor, logica e mai exactă. Lectura lui îmi apărea, oricât aş fi cetit şi eu, prodigioasă, şi totuşi, cu deplină bucurie, constatam în discuţiile noastre despre viaţă că-i conduc gândurile în voie, că-l pot minţi oricând, că eu ştiam în orice clipă exact tot ceea ce se petrecea într-însul (nu idei, ci sentimente), în timp ce îi rămâneam un străin. Deci aveam satisfacţia să-i produc unele nelinişti, pe cit putea el fi neliniştit, chiar dacă ele se cuminţeau iute. Slabă consolare, şi care nu-i făcea decât servicii (îl mai complica), dar nu puteam să mă opresc.
— De aceea nu-i de mirare că mi-a rămas un străin. Şi apoi, aveam aşa de puţin timp liber, tribunalul îmi lua tot timpul, câte douăsprezece ore din zi eram ocupată. Mâncam la prânz la ora două, trei, patru, în fiecare zi, altfel, şi puteam susţine toata această oboseală! Trebuie să presupun că în mine sunt focuri excepţionale. Când am văzut că el nu mă poate calma, ca să-mi ocup timpul în mod obligatoriu — căci literatura îţi permite toate libertăţile — am intrat la bancă. Se poate spune că am fost o funcţionară exemplară. Păstrez de acolo, până la mormânt, imaginea şefului meu, un bătrân cretin şi murdar, care mă tortura zilnic, pufăia tot timpul o ţigară proastă şi scuipa pe jos. Aveam un mijloc fericit ca ocupaţiile mele să mă scoată la aer: puneam sechestre. Nimeni nu va şti ce înseamnă a pune sechestre, cel puţin în primele timpuri, fără să fii o brută, şi oricât ţi-as explica n-o să ai decât o imagine teribilă, dar văzută pe gaura cheii. Ţi-aduci aminte de trucul îngeresc al lui Lesago în Diable boiteux ca să pătrundă în adâncul secretelor familiale? Eu mergeam şi mai adânc, în fiecare zi în altă parte, pe străzi de care nici nu auzisem în case cu forme neînchipuite. Astfel există în Bucureşti o casă în formă de vapor, locuită de un fost marinar. Este o grozăvie cum trebuie să porţi un om cu minciuni, în timp ce portărelul cercetează lucrurile. De altfel, faci progrese în psihologie. Mă pricepeam să profit de vanitatea fiecăruia, ca să sufere mai puţin, vorbind de lucruri cu totul fără legătură. La unul am găsit vizite şi gazda a întrebuinţat toate şireteniile ca să nu afle nimic musafirii de alături. Aiurea am găsit bolnavi şi în altă parte amor! Apoi obiectele pe care vor să le dosească, lacrimile ce curg ca să scape câte un obiect devenit deodată pentru ei de o importanţă extraordinară (poate că e o amintire scumpă, poate că numai îşi pierd orice raţiune în momentul acela). Desigur că mi-aş fi făcut capătul văzând acestea, dacă n-ar fi fost în mine un sentiment mai important decât mila: curiozitatea de a cunoaşte pe om. Veneam acasă şi găseam o bucăţică de friptură uscată de atâta aşteptare. Pe atunci venea şi el. Începeam conversaţia şi, cât mă ţineau puterile, voiam să profit. Aveam spaima mediocrităţii în care mă cufundam şi purtam chiar în servietă o carte. O citeam între două treburi, în tramvaie. El trebuia să-mi spuie ce citise, să-mi dea ample detalii despre ce nu mai aveam timpul ca să mă ocup personal. Îi plăcea să povestească şi-l ascultam ceasuri întregi. Şi dacă câteodată mă lăsam în voia lui, asta nu se cheamă dragoste: plăteam cinstit! Dar uneori, când eram obosită, adormeam brusc, cu toate că prin voinţă pricepusem clar tot ce mi se spusese până în momentul adormirii. Şi atunci, fără să-mi întrerupă somnul, pleca. Viky, din camera ei, nemaiauzind vorbă, venea, mă lua ca pe un copil şi mă punea în pat.
Şi atunci, în pat, începea pentru mine o existenţă fantastică. Nu eram nici trează, nici adormită. Adică, aveam prezente în mine, în acelaşi timp, locul unde mă culcasem, mobilele, toate preocupările pentru a doua zi, dar şi imaginam aventurile cele mai extraordinare, lucidă totuşi că totul este ireal. Şi ziua chiar, consideram momentele acestea drept singurele clipe de fericire. Totdeauna jucai un rol, şi dacă trează făceam tot ce puteam ca să te alung, noaptea te lăsam să soseşti şi să faci cu mine tot ce voiai. Dar nu tu întreg, aşa cum te-am cunoscut: acum nu mai exista nimic în tine din ceea ce am urât, egoismul, gândurile fără legătură cu mine. Păstrai numai ceea ce m-a subjugat, tandreţea, neputinţa ta de copil ce trebuieşte ocrotit (chiar dacă tot ceea ce îmi scapă din tine mă legase mai mult) şi o imagine dureroasă, obsedantă, slab, imaterial, cu ochii trişti, cu gura crispată. Atunci mintea mea te lăsa în voie să călătoreşti pe la ferestre, să te tângui chemându-mă, să te culci lângă mine, să mă iei în braţe şi să mă duci spre lună!
— Scumpă Ioana, nicicând n-a fost un dezastru mai mare ca al nostru!
— El n-are nici un contact cu realitatea, chiar dacă prin obiceiul de a-şi satisface imediat apetitul nu apare deloc imaterial sau dacă fizicul îl arată ca pe un om bine înfipt pe pământ: scurt şi bondoc, cu surâsul jovial, care marchează o eternă bună dispoziţie. Îţi închipui că nu puteam să iubesc un astfel de om, căci în dragoste fizicul joacă un rol important. Îl persecutau tot felul de probleme fantastice şi le povestea oricând cu un mare lux de amănunte. Avea o memorie admirabilă şi nu uita nimic. Deseori îmi vorbea despre nemurirea sufletului, de viaţa viitoare, de păcat şi ispăşire; în direcţia aceasta ne înţelegeam perfect, şi orice îmi spunea nu mi se părea imposibil. Scepticismul tău m-a îngheţat întotdeauna, puteam acum face construcţiile cele mai fenomenale. Credea în sfinţi şi în Dumnezeu, şi a fost un timp când mergeam săptămânal la biserică.
— Erai foarte păcătoasă, mă torturai şi mergeai să te rogi! Ce ridicol! Şi nici măcar nu încetai păcatul, ci treceai de la biserică la hotel. Tu îţi poţi găsi scuze, dar el ştia precis că faţă de mine era vinovat! În nevoia Ioanei de a merge la biserică se poate vedea ce uşor era influenţată, femeie prin excelenţă, şi toată cultura şi inteligenţa nu serviseră la nimic. Dar se pot vedea şi chinurile în care se zbătea şi căuta, oricum, o consolare. Din ziua întâia a revederii noastre, oricât de greu s-ar fi făcut împăcarea, nici nu i-a trecut prin minte să mai facă o rugăciune.
— Într-o zi, vorbind despre ce se va întâmpla cu noi după moarte, a spus de tine: “Sandu va deveni strigoi!” Cu toate că până în clipa aceea fusesem liniştită, am început să ţip! Aşa lovise de exact — din greşeală sau înadins — în imaginea ta din subconştientul meu. Au venit cu toţii, m-au calmat, m-au întrebat ce am şi le-am dat o explicaţie oarecare. Apoi s-au dus, mai înainte de a avea curiozitatea să priceapă ceva. Iubitul meu era un strigoi!
— Să-l fi văzut cum mânca! Se obişnuise să rămână totdeauna la mine la masă, neinvitat. Dacă ne găseam în stradă, mă grăbea să nu pierdem mâncarea şi atunci nu mai băga de seamă de ceilalţi, lua bucata cea mai bună, porţia cea mai mare. Când mai era cineva la masă la noi, surprindeam ochi ironici privindu-l, şi el nu observa nimic, căci era ocupat să vorbească şi să mănânce. Ce ruşine pentru mine! Vorbea tot timpul numai el, despre toate năzbâtiile din copilăria lui, ca şi cum asta ar fi interesat pe cineva. Căldurică, mâncare, femeie, găsise de toate în casa noastră. Putea în voie să se îngraşe. Şi totuşi, pretindea că pentru el realitatea nu există, că este prin excelenţă dezinteresat. Dar se califica la întâmplare, totdeauna cu complezenţe, cu titluri luate de prin cărţi, şi mai ales se echivala cu vreun erou rusesc. De tine a spus că eşti prea socotit, fricos, comod, şi-i faci impresia unui munte graţios cu flori la poale, apoi cu fagi şi brazi spre capăt şi cu zăpadă, iar după ce ai urcat anevoie şi eşti fericit de izbândă, căci te simţi puternic şi singur, în timp ce înaintea ta se desfăşoară minunile perspectivelor, descoperi, construit foarte confortabil, un restaurant.
— Şi el este, în vârful lui Jungfrau, un pissoir!
— Era un personaj deştept, dar destul de vulgar.
— Când ai şti ce vulgar era! Mi se crâncenă carnea când mă gândesc ce descoperiri am făcut în primele noastre întâlniri. Poate dacă aş fi fost la prima cunoaştere, m-aş fi consolat cu gândul că aşa sunt oamenii, dar te ştiam pe tine delicat, cum procedai într-o scenă, ce altfel devine oribilă. (De fapt, explicaţia era mai ales: pe dânsul Ioana nu-l iubea şi o indignau toate gesturile, la mine orice i se părea perfect.) Ca un animal, credea că totul trebuie făcut simplu, un act de care trebuie să profiţi cât mai copios. Şi-a făcut cu mine educaţia, şi acum, cu altă ocazie, se va prezenta învăţat de mine! Ce umilinţă pentru Ioana, aşa de mândră!
— Şi de ce n-ai plecat de la prima oară? (Aş fi suferit mai puţin?)
— Era prea târziu şi nu mai puteam da îndărăt; pornisem pe calea aceasta şi trebuia să o duc până la capăt, altfel totul purta numele de aventură.
Şi, orgolioasă, dar alături de plâns:
— Şi ştii că eu nu sunt în stare de aventuri!
— Voiam să mă vindec de tine cu orice preţ, am crezut că acesta este un mijloc. Tipul este inteligent şi am socotit că asta îmi ajunge. Dar îi lipseşte complect orice sensibilitate, habar n-are de ce se petrece în preajma lui. N-a priceput nimic din marea tragedie ce se desfă- şura lângă el. Credea poate că sunt o midinetă care vrea să se dea. Într-o zi, la hotel, plănuind să se apropie de mine, m-a găsit îngheţată, fără putere să fac un gest să-l primesc. S-a indignat cu o ridicare din umeri şi a început să se încalţe. Oh! ce groază a fost pentru mine atunci! M-am îmbrăcat în goană şi am pornit ca o nebună pe străzi, în timp ce el, transformat ca prin minune, se milogea după mine să-l iert. La urmă l-am iertat. Şi-a ţinut cuvântul să nu mai facă astfel de gesturi: după cum vezi, eram educatoare!
Conversaţii lungi, inutile şi care se termină cu epuizarea amândurora. Caut, ridicol, să descopăr un colţ din carnea ei neprofanat, căci ideea de “dragoste” e prea abstractă pentru chinurile mele, iar pe mine mă obsedează micile evenimente dintre ei şi, vizual, reconstitui scene în toate detaliile. Câteodată, sărutând-o intr-un fel neobişnuit, o iscodesc dacă celălalt o sărutase la fel, şi răspunsurile ei, evazive mă torturează. Dar nu poate să răspundă decât negând, căci în braţele mele uită tot ce s-a întâmplat cu celălalt sau îi e milă de întrebările ce nu pot fi consolate şi preferă să tacă. Totuşi, a încercat odată să-mi facă o bucurie: “Era groaznic de gelos că m-ai avut fată!” Această veste, în loc să mă bucure pentru o clipă, produse noi frământări căci presupunea că fuseseră scene între ei, discuţii aprinse, şi poate o consolare de a Ioanei spre el, inversă: “Dar asta n-are nici o importanţă“. Deci, între ei, o legătură mult mai febrilă, de veritabili amanţi, decât voia să mărturisească acum Ioana. Poate că şi uitase. Şi din moment ce n-o mai interesa chestiunea, se mira că mai insist eu. Deseori reflecta: “Ce deosebire! După despărţire, el parcă nici n-ar fi fost, şi dacă n-ai fi tu, nici nu m-aş mai gândi la viaţa aceea. În timp ce în orice clipă toată am fost impregnată de tine."
Nu pot scoate satisfacţii din felul cum mi s-a dat prima oară. A fost o scenă grotescă, de care nu pot să am nici o mândrie. Am spus câteva minciuni, căci mă forţase prin firea ei dublă, ce se dăruia şi în acelaşi timp pedepsea teribil, şi apoi au început anumite mângâieri mai avansate. Dar, după ce permisese aproape tot, s-a retras brusc şi a fugit, lăsându-mă ridicol. A doua zi m-a întâlnit pe stradă, a fost prietenoasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O nouă încercare s-a terminat tot aşa de stupid. După o zi, am găsit-o culcată, în lacrimi. (Locuia ca studentă într-o cameră din Bucureşti, rudele fiindu-i în provincie. După un an, Viky, ajunsă şi ea studentă, a venit să locuiască cu dânsa.) l-am vorbit, am consolat-o, i-am explicat, până ce într-un moment de desperare de a nu şti ce să fac şi din pricina nervilor încordaţi, am început să plâng; şi atunci s-a dat cu tot corpul, cu tot sufletul şi niciodată nu i-a mai părut rău de asta, oricâte lupte ar fi început între noi, oricâte reproşuri ne-am fi făcut. Transformarea ei se făcuse aşa de brusc, devenise deodată din rea bună, încât mă aşteptam ca nervii să reînceapă pe tema aceasta. Cum cunoştinţa noastră se întâmplase de-abia de o lună, deprinderile între noi nu se făcuseră încă şi posesia se îndeplinise înaintea atâtor alte familiarităţi mai puţin însemnate, dar necesare. Se întâmplase astfel între noi ce era mai grav şi continuam să ne jenăm pentru amănunte. Mi-aduc aminte de un detaliu fermecător şi amuzant totodată: exact peste drum de Ioana, fereastră în fereastră, locuiau alţii care puteau să vadă până în fundul camerei noastre, şi multă vreme întârziam să ne apropiem unul de celălalt — lungeam o discuţie ce nu ne interesa, când de fapt ne era dor să ne strângem — numai din pricină că nici unul din noi nu avea curajul să tragă storul.
Eu i l-am prezentat Ioanei. În ultimul timp scenele dintre noi deveniseră intolerabile. Urile, deznădejdile, patima se succedau neîntrerupt, fără nici o zi de linişte. Nu ştiam ce hotărâre să iau, prea slab ca să fug, prea nenorocit ca să rămân. Ca diversiune, i l-am prezentat, căci era inteligent, putea să o înveţe o mulţime de lucruri şi să aibă o înrâurire asupra ei, punând puţină ordine într-o minte aşa de chinuită. L-a preţuit imediat şi mi-a vorbit cu admiraţie de el. Îi dasem preocupări noi, dar dragostea subzista întreagă. Îmi amintesc odată când a venit Ioana să mă ia de la gară, cum făcea săptămânal. Era noapte frumoasă, şi am pornit spre Şoseaua Kiseleff. Acolo, pe o bancă, s-a strâns febril ca de obicei şi, în mijlocul unei discuţii aprinse, când ne dam raportul de ceea ce făcusem, mi-a anunţat: “Ştii ca prietenul tău m-a vizitat; e foarte drăguţ!” Vorbe fără nici o însemnătate. Chiar acum, după tot ce s-a întâmplat, îmi dau seama că Ioana a depins mereu de mine. Mai târziu (dar totul s-a întâmplat foarte iute), a început să-i descopere o serie de calităţi, pe care nu le găsea în minte, după cum la urmă, când au fost împreună, avea să insiste tocmai pe ce era comun între noi. în special îi exagera virtuţile şi îl admira ca pe un om de onoare, căci el ştia să-şi vorbească răspicat intenţiile fără ezitările mele dubioase. (Deziluziile Ioanei trebuiau să fie cu atât mai mari.) Într-o seară, ca să fie exactă la gară când plecam, a fugit într-o goană să se îmbrace, şi mi-a fost milă de inima ei, ce bătea ca a unei păsărici speriate. Cu un minut înainte de plecarea trenului i-am spus afectuos: “Ce bună eşti cu mine uneori şi alteori ce rea! Poate ne vedem prea mult, am pierdut orice sfială şi destăinuim tot ce gândim. Ce ar fi să amânăm revederea noastră cu o săptămână?” Ne-am înţeles. Totuşi, săptămâna viitoare speram să-mi iasă în întâmpinare la gară, după obicei, şi cum, negăsind-o, am suferit, m-am dus, cu toată umilinţa, să o văd. Mi-a trimis prin Helene câteva rânduri mânioase (după ce am sunat de mai multe ori.) Mă izgonea. Scrisoarea se termina cu: “Pentru că eşti un om care nu se poate ţine de cuvânt, totul s-a terminat între noi”. Astfel de scene grozave s-au mai petrecut, dar acum am priceput că a vorbit adevărat. Aveam intuiţia de importanţa ce o căpătase celălalt, chiar dacă ştiam ce puţin el se potriveşte Ioanei şi că nu va fi în stare să o facă fericită.
În seara aceea teribilă m-am îndepărtat încet de casa ei, am trăit intens fiecare pas făcut, mi-am întors ochii de mai multe ori, am privit pe cei câţiva trecători şi luna turburătoare, la colţul străzii am întârziat mai mult, şi numai după aceea am pornit definitiv, tragic, ca şi cum aş fi venit de la o înmormântare.
Spun:
— Am ştiut tot ce se petrecea între voi, căci mă vizita deseori. Puteam astfel şti ce se întâmplă, Nu-mi spunea nimic, dar mă pricepeam să-l descos, fără ca să aibă vreo bănuială. Îi pricinuiam nelinişti, imaginam evenimente, puteam să-l fac să creadă orice. Aveam imense bucurii ca să-l chinui, dar cine va şti febrilitatea mea bolnavă producându-mi astfel de satisfacţii? Eu rămâneam pe multă vreme distrus, în timp ce el se refăcea imediat, fie că — om sănătos — nu-l puteau multă vreme covârşi tristeţile, fie că tu, cu care se întâlnea curând, aveai să-l consolezi prin vorbe sau prin corpul ce-l îmbăta ca un vin. Discuţiile dintre noi evoluau în general asupra literaturii, dar fiecare ascundea alte emoţii, căci în fiecare vorbă sau gest ne cercetam, şi unul şi altul încântat de ce putea să-i ascundă celuilalt. El — bănuitor, gelos (căci ştia că succesul lui era aproximativ. Îi spusese Ioanei cu luciditate: “Dacă te-ar chema, te-ai duce la dânsul ca un câine!”), amical, deoarece se considera vinovat şi avea oareşicare remuşcări (ochii speriaţi, incapabili de a se preface, cu care primea anumite reflecţii ce puteau fi cu dublu înţeles, dar eu le atenuam imediat, de frică să nu priceapă ceva, şi apoi îşi produseseră efectul, neliniştindu-l), eu — crispat, gelos la culme, înfiorat în toată fiinţa, umilit, căci îmi închipuiam că celălalt mi se preferase fiindu-mi superior, dar satisfăcut că mă puteam juca în voie cu el, că în jocul acesta, cel puţin, nu era nici o îndoială de superioritatea mea, şi, în acelaşi timp, cu speranţa nebună că poate nimic nu e adevărat.
Sunt o mulţime de feluri de a putea primi muzica. Lui îi furnizează mai ales idei. Combătea cu vehemenţă pe Brahms, şi pentru a-l combate se găsesc teorii destule. Am cumpărat la patefon Concertul opus 77, pentru vioară şi orchestră, ca să-l conving că nu are dreptate, şi că primeşte prea iute păreri emise de alţii. Sau, mai ales, pentru a-l obliga faţă de mine şi a-i împiedica sau a-i întârzia, măcar, planurile perverse.
În curte, la miezul zilei, i-am spus o dată ca să-l încerc:
— Pentru mine, senzualitatea nu joacă rol prea mare.
— Ba eu sunt senzual!
Şi-l văd înfiorat, sclipind la soare, umflându-se: pe la începutul aventurii, pe când căpătase o femeie curată şi de familie bună, oricând la dispoziţie, după ce escapadele lui se făcuseră printre dame şi printre slugi.
— N-am noroc, îi spusei. Am avut o metresă care îmi făcea câte un copil la fiecare lună. Ce mai cheltuială!
— Drace!
Şi a plecat de la mine îngrijat, probabil să o întrebe pe Ioana şi să ia măsuri.
A primit în faţa mea un rest de bani la care nu se aştepta. Ce bucurie în ochi! Ca să aibă de hotel chiar pentru ziua aceea? Sau poate ea plătea...
Avusese obiceiul să-şi spele lenjurile la servitoarea mea şi continua la fel, poate pentru că nu voia să-l bănuiesc, schimbând ceva sau — ceea ce i se potrivea perfect — nici nu se gândea să aibă astfel de scrupule. Drept lângă mine s-au aşezat, într-o zi, cămăşile lui cu dungi verzi, albastre, roşii şi mai păstrând o urmă din mirosul corpului...
La “Carul cu bere” mi-am povestit toate durerile lui Radu. Radu este un adolescent, dar cu umerii destul de puternici ca să suporte o astfel de povestire. Tandru, fără întrebări iscoditoare, compătimitor. Căpătase obiceiul să mă caute săptămânal la gară, cum făcuse odinioară Ioana, şi venirea mea nu mi se mai arăta aşa de pustie, aveam pe cineva ca să mă sprijine. Cum îmi devenise imposibil să mai tac, confidenţele către el nu mi se păreau deloc ridicole. În timp ce, împrejur, chelnerii se agitau, clienţii se enervau aşteptând consumaţia sau plata, se intercalau strigăte din care nu puteai desprinde nimic clar, cu toate că cuprindeau toată atmosfera. În faţa noastră, berea din pahare pierduse spuma şi orişice tentaţie. Cum voi fi arătat la chip în clipa aceea? Ştiu că zâmbeam tot timpul.
Iar după ce Ioana mi-a spus, el a certat-o: “De ce i-ai spus? Habar n-avea!” Ce satisfacţie am avut pentru vorba aceea! Nici nu-mi închipuisem că poate să fie aşa de incapabil de a înţelege ceea ce se petrece în jurul lui! Liniştit, împăcat cu rolul lui, n-avea nici o grijă şi, dacă uneori se purta binevoitor cu mine, o făcea complect gratuit. Şi cum i se păreau toţi oamenii făcuţi după acelaşi calapod, a avut impresia că m-am prefăcut faţă de Ioana că ştiu tot. Într-adevăr, Ioana i-a mai spus:
— Ştia perfect totul.
— Se laudă.
Mă tângui:
— În timpul celor trei ani de despărţire ai devenit parcă o fantomă prezentă oriunde aş fi fost, orice-aş fi făcut, dar destrămându-se la orice tentativă de a o prinde. După atâta vreme fără nici o veste, nu mi se părea imposibilă o surpriză şi, dacă primeam o scrisoare, îngălbeneam. N-aveam curajul să mă uit la scrisul adresei, o purtam cu mine multă vreme şi, la urmă, după emoţii prelungite, vedeam că scrisoarea era din altă parte; ceea ce ştiam de la început, de altminteri. Dar niciodată n-am avut voinţa să privesc scrisoarea imediat şi să simplific atâtea presupuneri inutile. De ziua mea, când îmi venea un teanc de scrisori, telegrame, cărţi de vizită, iscodeam pe fiecare în parte, mă torturam pentru fiecare, şi apoi, după câteva zile, după ce parveneam să citesc pe ultima, redeveneam nenorocit, cu impresia că din nou va trebui să aştept un an. Sau pândeam la fiecare colţ de stradă, şi toate femeile semănau cu tine, de departe, dar apropiindu-se deveneau străine.
— Trebuia să fiu moartă pentru tine! De aceea nu ţi-am mai dat nici o veste.
— Totuşi, când ne-am întâlnit, erai chiar în centrul oraşului, şi nu te mai ascunseseşi.
— N-am mai putut lupta.
De ce atâţia ani voinţa ei n-a avut nici o ezitare, dar s-a destrămat deodată într-o zi — părându-i-se că orice luptă este de prisos — n-o să poată înţelege nimeni niciodată.
Am întâlnit-o chiar în centru, singură. Era firavă, cu obrazul supt, galben, cu pistrui mulţi: aşa o transformase munca istovitoare şi lupta din ea. Un pantof o strângea tare, şi ca să meargă îşi răsucea un picior, penibil. A început între noi o scenă artificială, căci vorbeam amândoi la întâmplare, în prada emoţiei, ne puneam întrebări neînsemnate, fără să înţelegem bine răspunsul, mergeam fără sens, spre Şosea. Distanţele deveniseră o jucărie de copil, căci nu aveam decât teama să nu apară colţul de stradă unde o să ne despărţim. Singur îmi spusesem dacă aş putea să o mai întreb numai dacă îşi aduce bine aminte de Tristan şi Isolda sau să o mai întreb dacă mai trăieşte căţelul ce-mi sta mereu în braţe! Şi atâtea alte curiozităţi neînsemnate, care în momentul suferinţii deveneau deodată esenţiale, se excludeau una pe alta, rămâneau singura mea preocupare pe care o extrăgeam din viaţă. Ceea ce era important, căci îmi cauza, de fapt, suferinţa, n-aş fi avut curajul s-o întreb. Nu ştiu cum ar fi primit întrebarea sau cum aş fi suportat eu răspunsul, dar neprevăzutul întâlnirii a simplificat, sau remuşcările ei au hotărât-o să-mi spuie la prima ocazie, chiar dacă după aceea spaţiul din nou s-ar redeschide între noi, şi de data aceasta până la moarte. De altfel, aşa cred că e întotdeauna, un secret trebuie să izbucnească o dată. Şi după ce te-ai ascuns ani de zile, ai luat toate măsurile să nu bănuiască nimeni nimic, te-ai torturat fără să cauţi nici o consolare în afară, ai acoperit neobosit cu noi văluri negre, deodată, fără rost, în locul cel mai nepotrivit, faci confidenţa totală. Aşa de mari şi de misterioase transformări se petrec în noi. Ioana a profitat de o vorbă inofensivă de a mea ca să spuie tot. Am întrebat-o:
— Şi dacă nu ai păreri rele despre mine, şi acum îţi pare bine că mă vezi, de ce ai rupt orice relaţii dintre noi, cât de rare, cât de oficiale?
— Vezi că s-a întâmplat cu mine ceva ce nu-mi da dreptul să te caut.
— Ce anume? (Cum n-am înconjurat după obicei întârziind?).
— Ştii că spre despărţirea noastră ai adus pe cineva în casa mea.
— Şi eşti metresa lui? (Încă nu fusese prea târziu ca să înconjur.)
— Da!
Un “da” neînsemnat, neschimbându-mi poate cu nimic înfăţişarea, dar conţinând în el toate chinurile noastre de ani de zile.
Nu m-am prăbuşit, n-am plâns, n-am îndepărtat deloc mersul conversaţiei, n-am comentat, dar în mine s-a desfăcut deodată o depresiune în care nu mai exista nici o încercare de a te împotrivi, când în sfârşit ţi-e egal totul şi accepţi orice, cu alt aspect decât ceea ce simţeam zilnic, fără frământările cunoscute, semănând a calm, ca o rană ce devine în culmea durerii insensibilă, şi atunci am putut să mă întreb, în faţa straniei mele stări, biată epavă umană care totuşi pe stradă salută uneori un cunoscut sau, traversând, aşteaptă să treacă un automobil ca să nu fie călcat, dacă nu cumva nu ştiusem nimic.
Şi iarăşi discuţia continuă neînsemnată, vorbe ce nu pot fi reţinute şi, uneori, tăceri nesemnificative, aproape plictiseală. Ne-am despărţit fără să ne mai promitem o întâlnire, căci nu-i vedeam necesitatea. Curiozitatea mea şi scrupulele ei fuseseră satisfăcute, nu mai rămânea decât să mă deprind cu noua stare de lucruri. Când s-a depărtat, am putut s-o privesc iarăşi în întregime, căci în conversaţie ochii nu o observaseră prea mult, şi mi-a apărut aceeaşi imagine cum o descoperisem pe stradă: slabă, tristă, obosită şi şchiopătând dizgraţios.
A doua zi m-am hotărât cu tot dinadinsul să mă vindec. Trăisem prea multă vreme singur, trebuia să ascult de sfaturile ce mi se dau şi să ies între oameni, oricât de prost aveam să mă simt. Mi-era teamă, căci nu puteam întreţine o conversaţie, sau, dacă mă căzneam, vorbele ieşeau nenaturale, şi oricâtă bunăvoinţă aş fi arătat, eram un om incomod. Această panică mi-a fost familiară întotdeauna, şi, mai înainte şi mai târziu, un amestec de timiditate, de neîncredere asupra importanţei mele, şi un cuvânt spus greşit mă făcea incapabil să mai continui, năruia toate intenţiile, şi mulţi mă puteau taxa sumar de “prost”. Şi nu o dată părerea asta abia mascată venea din partea unui om neînsemnat, a unui funcţionar interior, care îşi omoară anii făcând mereu acelaşi lucru la un birou, sau a unui comisar îngâmfat (citez un funcţionar şi un comisar fiindcă sunt exemple exacte din întâmplările mele nenumărate, înfipte în memorie pentru eternitate, să mă terorizeze). În momentele grave, această incapacitate de a evolua normal între oameni se accentuează. Trebuia să încep deci viaţa mea nouă printr-o luptă împotriva mea de alt ordin, care implica noi suferinţi, dar preferabile. Şi apoi, această luptă putea fi de folos, căci îmi distrăgea atenţia. In prima zi după întâlnirea cu Ioana m-am alipit de un grup de cunoscuţi care mergea să se amuze la Moşi. Mi s-au perindat în faţă turla dulce, roata norocului, animalele sălbatice, scrânciobul şi totodată chiotele, glumele, muzica stridentă şi conversaţia pe care trebuia s-o duc cu amicii mei, să fac haz de spiritele lor de oameni sănătoşi. Câte o secundă, îmi revenea chipul Ioanei trădătoare şi nefericită, dar mă forţam să-mi schimb gândul. Când m-am întors acasă, am găsit această scrisoare de la Ioana: “Poate îţi închipui cu ce emoţii m-am hotărât să-ţi scriu. M-am convins că amândoi sunteţi puternici, fiecare în felul său, şi niciodată nu voi putea avea nici o preferinţă. Amândoi îmi sunteţi necesari. Vei voi să redevii prietenul meu? Bineînţeles, mă voi transforma, şi nimic urât nu va mai fi între mine şi voi”... Scrisoare ridicolă. Am suferit mai puţin?
Misterul feminin...Nu este nevoie să asişti, cum am asistat, la întâmplări mari ca să te înfiori. În mijlocul conversaţiei celei mai tandre, când femeia este de perfect acord cu tine, şi aprobarea ei vine complect, fără să fii deloc vinovat, printr-o vorbă neprevăzută distruge construcţia tuturor planurilor. Nici măcar nu-ţi face vreun reproş, totul pare o întâmplare. Şi atunci, dacă eşti gelos, brodezi pe această vorbă şi te chinui. De la Ioana eram deprins să-mi vie ameninţările cele mai teribile. Mă înştiinţa deseori că se va da altuia. Nu trăgeam concluzii definitive, căci o clipă după aceea se alipea ca cea mai îndrăgostită dintre fete şi despre exploziile ei de mai înainte spunea: “Cum poţi să le iei în serios? Mi-era ciudă în clipa aceea pe tine!”. Se contrazicea mereu, căci depindea de cum îi apărusem în ultima clipă. Ar fi fost greu să-mi scot un portret din părerile ei, căci mă caracteriza nu prin mici nuanţe, deseori fără legătură între ele, dar întregind un om, ci prin însuşiri exact inverse, reduse la schema “eşti bun” sau “eşti rău”, susţinute totdeauna cu aceeaşi violenţă. Apostrofa însă cu atâta convingere, încât deseori te întrebai dacă nu are dreptate, indiferent dacă observai contradicţia, mai ales că temperamentul meu nu este în stare de nici o certitudine, orice definire mi se pare în acelaşi timp posibilă şi imposibilă şi n-am încredere în mine. Ioana, extrem de inteligentă, găsea caracteristici precise când nu erau instinctele ei în joc: o judecată de felul acelora pe care le aplica asupra unei cărţi.
Păcatul ei n-a schimbat-o deloc. Are acum noi sentimente, remuşcări, umilinţă, tragedia celor întâmplate, dar ele, deşi o complică, lasă să subziste ciuda ei pe mine, nu o îmbună. Reproşul pentru că nu o iubisem (singura cauză a tuturor celor întâmplate) a reînceput. Câteodată îşi aminteşte de câte o scenă nerezolvată odinioară, în care suferise mult, şi o continuă acum, vrând să pedepsească pe ceea ce fusese întrerupt atunci. Vorbe sau gesturi îndepărtate devin, în aprinderea ei, iarăşi vii, pe care trebuie să le explic şi să le scuz până la epuizare (pentru o zi, căci a doua zi totul reîncepe, până ce discuţia porneşte tot aşa de vehementă în altă parte). Şi despre viaţa noastră prezentă avem tot aşa de mari neînţelegeri, căci în clipe scurte de potolire a geloziei, când nu mă doare nimic şi mă cred vindecat, cu toate că experienţa m-a învăţat că totul nu se datoreşte decât unei ciudăţenii a naturii unei acalmii trecătoare, şi chinul va trebui să reînceapă, redevin cel pe care îl cunoscuse odinioară Ioana, uşuratec în ceea ce o priveşte, plictisit, fără să-mi mărturisesc plictiseala, dar trădându-mă prin neastâmpăr şi prin planuri — cu aspect inofensiv — de a varia atmosfera portului şi de a vizita Cavarna. Alerg la tot felul de şiretenii ca să plec, îndelung pregătite, stângace, căci nu sunt naturale, şi vizibile perfect pentru firea bănuitoare o Ioanei. Atunci izbucnesc certuri puternice ca şi odinioară, constat că nimic nu s-a schimbat şi că păcatul n-a avut cel puţin meritul de a o potoli puţin.
Cu infinită ciudă, îi simt despotismul, şi mi-e scârbă de mine că nu am avut curajul să mă degajez, să plec. Plimbarea pentru câteva ceasuri la Cavarna devine obligatorie, căci îmi permite să cred că mai am oarecare libertate (aşa de umilă, că-mi dam seama de asta), şi după o escapadă de câteva ceasuri pe uliţe umile, satisfăcut de curajul meu, neliniştea să nu se fi întâmplat ceva Ioanei mă invadează tot mai mult, şi o pornesc înapoi spre port, mai înainte de ora ce mi-o fixasem, grăbindu-mă tot mai mult pe drum, şi ultimii paşi făcându-i alergând. De obicei, în astfel de clipe o găsesc străină, fără să fie duşmănoasă, dar nici prietenă, ca şi cum suferinţa ei devenise prea mare ca să mai aibă nevoie de agitaţii.
În mânia împotriva mea, pierde orice control al vorbelor, mă pedepseşte cu orice simte instinctiv că m-ar îndurera mai mult, şi nu o dată, în plină vehemenţă m-a comparat cu celălalt, cu toate că din pricina celuilalt fusese nenorocită o clipă mai înainte; ne găseşte la amândoi acelaşi egoism bărbătesc sau alte asemănări, atrage şi asupra mea unele cuvinte rele pe care de obicei le aplică numai lui, şi atunci izbuteşte să mă facă iarăşi nefericit, gelos, să-mi alunge tot calmul care i se păruse că mă îndepărtează de dânsa. Reîncep iscodirile mele, deznădejdea ei şi împăcarea de la urmă. Astfel, trecutul şi prezentul se suprapun în viaţa noastră, iar gândul la viitor vine foarte rar, căci suntem prea preocupaţi de ceea ce se întâmplă; viitorul nu apare decât ca să ne dea o crispaţie în plus, şi dacă uneori totuşi spunem:
“când” vor trece toate acestea şi vom fi “fericiţi”, nu ne facem nici o iluzie că ar fi altceva decât o poveste irealizabilă de a adormi copiii şi că putem adăuga, în cazul acesta, planurile cele mai neverosimile. Dar ele nu par ridicole, căci se potrivesc cu fantastica noastră existenţă, cu atâtea întâmplări şi suferinţe pe care le desăvârşim, fără ca altcineva să poată pricepe logica lor.
Dacă aş fi pictor, aş picta — şi aş fi ocupat pentru toată viaţa — întregul port Cavarna, casă cu casă, fiecare ungher. Aş încerca să refac pe pânză întregul miragiu. Şi pe cei câţiva oameni de aici. Nimic nu mi se pare de prisos, orice detaliu îmi produce emoţii. Cu toată splendoarea soarelui răsfrânt pe mare, pe petricele, pe lut, totuşi, aş putea întrebuinţa cât de mult culorile sumbre. Fiecare tablou va trebui să plângă. La Balcic, graţie, capriciu, prea multe podoabe adunate. Aici numai câteva linii dure, ca şi cum adevărurile esenţiale se exprimă simplu, fără contorsiuni. Dar în timp ce la Balcic sesizezi în scurt timp toate frumuseţile, la Cavarna, în primul moment, nu observi nimic, şi numai mai târziu începi să te împregnezi de atmosferă, să capeţi parcă un viţiu. Uneori, în mijlocul nopţii, am impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu.
Orice preocupare, cât de, neînsemnată, este aici îndreptăţită. Mi-am pierdut o dimineaţă întreagă ca să culeg scoici; mă bucuram la orice descoperire mai însemnată şi mereu alegeam alt amic din Bucureşti căruia să i le duc. La urmă, am pus scoicile pe marginea ferestrei şi a dispărut farmecul care îl avuseseră în nisip. De câte ori închideam sau deschideam fereastra, pierdeam câteva, şi mă întreb până la urmă ce va mai rămâne din ele. În orice caz, e ridicol să le duc cuiva. Timp de câteva ore am crezut că ar fi normal să fac aşa.
Corăbiile cu mărfuri ne vizitează foarte rar, iar cele cu excursionişti niciodată. Vameşul n-are mai nimic de lucru. În portul acesta orice muncă stagnează, iar hambarele pline sunt de folos numai pentru şobolani. O dată a sosit o corabie mai mare, care câteva zile a rămas în faţa Cavarnei (corăbiile nu se pot apropia prea mult de ţărm) ca să încarce grâne, să le ducă la Constanţa. Hacik ne-a spus că cunoaşte bine pe comandant şi ne-a sugerat c-am putea face drumul până la Constanţa, să rămânem acolo o zi, şi cu aceeaşi corabie să ne întoarcem. Hacik era încântat că ne poate face un serviciu, iar pe comandant conta aproape sigur. Şi într-adevăr, curând, ne-a adus acceptarea comandantului. Trebuia, să plece pe la zece seara, deci plecare de noapte misterioasă, şi cu atât mai atrăgătoare, iar în ziua ultimă n-am vorbit decât de călătorie, am scos hainele bune ascunse într-un geamandan, am cumpărat provizii, am făcut planuri pentru Constanţa, care, văzută din singurătatea Cavarnei- Port, face impresia unui oraş foarte important. Hacik se agita mai mult ca de obicei, ne vizita pentru o minută la fiecare ceas ca să ne aducă noi veşti bune, era fericit. Bineînţeles, Charles, care nu plecase încă venea cu noi. Charles găsise o ocazie şi venise la noi numai pentru o zi, probabil ca să aplice o mică lecţie Arabellei, cu care se certase la toartă. Pe Arabella părea că o uitase complect, şi numai Ioana îşi mai aducea aminte uneori de ea (se temea să nu i se întâmple la fel?) căci probabil că trebuie să se fi simţit, aşteptând zilnic, foarte nenorocită. Acum Charles era gata să plece mai departe, şi s-ar fi dus cu o ocazie până la capătul lumii, fără să-l reţie nici un scrupul. Dar nici noi nu-l grăbeam să se întoarcă, fiind mai puternică dorinţa egoistă ca să avem un tovarăş agreabil în plus. La ora zece eram cu toţii pe ponton, felinarele abia se luminaseră. Hacik ne spuse că aveam să aşteptăm pe comandant, care trebuia să sosească din Cavarna. Dar nu eram singuri. La uşa unei magazii mai apărură câţiva călători: erau cu toţii invitaţi de Viky, fără ca să ne anunţe şi pe noi şi fără să fi vorbit cu comandantul pentru ei. Şi când am certat-o pe Viky explicându-i că nu avea dreptul să facă invitaţii unde era ea însăşi invitată, şi că aveam teroare văzând străini în tovărăşia noastră, a replicat:
— N-o să spuie nimeni nimic, lasă că vorbesc eu.
Erau două grupe distincte şi Viky făcea naveta între ale, la fel de zâmbitoare. Hacik era încurcat simţindu-se iresponsabil, dar râdea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi atunci începu o aşteptare enervantă, o curgere înceată a minutelor, o atenţie încordată, doar vom auzi vreun zgomot de automobil dinspre drumul de la Cavarna care să anunţe venirea comandantului, o discuţie în toate chipurile asupra cauzei întârzierii, uneori glume care nu exprimau decât nervi, în timp ce Hacik, nenorocit, nu-şi mai găsea loc, iar comandantul lua aspecte fantomatice, mereu alta îi era înfăţişarea. Pe la ora unu ne-am dus la noi, căci bătea vântul rece, şi a, rămas Hacik să pândească şi să ne cheme. După alt timp am adormit cu toţii pe câte un colţ al patului. Pe la patru dimineaţa m-am trezit, m-am dus la ponton şi am găsit pe Hacik, singur de veghe, tremurând în haina lui subţire. Nu puteam să-l hotărăsc să plece la culcare, cu toate că noi nu mai eram amatori de mers. Dar el a mai rămas să mai aştepte un ceas. A doua zi la opt, când ne-am trezit, corabia abia plecase, se mai vedea o umbră la orizont.
— Se poate, spune Ioana, să fi fost nedreaptă cu tine, să te fi chinuit să-ţi fi distrus viaţa, dar un adevăr se desprinde sigur: eu te-am iubit, şi tu nu!
Cuvintele acestea sunt urmate în chipuri diferite, de acceptare sau de revoltă. Uneori adaugă: “În definitiv, tu ai făcut enorm de mult pentru mine, căci nu te obliga nimic să faci ceva, m-ai suportat, orice nervi aş fi avut”. Şi altă dată: “Îţi închipui, ce deznădejde e mai mare decât a iubi fără să fii iubit?” Şi atunci eu ripostez, refăcând astfel atmosfera din Adolphe (carte, care, împreună cu L’Amoureuse a lui Porto-Riche, se găsea deseori în discuţia noastră. Ioana afirma că ni se potrivesc.) “Dezastrul este şi mai mare pentru cel iubit!"
Dar, rămas, singur, simt că vorba mea mai mult serveşte de pedeapsă, căci Ioana îmi tulburase calmul la care îmi făcusem iluzia că aş putea ajunge, cu toate că experienţa mă învăţase că orice s-ar întâmpla n-aş putea fi calm şi că pretexte voi găsi întotdeauna cele mai neînsemnate nemulţumiri se vor mări suficient ca să-mi devie insuportabile, Atunci mă întreb întrucât Ioana avusese dreptate. O iubisem sau o iubesc pe Ioana? Se poate da o definiţie a dragostei? Îmi fac socoteala la câte n-aş face sau n-aş renunţa pentru Ioana. Şi cu toate că frământările dintre noi îmi iau tot timpul, şi întrebuinţez toate şireteniile ca să aflu un detaliu pueril din viaţa ei trecută, totuşi, simt în mine nostalgii după altă lume şi alte locuri şi regretul de a-mi fărămiţa timpul inutil. Am impresia că dacă ar sosi o corabie, oprită o clipă din voiajul ei la capătul lumii, şi m-ar chema şi pe mine, n-aş avea nici o ezitare să mă urc şi aş fi mai vindecat la fiecare kilometru de distanţă. Am un dor de ducă, o frenezie după orizontul îndepărtat, care îmi îmbolnăveşte toate fibrele şi mă face să mă simt nenorocit, orice s-ar întâmpla cu mine. Dar ajuns departe, de unde pot să ştiu întrucât m-aş calma? Orgoliul meu e mai presus de dragoste, căci observam odinioară perfect îndepărtarea Ioanei, importanţa ce o căpăta celălalt în ochii ei şi nu făcusem nici un gest de apărare. Reîmpăcaţi, constat acelaşi lucru: că dacă continui să nu am mai multă energie şi să tac toate nemulţumirile, să nu încerc să o clarific pe Ioana şi să o conduc ca pe un copil, dânsa va pleca din nou, fantezia ei va imagina noi posibilităţi de răzbunare şi încercarea unei noi existenţe în afară de mine.
Şi frica de ridicol e mai presus de dragoste. N-aş suporta nimic pentru Ioana, prin care să devin spectacol amuzant, cu toate că de atâtea ori mă simt ridicol şi ar trebui să mă deprind. Dar este înspăimântător când aş încerca să înşir tot ceea ce n-aş face pentru Ioana şi când o văd alipindu-se cu patimă de mine, fiind în stare de orice nebunie i-aş cere, mă torturează remuşcările şi găsesc că n-a avut noroc. Şi deoarece îmi pun atâtea întrebări, este un motiv suficient să mă conving că dragostea mea nu e extraordinară, dar aceste întrebări le-aş aplica oricărui eveniment ce s-ar întâmpla cu mine, pentru că este o caracteristică a minţii mele de a nu savura în voie o clipă de fericire, fără ca în acelaşi timp să o examinez, să-i precizez limitele, să mă doară încetarea ei fatală în viitor. Dar dacă în dragoste mă găsesc neînsemnat, depăşit de toată omenirea, în nefericirile din pricina dragostei mă consider unic, căci nu sunt în stare să mă refac, să lupt contra acelei stări, şi chiar mă complac astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi sunt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur, care se înspăimântă de atâta singurătate funebră. Despărţirea de Ioana a cauzat cea mai fantastică existenţă, în care conturul dintre realitate şi vis dispăruse cu desăvârşire, mintea crea fantome şi credeam în ele, cu toate că ţineam minte că eu le-am născocit, şi după trei ani de zile nu se ameliorase nimic, căci numai întâlnirea mea cu Ioana pusese capăt acelei stări. Şi în portul Cavarna, din pricina Ioanei, mă chinui ziua şi noaptea, şi uneori când valurile mai puternice bat în ponton, îmi vine să urlu o dată cu ele. Exclamaţia Ioanei “nu m-ai iubit”, nu o voi putea rezolva niciodată.
Diferenţa între dânsa şi o femeie obişnuită este că, pe când aceasta se contrazice nuanţat, Ioana se contrazice cu violenţă. Mizeria şi orgoliul ei. Este rar să vezi o femeie apărându-şi o părere (artistică, sau literară, sau despre dragostea ei) cu atâta înverşunare. Dar câteodată contrazicerile sunt aşa de vădite, că te minunezi că pot să vie de la cineva inteligent. Într-o zi, un negustor ambulant i-a vândut un parfum admirabil. Deseori ne emoţionam de parfumul delicat şi ne felicitam de afacerea excelentă. După un timp însă, făcând din nou aluzie la calitatea parfumului, Ioana a protestat vehement: “Dar e oribil, ne-a înşelat negustorul”. Nu-şi schimbase singură părerea, ci fusese influenţată de vreo cunoştinţă a cărei neînsemnătate era ridicol să influenţeze pe Ioana. Şi nici nu-i trebuise un argument. Fusese de ajuns ca acea cunoştinţă să strâmbe puţin din nas: “Nu miroase frumos parfumul!” Şi dacă dintre o mie de contradicţii, uitate după ce mă supărau, păstram numai contradicţia cu parfumul şi făceam un simbol pentru ce era aşa de des pretext de discuţii, Ioana se enerva, găsea explicaţii şi mă făcea meschin să insist pe un fapt fără importanţă. Şi, într-adevăr, era meschin să aleg dintr-atâtea motive grave pe unul pueril, dar nu mă pot controla în înlănţuirea pretextelor de chin, şi reîncepeam acelaşi reproş.
Ioana este extrem de influenţabilă şi, dacă în gusturi asta nu are o prea mare importanţă, în părerea ei despre oameni rezultatul e dezastruos. Fiecare om devine pe rând, pentru ea, admirabil sau nesuferit, totdeauna excesiv, şi nu-ţi permite să o contrazici. Cu toate că se înşelase, tot nu are îndoieli. Câteodată acelaşi om suferă mai multe transformări. Aşa a fost extraordinar celălalt şi acum nu-l mai poate suferi, în timp ce cu mine s-a petrecut invers, ca şi cum am fi în două talere pe care Ioana le ridică şi le coboară pe rând. Şi când Ioana mă învinovăţeşte că nu am încredere în ea şi că i-am distrus orice fericire, infiltrându-i îndoiala şi oprind-o de la orice decizie, fărămiţându-i avântul, gândesc că are dreptate, căci, într-adevăr, aşa e firea mea pe care o aplic tuturora şi mie îndeosebi şi mă împiedecă să izbutesc ceva până la capăt. Dar mai gândesc cu ciudă că o credinţă a ei nealterată deloc de mine — căci eram prea orgolios să o fac — ne distrusese fericirea: credinţa în virtuţile celuilalt.
Ioana mea deşteaptă... E uimitoare pasiunea pe care o pune pentru cine ştie ce lectură. Atunci nu mai există nici o altă distracţie, fuge de lume, nu o interesează nimeni, nu o importă hainele cu care se îmbracă. Creionul nu o părăseşte, căci adnotează fiecare rând şi nu-şi permite nici o superficialitate. Discuţiile cele mai aprinse, chiar pentru motive sentimentale, sunt extrem de interesante, la fiecare moment face observaţii asupra vieţii şi asupra omului, care pot fi false, dar care îţi sugerează o mulţime de rânduri. Pentru susţinerea lor, Ioana îşi pune tot sufletul, se consumă, aşa că, privind-o, îmi spun că am avut norocul să mă iubească o femeie excepţională şi că graţie ei am învăţat enorm de multe lucruri, mi-am înmulţit aspectele pe care mi le oferă viaţa şi am descoperit sensuri adânci, care fără ea mi-ar fi rămas necunoscute. A luptat cu dânsa (căci se numeşte luptă îndelungatele noastre neînţelegeri şi veşnica veleitate de a învinge, a pleca dacă nu se poate învinge altfel, ca să te întorci în acelaşi timp învins şi învingător) e o supremă satisfacţie pentru orgoliu (dar lipsită de umanitate, căci ne distruge pe amândoi), o convingere nemărturisită că am un noroc rar în chiar necazul meu, că soarta mi-a făcut o mare cinste de a mă considera demn de a-i fi Ioanei inamic, şi o schimbare de tactică, lăsând-o în voia ei, de pildă, ar semăna cu o laşitate, cu un semn că sunt un om mediocru, voind să-mi asigur o pace burgheză. Sunt multe cauzele că nu pot trăi fără Ioana. Dar cea mai mare: din orgoliul de a nu apărea în faţa mea bicisnic. Ioana a remarcat: “Ce ciudat! ne iubim aşa de mult şi totuşi suntem mereu în luptă unul cu celălalt. După atâtea grozăvii, am putea înceta lupta şi mai bine să fim veritabili prieteni. Suntem destul de firavi şi avem amândoi nevoie de pace”.
Gândesc: “Tot răul pe care mi l-ai făcut poate să rămâie nepedepsit? Această luptă e ultima satisfacţie ce mi-a mai rămas."
Dar nu sunt numai eu vinovatul neînţelegerilor.
S-a petrecut o scenă intre noi care mă face să mă gândesc dacă nu cumva trebuie să procedez altminteri cu Ioana. De obicei îşi susţine o idee cu violenţă, observaţiile mele o întărâtă, şi, când o văd din ce în ce mai istovită, mi-e milă, îi dau dreptate, îmi iau toate vinele asupra mea şi caut să o împac, îndurerat că mă umilesc, dar preferând orice chinului ei, pentru clipa aceea, căci mai târziu o să încerc să-mi răzbun umilinţa (fără rezultat, căci, scena o să se repete identic). Mă tem să nu se întâmple o nenorocire, căci o cred în stare de orice. O dată n-am împăcat-o. Cu orice risc, am părăsit-o şi m-am dus la plajă. Eram aşa de nenorocit, că devenisem insensibil, pentru ce s-ar întâmpla şi în aceeaşi clipă, lucid, eram încântat de această insensibilitate, căci îmi dădea o forţă pe care nu o avusesem până atunci. Jucau valurile înaintea mea şi le urmăream ca şi cum jocul lor ar fi fost singura preocupare ce-mi mai rămăsese. Şi atunci am auzit lângă mine, fără să mă aştept, o voce emoţionată spunând:
— Iartă-mă, Sandule, am fost rea!
Fără explicaţii, s-a lipit lângă mine, mi-am trecut mâna de-a lungul mijlocului, mi-am alăturat obrazul şi am rămas acolo, în faţa mării, multă vreme, până noaptea târziu, fără să îndrăznim să întrerupem vraja cu vreun gest.
Dar n-am mai putut face la fel ca atunci, căci prima oară fusesem deplin sinceri, şi mai târziu ar fi părut că întrebuinţez un procedeu care îmi reuşise, şi n-aş mai fi cauzat nici o transformare în Ioana. De altfel, Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii, le fac numai din sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui simt cele mai multe greşeli, de a pricepe ceva din toată tragedia care s-a întâmplat cu mine, căci parcă destinul meu e să merg într-un palat fermecat, dar fără nici o lumină. Aceeaşi iluzie a mea, de totdeauna, că dacă aş clarifica, aş fi fericit.
Fuge de oameni, nu poate suporta pe proşti. O enervează bărbaţii făcuţi numai ca să fie cavaleri, şi, de altfel, nimeni nu încearcă să fie curtenitor cu ea, căci ea ironizează la prima ocazie, şi apoi nici ironia nu o continuă prea mult, neinteresând-o deloc partenerul. Principial, femeie adevărată, ar vrea să fie frumoasă, elegantă, să placă. Se gândeşte multă vreme la aranjamentul unei rochii, dar dacă se găteşte, e suficient ca un mic detaliu să nu-i placă şi să nu se mai intereseze. Un succes o încântă, dar mai mult ca să-l aflu eu, ca să mă convingă pe mine de valoarea ei de femeie. Viky se pricepe să farmece, să ducă o conversaţie cu mai multă lume deodată, să fie caldă în orice vorbă spusă şi atentă faţă de toţi. Cavalerii lui Viky, care fatal nu se găsesc prea departe de Ioana, se mulţumesc să fie politicoşi cu Ioana, dar numai cu ea nu s-ar putea înţelege. O femeie a cărei singură virtute este feminitatea nu mă interesează multă vreme. Viky rămâne tot timpul drăguţă, Ioana apare pe rând frumoasă şi urâtă, parcă fizicul ar fi o reflectare a caracterului ei instabil, evoluând intre extreme. Totul depinde de liniştea mai îndelungată sau de oboseala ce o face străvezie. În momentul supărării devine slabă de tot, capătă riduri pe faţă, vânăt împrejurul ochilor, pistrui mulţi, iar mişcările sunt fără graţii. Dar uneori apare minunată cu profilul ei perfect de statuie greacă, fruntea limpede şi mare sub arcurile sprâncenilor, ochii profunzi, dar potoliţi, fără nimic turbure în ei, gura tăiată de un mare artist, părul bogat, încadrând-o superb. Şi o siluetă elegantă, înaltă, subţire, pe care o prinde admirabil negrul, şi căreia i s-ar potrivi rochiile unei regine. Apariţiile Ioanei sunt uneori uimitoare (dar eu o prefer altminteri, căci de prima imagine, a Ioanei nenorocită, mi-e milă cumplită, iar de a doua mă simt umilit, îndepărtat; când o găsesc fără să se fi aşteptat, şi atunci se bucură toată, se grăbeşte spre mine, o incomodează amuzant vreun pachet pe care îl are în mână, mă sărută fără să-şi dea seama dacă e cineva de faţă, şi întreg sufletul ei e la suprafaţă, mică provincială, după moda veche, naivă şi fermecătoare, ca un obiect vechi păstrat bine în fundul unui scrin). Se entuziasmează pentru oamenii nefericiţi, cu un zbucium sufletesc în ei. Dar, până la urmă, constată că se entuziasmase prea iute, căci rar se găsesc nefericiri veritabile, fără o mare doză de trişare în ele. Da altfel, oricum s-ar fi prezentat noul ei favorit, nu are nevoie de prezenţa lui. E suficient ca să cunoască doar câteva date, şi apoi să brodeze singură pe ele. Şi aşa, oamenii îi devin nişte construcţii personale. A fost o bucată prietenă şi cu doamna Ghiga. Doamna Ghiga face parte din marea boierie (şi asta îi mângâia Ioanei vanitatea) şi e încă foarte frumoasă, cu toate că se apropia de cincizeci de ani. Rar am cunoscut o persoană mai artificială decât doamna Ghiga, mereu încercând să placă, suspinând şi împărţind mici răutăţi. Nu e veritabil rea, căci în loc să aibă aventuri, a purtat-o pe Ioana după ea tot timpul, la ceaiuri, la muzee. Mai mult o inconştientă. Îi place să vorbească mereu de frumuseţea ei sau să critice vreo cunoştinţă. Probabil că romanul dintre mine şi Ioana a interesat-o enorm, a făcut tot felul de tentative ca să afle detalii, dar Ioana n-a fost prea vorbăreaţă, nu atât din grija de-a ţine un secret, cât din amuzamentul văzând-o pe cealaltă curioasă zadarnic. Am întâlnit-o pe doamna Ghiga în timpul cât eram despărţiţi; nu-şi mai putea ţine curiozitatea ca să afle noutăţi şi nici măcar nu şi-a mai început întrebarea cu o conversaţie piezişe după obicei, ca să-şi mascheze gândurile. Eram la Operă, şi ca să mă duc la locul meu trebuia să trec pe lângă ea. M-am prefăcut că nu o văd, dar m-a chemat dânsa, fără să bage de seamă că rolul ei de mare aristocrată nu se potrivea cu chemarea: “Nu mă mai cunoşti, domnule Sandu?” Ştiam ce va veni imediat şi, fără să pot să o opresc, speram să înconjur conversaţia până ce va începe spectacolul, ceea ce trebuia să se întâmple în câteva clipe. Dar doamna Ghiga, care văzuse că nu are timp de pierdut, m-a şi întrebat: “Te-ai consolat de Ioana?” Ce dureri a răscolit în mine întrebarea aceasta! N-am mai priceput nimic din Parsifal. Cum simţeam prezenţa doamnei Ghiga în apropierea mea, am plecat la mijlocul actului. Pe drum, mergând în neştire, mi-am dat seama ce epavă omenească devenisem.
În lipsa mea, Ioana a fost de multe ori în tovărăşia acestei doamne superficiale şi insuportabile. Nu era nici o potrivire între ele. Ioana mi-a dat explicaţii:
— Îţi dai seama cât eram de nenorocită?
O distracţie a mea în portul Cavarna e să-mi ţin echilibrul pe una din şinele vagonetului (nu-l văd niciodată) ce duc până la capătul unui ponton. Încerc să fac cât mai mulţi paşi, dar după puţină vreme îmi alunecă piciorul. Câteodată Ioana se ia la întrecere pe cealaltă şină, şi numărăm paşii făcuţi de fiecare. Viky s-a distrat văzându-ne şi chiar a inventat un joc, la care au luat parte toţi cavalerii ei. L-a adus şi pe Hacik. A fost o întrecere generală. Am uitat complect, pentru ora aceea, prezenţa mării din faţă şi a necazurilor. Vindecarea devenise posibilă. Atâtea argumente fuseseră inutile, şi părea îndestulă tor, măcar pentru acum, un joc inofensiv.
Muzica a jucat un mare rol între noi. Eram pasionat pentru sunete şi am voit să o învăţ pe Ioana tot ce ştiam şi tot ce mai aflam. Cum educaţia mea începuse de mult, ea a învăţat deodată numai operele bune, a cunoscut pe Debussy, înainte de a fi auzit pe Puccini. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în literatură, unde a gustat pe Racine, înainte de a se fi emoţionat de Henri Bataille. Avusese norocul unui profesor bun, pe care nu-l avusesem odinioară eu, şi pierdusem mult timp ca să am curajul să cred că anumite opere sunt proaste, indiferent de admiraţia ce o au încă pentru ele unii critici cunoscuţi. O bucată de vreme, la începutul iniţierilor, cunoştea la întâmplare numai opere bune, aşa cum îmi sugerase cine ştie ce preferinţă sau întâmplare, căci n-aveam răbdare să-i fac un plan. Anumite bucăţi neînsemnate, dar esenţiale pentru început, i-au rămas totdeauna necunoscute, şi când a vrui totuşi să se apropie de ele, era prea târziu ca să le mai suporte. Aş vrea să conving pe toţi cum se pricepe de bine să judece o operă literară, fără influenţa nimănui, neputând să-i schimb părerile, şi ce patimă pune să-ţi demonstreze adevărurile descoperite de ea. Minunatele ceasuri petrecute cu ocazia unei discuţii asupra literaturii, muzicii, vieţii!
Ioana e cel mai priceput critic al meu, de la intuiţia căruia am învăţat atât de multe, egalul meu în atâtea preocupări subtile şi, când am eu dreptate, sunt mândru ca de o victorie, iar alteori trebuie să accept concluziile ei, cu teama de ceea ce crede despre mine. Sunt convins că a sta de vorbă cu o femeie ceasuri întregi ca să-i explici o nuanţă a unui personagiu racinian este cu totul excepţional şi, în orice caz, cred că nu se mai găsesc doi îndrăgostiţi având astfel de preocupă ri, susţinute cu atâta răbdare şi pasiune. Pentru cei mai inteligenţi, care pun mare entuziasm în chestiuni tot aşa de importante, Racine rămâne un inactual, iar noi, preferând pe Racine, ne îndepărtăm şi mai mult de ceilalţi. Ioana explicându-se prin Hermiona, dând în mijlocul unei analize personale un argument luat din psihologia fecioarei imaculate, apare şi mai ireală pentru cineva care ar cunoaşte-o. Dar eu nu înţeleg decât viaţa aceasta. La primul spectacol al lui [ I]Tristan şi Isolda[/ I] vibram unul lângă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercând să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lângă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tânguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime. Excesul pe care îl făceam însă de muzică o obosea până la urmă. Nu-mi dam seama exact cât era de periculos pentru sănătatea ei, şi, mai târziu, când am devenit mai intimi, avea să mi-l reproşeze. Dar în aceste reproşuri era mai cu seamă gelozia de a-i prefera o fiinţă nouă, muzica, contra căreia nici nu putea să protesteze, iar eu profitam de muzică pentru că mă puteam retrage în mine, pentru a nu mi se mai părea că ceea ce-mi este mai intim a fost invadat de un străin. Şi avea dreptate să găsească atâtea pericole în muzică, căci în muzică îmi găsisem singurele consolări. În despărţirea noastră, Ioana, prin muzică, se simţea mai aproape de mine şi dacă din întâmplare (căci ocolea) îi apărea vreo temă, cum ţi-ar ieşi o fiinţă încântătoare pe neaşteptate, o floare într-un loc pustiu, atunci, uitând toate urile, raţionamentele, convingerile, ar fi pornit cu orice risc la mine.
Şi când gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încerc să reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face, esenţialul rămâne intact. Ioana mi-a spus singură adevărul, numai pentru că firea ei era loială şi se socotea legată faţă de dragostea noastră veche să nu-mi ascundă nimic. Şi întârziase mărturisirea numai pentru că nu stinse procedeul prin care să mă anunţe. (O scrisoare deodată ar fi fost caraghioasă. Şi apoi, se temea de efectul ei asupra mea de la distanţă, căci de la distanţă îţi închipui tot felul de grozăvii, pe când alături vezi că vecinul tău suportă, oricât ar arăta de nenorocit. Sau, în cel mai rău caz, când vezi că produce efecte dureroase, atenuezi adevărul. În acelaşi timp, celălalt o implorase să nu-mi spuie nimic, dând ca motiv că m-ar face prea nenorocit inutil. De fapt, acest motiv conta chiar pentru el, căci avea o oarecare milă, dar i se mai adăuga şi laşitatea celor ce aveau să se mai întâmple între noi, căci se deprinsese să mă viziteze şi să discutăm literatură. Literatura era doar un pretext pentru mine, iar torturile ce le sufeream şi încercam să i le transmit erau mascate prin analiza asupra vreunei cărţi). Ioana îmi mărturisise totul printr-un simplu “da”, la întrebarea mea cauzată tot de ea. În clipa aceea ne întâlnisem după trei ani de despărţire, şi probabil că nu aveam să ne mai vorbim niciodată; în orice caz, celălalt era în intimitatea ei, şi nu-şi închipuia că o să i se întâmple în viaţă o transformare. Atunci aş fi putut afla orice detaliu, dar nu i l-am cerut, căci nu m-aş fi priceput să aleg din mulţimea întrebărilor (pe care nu le-am epuizat încă, atâtea curiozităţi am) din laşitatea de a nu mă mai chinui sau pentru că acea clipă avea o solemnitate ce nu admitea curiozităţile puerile, după cum în momentul unei morţi e pueril să întrebi pe cel nefericit de felul în care s-a întâmplat această moarte. De altfel, nu aveam nici un drept, şi ceea ce mi se spusese fusese un dar gratuit şi o onoare ce mi se făcea, de care trebuia să fiu recunoscător, căci reconstituiam în parte încrederea în mine, aşa de distrusă, deoarece mi se preferase un altul. Şi apoi, era inutil să cer amănunte, căci aveam să mă despart definitiv de Ioana şi să încerc să mă vindec spunându-mi:” A fost amanta lui, deci s-a petrecut între ei tot ce se poate imagina; să mă forţez să nu mă mai gândesc”. În timp ce, ştiind câteva amănunte, fatal aş limita, şi mi-aş închipui, ca să mă consolez stupid, că mai sunt multe care nu s-au petrecut între ei. Dar în clipa aceea situaţia era cu totul alta decât mai târziu, şi nu ne închipuiam nici unul, nici altul că s-ar putea schimba ceva. În Ioana, în urma revederii, s-au făcut transformări imense, s-a împlinit într-o zi ceea ce-i dorea întreaga fiinţă fără să ştie, şi a terminat prin a-mi trimite scrisoarea care avea să întoarcă mersul vieţii noastre. De atunci în viaţa noastră comună, ştiind că totul s-a terminat cu celălalt, adică punând o limită păcatelor ei, am început să o iscodesc, să mă chinui, să interpretez. Şi abia la urmă, din pricina mea, Ioana, aşa de sinceră, a început să-mi atenueze adevărul, fie că mă vedea chinuindu-mă şi voia să mă consoleze, fie că ea însăşi îndrăgostită în braţele mele şi îngrozită de ceea ce făcuse, nu îndrăznea să privească acest adevăr în faţă şi căuta să şi-l facă mai acceptabil. Acest al doilea motiv contează mai ales, căci Ioana, când e nenorocită, nu mai are tăria să se îngrijească de mine, şi deseori, văzând ce cataclisme produce asupra ei vreun reproş, rezultatul geloziei pe care numai ea îl cauzase, renunţ la orice, şi, ascunzând în fundul inimii disperarea, fac tot ce pot ca să o consolez. Dacă nu mi-aş arăta chinurile, aş putea afla orice, cu toate că punând multe întrebări, denot că sufăr, oricât de stăpân aş fi pe mine. Totodată îmi fac o imagine foarte neverosimilă de viaţa pe care o dusese în lipsa mea, cu toată truda mea de a fi cât mai exact, căci o plăsmuire a imaginaţiei (mai ales bolnave) nu poate să se suprapună unei realităţi, chiar dacă aş avea explicaţii precise de la care aş porni. Dar Ioana nu spusese totul cum se întâmplase, sau nu minţise tot timpul, după cum remuşcările sau sinceritatea o făcuseră sa spuie adevărul, sau să mintă. Şi astfel, am o mulţime de adevăruri şi de presupuneri pe care nu le pot îmbina, sau îmbinându-le dau naştere la o construcţie arbitrară, ridicolă pentru orice om normal. Într-o zi, când, după ce-i luasem o mulţime de detalii îngrozitoare, Ioana a început o frază cu: “Când mă săruta”, iar eu am întrerupt-o: “Te săruta des?”. “În fiecare zi, cum s-ar fi putut altminteri?”, am suferit îngrozitor ca şi cum aş fi aflat un adevăr cu totul nou, neînchipuit, şi m-am convins că toate presupunerile pe care le făcusem erau prea la suprafaţă în comparaţie cu realitatea.
Mai târziu, când i-am spus Arabellei tragedia noastră, fiind siguri de discreţia ei şi de seriozitatea cu care ne asculta, ea a întrebat pe Ioana: “De ce i-ai spus?” Într-adevăr, aceasta a fost la capătul întregii noastre tragedii. Ca să-şi liniştească remuşcările, Ioana putea să se comporte cu mine ca o vinovată, fără să se trădeze deloc, să-mi suporte capriciile, să nu mai aibă nici o intenţie de luptă. Dar aşa n-ar fi putut face, căci durerea ei de a nu se simţi iubită durează întreagă, la fel, şi izbucneşte cu toate că-şi mărturisise păcatul. Se simte tot aşa de îndreptăţită să mă pedepsească. La reflecţia Arabellei (rezultat al unei lungi experienţe a vieţii, ceea ce demonstrează că un om profund sau altul uşuratec nu au decât un singur sfat de dat, chiar dacă motivele sunt cu totul altele), Ioana spuse tragic: “Cum să nu-i mărturisesc totul? S-ar fi putut să păstrez de el un secret aşa de important când sunt obişnuită să-i spun cel mai mic gând al meu? L-aş fi simţit tot timpul inferior, un bicisnic pe care trebuie să-l menajez şi n-am vrut asta. Sandu e dragostea vieţii mele, îl iubesc cum am impresia că nimeni n-a mai iubit pe lume, orice s-ar fi întâmplat."
Cuvinte pentru care îi sunt recunoscător, căci îmi mângâie toate neliniştile şi-mi dau o mare încredere în mine. Totuşi, la sfârşitul unei discuţii, când mă găsesc torturat, nenorocit până la moarte, reîncepând zadarnic aceleaşi întrebări, şi când, pe rând, mă simt gelos, rău, îndrăgostit şi neînsemnat, frunza pe care o bat toate vânturile, îi ţip, întâmplă-se orice s-ar întâmpla: “De ce mi-ai spus?”.
Tot ce-a fost trebuie să rămâie un secret, şi deci toate aceste dureri trebuie să se petreacă în întuneric, iar în apropierea celorlalţi, a lui Viky, care e tot timpul lângă noi, trebuie să jucăm, pe oamenii fericiţi, sau să explicăm tristeţea pe care nu putem să o ascundem, prin cine ştie ce motiv pueril. Astfel, facem impresia de oameni ciudaţi. În definitiv, nici nu ştiu cât cunosc ceilalţi din tragedia noastră. Eu n-am spus decât Arabellei, căci nu mai puteam în clipa aceea, iar pe Arabella o văzusem numai o zi, şi deci nu schimba întru nimic situaţia ascunsă şi tânărului Radu odinioară, dar acestuia, imediat după împăcarea cu Ioana, nu i-am mai făcut nici o mărturisire nouă, iar el, cu o minunată discreţie pentru vârsta lui, n-a mai încercat nici o aluzie. De aceea nu-i pot suferi pe cei dimprejur că fac mereu impresia că nu ştiu nimic. Au asistat la venirea celuilalt în viaţa Ioanei odată cu plecarea mea, la plecarea lui odată cu venirea mea, la sforţările ci nebune ca să mă uite odinioară, şi ei nu ştiu nimic. Oricât de superficiali ar fi, tot nu mi se pare posibil aşa ceva. E drept că sunt burghezi şi nu s-au întâmplat între ei astfel de cataclisme.... Totuşi, îi urăsc şi dacă n-au ştiut şi dacă au ştiut, căci în primul caz au denotat atâta miopie sau indiferenţă pentru Ioana, încât prietenia cu ei devine inutilă, iar dacă au ştiut tot, şi mai târziu au păstrat cea mai perfectă discreţie, îi urăsc pentru că n-au făcut nici un gest, n-au spus nici o vorbă ca să împiedece acele fapte, iar acum procedează ca şi cum n-ar trebui să am nici un chin special. Şi-i văd că-şi închipuie că sunt un om curios. Sau poate că nu pricep cum nu mă pot deprinde cu nenorocirea mea, socotesc logic că, deoarece am acceptat să mă întorc la Ioana, e inutil să mai continui cu reproşurile, fie că ei nu sunt în stare de turmente prelungite, fie că nu pot înţelege decât vag ceea ce se petrece în afară de ei, după cum vag poţi înţelege pe cel căruia i-a murit cineva scump.
Câteodată mă duc în lungul mării, pe unde nu vine nimeni, şi strig să întrec zgomotul valurilor: “Ioana m-a înşelat! Fie-vă milă de mine!" Secretul regelui Midas.
În mânie, Ioana îşi pierde orice control al vorbelor, vrea să pedepsească pentru toate nenorocirile ei şi atunci face imprudenţe. Aşa, uneori mă aseamănă cu celălalt. Ce ciudată revoluţie a stărilor sufleteşti! Pornind de la un reproş pentru viaţa ei trecută, gândul la omul pe care îl urăşte, după ce l-a admirat sau i-a fost indiferent, o înfioară. E deznădăjduită că nu poate repara nimic şi că păcatul rămâne până la moarte, orice am fi făcut. Şi din cauza asta caută să lupte, să găsească argumente mai mult pentru ea, chiar dacă depinde de întrebările mele. Şi sfârşeşte prin a se înfuria pe mine, principalul vinovat de tot ce s-a întâmplat. Iar ca răzbunare îmi aruncă inconştient: “Parcă eşti celălalt”. Adică apropie o imagine oribilă, o intercalează şi mai adânc între noi, cu toate că se silise atât să o îndepărteze. De fapt, îşi ţipă nenorocirea ce durează mereu, orice schimbări ar fi, şi vorbele n-au nici o importanţă. Dar pe mine mă lovesc, ca şi cum fiecare din ele ar avea stricta ei semnificaţie.
Penibilele complicaţii ca să nu mă întâlnesc cu celălalt, ocolirea anumitor străzi periculoase sau a unor prieteni comuni. Nimeni nu mai ştia cum să interpreteze dispariţia mea, şi acum mulţi mă consideră ca şi cum aş fi murit. Neînţelegerea mea cu oamenii s-a exagerat încă. Mi se pare că ghicesc intenţii răutăcioase, că mi se fac aluzii. Parcă m-aş simţi vinovat de o hoţie şi bănuiesc pe fiecare să nu fi aflat. Uneori urăsc pe toată lumea şi pe Ioana mai mult decât pe toţi, căci mă simt umilit de rolul pe care sunt obligat să-l joc. Va dura asta tot timpul? Un vis a venit ca un răspuns, şi cred în visuri, căci de multe ori ele mi-au arătat adevărul. E complect diferit de realitate, deci neinfluenţat de nimic, şi se formase singur. Parcă au venit în camera mea mai mulţi cunoscuţi, iar Ioana, Viky, soţii Axente îmi reproşau: “Îţi întinde mâna, de ce nu i-o dai?” Eu voiam să-i dau mâna, dar nu-l vedeam. Ceilalţi mi-l arătau surprinşi: “Cum nu-l vezi lângă tine, acum e în dreapta, a trecut în stânga, în faţă“. Şi eu mă zbăteam inutil: “În stânga e un scaun, nu văd decât un scaun.” şi în dreapta, patul... în faţă, masa. Văd toate obiectele camerei mele, dar pe el nu-l văd”...
Este acum exact părerea mea asupra celuilalt, dar nu fusese totdeauna aşa. Când am găsit-o, voia neapărat să-i descopere o valoare, şi avea obiceiul să susţină: “Amândoi sunteţi egali, tot aşa de puternici, unul prin sensibilitate, altul prin inteligenţă”. Instinctiv, nu am contrazis-o şi m-am prefăcut că sunt de părerea ei. De altfel, eu am toate neliniştile, şi îmi spuneam că poate are dreptate. Eram încântat cel puţin că sunt egal. Multă vreme, crezând că-l preferă, m-am socotit inferior, şi asta a fost o mare umilinţă. Ioana nici nu putea susţine altfel, căci numai aşa mai avea vreo salvare ca trecutul ei să nu apară monstruos. Când am aprobat vorba ei, mi-a fost recunoscătoare: “Niciodată n-am crezut că eşti atât de profund şi ai să mă înţelegi”. Dar, pe măsură ce redevenea îndrăgostită ca odinioară, îl săpam pe celălalt şi-mi era uşor, căci găseam destule pretexte ca să o dezgust. Şi apoi ea nu-l iubea, îi fusese numai un motiv. Accepta cu uşurinţă acum ca statuia ridicată cu atâta osteneală să se fărâmiţeze. Mi-a fost foarte simplu să distrug valoarea trecutului ei, şi nu mai rămăsese decât rareori, din nevoia ei de a fi dreaptă, să-i mai susţie vreo calitate, dar care, neavând nici o legătură cu dragostea, nu mă irita deloc. Conversaţia se schimba îndată, căci aveam ceva mai important de vorbit. În schimb, imaginea mea în absenţă n-a făcut decât să se înfrumuseţeze, Ioana n-a făcut decât o sforţare ascunsă să mă reabiliteze, reuşind anevoie, căci pornise de la cea mai mare ură, care întunecase orice. Şi cum nu era susţinută acea încercare de a mă reabilita nici de el — fatal — nici de ceilalţi, care văzuseră cât de chinuită a fost Ioana din pricina mea, şi acum erau bucuroşi că totul s-a sfârşit, le era egal în ce fel fusese adevărul. Cu timpul, el nu mai putea face un gest fără ca ea să se gândească la mine şi să-mi găsească superioritatea, să-l mai susţină numai prin gândul (ca să nu se simtă prea vinovată): “Ca om este infect, dar inteligenţa lui imensă face să suport totul”. Evoluţia se făcuse încet în Ioana, dar, desigur, dacă eu nu i-aş fi ieşit în cale în ziua aceea, ei tot s-ar fi despărţit. Şi nici măcar nu era rău. Avea mici socoteli, dar suportabile. Eu o făcusem să sufere pe Ioana, iar el numai întrucât îi aducea aminte de mine. Fiind complet detaşată, faptele lui îi erau indiferente, putea să mai aibă metrese, să vie sau nu (dar era foarte punctual), să scrie sau nu, îi era perfect egal totul. Nici nu observa mare lucru, în timp ce la mine observa cele mai mici intenţii şi, numai când alţii îl ironizau prea pe faţă, sesiza şi se mânia mai mult de ruşine. Chiar dacă ajung la aceste constatări aşa de mulţumitoare pentru mine, totuşi unul din reproşurile pe care i le îndrept mai ales, producând în mine imensă dezolare: “Să te fi despărţit de el cu un timp înainte de întâlnirea noastră, dacă este exact că-i cunoşteai toate cusururile! Dar ai trecut de la unul la celălalt”.
Ioana, iubita mea, m-a refăcut singură şi, la urmă, imaginea mea a căpătat proporţii fantastice, din pricina tuturor dorurilor, a prezenţei mele veşnice în sufletul ei şi, totuşi, a absenţei mele, care îmi dădea un chip de fiinţă supranaturală.
— Am venit la Cavarna numai cu Viky anul trecut de vacanţă. Tot timpul am citit numai din clasicii francezi, mă sforţam să explic lui Viky pe Racine rând cu rând şi, cum e ea bună, asculta. Cred că o şi amuzam: oricât de superficială ar fi o femeie, are instinctul emoţiilor.
Celuilalt nu-i plăceau clasicii, îi cunoştea pentru că era în curent cu orice, iar din Racine scotea câteva idei interesante şi nu explicarea vieţii. Cam viaţa îi era livrescă, nu-l sesizau apropieri cu cele ce i se întâmplau şi lui. Se considera uneori personagiul central din vreo carte care îl pasionase pentru cine ştie ce teorie ce putuse să extragă de acolo, dar apropierea era complect convenţională şi totdeauna complezentă. Tot ce explica Ioanei, şi o entuziasma, erau interpretări arbitrare ale realităţii, totdeauna subtile, dar nu se pricepea să sufere fără să-şi mai discute suferinţa. Ioana îl asculta cu admiraţie, îl repeta deseori, ambiţioasă se forţa să înţeleagă cărţile lui grele, dar imediat ce rămânea singură, fără nimeni care să-i schimbe preocupările, revenea la Racine.
Mi-a repetat iarăşi rolul neînsemnat pe care l-a jucat dragostea intre ei, căci aşa trebuie să mă consoleze şi să-şi potolească remuşcările. Pretinde că tot ce a fost important între ei erau numai discuţiile interminabile asupra unei cărţi. Dar încercările de potolire dau greş, atingând întotdeauna chestiuni chinuite, iar dacă continuă numai pe teren literar şi vrea să reconstituie o teorie pe care au construit-o ei împreună, eu o las să vorbească, mai puţin din curiozitatea de a afla acea teorie (căci nu mă interesează. Teorii pot găsi oricând într-o carte, nu-i nevoie să utilizez cunoştinţă cu un om pentru aceasta. Un om nu poate fi interesant decât întrucât aduce o sensibilitate personală, care uneori îţi sugerează o mie de privelişti asupra vieţii, fără să spuie o vorbă), cât din a afla atmosfera în care au trăit, emoţiile ce au putut să străbată prin vorbele lor, gesturile ce au putut să întovărăşească unele conversaţii. Analiză subtilă, migăloasă, şi mai ales nesigură, căci sunt totdeauna nesigure constatările ce le faci asupra unei chestiuni ce te interesează prin toţi nervii, în timp ce în alte ocazii, la o analiză literară, de pildă, pentru care pui cea mai mare sârguinţă şi dorinţă de adevăr, tot ajungi la anumite convingeri. Într-o zi, când Ioana a insistat după obicei asupra vieţii lor comune de ordin intelectual, i-am replicat (cu o neînţelegere perfectă a vieţii, dar gelozia era de vină):
— Atunci de ce mai trăiaţi împreună?
— Oameni suntem!
Cuvinte făcute să mă străbată în întregime şi să apară deseori la mijlocul cine ştie cărui gând să-mi puncteze toată existenţa.
Mai târziu, Ioana mi-a explicat amplu ciudăţeniile senzualităţii feminine, sentimentul care joacă la ele un rol aşa de mare, plăcerea răspândită în tot corpul, satisfacţia îndeplinindu-se rar. O mulţime de detalii pe care nu le ştiusem decât vag şi pe care şi ea le aflase între timp, fie că formau un subiect de discuţii între ei, fie că nu fusese mulţumită de viaţa ei, făcuse inutil trădarea şi avea nevoie de explicaţii. Îndeplinise tot ce-şi închipuise că-i poate linişti dorinţele şi nu izbutise nimic, ceea ce cu mine se făcuse fără să-şi pună nici o întrebare. Ioana credea că, spunându-mi aceasta, gelozia mea avea câteva consolări. E drept că găseam şi unele satisfacţii, dar o dată cu ele veneau şi alte gânduri: însemna că pentru a se potoli întrebuinţase toate practicele imaginabile ale amorului, trecuse peste orişice repulsie, prelungise cât mai mult îmbrăţişările; şi apoi nu este de închipuit că continua fără să aibă nici o plăcere, numai din complezenţă pentru dânsul. Suporţi un soţ oricum, dar nu un amant numai pentru că te învaţă lucruri frumoase. Dorinţa de răzbunare împotriva mea se terminase, încercarea de a mă uita şi de a se deprinde cu altul era evident că nu reuşise. Şi dacă susţinea toate acestea, căuta mai mult să se mintă pe dânsa. În apropierea unui bărbat care o îmbrăţişează, o femeie uită toate plăcerile avute înainte cu altul, după cum în faţa unei prăjituri nu te interesează că ai mâncat cu un an mai înainte o prăjitură mai bună. Detaliile pe care eu le provocasem şi acum mă înnebuneau, aşa deveneau de vizibile scenele... “De fapt, n-aş fi ştiut cum să plec. Ca să împlinesc timpul, îl întrebam despre cine ştie ce carte.” Aceste limitări ale plăcerilor lor îmi fac suferinţa şi mai puternică, deoarece reconstitui şi mai bine ceea ce făcuseră. Câteodată îmi zic că e oribil să provoc astfel de destăinuiri, dar nu mai contează în clipa aceea nici o judecată, silit în voia curiozităţii nebune de a afla cât mai multe. Ioana nu e în stare să mintă. Aşteaptă mai mult o consolare din partea mea. O fată atât de inteligentă şi totuşi în voia tuturor capriciilor şi durerilor mele, ca şi cum ar trebui să le epuizăm pe toate ca să putem fi fericiţi odată! Dar eu nu descopăr nici o ameliorare. Combin la nesfârşit, întrucât a fost a lui, sau ce colţ din ea a mai rămas neatins, numai pentru mine. Şi altă dată aş fi crezut că numai dacă ar fi primit o sărutare străină ne-am fi despărţit pentru totdeauna. Ioana pretinde în momente de mânie că totul s-a întâmplat numai din pricina mea, dar eu, scriind aceste lucruri, îmi dau seama că nu voi ierta-o niciodată, că chinul va fi etern.
S-au întâmplat multe în viaţa ei care îmi produc milă de câte ori îmi aduc aminte, cu toate că nu totdeauna pentru motive însemnate. Era, la începutul cunoaşterii noastre, un personagiu important, domnul X. El a invitat pe câţiva studenţi ca să se arate apropiat de tinereţe. Prin nu ştiu ce ciudăţenie, ne-am hotărât să mergem şi noi, necunoscuţi şi în acelaşi timp foarte orgolioşi, deci trebuind să ne supere cea mai mică neatenţie care ni s-ar arăta. Într-un salon mare au intrat vreo patruzeci de persoane. În sfârşit, a apărut şi gazda, grav, zâmbitor, dar distant şi a început să dea pe rând mâna tinerilor musafiri, oprindu-se mai mult la cei pe care îi cunoştea. La Ioana s-a mărginit cu o strângere de mână şi cu o uşoară aplecare a capului. Ioana i-a răspuns cu un zâmbet, iar domnul X a trecut mai departe. Curând Ioana a schimbat locul, domnul X s-a găsit din nou în faţa ei şi, fără să o recunoască, i-a dat mâna din nou, iar Ioana a trebuit iarăşi să zâmbească.
Am asistat de la distanţă la amândouă scenele (nu i-am spus Ioanei niciodată, chiar când am devenit intimi) şi am văzut-o la a doua prezentare, mică, încercând să zâmbească, dar în fond lovită în orgoliul ei de femeie care se întreabă zilnic dacă este sau nu frumoasă. Am avut o durere imensă pentru Ioana din clipa aceea, durere ce a rămas identică de câte ori mi-am adus aminte de scenă, oricare ar fi fost relaţiile dintre noi şi câte dezastre veritabile ar fi venit. Acum domnul X a murit, Ioana probabil că a uitat, iar eu transcriu cu aceeaşi emoţie. Pentru multe supărări de ale ei am fost necăjit, cu toate că, mai târziu, când am urât-o, m-am bucurat că s-a întâmplat aşa. Acum, când dragostea şi ura se succed cu repeziciune şi fiecare moment diferă de celălalt şi aceleaşi fapte de ale ei le văd în fiecare clipă altfel, totuşi, vizita la domnul X subzistă intactă. Mila este şi ea, ca orice sentiment, greu de delimitat, de gradat, începe, se transformă, se schimbă după legi misterioase. Cred însă că exemplul de mai sus e rău ales pentru ca să demonstreze generalitatea acestei legi. Se poate vedea numai bine ciudăţenia mecanismului meu interior. Şi atunci iarăşi mă întreb: cine a fost vinovat? Nimeni n-ar putea să răspundă precis nici măcar cine a fost MAI vinovat. Aceste rânduri sunt complect nedrepte. Ar trebui să-şi scrie şi ea romanul ei, aşa cum îl vede ea şi nu cum îl transform eu, căci consider pe Ioana egală cu mine şi în stare să-şi noteze cele mai impalpabile stări sufleteşti. Din lectura celor scrise de amândoi un al treilea ar putea să-şi facă o convingere. Poate însă ca ar găsi două pledoarii aşa de diferite, că orice comparaţie n-ar avea nici un rost. Dar de ce atunci eu şi cu Ioana depindem unul de altul? Nu s-ar putea spune că senzualitatea joacă un rol important. De ce ne torturăm clipă cu clipă, ca să ne împăcam cu frenezie? De ce o urăsc şi o iubesc pe rând, cu aceeaşi intensitate? Nu se poate să nu fie între temperamentele noastre puncte de contact.
E precis însă că sentimentele nu sunt pure şi numai nevoia noastră de a simplifica ne face să vorbim de dragoste, gelozie, ură. Vorbesc deseori de “remuşcările Ioanei” şi mă întreb care e adevărata limită a acestor remuşcări. Ele s-au iscat dintr-o părere de rău pentru suferinţa mea? Dar de atâtea ori Ioana îmi pricinuieşte noi suferinţe sau mi le măreşte şi mi le întreţine pe cele vechi. Incapabilă de un gând ascuns ca să mă vindece şi chiar dacă are o iniţiativă, n-o poate ţine multă vreme, izbucneşte mărturisind secretul ei şi făcându-mă astfel bănuitor. Iar la orice nouă tentativă o pot imediat descoperi. Acele remuşcări nu-mi fac decât rău, nu numai că-mi produc milă pentru fiinţa ei nenorocită, dar şi pentru că în clipa aceea destăinuieşte noi amănunte despre cele întâmplate. Milă pentru mine are numai uneori, căci temperamentul ei este ca şi al meu tot aşa de bizar şi neprevăzut. La sfârşitul unei discuţii în care o pedepsesc cu vorbe grele, ea se face rea, de obicei se depărtează de mine, răspunde. Dar alteori, brusc, o milă imensă o năpădeşte şi, apropiindu-se de mine şi îmbrăţişându-mă disperat, cu un hohot de plâns, spume: “Iartă-mă, iubitule, ai dreptate, fă ce vrei cu mine, goneşte-mă dacă nu poţi să mă ierţi; să ştii că toată viaţa te voi iubi”.
În femeile din romanele ruseşti găsesc, alături de intensitatea sentimentelor şi capriciul cu care se produc ele. La francezi, agitaţia Hermionei depinde de Pirus, după un plan matematic. Agitaţia Ioanei n-are de multe ori nici un fel de explicaţie. Niciodată nu sunt sigur de ce o să producă în ea vreun gest de-al meu, aşa sunt surprizele de mari. Mă simt totuşi mândru că soarta m-a ales să trăiesc viaţa cu atâta intensitate, că am înţeles atâtea graţie Ioanei, şi câteodată reaprind o discuţie numai ca să îndepărtez o stare prea limpede, fără nici o semnificaţie, care durează de prea mult timp...
Dar, în definitiv, e pueril să asemăn pe un om cu un piano, care are un spaţiu bine calculat între sunetele clapelor.
În lipsa ei, am fost în excursie cu câţiva prieteni la acea minune care poartă numele de: Cheile Bicazului. Am mers cu automobilul până la Bicazul Ardelenesc şi acolo am luat un băieţaş de ţăran ca să ne conducă şi să ne poarte pachetele prim strâmtoarea miraculoasă, de-a lungul apei clare şi sprintene, până la lacul Ghileoş, funebru, lac de plimbare parcă pentru melancolici. Băieţaşul se identificase cu noi, împărţeam cu el mâncarea, îl întrebam, căci nu era pisc cât de înalt pe care el să nu fi fost. Două zile de emoţii puternice, trăite împreună, apropie distanţele dintre oameni. Când ne-am întors din nou la automobil, regretam că trebuie să părăsim pe băieţaşul deştept, drăguţ şi cuminte. El, fluturând mâna între eternitatea ce se aşeza din nou între noi şi el, ne-a strigat: “Mergeţi cu Dumnezeu!"
Este oribil felul cum se despart doi oameni care s-au iubit. Două rude îndepărtate, doi prieteni, două cunoştinţe vagi se pot revedea oricând, dar între doi îndrăgostiţi totul s-a terminat. Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut o mie de planuri, şi deodată totul trebuie să-ţi devie egal. Atâtea emoţii împărtăşite trebuie acum să le acoperi, căci ele au avut o valoare numai pentru că au vibrat amândoi, şi, singuri, fiecare s-ar fi emoţionat în alt chip. Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic, după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea profund, de pe unde nu vezi nici un început de boală. În acelaşi timp, despărţirea se face meschin. Au avut atâtea momente admirabile împreună şi, totuşi, în ultima clipă, neagă totul, murdăresc totul, îşi spun cuvinte triviale, care nici nu le sunt obicinuite, se pedepsesc cât mai tare; şi aceste clipe, fiind ultimele din viaţa lor comună, vor fi mereu prezente în minte, oricât ai încerca să te gândeşti la ceva mai bun.
— Şi când eram nenorocit şi singur pe lume, dragă Ioana, un lucru mai ales nu-ţi iertam, mi se părea cea mai mare vină a ta, cu toate că nici o iubită n-ar fi făcut după pretenţia mea. Să-mi fi spus ca băieţaşul din Bicaz, din toată inima: “Du-te cu Dumnezeu!"
În discuţiile noastre, de multe ori mă contrazic, regret ceva neînsemnat din cele ce au fost, faptele nu mai au valoarea lor, ci le colorez după supărarea în fiecare clipă alta. Începe o conversaţie cu un “era mai bine dacă...” şi susţin un lucru arbitrar, deseori prea complicat, fără să corespundă unei realităţi posibile. Am satisfacţii construind aceste închipuiri, mă simt deseori răzbunat prin ele şi mi-aduc aminte abia la urmă că am trăit aproape cu fericire o invenţie. Ioana încearcă întotdeauna să mă consoleze şi să se consoleze spunând că, dacă îi fusese profanat corpul — şi ca să mă vindec trebuia să renunţ a mai salva ceva din el — în schimb sufletul rămăsese întreg, tot al meu. Vad că aceasta poate fi o consolare de valoare şi că e umilitor ca eu, care am pretenţia că duc o viaţă strict intelectuală, păstrez prejudecăţi. E drept că joacă şi corpul un rol mare, căci îţi place să-ţi mângâi iubita, s-o priveşti, s-o păzeşti de cald şi de frig. Nu poţi renunţa la toate acestea. Altfel nici n-ai avea nevoie de o apropiere, te-ai mulţumi să-i ştii existenţa şi să fii cât de departe. Dar gelozia este un sentiment ciudat. Nu poţi fi gelos, de pildă, dacă iubeşti pe o femeie care a fost măritată, pe fostul ei bărbat, chiar când l-a iubit. (Dar poţi fi gelos pe ce va urma. Dragostea este o chestiune de prezent?) Fără nici o iluzie, pot spune că aş suporta ca Ioana să fi început să iubească pe altul (care a murit sau a părăsit-o) şi acum, cu mine, s-o simt mereu cu gândul la ceea ce ar fi putut să fie, dar corpul să-i fi rămas intact. Sau poate fac numai supoziţii pe un caz ce-l închipui fără să-l fi trăit. Uneori sufăr nu din pricina că mi se pare că văd urmele păcatului pe carnea Ioanei, ci pentru că îl închipui pe celălalt. Am nenorocul ca el să fie o persoană cunoscută şi nu un anonim, pe care l-aş imagina mereu în alt fel, dar niciodată aşa de bine conturat. Cu ocazia aceasta îmi dau seama că orice fantezie, cât de oribilă, e mai suportabilă decât realitatea. Uneori discuţiile pe tema aceasta le pornesc nelogic, puerile pentru un om calm, de le-ar examina, dar fiecare vorbă conţine o picătură de sânge.
— Nu poate să-şi facă cravata, i-o făceai tu când vă îmbrăcaţi?
— I-o făceam eu.
— Şi băgai de seamă ca să-i fie cărarea drept la mijloc?
— Singur, şi-o făcea totdeauna strâmb.
— Purta bretele proaste şi-i cădeau pantalonii. Tu l-ai învăţat să-şi cumpere bretele noi?
— Da!
— Tu l-ai învăţat să nu vorbească când are mâncarea în gură? Când am mâncat cu el ultima oară, spre mirarea mea, mânca frumos!
— Eu l-am învăţat.
— Vrasăzică, te interesai de el, voiai să-l transformi!
— Dar aceste erau defecte care săreau în ochi, aş fi făcut la fel şi cu un străin!
— Mereu scuze! Totdeauna găseşti o vorbă care să te consoleze.
— Altfel aş înnebuni!
— În definitiv, ai făcut tot posibilul ca să-l faci acceptabil. Te-ai întors la mine fiindcă te-ai înşelat. Dacă ar fi fost el om cinstit, nu l-ai mai fi părăsit.
— N-aş fi avut curajul s-o fac!
— Dar făcând socoteala, tot tu eşti mai vinovată faţă de el. L-ai luat şi l-ai părăsit când ai vrut, iar acum el suferă, atât cât este el în stare, în orice caz mai mult decât tine. Dacă nu ţi-aş aduce eu aminte, nici nu te-ai gândi.
— Pentru că te iubesc pe tine!
— Mă iubeşti pe mine dar ai făcut tot posibilul ca să iubeşti pe celălalt. Aş prefera să te fi făcut cocotă, să fi fost prin viaţa ta o mie de bărbaţi; aş şti astfel că ai făcut-o să te răzbuni pe mine şi poate m-aş consola. Dar dacă ai ales pe unul singur, ai făcut-o cu gândul ca să te aranjezi. Ştii ce? Du-te şi te mai dă şi altora, corpul tău tot nu are nici o importanţă. În felul acesta nu vom mai avea discuţii.
Ioana plânge deznădăjduită, vorba mea m-a înfiorat. Dar văd îndată că Ioana nu m-ar asculta, căci nu mai pricepe nimic din ceea ce s-a întâmplat cu dânsa.
Cum pot să-i reproşez ceva Ioanei de acum, când între ea şi cea de odinioară, care a greşit, nu este, din punct de vedere sufletesc, absolut nici o asemănare? Am de atâtea ori impresia că nu sunt un singur om, ci sunt în fiecare clipă altul, şi între ei nu există nici o legătură. Ce-mi pasă acum de o boală pe care am avut-o cu un an înainte? De un necaz vechi? Îmi aduc aminte de întâmplările de altădată ca şi cum ar fi ale altuia şi, pentru o durere de cap actuală, aş dărui toate bucuriile trecutului. Ce-mi pasă dacă cel ce mi-a fost mai scump a murit acum un an sau acum doi ani? Şi dacă ar fi să i se prelungească viaţa cu mulţi ani din trecut, dar să moară chiar în clipa aceasta, aş accepta?
Ioana se înlănţuie de mine cu toate puterile ei inferioare, neagă tot ce-a fost rău, trăieşte numai din prezenţa mea, şi eu nu pot să am nici o certitudine: şi prima oară tot aşa de îndrăgostită se arăta! Ioana răspunde invariabil: “Pentru că te-am iubit tot timpul şi am plecat ca să mă răzbun!” N-am avut dreptate, altul este motivul meu: carnea de lângă mine a mai fost atinsă. E tot ce reţin din trecut, restul îmi este complect indiferent.
— Eterna scuză pentru cele ce-ai făcut: “Eu nu te-am iubit!” Întradevăr, dacă socotesc lucid, sunt o mie de lucruri pe care nu le-aş face pentru tine, dar orişicine, cât de îndrăgostit ar fi, poate ajunge la aceleaşi constatări. Sau, după momente, ar face sau n-ar face. Pe timpul bănuielilor mele, aş fi primit să fac ceea ce înainte sau după mi se pare imposibil. De altminteri, aş prefera să mă omor decât să fiu ridicol şi de aceea, în momentele tragice, am luciditatea să mă ascund bine, să, nu mă vadă nimeni. Cit am stat împreună, n-a fost gând pe care să nu ţi-l împărtăşesc, am împărţit cu tine toate bucuriile, ţi-am citit tot ce mi se părea important dintr-o carte, te-am făcut să auzi orice bucată muzicală mă entuziasmase, în toate plimbările în mijlocul naturii te luam cu mine, cu toate că ştiam că mergi fără uşurinţă, oboseşti uşor şi deci mi se ratează excursia. Şi, pe cât m-am priceput, te-am păzit, am făcut tot ce am putut pentru sănătatea ta, am tremurat de câte ori nu mă ascultai.
— Mai puţine explicaţii m-ar face mai fericită. Aşa strici şi ce-ai făcut bun pentru mine, căci arăţi că n-a fost nimic spontan. Toate acestea lasă-mă să le observ eu, fără să-mi atragi tu atenţia.
— Dar n-ai observat niciodată nimic: Ai fost o ingrată, altfel nu comiteai atâtea grozăvii.
— Eram liberă să fac ce vreau. M-am despărţit intr-un chip loial.
— Adică m-ai dat afară!
— Era singurul mijloc ca să pleci. Ştii de câtă vreme ţi-am spus să ne despărţim şi tu amânai mereu. Îmi plac situaţiile clare.
— Nu se poate spune că a fost ceva clar în cele ce s-au petrecut cu tine mai târziu.
— Din pricina voastră, nu din pricina, mea!
— Vorbeşte de claritate cea mai confuză persoană din câte am cunoscut!
— Poate că tu nu pricepi decât ce e simplu.
— Vrasăzică, dacă ai fi fost măritată cu mine, te-ai fi socotit angajată şi n-ai fi făcut la fel?
— Da!
— Orice femeie, oricât de inteligentă ar fi, se gândeşte la măritiş.
— Acesta e un instinct tot atât de puternic ca gelozia sau dragostea. Îl constaţi, îl taxezi, dar îl admiţi.
— Şi chiar aşa, dacă ţi-ar fi venit o fantezie, dacă celălalt ar fi spus că sunt un bicisnic, l-ai fi crezut şi ai fi făcut la fel. Argumente, ca să te scuzi se găsesc oricând.
— Dacă m-ai fi iubit, Sandule!
— Iar vorba asta! Ai dorit să dansez ca o paiaţă în faţa ta şi asta mi-a fost imposibil. Am făcut-o uneori, dar numai din laşitate, cu gândul ascuns de a mă reface la prima ocazie. Nu pot suferi despotismul. La cea mai mică încercare de a ta de a mă constrânge, regret că nu am curajul să fug şi asta mă face să te urăsc. Îmi place să am impresia că, după voie, mă pot duce, întoarce, rămâne singur sau sta cu tine, fără să-mi ceară nimeni socoteală. Am anumite secrete, preocupări, în care nu-mi place să intre nimeni.
— Egoism bărbătesc.
— Cu puţină şiretenie, ai fi izbutit orişice! Dar tu nu poţi să-ţi taci triumful tocmai în clipa când mă simt umilit.
— Eu nu pot să ascund nimic!
Imensul merit al Ioanei, care o face aşa de diferită de toate femeile, e în acelaşi timp motivul prim al dezastrelor noastre. Sunt extrem de bănuitor şi nu ştiu dacă aş putea fi minţit. Sau ar fi destul să descopăr o minciună cât de mică, ceva turbure în privirea clară, minunată a Ioanei, ca să nu mai am încredere în nimic, să caut să explic fiecare gest, fiecare vorbă în toate chipurile posibile (chiar dacă nu ajung la realitate). Şi Ioana încearcă să mintă uneori. În urma discuţiilor chinuite în care vede ce rău îmi făcuse mărturisirea ei sau în urma sfaturilor unei amice care susţine, că sunt unele minciuni inofensive, dar necesare pentru pacea dintre un bărbat şi o femeie, Ioana se hotărăşte să procedeze şi ea la fel. Dar spune minciuna cu atâta stângăcie, se contrazice aşa de uşor, încât încercarea ei numai mă amuză şi mă face să am şi mai multă încredere.
— Întotdeauna îţi găseşti scuze!
Într-adevăr este aşa? E drept că atunci când o învinovăţesc se scuză, găseşte la fiecare tânguire a mea o replică, o explicaţie. Dar au vorbele o importanţă aşa de mare? N-o văd în acelaşi timp cât e de nenorocită şi că totul n-a fost decât o încercare să lupte împotriva mea şi a vocilor din sufletul ei? Uneori aşa îmi spun, dar alteori ciuda îmi este mai mare şi atunci gândesc că în nici un caz între noi nimic nu poate dura şi nu voi ierta niciodată. În multe situaţii dintre noi suntem la fel cum am fost odinioară, eu tot aşa de distrat, iar ea tot aşa îmi reproşează, se chinuie şi pedepseşte cu vorba această distracţie. Dar acum nu mai ameninţă niciodată că o să plece sau că o să încerce să-şi refacă viaţa în altă parte. Când o iscodesc asupra intenţiunilor ei ascunse: “Ştiu ce se întâmplă fără tine! Oricât de rău ar fi, continui viaţa aceasta.” Spune aşa chiar dacă e mâniată pe mine, şi mă miră, căci ştiu că e incapabilă să profite de o experienţă şi că rămâne tot aşa de instinctivă. În schimb, eu am planuri mari de a fugi. Altă dată mă simţeam prea slab ca să iau hotărârea, dar nici nu mă gândeam să-mi educ energia, cu toate că viaţa cu Ioana se rezolva într-o mulţime de scene. Acum, cu toate că sunt tot aşa de firav, şi pe deasupra ştiind ce-am suferit în lipsa Ioanei, fac socoteli ascunse cum m-aş putea vindeca. Par un hoţ ce plănuieşte la întuneric o mare prădăciune. Îmi spun că poate atunci eu am fost vinovat, dar acum sunt absolvit de toate şi e nedrept să nu fiu cruţat. Toată povestea m-a umilit adânc, mi-a demonstrat ce nevolnic sunt şi ce puternică este Ioana. Aş vrea să mă răzbun măcar ca să priceapă că-i sunt egal şi că nu am acceptat totul numai din slăbiciune. Să nu mai gândească cum gândeşte: “Trebuie să-l admit aşa, căci îl iubesc. Dar ce mult aş fi vrut să fie mai puternic!” Cred că Ioana ar fi trebuit dominată, şi, cu scrupulele mele, cu o mie de explicaţii pe care le sugerează fiecare întrebare am păruit slab. Să fiu destul de tare, ca să plec, fără să mă reţie fiecare din vaietele ei!
— Când mă gândesc la ce a fost, nu-mi vine a crede. Cu mine s-au întâmplat toate grozăviile?
Aşa spune Ioana. Frază feminină prin excelenţă. Cu noi bărbaţii nu se pot petrece surprize, chiar dacă am trăi viaţa cea mai aventuroasă. Suntem conştienţi de ce am făcut sau, în orice caz, ne luăm răspunderea pentru tot ce a fost, pentru noi înşine. De aceea poate suntem mai puţin proaspeţi, purtăm întotdeauna după noi întreg trecutul. Femeile trec prin toate transformările, renăscând de fiecare dată. Par, în momentul trăirii, că pun toată frenezia corpului şi a sufletului, şi totuşi, după un timp, constaţi că pentru ele n-a fost decât o închipuire. Nu mai recunosc nimic din propria lor viaţă trecută şi nici nu au ambiţia s-o salveze, pentru a avea o scuză. Ca valul fermecat care se apropie de mine, plin de sunete şi de scântei, dar curând se destramă, ca să încerce o nouă construcţie.
Se plânge: “Mai teribil decât orice în dragoste sunt aşteptările. Preferam să-ţi anunţi venirea după un timp mai lung decât să nu vii exact. Mă uitam mereu la ceas sau pe fereastră şi, în sfârşit, mă hotăram să ies până la poartă, dar nu te vedeam încă, oricât, aş fi cercetat pe strada lungă ce se întindea în faţa mea. Încercam să citesc, să cânt la piano, dar renunţam după câteva minute. Mă hotăram: “Nu mă voi mai uita pe fereastră până ce nu voi număra o sută. Apoi altă sută. Până ce nu voi număra toate franjurile de la perdea. Toate florile vopsite pe perete. Până ce nu voi prinde cinci muşte.” Şi iar la fereastră şi în stradă inutil. Şi, în acelaşi timp, toate posibilităţile trec prin cap. Poate ai fost călcat de un automobil. Ori te amuzi în altă parte. Sau eu n-am observat bine ora întâlnirii. Sau poate tu n-ai fost atent la ea. Poate ai plecat pentru totdeauna. Ne-am despărţit ca de obicei, fără nici o ameninţare deosebită, dar poate că aveai planuri ascunse. Mi-aduceam aminte de o vorbă de a ta, care mă ameninţase în felul acesta. Ai spus: “Dacă aş avea curajul să plec!” Poate ţi-ai ţinut ameninţarea. Sau poate te-ai omorât. Eşti aşa de trist, iubitule, uneori, că eventualitatea aceasta nu mi se pare exclusă. Eram pe rând mâniată pe tine, geloasă sau disperată să nu ţi se fi întâmplat ceva rău. Plănuiam cum să procedez în fiecare din posibilităţile închipuite. M-aş fi omorât; sau de ar fi trebuit să te pedepsesc, m-aş fi dat primului venit. Viky mă vedea neliniştită şi încerca să mă potolească: “Eşti nebună, dragă, a întârziat poate pentru că a avut treabă“. Vorbă plată, pentru că ea nu mă putea înţelege, pentru că nu iubea sau pentru că avea o fire mai potolită. Întotdeauna, la urmă, se vedea că ea avusese dreptate şi că toate bănuielile mele fuseseră nebunii. Realitatea era mult mai simplă. Viky făcea morală: “Ei, nu ţi-am spus eu?!” Ai întârziat pentru că mergea prost ceasul, pentru că n-ai găsit tramvaiul la timp, pentru că ai făcut înainte o plimbare pe Calea Victoriei. Mă găseai ostenită şi rea!"
Trăieşti clipe teribile şi apoi ele se aşează la întâmplare în memorie. Nu le mai retrăieşti cronologic şi nici nu le alegi pe cele mai importante. Deodată, o scenă neînsemnată prinde proporţii, te persecută, o analizezi cu toate puterile tale de interpretare. Ţi se pare că ea este vinovată de tot ce ţi s-a întâmplat. În clipa aceasta, Ioana e convinsă că m-a părăsit numai pentru că a trebuit să mă aştepte de câteva ori.
Îmi duc aminte de multe situaţii în care am fost vinovat faţă de Ioana, şi nici o altă interpretare nu este posibilă (de altminteri, nu interpretez în multe chipuri pentru a-mi găsi scuze, ci numai dintr-o necesitate organică). Nu totdeauna suferinţele ei erau proporţionale cu greşelile mele, de aceea, dacă îmi era milă după cum o vedeam de chinuită, remuşcările îmi depindeau de cum îmi cântăream greşeala. Sau, câteodată, dintr-o pricină mică, mă năpădesc tristeţile pentru tot ce-i făcusem la un loc, fără să mai disting bine fiecare detaliu; pentru faptul numai că mu izbutisem să o fac fericită. Pentru un motiv însă remuşcarea mea rămâne constantă, căci e o trăsătură a caracterului meu observată de atâtea ori zilnic, pe care nu o pot atenua, oricât m-aş căzni, şi care, de altfel, nu e numai un prilej veşnic de nelinişte pentru Ioana, dar mă împiedecă şi pe mine să fiu fericit. Este un defect funest, căruia unii îi spun, ca să-i dea aparenţă suportabilă, luciditate. A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa, a nu fi în stare să exclami ceva fără sens numai din entuziasm, fără să te auzi şi să te găseşti caraghios, a-ţi urmări clipă cu clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei, înseamnă să nu mai ai nici un sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasa şi inutilă.
Ioana e febrilă, grăbită să-şi satisfacă dragostea, fără nici o judecată a clipei care va veni, credulă în bucuria sau supărarea momentului şi nenorocită de ezitările mele, pe care le găseşte drept o dovadă a lipsei de dragoste. În clipele cele mai apropiate de Ioana nu-mi pierd pe tovarăşul meu interior, care controlează toate gesturile. Poate asta o face să spuie că “n-am iubit-o”, dar acest obicei intim îl aplic pe toate fenomenele înconjurătoare. Din el, acum, când am început să fiu sigur de traiectoria vieţii mele viitoare, nu-mi mai scot nici un orgoliu.
Poate că povestesc aceste gânduri sau scene din viaţa noastră comună în aşa fel, că nimeni n-ar extrage adevărul. Într-o viaţă de câţiva ani, s-au întâmplat fatal multe evenimente. Acum aleg la întâmplare, aşa cum îmi vin în memorie sau aşa cum le retrăiesc într-o discuţie cu Ioana, şi neînţelegerea începe să se zbată nu totdeauna pe un motiv important, căci chinurile noastre n-au nevoie de argumente însemnate. Un al treilea, citind aceste rânduri, ar putea, chiar fără să fie om simplu sau fără să simplifice o poveste care nu-l interesează, să tragă o concluzie imediată: “Ai fost vinovat, trebuia s-o iai cu tine şi desigur că nu te-ar fi înşelat. Acum, dacă ai puţină inimă, trebuie să ai şi destulă tărie şi să nu-i aduci aminte, inutil, de ceea ce a fost. Eşti convins că te iubeşte şi tot ce-a făcut e numai din dragoste nemulţumită. Are toate scuzele.” Sau poate ar spune: “A procedat ca orice femeie uşurică, când i se pare că găseşte un bărbat mai bun. Îndată ce s-a convins că se înşală, s-a întors. Ai prea multă complezenţă pentru dânsa."
Dar eu, dacă povestesc numai pe fragmente, ca să nu încerc răbdarea ascultătorului, sau pentru că nu-mi aduc aminte în momentul acesta de toate, am sufletul însă format de întreg trecutul din fiecare clipă. Şi cu Ioana nici o clipă n-a putut fi banală. Astfel, clar văd că, cunoscând aceste note, nimeni n-ar putea să ne cântărească greşelile, să explice care a fost motivul nepotrivirilor dintre noi. Iar eu numai pentru asta scriu.
E foarte vanitoasă, şi din cauza aceasta prevăd multe supărări viitoare. Tot ce-a fost m-a îndepărtat şi mai mult de oameni. Am panici în faţa oricărei întrebări, căci îmi pare a fi o indiscreţie deghizată. Aici, ascuns în portul acesta, mi se pare c-am scăpat de curiozitatea celorlalţi sau, în orice caz, nu mă interesează ce se vorbeşte la distanţă, atâta vreme cât sunt sigur că n-am să aud nici o aluzie. Întotdeauna m-am căznit să înţeleg cum se explică frenezia pe care o au oamenii de a afla un secret şi apoi de a-l transmite vecinului, când, de cele de mai multe ori, nici nu se trage vreun profit. Putem să-l numim act cu totul dezinteresat dacă voim să compromitem actele dezinteresate. Nu interes psihologic, milă sau bucurie, ci numai anecdotă. Şi eşti încântat dacă o poţi anunţa cel dintâi. În orăşelul în care m-am născut era un domn care avea pasiunea să anunţe cel dintâi veştile, şi am asistat la o scenă admirabilă. A venit la mine cu o noutate şi i-am replicat cu maliţie: “Ştiam!” Faţa pe care a arătat-o atunci a fost plină de savoare, şi mi-am dat seama că sunt multe aspecte esenţiale ale sufletului omenesc neexploatate, multe fizionomii nereprezentate de pictori. În spaima mea de a nu fi subiect de conversaţii e poate o laşitate de a nu trebui să-mi susţin cu tărie părerile şi a nu înfrunta opinia publică. Dacă cei dimprejurul meu sunt vinovaţi de flecăreală, eu sunt tot aşa de vinovat că dau importanţă acestei flecăreli. Obiceiul meu de a exagera cele mai mici neplăceri personale. (Orice faptă e complicată sau simplă, după cum o complică sau o simplifică temperamentul tău.) La fel, unui fricos, dacă e singur noaptea într-o cameră, la cel mai mic zgomot al unei mobile i se pare că-şi fac apariţia din toate ungherile hoţi necruţători sau cine ştie ce fantome.
Ajunşi la Bucureşti, Ioana n-o să poată păstra un secret. Oricâte remuşcări ar avea, orice ar promite (de altminteri, n-am niciodată curajul să-i cer astfel de promisiuni; mă mulţumesc să creez un obicei între noi, dar îmi dau seama ce şubred va fi în faţa primei ei mânii, imediat ce voi escamota ceva din viaţa noastră în faţa unui străin), vanitatea ei va fi mai puternică şi va trebui să izbucnească. Mereu aceeaşi concluzie, că tot ce s-a întâmplat n-a schimbat nimic, că suntem în aceeaşi luptă ca şi odinioară, egali în drepturi.
Am un teanc de scrisori de la Ioana; am încercat, în lipsa ei, să le recitesc, dar am renunţat îndată, căci nu mi-au folosit la nimic, nici rău, nici bun. Poate scrisorile, după multă vreme, la bătrâneţe, să aibă o valoare mai mult pentru aducere-aminte, dar deocamdată a le păstra înseamnă pură vanitate. Credeam că, recitindu-le, o să am prilej de melancolie, dar faptele transcrise acolo mi-erau indiferente şi de alt ordin ca preocupările torturante de acum. Apăreau ca o suferinţă veche, în momentul când te invadează o suferinţă nouă. O scrisoare n-are decât o valoare momentană, te bucuri când face pe drum cât mai scurt timp, căci înseamnă că-ţi aduce sufletul cel mai din urmă al iubitului, iar o scrisoare întârziată nu te consolează prea mult, dacă ai nelinişti că nu mai primeşti nimic altceva. Este ca şi cum o scrisoare datată vechi i-ar anunţa “sunt sănătos” şi dacă nu mai ştii noutăţi, îl consideri pe acest “sunt sănătos” ca pe o prevestire rea. La fel un “te iubesc” apare tot aşa de repede învechit şi ai nevoie de noi asigură ri. Citind ce-a scris Ioana, aveam impresia că citeam pe altcineva, altă poveste de dragoste, care nu mă putea interesa în clipa aceea. De acolo nu puteam extrage nimic ce să se potrivească neliniştilor mele. Concluzii asupra sufletului feminin nu mă gândeam să fac. Poţi să ajungi la câteva observaţii perfecte, aplicate la nouăzeci şi nouă de femei dintr-o sută, dar era totuşi posibil ca Ioana să fie tocmai excepţia. N-am crezut niciodată că mi s-ar putea întâmpla ceva excepţional, dar în nenoroc am presupus cazul unic pentru mine, şi apoi, cu toate neîncrederile mele, am fost convins întotdeauna că Ioana este deosebită de celelalte femei prin inteligenţa virilă, dar şi prin ravagiul care îi tulbură tot timpul fiinţa, prin necesitatea de a fi nefericită. O scrisoare poate avea o valoare intrinsecă prin parantezele care se fac asupra epocii, a vieţii, a întâmplărilor. Din rândurile Ioanei se poate construi temperamentul ei: bănuielile, afirmaţiile grăbite, dar totdeauna pline de sugestii, patima în ură şi în dragoste, încercarea zădarnică de a fi înţeleaptă sau mărinimoasă, naivităţile încântătoare; apoi mâinile şi remuşcările. Dar acum nu mă interesa să o construiesc, ci voiam numai să ştiu: “Mă înşală sau nu?” Şi în urmă, când am început să o detailez şi să întrebuinţez pentru asta toate mijloacele mele de obiectivare, nu înseamnă aceasta o detaşare? O încercare de a mă reface, de a fi iarăşi întreg şi nu aruncat spre toate vânturile? Cu toate frământările zilnice, se întâmplă în mine o refacere? Şi din pricina aceasta, Ioana e neîncrezătoare la jurămintele mele?
Întotdeauna, toţi cei ce m-au cunoscut mai de aproape mi-au spus: eşti un exagerat. Cuvântul este exact, dar trebuie aplicat numai la necazuri. Bucuriile nu ştiu să le preţuiesc şi nici să le întreţiu. De altfel, nu sunt niciodată pure. Odată cu ele, păstrez şi conştiinţa neînsemnătăţii lor sau le alterez cu bănuieli că poate mă înşel. E greu să crezi într-un noroc special pentru un om. Dar nu se poate să nu te impresioneze un vecin căruia îi reuşesc toate, chiar ceea ce pare mai neverosimil. Eu n-am avut niciodată o bucurie mare pe neaşteptate. Totul s-a îndeplinit în lungi etape, ca şi cum soarta a ezitat îndelung până să-mi facă vreun dar. Bineînţeles, la capătul atâtor îndoieli, nu poate fericirea să mai fie mare. Mă găseşte obosit, plictisit, hotărât să nu o mai aştept. Mă întreb întrucât toate aceste observaţii au o valoare obiectivă sau sunt rezultatul caracterului meu întunecat. În orice caz, toată lumea spune că orice neplăcere ia la mine proporţii. Toată povestea cu Ioana va fi fost numai rezultatul exagerărilor mele? Totul poate să pară neverosimil unui om normal? Durerea însă cu care construiesc este certă.
— Eu nu sunt gelos!
Stăm unul lângă altul pe nisip, în faţa mării, soarele pătrunde în noi, dar eu, cu această afirmare, am alungat brusc tot calmul. De ce am spus vorba care nu corespunde nici unei realităţi?
Ioana nu este în stare să descopere că am vorbit astfel numai pentru că un gând îmi venise şi mă umilea. Poate că în dragoste e imposibil să nu iai pe celălalt în serios. Şi apoi, în momentul necazului, nu poţi să te consolezi cu adevăruri generale, Ioana, în loc să gândească: “Săracul! Dacă n-ar fi gelos, poate s-ar potoli”, continuă să discute ca şi cum afirmaţia mea ar fi exactă.
— Cel puţin n-ai delicateţa să nu mi-o spui.
— Nu-mi închipuiam că această mărturisire poate constitui o ofensă. (Nu ştiam? Cunoscând-o pe Ioana?!)
— Orice femeie ar fi ofensată.
— Credeam că pentru noi este un caz special. După atâtea experienţe putem să avem curajul să privim adevărul în faţă.
— Sunt adevăruri care nu trebuiesc agitate ca un drapel.
— Dar eu admit să examinez zilnic ceea ce e, într-adevăr, grav.
Un strop de apă cade neaşteptat pe pielea caldă. Ioana continuă:
— În definitiv, bărbaţilor nu le place să facă astfel de mărturisiri.
— Nu cred că ar fi un privilegiu pentru femei.
— Gelozia este cea mai complectă lecţie a vieţii. O experienţă vastă pe care o ai totdeauna la dispoziţie.
— Numai producătoare de nelinişti, dar nu ştiu dacă îţi dă vreo certitudine.
— Nu-i interesantă certitudinea, ci drumul spre ea. Numai oamenii lipsiţi de fantezie nu ştiu ce-i gelozia.
— Ce tirade, iubită Ioana, parcă ai declama din Victor Hugo!
— Ce ştii tu!
Şi iar după o pauză:
— Nici eu nu sunt geloasă.
Scene stridente, fără nici o corespondenţă cu sufletele noastre, pe care le continuam însă îndelung, punem toată priceperea noastră de demonstraţie şi pasiune ca să le susţinem să câştigăm parcă ceva important, şi rămânem la urmă epuizaţi şi amărâţi pe noi, căci se petrece atâta zbatere inutilă, stupidă, fără să ne intereseze măcar, şi nu putem să o înlăturăm.
Te jălui: suferinţa unui an! Dar nu există numai atmosferă sumbră. Câteva iluminări, oricât de scurte îţi demonstrează că acest vaiet conţine în el şi o doză de farsă. Dacă eşti surprins de cineva tocmai atunci, acela va păstra din tine o siluetă cu totul opusă celei obişnuite. În timpul despărţirii noastre, un prieten m-a încunoştinţat: “Am văzut pe Ioana cu o fată pe stradă, părea foarte veselă“. Am păstrat chipul unei Ioane vesele, am fost multă vreme convins că dânsa s-a vindecat de mine foarte simplu şi chiar acum, când îi văd toată transfigurarea din pricina mea, tot o bănuiesc, căci îmi amintesc vorba prietenului. De altfel, pentru suferinţă trebuie să ai timp. Când eşti prea ocupat, te refaci mai uşor. Sau e la fel dacă ai ocazia să călătoreşti. Am avut impresia că sunt mai indiferent pe măsură ce mă îndepărtam, că există chiar o proporţie între durere şi kilometrii făcuţi. Probabil că este o complacere în trăirea întunecoasă, întreţinută de atmosfera aceleiaşi camere pe care o locuieşti, aceloraşi prieteni ce-i întâlneşti fatal, iar în voiaj n-ai timp de gânduri vechi, la fiecare cotitură apare un spectacol nou şi viu. (O carte în clipele grave n-o utilizezi, căci ţi se pare moartă, oricât ar fi suprapusă pe realitate). Apoi dificultatea ca să te înţelegi cu străinii, ca să te descurci în locuri necunoscute, te preocupă.
În absenţa Ioanei am fost pentru prima oară la Saint-Malo şi, după ce am părăsit hotelul de lângă gară, mergeam pe istmul lung aproape de un kilometru, ce ducea la orăşelul-cetate. Eram emoţionat de priveliştea ce se desfăşura în faţă, căci zidurile trase capricios scânteiau sub soare, iar marea se întindea nesfârşită, legănând comori de pietre scumpe. Am avut o clipă în care emoţia mea a fost imensă şi am spus: “Dar bine că s-a terminat odată toată istoria aceea, îmi sacrificam viaţa inutil, dădeam atâta importanţă atâtor nimicuri. Îmi este egal ce se va întâmpla cu dânsa şi, dacă şi-a găsit un amant cu atât mai bine, scap de ultimele scrupule ce mi-au mai rămas. Viaţa e minunată, numai noi suntem de vină că o urâţim. Cit timp voi avea un copac verde şi parfumat în faţă voi putea fi fericit!"
Străbat uneori în noi astfel de extaze şi aşa ne tulbură, încât credem că trebuie să dureze mereu, oricât experienţa ne-ar învăţa că ne vom regăsi curând exact ca mai înainte.
Oricine îţi dă aceeaşi povaţă: ca un menaj să dureze (şi se poate extinde asupra împerecherii în general), trebuie ca amândoi să facă multe concesii. Adică să taci anumite preocupări, să minţi când este nevoie, să renunţi la orice gust personal dacă nu se potriveşte celuilalt. Dacă cei doi nu sunt oameni proşti, îşi dau seama perfect de falsul în care trăiesc, dar preferă să nu-l discute, să lase o mulţime de chestiuni fără rezoluţie, să fie parcă încântaţi la capătul fiecărui an trecut că nu s-a stricat maşinăria. Şi oamenii încurajează: “Cu vremea se aranjează totul”. Adică, apărând pericolul bătrâneţii şi al morţii, totul se simplifică, nemaiavând răgazul pentru a reîncepe. Toate acestea sunt exacte pentru un menaj fericit. Eu cu Ioana din pricina asta nu ne-am înţeles: n-am tăinuit nimic şi ni s-au părut monstruoase împăcările hipocrite ale celorlalţi.
În momentul marilor nelinişti eşti ridicol, căci ceri desluşiri oricui asupra vieţii sau consolări abia deghizate şi mânuieşti conversaţia aşa ca să ai un răspuns convenabil. Asta nu împiedecă să-ţi vezi ridicolul chiar atunci, să ştii precis că nu poţi să afli nimic de folos şi că faci numai mărturisiri compromiţătoare pentru amorul propriu, care va suferi mai târziu. Dacă cel ce te ascultă este un om fin, atunci nu-l interesează întrebările tale idioate, ci febrilitatea cu care le pui. Ştie că nu poate să extragă nici un adevăr din explicaţiile pe care i le dai, dar îl interesează spectacolul atât de rar al tresăririlor din faţa lui. Cu domnul Theodoriu, licenţiat în filozofie, sunt prieten vechi şi ne-a plăcut întotdeauna să discutăm îndelung, în plimbări nocturne. Mare asemănare nu este între noi, el inteligent, orice observaţie asupra unei cărţi sau unui om prefăcându-se într-o idee; eu având doar unele intuiţii. Prietenia noastră pare multora ciudată, căci domnul Theodoriu este recunoscut ca un om cu replică tăioasă, utilizează ironia şi nu-şi pierde capul în nici o împrejurare. Dar cu mine a fost întotdeauna extrem de cald şi, fără să-mi facă declaraţii, foarte prietenos, fie că pricepe, că la cea mai mică ironie aş fugi, fie că îl interesează panicile care se petrec veşnic în mine. Poate că nici nu face prea multe socoteli, ci numai, după ce se războieşte cu toată lumea, se simte bine în tovărăşia unuia care se admite învins de mai înainte. Probabil că în lungile noastre conversaţii asupra vreunui adevăr general omenesc noi nu făceam decât să ne iscodim reciproc, eu ca să aflu anumite explicaţii asupra întâmplărilor mele tragice, iar el ca să asiste la ciudăţeniile vibraţiilor unui om. Bineînţeles, numai el avea un profit, căci nu-l interesează un rezultat precis, ci numai jocul transformărilor, savura toate contradicţiile, luminile şi umbrele mereu în succesiune şi mereu lipsite de logică (şi eram destul de stăpân pe mine ca el să nu-mi considere disperarea prea mare şi să nu aibă remuşcări că mă examinează), în timp ce eu aş fi voit explicaţii precise. Îi puneam tot felul de întrebări generale ca să ştiu dacă Ioana, cu caracterul ei, m-ar putea înşela, îmi dam seama de ridicolul şi zădărnicia investigaţiilor, dar totuşi continuam. Domnul Theodoriu (ne spunem “domnule”, căci relaţiile noastre, deşi amicale, păstrează o distanţă, ceea ce nu se potriveşte cu nevoia mea de efuziune) trebuia să mă puie în curent cu Freud şi cu încercările lui de a descifra mecanismul omenesc, dar fatal nu putea să-mi dea decât generalităţi la cazul povestit de mine sau, mai bine zis, transfigurat de mine.
Reîntâlnirea mea, după trei ani de despărţire, cu Ioana, s-a întâmplat în timpul plimbărilor noastre, şi atunci cu febrilitate am început să pun o serie de întrebări. Nu ştiu cum şi-a explicat el transformarea mea, căci neliniştea şi-a mărit intensitatea, şi apoi, înainte îl iscodeam cu şiretenie, intercalând în ceea ce voiam să aflu alte chestiuni, iar acum nu mai aveam timp să întrebuinţez nici un subterfugiu. Mărturisirile erau abia deghizate, şi uneori mă găseam, aşa de nenorocit, încât n-aş mai fi păstrat nici un secret dacă domnul Theodoriu nu s-ar fi priceput să ţie distanţa. De altfel, el rostise la începutul cunoştinţei noastre o sentinţă care făcuse imposibilă orice familiaritate între noi: “Confesiunile sunt vulgare”. Principial avea dreptate, dar totul depinde de emoţia cu care faci acea mărturisire şi de clipa importantă şi rară pe care o alegi pentru ea. Şi poate că păstrez pentru domnul Theodoriu un reproş ascuns şi o bănuială, indiferent de prietenia care s-a menţinut intactă până la urmă, că părerea lui n-a fost decât egoism, instinctul de a se pune la adăpost de efuziunile altuia, ca să nu-şi turbure liniştea sufletească.
Ioana adusese cu dânsa o mulţime de idei complicate, cu care nu eram deprins şi pe care nu puteam să le neg dintr-o dată, pentru că ea pusese toata viaţa în ele. Se mai adăugau şi alte motive. Înţelegând-o cât mai bine, era şi mijlocul cel mai sigur să mă insinuez din nou, s-o fac să se apropie iarăşi de mine, să mă preţuiască dintr-o dată, găsindu-mă de aceeaşi părere, pentru chestiuni care, credea ea, îmi erau complect străine. Mai târziu, după acest ocol, aveam să-i transmit credinţele mele, s-o recâştig în întregime. Şi un al treilea motiv: trăisem tot timpul cu credinţa neînsemnătăţii mele şi a superiorităţii celuilalt. Ioana se schimbase, lăsându-mă în voia tuturor îndoielilor. Încercarea de a o înţelege era încercarea tragică de a-i reda încrederea în inteligenţa mea. Semănam cu elevul fără memorie, învăţând ca un nebun ca să fie egal cu unul cu memoria bună, în ascuns, căci e umilit să-şi arate inferioritatea. Printre alte păreri susţinute cu pasiune de Ioana, era: “Vă iubesc pe amândoi, sunteţi complect opuşi, dar egali”. Examinate aceste vorbe de un străin, ele par ridicole, ieşite din vreun roman de George Sand (niciodată Ioana n-a cerut vreo carte de George Sand). Era însă de ajuns să-i priveşti faţa, spunându-le, ca orice interpretare ironică să devină o faptă rea. Părea o flacără, aşa de fierbinte, de tremurătoare, de miraculoasă şi în acelaşi timp purtând misterul stingerii apropiate. Dar se poate explica resortul declaraţiei ei. Voia cu orice preţ să salveze ceva din dezolarea în care trăise şi pe care o înfăptuise singură, din atâtea iluzii în care pusese tot entuziasmul. Aceasta, ca să-şi ascundă remuşcările. Şi acum utiliza, mai ales ca să se potolească (întotdeauna, în nenumăratele noastre discuţii, a vorbit mai mult pentru dânsa decât ca să-mi răspundă mie. Deseori am avut impresia că fiecare monologăm. Replica nu e făcută decât ca să ne sugereze noi scuze sau învinovăţiri), tot felul de afirmaţii dubioase.
Pornită astfel, trebuia să întregească, printre o mulţime de detalii, calităţile lui şi calităţile mele, şi teoriile ei deveneau şi mai complicate şi mai fantastice. Încercare de a se calma, am zis. Un instinct de conservare, dar la un rezultat binecuvântat nu ajungea niciodată, astfel că situaţia ei îmi mărea încă mila. Semăna cu un animal sălbatic, închis într-o cuşcă şi căutând fără obosire, zadarnic — şi va căuta aşa, poate, până la sfârşitul vieţii — un loc liber pe unde să fugă.
Astfel de surprize omeneşti i le expuneam domnului Theodoriu. Desigur, el era prea inteligent ca să găsească vreo poveste omenească ridicolă, oricât de stridentă ar părea. Dar ce explicaţii ar fi putut să- mi dea?
Cred că, înainte de toate, spiritul ei de dominaţie şi, odată cu el, incapacitatea mea de a fi constrâns, au creat toate tragediile dintre noi. În dragoste a avut toate pretenţiile. Aşa de distrată totdeauna de tot ce o înconjura, nu-i scăpa cea mai mică intenţie de a mea de eliberare, chiar când ea consta numai în gustul de a face singur o plimbare pe sub teii parfumaţi, gust pe care nu-l invocam ca să o ofensez, şi numai din pricina discuţiilor iscate de dânsa devenea o ofensă: apărea deodată ca ceva esenţial pentru firea mea şi-i reproşam că sunt împiedecat ca să-l îndeplinesc. Dacă Ioana ar fi avut neînsemnata şiretenie să-mi spuie simplu: “du-te”, poate nu m-aş fi dus. Dar la protestările ei, un eveniment fără importanţă de felul acesta devenea singura mea sursă de fericire, renunţând la el mi s-ar fi părut că fac o laşitate, cu toate că după ce-mi îndeplineam pretenţia şi o găseam pe Ioana distrusă, voiam să o împac cu orice preţ şi, fără să mai socotesc că ce făceam acum era tot o laşitate, mă învinovăţeam singur, puneam cât mai multă convingere ca să-i găsesc ei dreptate. Spiritul ei de dominaţie era ceva de sine stătător, nu putea fi explicat simplu, numai prin dragostea prea mare. Îl aplica şi alteori, când dintr-o dată o părere de a ei trebuia să fie luată în seamă. În general însă nu avea prea multe neînţelegeri cu familia (de străini se sfia), căci cu toţii renunţau să o contrazică chiar de la început, iar Ioana uita curând ceea ce pretinsese vehement. Cu mine, însă, îşi susţinea dorinţa până la sfârşit, iar eu întrebuinţam toate şireteniile ca să mă ascund de dânsa. Şi dacă îi arătam la urmă nedreptatea, găsea întotdeauna un argument ca să se explice, convingându-mă că un om inteligent poate să demonstreze orice. Nu voiam să împrumute nimănui nici o placă de patefon şi cred că asta nu era încăpăţânare. Ţineam atât de mult la fiecare placă, trăisem atâtea emoţii la muzica ei, avea o poveste fiecare, încât puteam avea pretenţia asta. Şi totuşi, Ioana era incapabilă să-mi facă voia, de aş fi rugat-o sau i-aş fi poruncit, şi mereu descopeream câte-o lipsă printre discuri, deoarece fără să mă întrebe împrumutase cuiva “foarte amator de muzică“. Şi atunci, discuţiile începeau, întrecând în violenţă intenţiile noastre. Am observat lipsa din colecţie a unui Coral de Bach, piesă de mare importanţă. De multe ori l-am ascultat cu o puternică vibraţie şi brodând pe aceeaşi idee: “Ce stupizi sunt aceia care fac din Bach un abstract! Aici sunt cataclismele cele mai personale, ţipetele interioare n-au nici o discreţie."
— Iarăşi n-ai ţinut seama de rugămintea mea!
— Nu ţiu seama când rugămintea nu e decât expresia celui mai feroce egoism!
— Crezusem că ne-am înţeles!
— Numai ca să închei discuţia...
— Şi cui i l-ai dat?
— L-am trimis prin Charles, Arabellei.
— Tocmai la Balcic!
— N-avea grijă, am rugat să bage de seamă să nu strice placa şi, dacă ţi-o vor strica, îţi cumpăr eu alta.
— Dar de ce Arabellei? Te-a rugat ea?
— Arabella e o fiinţă profundă. Îmi închipui ce vibraţii o să extragă din Bach.
— Poate că n-o interesează muzica.
— O interesează, mi-a spus Charles.
— Ce superficială eşti uneori! Ştii că toţi se arată amatori de muzică şi, în practică, nu găseşti pe nimeni care să aibă răbdarea să asculte trei ore în şir.
— Arabella e nenorocită şi va avea toate răbdările.
— Ce ştii tu despre oameni! De câte ori nu te-ai înşelat şi ţi-ai schimbat părerea...
— Este lipsă de orice pătrundere psihologică, închipuindu-ţi că oamenii se pot prinde într-o formulă şi vor rămâne identici tot cursul vieţii.
— Pentru tine, Ioana, ei evoluează zilnic.
— De ce nu? Părerea mea e bună numai pentru clipa în care mi-o formulez!
— Ce fantastice afirmaţii! Îţi pot scuza astfel toate erorile.
— La urma urmei, ce importanţă are dacă mă înşel?
— La fel te-ai înşelat şi asupra mea şi m-ai găsit, pe rând, bun şi rău, prost şi deştept.
— Pentru că ai fost, pe rând, bun şi rău cu mine.
— După cum ai socotit tu la diferite momente!
— Niciodată n-a fost o socoteală calmă, ci totdeauna rezultatul unei emoţii.
— Tocmai din pricina aceasta convingerile tale n-au o valoare obiectivă, ci sunt simple păreri momentane.
— În dragoste n-are ce căuta obiectivitatea.
— Parcă n-ai făcut la fel, în părerea ta despre celălalt!
Ce departe ne-a adus conversaţia cu ocazia unui disc de patefon! Am reîntors discuţia.
— Şi când o să avem Coralul înapoi?
— Se va găsi o ocazie. Tot îl ştiai pe de rost şi nu-l mai cântai.
— Indiferent dacă nu-l mai cântam, îmi era drag să-l ţiu în discotecă.
— Ce meschinărie! Să-l ţii închis, fără să se bucure nimeni de el!
— O fi meschin, dar e perfect uman; ia exemplu de la cei care au patima de a strânge cărţi, chiar dacă nu le citesc decât o dată.
— De altfel, meschin este tot scandalul care mi-l faci acum!
— În definitiv, îmi este egal cum taxezi pretenţia mea, dar dacă nu vrei să-mi asculţi rugămintea, atunci să ştii un lucru mai simplu: sunt discurile mele, strânse cu multe sacrificii, şi nu permit nimănui să puie mâna pe ele fără voia mea.
— Eşti inconştient, nu-ţi dai seama ce spui. Astfel de ofense nu se uită.
— Eu am fost cel dintâi ofensat!
— Şi dacă-ţi sunt aşa de intime, de ce le-ai adus la mine acasă?
— Din generozitate, ştiind ce mult îţi place muzica.
— Nu cu preţul acesta!
— Şi din dorinţa de a împărţi cu tine ce am mai scump.
— Gesturile frumoase se fac pe ascuns, nu te lauzi mereu cu ele.
— Tu mă forţezi la astfel de mărturisiri, ingrată ai fost totdeauna.
— N-ai avut nici un merit ca să procedez altfel.
— Acum găseşti că tot ce-ai făcut a fost admirabil!
— Nu tu eşti acela care ar trebui să judeci!
— De ce s-au mai întâmplat, Doamne, atâtea grozăvii, dacă nu s-a schimbat nimic!
Discuţie stupidă, nedemnă de nişte oameni care pretind că-şi petrec aproape tot timpul în preajma vreunei cărţi celebre, dar se pare că e fatală în dragostea noastră. Renunţăm pentru clipa aceea la orice gânduri însemnate, ca să susţinem cu pasiune nişte idei fără valoare.
Oricine ar face remarca, de ne-ar asculta, că repetăm aceleaşi lucruri fără importanţă, că suntem lipsiţi de orice logică, şi s-ar mira că nu ne dăm seama că ne agităm inutil pentru motive puerile, uitând complect cea ce este grav între noi şi aruncând astfel chiar bănuieli asupra posibilităţii noastre de a fi gravi. Poate însă că, dacă ar fi mai pătrunzător, observatorul ar sesiza că vorbele simple ascund adevăruri profunde, fatalităţi ale temperamentelor noastre.
Odată am hotărât să facem o excursie în munţi şi, ca să nu atragem atenţia camarazilor clevetitori, am plecat eu mai întâi la Braşov, rămânând ca Ioana să vie peste trei zile. Am găsit cameră ca să o primesc şi m-am bucurat de fiecare copac pe care avea să-l admire şi ea în curând, am făcut o mie de planuri. I-am scris între timp şi o dată i-am vorbit la telefon, spunându-i mereu cu ce nerăbdare o aştept şi cum toate frumuseţile naturii nu pot fremăta în mine fără ea, parcă ar fi un disc (aceeaşi mânie) care străluceşte alături, îmbie cu o mie de emoţii, dar aşteaptă încă diafragma pentru a-şi spune întreg secretul.
Nu avusesem ocazia despărţirilor dar oricum, totul nu era prea important, durase abia trei zile. Şi, de altfel, întrevedeam pentru mai târziu despărţiri mai lungi, căci îmi plăcea să văd cât mai multe ţinuturi, iar Ioana obosea repede: şi ştiam că dragostea nu ţine tot timpul, ci, dimpotrivă, are nevoie de unele recreeri.
La ora fixată am venit la gară să o întâmpin, însă tocmai în clipa sosirii trenului un băieţaş cu ziare alerga pe peron ţipând: “Asasinarea preşedintelui Republicii franceze!” A trebuit să mă opresc, să cumpăr ziarul, să-l desfac şi să citesc repede telegrama, îndreptându-mă înspre trenul care se oprise de două minute. Ioana se dase jos, probabil că fusese tocmai lângă uşa vagonului, căci nu coborâse încă toţi călătorii. Ştirea aflată a făcut să existe o uşoară ezitare în mersul meu spre dânsa, o preocupare nouă, care împărţise în două emoţia pentru venirea Ioanei. De altfel, chiar din pricina Ioanei, am trecut la un nou gând, însă fără legătură cu bucuria revederii, aşa cum pretindea ea: spre surpriza mea, Ioana nu se mai înfăţişa întocmai cum o lăsasem cu puţin înainte în traiul nostru comun, ci avea aerul provincial, aşa cum o cunoscusem la prima noastră prezentare, şi pe care îl mai descopeream cu delicii, extrem de rar. Găseam o savoare nu din transformarea Ioanei, cât mai perfectă în persoana în curent cu civilizaţia, ceea ce mă străduiam totuşi să izbutesc în fiecare zi, ci când o revedeam întoarsă la felul ei prim, naiv şi prăfuit, cum ieşise din liceul de provincie. Chip pe care nu-l suportasem odinioară, făcusem tot posibilul să-l risipesc şi, în principiu, n-aş mai fi vrut să reapară în faţa altora, căci m-aş fi simţit umilit de a-mi fi ales o iubită de modă veche.
Această umilinţă aveam să o simt de multe ori, dacă nu din pricina aspectului, căci Ioana îşi făcuse cea mai pariziană siluetă, în schimb, din pricină că în lume nu se vedea tot ce ştia, felul cum se pricepea să judece o carte, fie din timiditate, fie din instinctul de a face împotriva dorinţii mele, din orgoliu de a se şti iubită numai pentru ea însăşi.
Ce ciudată transformare la o persoană pe care de-abia o părăsisem! Acum, Ioana apărea străină, deşi apropiată, mă simţeam invadat de emoţii ca şi cum n-am fi dus până acum viaţa cea mai familială şi de multe ori plictisitoare.
Odată cu aerul ei prim, observam şi transformările care se făcuseră în ea de atunci, la fiecare gest descopeream o schimbare nouă, ca şi cum în câteva minute, cel mult o jumătate de oră (după care Ioana trebuia să devină exact cea de la Bucureşti, doar cu decorul schimbat), aveam prilejul să asist la o repetiţie, prodigios de repede, ceea ce se petrecuse lângă mine în câţiva ani şi nu-mi dasem seama din pricina încetinelii schimbărilor.
Pe Ioana am descoperit-o adolescentă, cu mine crescuse şi se împlinise, şi din cauza dragostei pentru mine se făcuse femeie. Dacă cineva n-o văzuse de multă vreme, reflecta neapărat: “Cum te-ai schimbat, Ioana!”, înţelegând prin aceasta vorbă, desigur, şi preocupările care se schimbaseră, şi obiceiurile, şi rochiile cu totul altele, dar mai ales transformările fizicului. Eu nu-mi dasem seama de nimic. Şi acum, la gară, după trei zile de despărţire (poate şi din cauză că, Ioana retrăia emoţiile ca la început), am reconstituit aerul ei provincial, care mă izbise la prima dată şi apoi, pe rând, tot ceea ce i se întâmplase cu mine, căci se mărise, se îngrăşase uşor, avea o prestanţă de femeie (am reflectat: “Ce uimitor i-ar sta într-o rochie de bal!”), şi eram mândru, ca şi cum minunea mi se datoreşte numai mie.
Noutatea dublă a veştii politice şi a aspectului Ioanei ce simplu s-au aşezat în mine în câteva clipe şi ce complicată e detailarea lor, ce nedreaptă mai ales, căci prin prea multe amănunte distrug o emoţie. Şi ce reduse sunt mijloacele noastre de exprimare faţă de stările sufleteşti. De câte ori afirmăm ceva fără o mie de paranteze, escamotăm.
Ezitarea mea a apărut un cataclism pentru Ioana. Oricât i-aş fi explicat, îi distrusesem orice bucurie, şi acum, dacă i-aş vorbi din nou, ea ar suferi iarăşi, indiferent de câte s-au schimbat între noi, după cum un sensibil suferă după douăzeci de ani de observaţia pe care i-a făcut-o profesorul în clasă, pe când era copil..
— Dar a murit preşedintele Republicii franceze!
— Ce are a face!
Această vorbă ridicolă (după cum ridicol eram şi eu, căutând să demonstrez) nu putea să aibă replică. Apărea superbă, reprezentând pe orice femeie din toată lumea. Femeile, de obiceiul lor, mai ales la noi, nu sunt prea în curent cu evenimentele mondiale şi sunt rare acelea care au nevoie de ziar în fiecare zi. Ioana nu citea niciodată ziare. Dacă ironizam, găsea argumente destule să mă arate pe mine mediocru, legat de ceea ce e trecător.
Cu ocazia dragostei, femeilor le devine orice indiferent, poate ca lumea să se răstoarne şi să-şi schimbe forma continentele. Faptul că iubitul a întârziat cu cinci minute la o întâlnire devine mai important. Şi dacă încerc să vorbesc cu Ioana despre asta, în momentele ei calme, atunci dă ample amănunte asupra deosebirii între un bărbat şi o femeie: o femeie, în dragoste, uită totul, pe când un bărbat păstrează suvenirurile trecutului şi planuri pentru viitor. Când era deznădăjduită îşi începea lamentaţia obişnuită: “Nu mă iubeşti, Sandule”. Mă irita vorba aceasta, dar nu puteam să mă supăr când vedeam că ea crede — cu atâta tristeţă! — în ea. Când o observam mai potolită însă, exclamam şi puneam tot atâta vehemenţă ca să o conving, cât şi să mă conving. Ceea ce nu înseamnă că nu o iubeam, ci numai că aveam scrupule să dau o calificare unui sentiment căruia îi vedeam limitele. Limite vedeam chiar şi acolo unde nu mai exista nici o bănuială, în sacrificiul meu pentru corpul ei sau în viaţa a doi îndrăgostiţi din cine ştie ce carte celebră. Chiar şi în Tristan şi Isolda, simbolul dragostei până la moarte, aveam prilejul să fac observaţia: totuşi, Isolda l-a lăsat pe Tristan să plece şi apoi, fără să mai folosească stratagema prin Brangone, a acceptat să se culce cu Mark. Cei mai sentimentali, chiar, pot admite adevărul acesta comun. Singura diferenţă este că susţinând gândul acesta cu perseverenţă, demonstrez că marginile dragostei mele sunt bine socotite, bine marcate.
Mă indignam: m-am chinuit atâta pentru Ioana fără să mă întrerupă nici un amuzament. Am acceptat toate fanteziile ei şi acum suport cele întâmplate fără nici o încercare de a fugi. N-am gânduri pe care sa nu i le spun, nu aflu nimic fără să o pun în curent, nu trăiesc decât pentru a-i face bucurii. Am convingerea bine socotită (eu nu sunt în stare de afirmări în vânt.) că dacă ar muri ea, m-aş omorî. E insuportabilă viaţa fără Ioana, în absenţa ei nu m-a susţinut decât gândul că, orice s-ar întâmpla, nu e nimic ireparabil atât timp cât mai trăieşti.
Şi totuşi, aceasta nu e de ajuns.
Accepta în feluri deosebite mărturisirea mea sinceră. Sau, venea transfigurată în braţele mele: “Sunt fericită, iubitule, totul se va schimba, sunt nebună, nu lua în seamă vorbele mele”, dar alteori rămânea tot aşa de deznădăjduită: “Te cred, dar poţi să-mi demonstrezi ceva? Vorbeşti ca să te convingi singur. Sau se poate că ai muri, dar motivul adevărat ar fi altul: tristeţile nevindecabile ale sufletului tău; eu n-aş fi decât un pretext!"
Pot reconstitui toată starea sufletească a Ioanei înainte de sosirea ei la Braşov, căci necazul care o cuprinse văzând ezitările mele îmi da posibilitatea să o presupun. În cele trei zile n-a făcut decât tot felul de planuri pentru excursia noastră de îndrăgostiţi, n-a pus un obiect în geamantan fără să nu aibă o emoţie, a trăit clipă cu clipă trecerea zilelor şi apropierea de mine. Apoi dimineaţa ultimă, gara şi trenul, şi la fiecare staţie din lungul călătoriei şi-o fi spus: “Pe aici a mers el!" Şi pe măsură ce se apropia: “Acum el se uită la ceas, părăseşte hotelul, se îndreaptă spre gară să mă primească, acum trebuie să fie neapărat în gară. Poate că cu o floare, căci aşa îi este obiceiul. Sau cine ştie ce-a mai plănuit! Desigur că-mi va aduce o noutate. Ajungem (controlorul cere biletele pentru Braşov). Nu ajungem încă. Ce degrabă a luat controlorul biletele. Au început casele. Să-mi cobor geamantanul ca să nu întârzii... să stau drept lângă uşă... gara... peronul... unde este el?... trebuie să vie neapărat într-o minută... o secundă... s-a înşelat poate de linie... sau poate n-a venit... a păţit ceva... o nenorocire... iată-l, vine citind un ziar!” Poate că a fost astfel, cu o mie de detalii noi, căci eu aici nu pot decât să rezum. Niciodată n-am să îndrăznesc pe Ioana să o întreb ce s-a petrecut în fiecare minută în cele trei zile, căci aş umili-o.
Această scenă nu este o invenţie. Deseori se întâmplă ca să trăieşti îndelung cu un gând de bucurie pentru celălalt şi, dintr-un motiv oarecare, să fii primit fără căldură. Explicaţiile poţi să le găseşti cu uşurinţă, nu e nimeni vinovat, totuşi momentul rămâne în suflet, trist, între mine şi Ioana s-a întâmplat deseori astfel, fie că totul se datora nenorocului, fie că instinctiv ne opuneam unei bucurii ce-ar fi adus, odată cu dânsa, un nou prilej de dominaţie. Comparam atunci dragostea noastră cu un mecanism admirabil, dar încă nu bine pus la punct.
Descriu această scenă cum fac întotdeauna când vreau să vorbesc de ceva din trecut, singur noaptea, în camera mea. Şi după ce toată ziua am petrecut-o cu Ioana (întrerupţi doar de venirile şi plecările graţioasei Viky, căreia îi e dor de noi pentru o clipă şi apoi se duce iar pe plajă, prin apă, impregnaţi de atmosfera miraculoasă ce ne împresoară, de marea în perpetue transformări), schimbând împreună, amestecat cu fericire sau desperare, momente din trecut şi prezent sau presupuneri pentru viitor, începe viaţa mea de om singur pe lume. Mai întâi merg cu Ioana la izvor să mai beau, pentru ultima oară pentru ziua aceea, apă proaspătă. Plimbare în noapte, de-a lungul mării, prin micul port în întuneric complect, afară de luminiţa lui Mihali. Apoi Ioana mă conduce până în camera mea, aprinde lumânarea sprijinită intr-un pahar, trage perdeaua, mai mult în glumă, căci nu trece nimeni pe drum, aranjează aşternutul pus pe podea. Ioana a adus un covor de la Cavarna, el îmbracă toată camera, e singurul lux în pustiul acesta. O ultimă îmbrăţişare, apoi Ioana dispare după ce mă roagă: “Să te culci repede (îşi închipuie că citesc până târziu), căci aici ai venit sa te odihneşti”. Încui uşa, intru în pat, trag paharul cu lumânarea drept lângă pernă şi, cu un creion pe un vraf de hârtii, încep să retrăiesc trecutul şi să desluşesc prezentul între mine şi Ioana. Abia acum pot să refac vechile scene dintre noi fără să le turbur cu emoţiile prezentului. Trecutul, sub alte forme, continuă şi acum. Parcă noaptea şi liniştea dimprejur au pus o stavilă neliniştilor, sunt detaşat de realitate, ca şi cum, bătrân, m-aş gândi la întâmplări vechi, cu melancolie, dar fără zbucium. Parcă toate faptele trăite sânt la egală distanţă de mine, şi n-am decât să aleg între ele şi să mă las cuprins de vreo amintire. Şi astfel am ales la întâmplare excursia noastră la Braşov şi, încercând s-o refac în toate detaliile, ca a devenit importantă în viaţa trecută, cu toate că s-ar fi putut să aleg o altă scenă şi să degajez tot atâtea vibraţii, căci viaţa între noi n-a fost niciodată banală, şi chiar şi clipele de plictiseală au avut un sens. O luptă neîncetată în care am întrebuinţat toate armele, răutate pe faţă, ironia, şiretenia, tortura. Doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt şi totuşi se chinuiesc. Ca să-mi replice, Ioana nu-i niciodată obosită, cu toate că ea oboseşte repede. Dar deseori face impresia de consumată. Marea se zbate fără istovire, ca şi sufletele noastre, drept lângă fereastră, şi în zgomotele ei variate pot să presupun orice, toate închipuirile, toate arătările supranaturale. Iar în podul meu, drept pe tavan, guzganii. Podul serveşte de hambar la fel ca şi toată casa noastră pe care cu multă muncă Ioana a putut-o transforma în vilă, şi prin sacii cu făină guzganii trebuie să se creadă la un ospăţ. Trebuie să fie o mulţime, căci se aude mersul lor prin toate ungherele, şi sunt enormi, după zgomotul pe care îl fac. Ahmed, pisoiul, se ghemuieşte lângă mine de frică, dar desigur că tot aşa ar face un motan oricât de mare, fără să aibă curajul să pornească în escapade pe acoperişuri. În port, în afară de Ahmed, pe care l-a adus aici fantezia Ioanei, cred că nu mai există nici o pisică. Câteodată, zgomotele guzganilor sunt aşa de ciudate, încât mă întreb ce pot ei să facă. Mai departe, uşa unei magazii neînchisă bine se zbate împinsă de vânt. E miezul nopţii, mă culc.
La Braşov n-am fost fericiţi, nu numai din pricina primei impresii, care a planat tot timpul asupra noastră. În cele trei zile de singurătate am preparat venirea Ioanei, dar eram şi încântat de mica libertate ce mi-o îngăduiam. Cred că în singurătate şi în tăcere se pot trăi clipele într-adevăr profunde, dar nu cu astfel de intenţii am venit la Braşov. Pentru o viaţă serioasă este nevoie de timp mult şi de lipsă de decor. Aici făceam mereu descoperiri, perspectivele erau tot altele, abia recunoşteam acelaşi om. Eram mulţumit fiind fără Ioana şi totuşi având siguranţa că Ioana va sosi în curând. Pe stradă am văzut multe fete drăguţe, îmbrăcate de primăvară, cu bucuria circulându-le în tot corpul, şi îmi plăceau, cu fiecare aveam în gând o aventură, chiar dacă nu le-aş mai fi recunoscut. Detaşam un chip fără realitate, dar în care se îmbinau toate pe care le observasem, sau şi altele pe care le visasem altădată. La micul restaurant de dedesubtul hotelului unde trăsesem am remarcat pe fata care ne servea. N-avea deloc impresia de servitoare, poate fata patronului, blondă, zâmbitoare, abia împlinită, fără sa fie deloc vulgară. Şi chiar odată seara am zărit-o într-o postură impresionantă, pe un scaun, în grădina mică din faţa hotelului, privea copacii dusă pe gânduri. O mică aventură cu dânsa mi-ar fi fost plăcută, dar n-am făcut nici un gest, n-am încercat nici o conversaţie. Am avut, ca de obicei, un gând care să-mi distrugă tot entuziasmul: “Sau e uşurică şi nu mă interesează, sau e serioasă şi atunci tentativa mea în timp de trei zile rămâne vană. Dar, în orice caz, sunt eu primul care am remarcat-o? Şi cum aş fi eu preferat? Vorbindu-i despre Proust? Ce ridicol!” Imediat ce a sosit Ioana, dânsa a şi observat prezenţa fetei, şi poate că şi fata abia atunci a observai existenţa mea, căci a interesat-o perechea misterioasă din preajma ei. (Acum a văzut că până atunci fusesem singur). Am lăsat şi eu, faţă de Ioana, puţin să se înţeleagă că aş avea trecere la fată, numai dintr-o uşoară vanitate, şi să joc măcar o aventură pe care aş fi vrut să o trăiesc. (Ce probă de neputinţă!) Nu mă aşteptam la efectul teribil produs, căci n-aş fi glumit şi nu ar fi trebuit să mă umilesc mai târziu ca să explic de o sută de ori că totul n-a fost decât o glumă. Izbucnirea Ioanei a găsit o ocazie care a complicat încă: din pricina unei timidităţi stupide, am reţinut pentru iubita mea o cameră separată, n-am vrut să o culc la mine deocamdată, din jenă ca să nu explic hotelierului vizita şi să-i cer un nou aşternut, să întreb dacă preţul suferă o schimbare şi mai ales să nu fiu întrebat cine este Ioana.
Îmi repugna să mint şi, totodată, nu puteam spune adevărul nici chiar unui străin, pe care n-aveam să-l mai văd, probabil, niciodată. Eu n-am putut să dau toate aceste motive stupide Ioanei şi nici n-am avut curajul s-o duc de-a dreptul la camera ei, ca ceva foarte simplu, ci am ezitat, am amânat, am întreţinut o atmosferă falsă, şi toate s-au adăugat la nemulţumirile pe care le avusese Ioana din pricina mea. Femeile nu se tem să facă nici o imprudenţă ca să ştie toată lumea, sunt în stare să mărturisească oricui amorul, să braveze pe oricine de e nevoie, în timp ce bărbatul — nu mă refer la secături — păstrează discreţie, nu ca să nu o compromită pe iubită, cât din timiditate, din oboseala de a da explicaţii tuturor, poate din ezitarea de a anunţa o hotărâre definitivă. Ioana şi-a închipuit imediat că fata hotelierului joacă un rol mai important decât las să se înţeleagă. Când, în sfârşit, m-am decis să-i spui despre camera ei (am ţinut-o de vorbă în camera mea, unde am intrat deodată, ca să o împiedec să se facă aci comodă, cum mereu voia, şi multă vreme după sosire Ioana avea pălăria pe cap), deodată i s-a ridicat în obraz tot sângele. Fără o vorbă, a plecat trântind uşa după ea. Am avut un moment de indignare, de încercare de a fi energic şi am zis: “N-are decât!” Dar curând am fugit pe scări să o caut. Am strigat-o zadarnic. Am încuiat camera, ca nu cumva să-şi ia geamantanul lăsat aici, şi cu prima trăsură m-am dus la gară. Negăsind-o, am răsuflat uşurat, dar mereu am fost atent ca nu cumva să fie ascunsă, până ce va pleca primul tren. Am aşteptat trei ore în şir, ducându-mă de la un capăt la altul al peronului. M-am reîntors tot cu o trăsură la hotel şi, negăsind-o, m-am dus din nou la gară. După alte două ceasuri, când noaptea domnea peste tot oraşul, m-am întors iarăşi şi am găsit pe Ioana pe o bancă în faţa hotelului.
Liniştită oarecum, dar străină.
— Unde ai fost?
— M-am plimbat în pădure. Mi-e somn, mă duc să mă culc. Care e camera mea?
Sub sumbre auspicii începuse prima noastră călătorie de dragoste.
Mai pe urmă, Ioana mi-a povestit: “Am mers vreo zece kilometri de-a lungul drumului, parcă nebună“. Zece kilometri nu se poate să fi fost. Persoanele cele mai serioase, ale căror frământări interioare sunt incontestabile tot au obiceiul de a exagera, pentru ca să impresioneze. Eu, în acelaşi timp, am gândit: “N-a făcut aşa de mult” şi am spus: “Iubito, săraca de tine!"
Când, impresionat de farmecele mării, te încumeţi să găseşti cuvinte care să o sugereze, înşiri imagini. Încerci să găseşti echivalenţe pentru mişcarea neîntreruptă, scânteiele fiecărui val, jocul culorilor sau pentru tânguirile misterioase ce vin de la fund. Cu puţină sforţare, izbuteşti să imaginezi, pe apă, la diferite ore, orice fantezie. Joc de fete vesele, palate strălucitoare sau catedrale sumbre, armate pregătind război sau o înmormântare făcută cu tot alaiul şi cu toate vaietele. Ca să exprimi grandoarea mării, utilizezi bicisnice construcţii omeneşti!
Dintr-o scrisoare de a Ioanei: “Îmi spui că mi-ai trimis trei scrisori şi n-am primit decât două; nu mai înţeleg nimic!"
Ce minunate sunt unele naivităţi!
În singurătate, o pisică devine foarte importantă şi îţi reverşi asupra ei toate puterile tale de afecţie. În orice caz, Ahmed este un personagiu. L-am găsit la familia Axente, mic de tot, şi asist la transformarea lui de fiecare zi. Din primele zile l-am obişnuit să mănânce din farfurioară, ceea ce la Cavarna nu făcea decât rareori, când ceilalţi voiau să râdă. La început îl îmbiam inutil, se apropia cu ezitări de lapte şi se retrăgea cu frică. A trebuit să-l împingem de câteva ori cu capul, să se murdărească tot, şi, pornind să se cureţe cu vitejie, a descoperit că laptele din farfurie e bun. Tot timpul se linge, cred că a făcut meseria asta din prima zi când s-a născut, cu pricepere, şi acum, dacă vrem să-i dăm o ocupaţie, îl stropim cu un pic de dulceaţă. Pentru mult timp pune atâta satisfacţie să se cureţe, că parcă îi facem un real serviciu. Şi formele mereu noi pe care le ia aşezându-se, închipuind cele mai graţioase poziţii... Se încolătăceşte împrejurul lui de vreo două ori în aer şi apoi se odihneşte. Sau alteori lenea îl surprinde lăsat pe spate, într-o poziţie care pare incomodă, şi totuşi el se simte foarte bine aşa... Câte o lăbuţă pusă sub obraz ca un om sau în sus, rezemată de perete... Şi coada lui caraghioasă, care face volute ca un şarpe. Câteodată, când merge, şi-o aruncă în sus ca o rachetă. Noaptea doarme pe aşternutul meu, drept pe piept, şi de multe ori mă simt înţepenit, dar nu îndrăznesc să-mi schimb poziţia, căci mi-e milă să-l trezesc din somnul lui dulce de înger transformat în pisic. Oricât l-aş mângâia, niciodată nu se plictiseşte. Dacă mă opresc, întinde capul spre mine ca să-l mângâi mai departe şi palpită întreg de voluptate când mâna mea se prelinge de la cap, de-a lungul şirei spinării. Cred că, indiferent de unele trăsături comune, fiecare pisică îşi are caracterul ei, care evoluează şi el. Totul este să o priveşti mereu cu atenţie. Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitând un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea. Guzganii însă nu-l interesează, cu toate că se aud tot timpul: îşi cunoaşte puterile şi-i satisfăcut probabil că pericolul nu poate să vie până la el.
Doarme, se spală, se mângâie, se joacă, la atâta se reduce existenţa lui. Pe casă nu face nici o tentativă să se plimbe, cu toate că noaptea luna şi stelele încearcă toate farmecile ca să-l atragă. Perna pe care se instalează de obicei a strâns în ea, pentru el, toate miragiile. Poate că cele câteva flori desenate închipuie în capul lui mititel întreg paradisul.
Eu şi cu Ioana îl consideram ca pe un copil, îi facem joacă (Ioana a rugat-o chiar pe madame Pitpalac să-i aducă de la oraş o jucărie specială), îi observăm orele de mâncare, păzim să mănânce exact cât trebuie şi vorbim tot timpul cu el, schimonosind cuvintele, ca şi cum astfel am putea fi mai uşor înţeleşi. Atâta căldură degajează din fiinţa lui, şi totuşi siguranţa că, dacă am dispărea vreunul din noi, el nu va da nici un semn de nelinişte, ci va continua să-şi facă tabieturile! Şi la prima mână care l-ar mângâia, indiferent care, poate a CELUILALT, ar toarce din nou.
Toată lascivitatea lui Ahmed nu-l împiedecă să fie la orele când e treaz bine foarte vioi. Când vrea să prindă ghemul de aţă pe care eu sau Ioana îl trecem în toate chipurile pe dinaintea botului, face toate săriturile, utilizează toate şireteniile. Şi ochii lui minunaţi, mari, profunzi, bine deschişi, cu scântei în ei! Cu ce curiozitate ne privesc uneori, urmăresc toată ocupaţia noastră şi, dacă mâncăm, cu toate că până acum nu-i dăm decât lapte, parcă cere de pomană.
Nu sunt un om fericit, am spus. Din orice întâmplare, din orice lectură, găsesc prilejul să scot o interpretare funebră. Nici o bucurie nu rămâne nealterată de gândul destrămării fatale. Pe toţi cei care reuşesc să-şi găsească un adevăr de viaţă la mijloc, fără mari oscilaţii, îi învinuiesc de lipsă de sensibilitate. Entuziasmele mele se dărâmă imediat, n-am perseverenţă în nici o hotărâre şi, orice plan aş alcătui, am netă prezenţa timpului care se scurge fără pic de răgaz şi deci e ridicol să-l întrebuinţez, oricât de important ar fi scopul. Astfel, nu fac nimic, din frica de a-mi pierde timpul făcând ceva nu destul de însemnat ca să fie plătit cu zile de viaţă. Am impresia că lângă mine se găseşte un ceasornic mare cu nisip, aranjat exact pentru şaptezeci de ani, vârsta la care se poate ajunge. E pus în funcţiune din clipa naşterii mele şi de atunci curge neîncetat. Privesc cum se apropie de jumătate şi nu mai pot face nimic tot privind la el. Asta nu împiedică să invidiez chiar nisipul care mai rămâne de curs şi să am panică că totul se poate termina imediat. Şi alteori am impresia că chestiunea aceasta mi-e absolut indiferentă şi, dacă n-aş produce turburare şi n-aş fi învinovăţit de romanesc, m-aş arunca imediat în mare. Aş băga de seamă să fac gestul cel mai simplu, ca să nu par lipsit de simplicitate în gesturile mari. Cu toate că alte instincte din mine pretind să-mi fie indiferent ce-ar cugeta lumea, să iau o barcă la miezul nopţii, să merg până departe pe valuri şi să nu mă arunc decât după ce mă voi impregna cât mai mult de apă şi de cer. (Aş lua cu mine şi patefonul? Ce placă mi-aş alege pentru ultima ascultare?) Cu ocazia morţii, aş găsi un prilej de extaz.
Ideea morţii a devenit la mine un tic. Apare cu ocazia întâmplărilor celor mai diferite şi astfel o amestec printre chestiunile neînsemnate şi-i micşorez gravitatea. Unii surâd când eu pornesc mereu aceleaşi obsesii, ca şi cum aş da din cap tot timpul sau aş strâmba din ochi şi din nas. Am impresia că nu mă interesează nimic altceva. Nici nu sunt capabil să variez tema, ci doar clamez acelaşi fior care mă străbate, ca şi cum mi-aş fi pus mâna în foc, şi ţip, indiferent de cuvintele ce aleg. A da explicaţii mi se pare o impietate şi o cădere în banal. O emoţie n-are importanţă decât fiind susţinută de întreg temperamentul.
“Într-o zi, pe timpul despărţirii noastre, eram mai nenorocit ca de obicei, şi tocmai atunci a venit în vizită celălalt. M-a găsit, înainte de a-mi fi putut lua un aspect mai calm, pe care el l-ar fi acceptat imediat, căci nu era un om pătrunzător în sufletul vecinului, sau instinctul de conservare îl îmbia să escamoteze realitatea pe cât posibil şi să nu-şi turbure sănătatea sufletească. M-a întrebat îngrijat: “Dar ce-i cu tine?” şi am răspuns cu toata disperarea: “Sunt un temperament aşa de nenorocit, încât mă gândesc cu toată seriozitatea să mă sinucid!"
Vocea mea a sunat aşa de sincer, încât l-am impresionat. I-am făcut mărturisirea, cu toate că ştiam bine că nu către el se potriveşte să meargă mărturisirile. Dar fusesem descoperit pe neaşteptate, şi sunt clipe când ceri consolare din partea oricui şi-ţi sunt binefăcătoare cuvintele cele mai neînsemnate. Oricât de caraghios ar fi, cuvintele convenţionale pe care ţi le spun străinii când îţi moare cineva drag sunt binecuvântate, şi nu este numai o farsă faptul de a primi în salon pe toţi musafirii. M-am spovedit poate şi pentru că speram ca prin plângerea mea să împiedic legătura dintre ei sau să distrug tot ce se întâmplase până acum. Dar nu era acesta esenţialul. Ioana avusese dreptate: suferinţa din pricina ei a fost un motiv numai, explicaţia se găseşte în caracterul meu nenorocit. Întotdeauna i-am vorbit Ioanei despre moarte. Nu acesta este un subiect pentru doi îndrăgostiţi, oricât aş fi reuşit să o înfiorez pe Ioana şi s-o conving că e singura preocupare care are vreo importanţă.
La strigătul meu, celălalt s-a crezut obligat să mă reconforteze. A găsit la dispoziţie o mulţime de teorii, ca de obicei. Mi-aduc aminte de argumentul care plana: “Dar nu te gândeşti ce ridicol este? Aşa ceva nu fac decât croitoresele!”.
Într-adevăr, vorba lui mi-a făcut bine, dar nu pentru motivele pe care le credea. Am reflectat cu satisfacţie: “Ce imbecil! Îşi închipuie că nu m-aş omorî, numai din cauză ca să nu seamăn cu croitoresele! Habar n-are ce se petrece împrejurul lui!"
Cu toate, că, de fapt, ar fi trebuit să-l invidiez, căci demonstra că este fericit. Probabil că suferinţa aduce o voluptate şi un orgoliu, deoarece, oricât aş socoti, aş fi incapabil să schimb ceva cu el.
De la mine s-a dus direct la Ioana (care mi-a spus tot mai târziu) şi a ţinut-o în curent. (Din gelozie sau din bravare o ţinea pe Ioana în curent cu tot ce mi se întâmpla şi i se părea că mi se întâmplă, dar Ioana îl iscodea tot timpul, astfel că ea a putut la urmă să-mi spuie: “Am ştiut tot! Când veneai când plecai, ce voiai să lucrezi! “Dar ce se petrecea în mine?” am reflectat. Căci nu spuneam nimic şi chiar dacă aş fi spus, celălalt n-ar fi înţeles prea clar.)
I-a spus Ioanei:
— Închipuieşte-ţi, l-am găsit pe Sandu foarte nenorocit.
— Ştie tot, sunt sigură!
— Nici gând, aşa e firea lui chinuită, dar l-am calmat eu! l-am explicat ce ridicole sunt gesturile acestea!
Vasăzică, a crezut cu tot dinadinsul că m-a putut linişti astfel!
Ioana a observat, pretinde, toată naivitatea lui. Dar ce a făcut? Ce măsuri a luat? L-a îndepărtat măcar pentru o zi? E natural ca el să-şi închipuie astfel de lucruri. N-am nici o îndoială că acum, după ce Ioana l-a părăsit, este aproape consolat. Va fi găsit la dispoziţie o teorie bine făcătoare. Şi la dânsul e mai grav, căci ştie precis că a fost părăsit cu scârbă, deci amorul lui propriu e rănit. Probabil că acum spune cu aceeaşi inepuizare, altcuiva, istorii cu strigoi, evenimente amuzante din cine ştie care secol sau cu jovialitate reface isprăvile lui de copil inventiv în obrăznicii. Să mă chinui atât pentru un motiv la care celălalt ar fi putut renunţa cu atâta uşurinţă!
Ca să-mi bat joc de Ahmed, l-am pus tocmai pe dulap. A mieunat puţin, s-a învârtit de câteva ori până la capetele dulapului şi apoi, luându-şi inima în dinţi, s-a lungit pe una din părţile verticale, cu ghearele bine pregătite la cele două labe de dinainte, şi dintr-un salt a fost pe covor. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a început să alerge şi apoi a venit în braţele mele, ale criminalului, care, după ce-l pusese pe dulap, îl chema la dezmierdat.
— Îmi place Ahmed, spune Ioana, pentru că este curagios!
Mă urmăreşte în preocupările mele funebre. Când am un gând prea intim, rezultat direct al firii mele, şi deci fără nici o putinţă de a se generaliza şi mă tem că n-o să fiu înţeles, Ioana mă încurajează: “Nu-mi sunt străine aceste preocupări! Ştii bine că nu sunt nici eu fericită!” Prin vorba ultimă nu înţelege numai necazurile pricinuite de dragoste, ci se gândeşte şi la firea ei însetată de o mie de planuri, care nu au realitate.
Când am găsit-o la început, Ioana nu semăna deloc cu o fată de vârsta ei. Îi plăceau singurătăţile, nu se pricepea să flirteze, rareori şi pentru scurtă durată o interesa o rochie nouă. Fusese eleva cea mai inteligentă pe care o avusese vreodată şcoala ei, dar numai la anumite obiecte preferate şi, de altminteri, şi acolo cu luminişuri şi cu umbre, cu intuiţii admirabile şi cu incapacitate de a pricepe unele lucruri simple, încăpăţânată faţă de orice constrângere şi surprinzător de neatentă. Avea mai presus de orice patima cetitului, şi nici un autor nu o speria, oricât de dificil ar fi fost. Cum nu avea pe nimeni să o înveţe, prima educaţie literară trebuise să şi-o facă singură. A cunoscut, de vorbă numai cu ea însăşi, toate exasperările, melancoliile. Mila nu era ceva esenţial la ea, apărea numai uneori intensă, dar pentru scurt timp. Nu suporta pe oamenii proşti şi-i pedepsea cu cine ştie ce ironie atâta timp cât era obligată să-i suporte. Această viaţă închisă şi-a trăit-o cu deplină sinceritate, fără nici o poză, fără să-şi preţuiască cumva propriul ei temperament. Atunci când m-a găsit pe mine, transformarea nu i-a fost prea mare, n-a făcut decât să-şi examineze mai clar caracterul şi să extragă, sub influenţa mea, orgoliu. Firea ei mereu neliniştită nu o dusese la constante preocupări funebre, ca pe mine. Nu întorcea în toate chipurile ideea morţii şi a zădărniciei fiecărui gest, dar imediat ce i-am sugerat o mie de catastrofe, s-a simţit ca în elementul ei. Deseori i-am explicat o mulţime de vibraţii cu ocazia unui mort, fie că nu puteam scăpa de aceste obsesii şi le spuneam oricui avea răbdarea să mă asculte, fie că aveam perversitatea să-i transmit panica mea, după cum un viţios încearcă să transmită viţiul lui celui mai bun prieten. Ioana se revolta uneori, dar nu mai putea să se dezobicinuiască. O fi acesta unul din motivele care au ţinut-o fidelă cel puţin sufleteşte, în tot timpul despărţirii?
Probabil că vina mea mare este că i-am explicat, sau că am grăbit să-şi explice, că nu e fericită. Dar chiar dacă o viaţă mediocră de provincie ar fi împiedecat-o să-şi vadă nefericirea, mulţumită n-ar fi fost niciodată, şi deci nu sunt cu totul nimerite reproşurile pe care mi le face.
— Mi-ai distrus viaţa cu gândurile tale negre: nu se vorbeşte unei iubite despre moarte.
— Îmi sunt cele mai esenţiale preocupări, nu se putea să ţi le tac.
— Ce deznădejde că n-am putut să influenţez cu nimic temperamentul tău! Ai rămas exact acel pe care l-am cunoscut din prima zi. Singura diferenţă este că pe atunci cu un zâmbet mai îndepărtai vorbele tragice, lăsând să se înţeleagă că poate glumeţi: ţi-era frică de ridicol, ca de obicei, discutând astfel de chestiuni cu o fetiţă pe care o considerai complect neînsemnată. Tot pe atunci te apropiai de mine cu intenţia de a fi a ta şi nu s-a petrecut nimic în tine lipsit de luciditate. Ai exploatat puţin gândurile tale, despre moarte, unde colecţionaseşi atâtea cazuri, pentru ca să mă zăpăceşti pe mine. Pe o femeie o zăpăceşte totdeauna cineva pe care îl simte trist, îşi face iluzia că l-ar putea vindeca.
— N-a fost o idee utilizată atunci pentru a te cuceri. Te-ai convins după atâţia ani petrecuţi împreună că aceasta este preocuparea mea constantă.
— Ce-are a face! În clipa aceea ai exploatat-o! (Este exact, dar toată lumea face la fel. Scriitorii cei mai disperaţi, din moment ce-au descris disperarea, nu înseamnă că şi-au exploatat-o?).
— Un om este mai complicat decât îţi închipui. Pot subzista în acelaşi timp mai multe instincte, unele contrare chiar.
— Contradicţiile temperamentului lui André Gide... Când te gândeşti că Gide a scris atâtea cărţi numai ca să-şi scuze viţiul. Subtilităţi se găsesc cu uşurinţă de un om inteligent, dar reiese o impresie de comod care îmi repugnă.
— Este, dragă Ioana, ceea ce susţin eu despre celălalt.
— Nu putem începe o discuţie generală fără să nu aduci aminte de ceea ce a fost.
— N-aveam impresia că discutăm o chestiune generală. Reflecţia ta semăna cu un reproş.
— Am spus că este oribil să vorbeşti iubitei despre moarte.
— Sunt convins că ai avea astfel de gânduri şi fără sugerările mele. Mi-am spus de atâtea ori că nu eşti fericită din pricina firii tale.
— Trebuia să încerci tu să mă faci fericită!
Desigur că mă consolez prea repede spunându-mi că Ioana ar fi fost nefericită chiar dacă nu m-ar fi cunoscut, că e fatalitatea ei să fie astfel. Eu aş trebui să încerc să o schimb, să lupt împotriva fatalităţii ei. Cum mă iubeşte, un ajutor imens am la dispoziţie. Niciodată nu simte nevoie de singurătate de când mă cunoaşte. Dar sunt incapabil să iau astfel de iniţiative, nu mă pricep ce să fac. Sunt prea egoist ca să-mi sacrific întreaga mea personalitate şi apoi, aş trebui să joc mereu un rol care nu-mi aparţine, să mint, să fac inepuizabil pe mulţumitul, să susţin ceea ce mi-e cu totul străin, Şi atunci, presupunând că aş izbuti, poate că Ioana s-ar detaşa de mine sau nu i-aş mai fi, ca acum, necesar pentru fiecare clipă.
Să nu încercăm nici o transformare zadarnică, să lăsăm totul în voia soartei, fără împotriviri.
Este foarte mândră. Poate că acesta este motivul principal al neînţelegerilor. Ca să mă răzbun, o numesc uneori vanitoasă. Mândria la o femeie este un merit mare şi face impresia că e de origine aristocratică. Sunt insuportabile femeile ascultătoare faţă de bărbaţi, aprobându-i orice ar spune, admirându-i din principiu şi fiind totdeauna de aceeaşi părere cu ei. În practică însă, cele mândre te obligă la o veşnică băgare de seamă ca să nu le ofensezi, şi deseori Ioana susţine ceva forţat, ceea ce inteligenţa ei ar putea vedea cu uşurinţă că nu-i adevărat, numai ca să nu se simtă umilită. Dacă citesc o carte mai mult decât trebuie, fără s-o bag în seamă, sau întârzii, sau îmi fac un plan inofensiv numai pentru mine, e supărată. Îi găsesc pretenţia prea mare. Încep o discuţie umilitoare, căci e mai presus de puterile mândriei ei ca să tacă, şi astfel, la sfârşit, mândria se transformă într-un sentiment exact contrar, în umilinţă.
La Ioana sentimentele contrare se urmează foarte obişnuit. Persoană făcută numai din contraste, totdeauna bine colorate. La un loc egoism meschin şi apoi generozitatea cea mai neprevăzătoare. Mândria i se poate numi pe rând dragoste excesivă sau despotism şi mă face să am gânduri dornice de eliberare, dar sunt incapabil de a pleca.
Uneori îl luăm pe Ahmed pe plajă, căci nu ne îndurăm să-l lăsăm singur în cameră. Dar marea şi nisipul îl sperie. Se instalează cât mai lipit de noi, pe vreo haină de a noastră, şi o bucată priveşte curios împrejurul lui. La urma însă închide ochii şi doarme după obicei. Într-o zi, ca să ne batem joc de el, l-am dus până unde ajungea apa şi, prima dată când i s-au muiat picioarele, a luat-o la fugă înapoi la culcuş. Apoi l-am dus tot mai aproape de mare, în fiecare zi apa îl cuprindea mai mult. Ioana pretinde că acum poate să înoate, iar eu, din dragoste pentru el, sunt gata să o cred. Noroc că ne-a văzut Viky şi ne-a adus la realitate.
— Nu vă e ruşine să chinuiţi animalul! Şi pretinde-i că-l iubiţi!
În momentul unei discuţii aprinse, în care eu, inchizitorial, vreau să aflu noi detalii şi întrebuinţez toate armele de care sunt în stare, violenţa, viclenia, sinceritatea şi ipocrizia, judecător în faţa unui criminal, Ioana îmi aruncă: “În definitiv, nu e singura greşeală a trecutului meu!"
Un timp mi s-au oprit gândurile de prea multă învălmăşeală. A spus adevărat? Sau a fost o pedeapsă? Sau o simplă aluzie la unele greşeli de alt ordin, care prin comparaţie n-au nici o importanţă? Căci, dacă mi-ar mărturisi că a furat, a minţit, a cauzat moartea cuiva sau plănuieşte lucruri grozave, aş primi vestea cu imensă uşurinţă. Nu poţi să fii niciodată sigur de Ioana. Când ai început să te deprinzi cu un adevăr, oricât de trist, descoperi că misterul a rămas tot aşa de mare. O frază cu dublu înţeles îţi strică tot ceea ce clădiseşi mai sigur. Chiar şi aspectul greşelii ei, pe care o cunoşteam bine, e mereu altul, căci câte o vorbă neaşteptată aduce noi nelinişti şi mă convinge că aventura lor nu se potriveşte cu ce îmi închipuisem. Detaliile pe care le aflu la întâmplare n-au valoarea lor relativă prin comparaţie unele faţă de celelalte, ci fiecare colorează pentru un timp trecutul, după cum mi se aduce la cunoştinţă. Dar ceea ce îmi spune acum Ioana amplifică încă imens cadrul neliniştilor. Alături de ce se întâmplase apare acum posibilitatea unor noi aventuri. Din sinceritatea mărturisirii ei prime nu pot scoate o concluzie optimistă, căci pot subzista la un loc o sinceritate şi o minciună. Insistase la început numai pe o aventură, deoarece i se păruse cea mai teribilă: se întâmplase cu prietenul nostru, şi credea că vina faţă de mine e, mai ales, în ocazia aceasta, foarte mare. Şi acum, când greşeala e familiară, apar şi celelalte, cu dreptul lor de a fi spuse. Are poate şi scuza că voise să se vindece de mine şi nu mai păstrase nimic bun în ea, după cum un om care a furat ucide numai ca să nu mai aibă îndoielile unei refaceri posibile, care nu se mai poate îndeplini, oricâte sacrificii ar încerca mai târziu. Cu atât mai bine! Acum orice întrebări noi sunt de prisos, căci nu mai este nimic de limitat. A avut câţi amanţi i-au stat la dispoziţie şi nu conţine amorul o practică fără să fi încercat să profite de ea. Trebuie deci sacrificat tot trecutul şi să pornim viaţa de la capăt, de când ne-am reîntâlnit, ca şi cum aş fi început dragostea cu o văduvă sau cu o fată cu trecutul dubios, fiindcă şi-a pierdut viaţa fără să întâlnească pe cel ce merita iubit. Va trebui să renunţ totodată şi la tot ce a fost între noi prima oară. E dureros să arunci ani din viaţă şi e imposibil.
Timpurile cele mai grele le păstrezi, căci ţi-au aparţinut numai ţie şi ţi-au dăruit o experienţă de care eşti mândru, iar eu trebuie să uit un timp când Ioana, fecioara, se emoţiona, roşindu-şi minunat obrazul de obicei palid, sau atâtea ore de comun acord între noi, când tineri de tot, făceam la tot pasul descoperiri. (A face descoperiri în viaţă nu este decât un privilegiu care nu durează decât până ajungi la saturaţie.) Să fie murdar totul, ca un mijloc de simplificare. Orice gând, cât de rău, îţi devine acceptabil, dacă nu-l ştii decât în bloc şi nu poţi afla amănunte.
Ce susţin este o pregătire ca să pot suporta şi noul adevăr? Căci în loc să mă întristez că toată povestea cu Ioana, dându-se unui om din ciudă împotriva mea, s-a schimbat în a preface pe Ioana în cocotă, găsesc argumente de consolare. Numai dacă aceste argumente nu demonstrează o crispare în plus, când numai din exasperare susţii ceva invers decât ceea ce te interesează.
Dar este adevărat ce a spus Ioana? Căci de la chipul ei chinuit, cu ochii în vag, nu pot desprinde nimic şi nici nu mă pricep cum să-i pun noi întrebări, din laşitate sau din teama de a fi prea umilit. Ce monstruoasă este Ioana aruncând o astfel de vorbă turbure! Poate a spus-o numai din instinctul de a se răzbuna, pentru pedepsire pe care i le dau zilnic prin întrebări intime. N-a mai avut timpul să facă socoteală că totul porneşte la mine nu din răutate gratuită, ci de la un chin pricinuit de ea, şi se răzbună imediat, chiar dacă mai târziu va regreta. Dar vorba ei este cu dublu înţeles, şi, când vrei să te răzbuni, spui clar ceea ce trebuie să doară. Ioana e prea spontană pentru a cugeta o pedeapsă subtilă, aceea care supără mai precis, cu toate că nu e sonoră şi, de altfel, nu are izbucnirea decât în mijlocul unei discuţii înfierbântate, când n-ai răgaz să mai combini ceva.
După o zi am cerut Ioanei să mă lămurească, dar ea a negat că ar fi vrut să spuie ceva deosebit. Poate că aş fi crezut-o, însă la fiecare nouă întrebare găsea o altă explicaţie şi astfel îmi întreţinea bănuielile. A înşirat pe rând: “nu ştiu ce am vrut să spun, nu mai ţin minte”, “am vrut să mă răzbun pe tine”, “mă gândeam la ceva fără importanţă“, şi dacă aş fi acceptat unul dintre aceste motive, toate la un loc contrazicându-se, adăugau nelinişti. Se poate să scot o consolare, fiindcă ea însăşi nu mai ţine minte ce voise să spună; sau se poate că ea întârzie de a mă linişti spunându-mi adevărul neînsemnat dintr-un instinct al ei, deseori verificat, de a se opune oricărei voinţe străine ce o obligă la ceva. Dar, mai ales, concluzia la care ar ajunge orice judecată normală este: şi-a dat seama ce dezastre produc în noi mărturisirile şi, după ce într-un moment de iritare scăpase o aluzie, acum încearcă să o nege. Şi neagă stângaci, contrazicându-se, ca atunci când susţii o minciună.
Asistasem la fizionomia ei când spusese vorba chinuitoare, ştiam că totul era mai mult decât o simplă întâmplare. Sunt secrete pe care nu le poţi niciodată afla cu certitudine, şi fiecare om este un sfinx (oricât ar avea mania confidenţelor) atunci când te interesezi de el. Ioana mea este o fiinţă complexă, deci cu atât mai greu de descifrat. De ce mă tot întreb din moment ce se strânge lângă mine şi mă ascultă, şi mă priveşte, şi ameţeşte când o dezmierd?... Ioana frumoasă şi deşteaptă, cea mai frumoasă şi deşteaptă din toate fetele pe care le-am întâlnit vreodată. Ioana mea!
Ioana complexă? Repede spus.
În orice caz, nu din exemplul de odinioară se poate scoate această concluzie. În oricine găseşti un amănunt turbure. Nu poţi face din el o virtute în plus.
Marea se întinde cenuşie, iar soarele, acum spre seară s-a acoperit de nouri care devin mereu mai întunecaţi, cu toate că vântul bate fără putere. Şi eu, singur pe plajă, mă gândesc care ar fi mijlocul să scap de Ioana. Să profit de clipa aceasta când sunt calm şi nimeni nu mă poate întrerupe. (Ioana şi Viky s-au dus în vizită la madame Pitpalac, deci pentru două ore n-am nici o nelinişte că i s-ar fi întâmplat ceva rău.) Să-mi fac exact socotelile. Oricine ar reflecta: “Nu trebuia să te mai întorci la ea. Acum e prea târziu, ai răspunderi; înseamnă că ai acceptat totul.” Invidiez temperamentul acelora ce pot lua hotărâri precise, dar bănuiesc că spun aşa de decis mai mult pentru că nu e vorba de cazul lor personal şi deci nu pot să înţeleagă mare lucru. M-am chinuit atroce trei ani şi nu vedeam în mine nici o ameliorare. N-am încercat nici o schimbare. Iar în clipa revederii n-am avut decât un scop: s-o recapăt. Îmi făceam iluzia că despărţind-o de celălalt, în acelaşi timp distrugeam şi tot ce fusese între ei. Sau poate mă hotărâsem să accept orice, căci starea mea tulbure fusese şi mai chinuitoare. Dragoste pentru Ioana, spaimă de singurătatea în care trăisem, amorul propriu ce pretindea să aibă din nou ceea ce pierduse, gelozia cătând o răzbunare împotriva celuilalt, toate la un loc — şi e imposibil de a face o discernere pentru a vedea partea fiecăruia dintre aceste instincte. În timpul reîntâlnirii eram halucinat. Disperarea cea mai cumplită, când nici nu te mai vaieţi, iar unui străin i-aş fi făcut impresia de cârpă, răspunzând la vreo întrebare naiv, dispărând şi apărând fără nici un sens. Deci prea lipsit de voinţă ca să nu mă întorc la Ioana de îndată ce s-a ivit ocazia. Ce-ar fi trebuit să fac după părerea orişicărui om normal? Aceeaşi lipsă de voinţă face acum să se continue chinul, fără să iau nici o iniţiativă. Aş putea să nu mai fac nici o aluzie la trecut. Decât să trec în minte pentru a mia oară aceleaşi detalii oribile, mai bine să învăţ să înot, să plec cu Viky şi cu Hacik în largul mării. Ar intra apa şi aerul sărat în mine, aş obosi şi n-as mai avea timpul de gânduri rele. Să mă ocup cu ceva important, aşa cum voiau toate ambiţiile mele de adolescent, şi să am răbdare să duc munca până la capăt! Sau să plec, indiferent ce s-o întâmpla în urmă, în lume. Sunt incapabil să iau vreo decizie şi să mă dezmorţesc din starea mea. Ştiu bine că nu se va schimba nimic din viaţa noastră tristă fără o hotărâre drastică. Şi cel mai bine pentru amândoi ar fi să mă duc (căci fiind împreună am avea totdeauna tentaţia de a ne iscodi). Care ar fi mijlocul? Să profit de o oră când Ioana şi Viky dorm, să-mi fac geamantanul? Ce oribil ar părea faptul că în fuga mea n-am uitat să-mi iau geamantanul! (Aud reflecţia Ioanei: “Şi eu, care îmi închipuisem că te-ai aruncat în mare!”)
Totuşi, am în valiză lucruri absolut necesare. Dar cum să las plăcile de patefon? Tovarăşile mele de deznădejde în orele cele mai intime. A fost o impietate că le-am folosit mai târziu, numai ca să o bucur pe Ioana (deci vecinica mea veleitate de pedagog), cu toate că Ioana, pe vremea când ele mă consolau, mă înşela. Având în ele căldura, inteligenţa, palpitarea fiinţelor veritabile... să le las ar fi o ingratitudine, un semn de neseriozitate a afecţiei ce pretindeam că o am pentru ele. Dar ce dezastru pentru Ioana când va observa că le-am luat! Şi ce mângâiere când va vedea că i-am lăsat ce aveam mai drag! E în stare însă, într-un moment de mânie (o cunosc de atâta vreme şi sunt incapabil să-mi închipui evoluţia sentimentelor ei aflând fuga numea) să le strice. Sau simbolic şi sarcastic pentru mine, să le dea drumul în mare. Dacă va crede că am plecat pentru altă femeie, va spune: “Le-am dat sirenelor să facă ele muzică!"
Ar trebui să plec fără să am o explicaţie clară cu Ioana? Aş denota o laşitate de care mi-ar fi ruşine toată viaţa. Şi apoi trebuie să pun şi pe Viky în curent să păzească pe Ioana, altfel ea ar putea să-şi facă ceva rău, marea îi stă oricând la îndemână. Ce să-i spun lui Viky? Îmi repugnă să-i fac mărturisiri. Nu ştiu cât cunoaşte viaţa noastră, fie că a fost prea discretă, fie că n-a interesat-o nimic şi nici nu poate pricepe marile tragedii. Să încep să-i vorbesc despre ce i-am făcut atâta vreme? Şi ce va pricepe dacă are alt temperament? O să puie aceeaşi, întrebare: “Dar de ce pleci?” Şi n-aş putea da nici un răspuns clar. Orice promisiune mi-ar da, nu pot conta că şi-o va ţine cu toată seriozitatea. Tot mai bine cu Ioana să mă înţeleg. Voi minţi-o că este o despărţire de scurtă durată (Ioana poate fi minţită în dragoste?), şi dacă voi vedea că nu mă pot vindeca singur, cu toate că de data aceasta voi fi sigur că Ioana mă aşteaptă fidelă, iar celălalt a dispărut definitiv din viaţa ei (prea îi e scârbă de el), mă voi întoarce din nou. Deabia atunci va trebui să suport toate consecinţele, căci, afară de moarte, nu va exista nici o putinţă de salvare. Toată greutatea este să nu-mi fie milă ca de obicei.
Orice discuţie îi produce atâta rău Ioanei, îi slăbeşte faţa, i se turbură ochii, încât trebuie să renunţ şi să-i dau toată dreptatea, ca s-o liniştesc. De altminteri, când vorbeşte, are totdeauna dreptate. Şi eu, ca şi toată familia, sugestionat de forţa cu care îşi susţine părerile. Numai rămas singur pot să descopăr că pentru fiecare părere aveam la dispoziţie o replică foarte bună. Într-un singur caz nu poate să mă atingă puterea ei: când o văd în minte în braţele celuilalt. Atunci am numai ură. Nici o pedeapsă nu mi se pare prea mică pentru ea. Aş suporta ca să fie flagelată ca în timpurile vechi, aş inventa eu însumi cele mai subtile mijloace de tortură. Aceasta e singura mea posibilitate de a avea curajul să plec. Să-i anunţ plecarea, gândindu-mă numai la păcatul ei. La una din multele forme pe care le ia păcatul în mintea mea bolnavă de gelozie... şi atunci mi-ar fi absolut indiferente şi argumentele, şi suferinţele Ioanei. Orice s-ar întâmpla, eu nu i-aş vedea decât corpul — de care m-am bucurat atât în toate umbrele şi palpitările lui — în apropierea altuia...
Am simţit deodată, fără să fi auzit nimic înainte, două braţe calde ce se încolăcesc împrejurul gâtului. S-a întors Ioana! Cu mult înainte de a mă fi aşteptat! A făcut ce-a putut ca să scape mai iute de vizită şi a venit! l-a fost dor de mine! Poate că se gândea, deoarece mă văzuse îngândurat: “Ce chinuit este sărmanul din pricina mea! Şi singur pe lume! Trebuie cu orice chip să mă transform şi să mă fac mai bună ca să nu-l mai irit! "
N-are nici o bănuială de ce unelteam. Crede, dimpotrivă, că făceam şi eu combinaţii de împăcare. Ce groaznice combinaţii! Dar nu mă mai gândesc, căci căldura corpului ei m-a calmat deodată. Iar gândurile rele au devenit ceva neverosimil, un vis rău fără nici o legătură cu realitatea. Credeam că logica mea precisă nu avansase nimic nesusţinut şi acum mi se pare că am fost în voia fantomelor, aduse o dată cu noaptea, care în sfârşit a pus stăpânire deplină pe întreaga lume.
Câteodată abia îl ating pe Ahmed de frică să nu-i fac rău şi alteori îl apuc de ceafă, strângând cu putere, şi-l arunc de la distanţă pe aşternut.
Când Ioana este prea rea cu mine şi n-o mai pot opri, şi când vreau ca starea de armonie să revie cât mai repede, utilizez un mijloc perfect întotdeauna: mă prefac că subit nu mi-e bine, exagerez nervii încordaţi cu ocazia discuţiei sau simulez o durere la inimă. Ioana are panică să nu fiu bolnav şi, oricât ar fi de mânioasă, se transformă instantaneu şi nu ştie cum să mă îngrijească. N-am fost niciodată bolnav mult timp, de când o cunosc, ca să ştiu toate sacrificiile pe care le poate face, cât îi permite să reziste oboseala sau dacă temperamentul inegal n-ar face-o să-şi piardă răbdarea. Nici nu ştiu dacă în clipa aceea ar putea să suporte capriciile mele de om bolnav. Dar totdeauna când mă prefac că mi-e rău câteva minute, izbutesc să o împac. Mi-e ruşine de farsa jucată, dar numai aşa pot s-o liniştesc. Cu toate că nu are nici o bănuială, totuşi, poate şi din pricina acestor scene turburi, Ioana păstrează atâta neîncredere în mine.
Cocuţa, iubita mea de adolescent, n-avea sinceritatea Ioanei de a-şi arăta toate gusturile. Nu trebuie tras nici o concluzie din faptul că la urmă şi-a aranjat viaţa şi nu s-a mai întors. Totul s-a petrecut după ce s-a convins bine că eu voiam să mă sustrag, că-i mai bine pentru amândoi să se mărite. Ori de câte ori i-aş fi dat ceva, cât de neînsemnat, sau aş fi anunţat-o ceea ce credeam să-i producă bucurie, invariabil i se lumina faţa şi-şi exprima gratitudinea. Numai întâmplă tor aflam mai târziu că vestea sau darul meu nu o interesau. Nu puteam să nu admir caracterul acesta minunat, necesar pentru ca relaţiile dintre doi oameni să rămână bune.
Dar mă înspăimântam de acea mască constantă care ascundea perfect, oricât de atent aş fi fost, secrete de multe ori importante. Spontaneitatea Ioanei în a-şi exprima bucuriile şi tristeţile e pricina tuturor neînţelegerilor. Cocuţa nu mă supăra niciodată. Ce să prefer?
Ahmed îşi face deseori căpătâi din vreo carte. Acum doarme tolănit pe patefon, cu capul rezemat de Albertine disparue!
Ioana este foarte debilă. Trebuie să-i port mereu de grijă, şi cea mai mică oboseală i se vede pe faţă. La sfârşitul unei discuţii i se trage faţa, se fac umbre pe la ochi, parcă n-ar mai fi fata frumoasă cum e atunci când e odihnită şi voioasă. Nervii întinşi o fac să adoarmă oriunde s-ar găsi (cu ce voluptate se înveleşte cu vreo haină de a mea!), şi are nevoie de somn lung. Oricât o forţez să mănânce — atât cit izbutesc, căci Ioana nu suportă constrângerea — rămâne slabă, străvezie, delicată şi, deşi înaltă, cu corpul de copil. Mereu mă preocupă debilitatea ei, dar nu pot să renunţ să-i vorbesc de trecut şi nu mă opresc decât prea târziu, dar mereu o implor să se învelească bine când seara e prea răcoroasă, să mănânce, să ia doctorii. Şi acum, când îi vorbesc de moarte, totuşi îi pui o haină să nu-i fie frig. Teama să nu facă vreo imprudenţă subzistă chiar în timpul despărţirii, cu toate că în acelaşi timp doream să i se întâmple toate nenorocirile, ca să fiu răzbunat.
În astă seară, la Cavarna, o femeie vopsită şi cu pretenţii de a fi la modă mi-a făcut semn să o urmez. M-am dus după ea, cu toate că mi-era scârbă de scările strâmbe pe care am urmat-o, de încăperea murdară, unde nu voiam să mă uit la nimic mai precis, de frică să nu văd gângănii, şi mai ales să nu văd trupul dizgraţios şi impudic oferindu-se. De ce am intrat? Din perversitatea de a o înşela pe Ioana şi de a mă simţi, astfel, mai liber? N-aş fi avut curajul să-i spun ce am făcut. Vedeam că ea, aşa de bănuitoare şi geloasă, nu presupune nimic. (Nu sunt un om calm şi greu de ghicit). Şi atunci: câte nu poate să facă sau să fi făcut Ioana fără ca eu să fi ştiut ceva! Chiar dacă uneori apare atât de sinceră...
De ce scriu această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai ales e un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece. Să-mi desluşească ce s-a întâmplat cu mine şi de partea cui e greşeala. Cu toate că orice sentinţă ar da ei, nu m-ar mulţumi. Aş găsi-o prea simplă, pentru crisparea din mine. Poate însă că numai ceva simplu, spus cu toată tăria şi convingerea, semănând cu o poruncă, m-ar putea calma. Aud interpretarea: doi îndrăgostiţi nenorociţi din cauză că femeia a avut un păcat. Aceasta e tot? Şi neînţelegerile noastre de mai înainte, pe alte motive? Sau şi acum, atâtea alte motive care ne cauzează neînţelegerile... Sau atâtea sentimente contrarii, imposibil să le analizezi, dar întregind pe un om. Aud ironia omului sănătos, protestând că lipseşte o explicaţie limpede: “Ăştia se chinuie şi nici măcar nu ştiu de ce. Ce stupid!” Aş vrea mai bine să se spună: “Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună“.
Am aflat noutăţi despre Ahmed: că el poate nu e venit dintr-o mamă pisică, aşa cum se întâmplă cu rasa lui. Doamna Axente l-a găsit la malul mării. Poate că ieşise chiar atunci din spuma valurilor, şi, dacă ar fi avut alt sex, ar fi fost drept să i se spună Afrodita. Dar l-au botezat Ahmed, şi nu este cu totul nepotrivit numele în această ţară orientală.
Marea calmă, cenuşie, cu margini albe. De pe dealul unde stăm, parcă n-are nici un val. Câteva pete negre, altele roşii. Ioana îmi spune dintr-o dată, dar simţim în preajma noastră toate neînţelegerile trecute. “Ştii, Sandu, că nu este nimic adevărat din trecutul meu. Am imaginat o poveste ca să te fac să mă iubeşti!"
Cum aş putea transcrie starea mea ascultând aceste vorbe? Dacă ar fi o imensă bucurie, m-aş lămuri ce se petrece în mine. Ce dezastruos ar fi să învie morţii, căci am primi revenirea lor cu aceeaşi indiferenţă ca eu acum. Un mort pentru care te-ai tânguit timp îndelungat, i-ai fost fidel la mormânt, l-ai îngrijit, ai dat slujbe la biserică. Şi bucuria revederii, chiar dacă minunea ar fi unică, nu s-ar suprapune supărării de mai înainte. N-ar profita decât vanitatea de a se fi întâmplat aşa ceva lângă tine, după cum te-ar amuza să-ţi cadă un bolid în curte, numai să nu fie periculos. După câteva zile, înviatul ar reintra normal în obiceiuri, după ce aranjezi câteva complicaţii. Eşti obligat însă să joci o comedie întreagă, să chiui, să baţi din palme, să alergi, să ţopăi, ca să minţi şi să te minţi că eşti transfigurat. Acum, lângă Ioana, cum n-am chef pentru astfel de scene, iau o înfăţişare obosită, ca şi cum bucuria îmi vine prea târziu ca să mă mai poată dezmorţi.
Nici nu ştiu dacă e adevărat, şi aş părea naiv şi ridicol primind dintr-o dată noutatea. Trebuie să-mi aduc aminte încet de o mie de întâmplări, ca să văd dacă din toate se poate trage şi concluzia că Ioana a rămas curată. O revăd doar pentru o clipă: plângând disperată la reproşurile mele. Deci nu se poate să nu fie adevărat păcatul ei. Nu pot s-o contrazic, să-i pun întrebări, căci ar însemna că am o vagă speranţă că nu s-a întâmplat nimic. Mă asemăn prostului, care, nepricepând bine dacă îi vorbeşti în serios sau îţi baţi joc de el, tace aşteptând ca vreo vorbă nouă să-l lămurească. De ce m-ar minţi acum Ioana? Deodată, în faţa mării liniştite, după o zi relativ calmă, monotonă, fără nici o însemnătate? Poate ca un rezultat al gândurilor ei ascunse. În vreo oră de singurătate, o fi reflectat că viaţa pe care o ducem împreună este imposibilă şi, curagioasă, o fi sperat să poată găsi un mijloc de vindecare. Există un singur mijloc: despărţirea. Ceea ce am încercat şi am dat greş, dar dacă am fi avut răbdare mai mult timp, în loc de trei ani, zece, sau şi mai mult, ne-am fî potolit. Am fi rămas cel mult cu un regret, cu o imensă nostalgie pentru ceea ce nu s-a putut îndeplini, dar fără variaţie de emoţii. Şi dacă aş fi avut norocul vreunui nou eveniment (o călătorie la capătul lumii sau o nouă dragoste), m-aş fi consolat mai iute.
Ioana încearcă o nouă stratagemă: se va preface că totul a fost o născocire ca să o iubesc. Minciuna, pentru un temperament sincer, va fi grea şi va dura la nesfârşire, va trebui să fie atentă ca să nu bănuiesc nimic. Va atrage după ea alte multe minciuni, căci va trebui să-mi explice tot ceea ce pare turbure, ce-am văzut sau am aflat. Şi, mai ales, Ioana va trebui să-şi ascundă propriile ei remuşcări, să pară tot timpul mulţumită, deci o muncă prodigioasă, asemănătoare cu aceea când un bolnav drag trebuie să moară după o boală lungă, şi tu îi zâmbeşti, te arăţi vesel, constaţi zilnic vindecarea şi faci planuri pentru mai târziu. Şi eu sunt sănătos, adică în stare să întreb, să mă interesez, pe când de un bolnav apatic poţi dispune mai uşor. Desigur, când Ioana a făcut un asemenea plan, a arătat un imens spirit de sacrificiu, un suflet ales, dar şi — stângăcie, căci şi-a închipuit că se poate face ceva în felul acesta. Sau poate că hotărârea nu-i vine la sfârşitul reflecţiilor, ci dintr-o dată, cum i se întâmplă deseori să hotărască în ocazii importante şi cum a decis despărţirea de odinioară. Ea explica: “Există un travaliu în inconştient şi într-o bună zi iese la suprafaţă, se desemnează brusc că trebuie să-ţi faci alte socoteli de viaţă. Ca un butoi în care a curs apă multă vreme, şi la urmă o picătură o face să se verse.” La orişice gând mai serios, ar fi înţeles că planul e imposibil de aplicat, dacă voinţa de a se sacrifica nu-i va da iluzia că totuşi se poate îndeplini acest plan. Sau poate că vorbeşte aşa numai ca să mă scoată din amorţeala din ziua asta, să mă facă să redevin febril din cauza ei. Căci este exclus să fie adevărat! Dacă ar fi adevărat, ce bucurie! Sau cuvântul este prea neînsemnat, nu se găseşte nici o expresie care mi-ar putea exprima starea sufletească. Pentru o zi, pentru o oră... Mai pe urmă, ne vom găsi exact în starea de dinainte de despărţire. Eu neputând pleca, dar plictisit, avid să-mi câştig libertatea, ea torturată de indiferenţa mea, pe care o simte oricât aş nega-o. Aş avea, desigur, mai multă experienţă, mi-aş spune în momentul plictiselii: dacă m-ar părăsi sau m-ar înşela, aş suferi imens, deci trebuie să iau toate precauţiile şi să nu-mi fac iluzia că mi-aş putea reface viaţa altfel. Asta nu-nseamnă că m-aş plictisi mai puţin. Aş face aceleaşi imprudenţe ca s-o pierd, după cum un bolnav, cu toată dieta srtictă la care e obligat, cu orice risc, mănâncă totuşi ceva nepermis. Dacă ar fi adevărat că nimic rău nu s-a petrecut cu Ioana, poate ar înceta legătura dintre noi, ce pare a fi până la moarte. Sunt un temperament oribil, şi numai tristeţile mă leagă de oameni, de lucruri. Dacă aş fi mai sănătos, Ioana ar fi mai puţin nenorocită? Ioana mi-a fost fidelă! Ce invenţii grozave spune Ioana uneori, ca şi cum vorbele n-ar avea nici o valoare, ca şi cum ar fi doar poveşti pe care le transformi în voie.
— Dacă tu ai fi fost credincioasă, aş avea curajul să mă arunc în mare!
Ce romanţios şi totuşi ce adevărat mi se pare!
După o zi discutăm cu aprindere despre celălalt. Am uitat complect ceea ce încercase să-mi sugereze, cu toate că pentru o clipă avusesem speranţa nebună...
Ahmed şi-a găsit o nouă joacă: sare după fluturi. Pe perete, în apropierea cuiului unde e atârnată lampa mică de gaz, se strâng fluturi mulţi, şi e o minune să priveşti formele şi culorile lor felurite. Parcă sunt stropi de mare. Şi umbrele lor, care traversează tot peretele... Mă amuz să-i cercetez şi câteodată mă instalez pe scaun, drept în faţa lor, şi încerc să-i prind, să-i examinez de aproape, să-i admir. Fug o clipă când îmi observă mâna, dar vin din nou imediat, ca şi cum ar fi hipnotizaţi de flacăra lămpii. Zboară capricios, pierd timpul în aer, fără altă ţintă decât frumuseţea zborului. Acum Ahmed mi-a luat locul. Este delicios cum urmăreşte atent, cu ochii sclipitori, pe câte un fluture. Încearcă să-l prindă, uneori schiţează o săritură, alteori sare chiar la înălţime, şi, dacă prinde vreunul, îi dă drumul, ca să continue jocul. Un pisic între fluturi. Ce imagine poate fi mai armonioasă?
Ce uşurică este Ioana uneori! Preocupări grave şi, deodată, pornită pe cochetării puerile, spre gust de a dansa, de a flirta. Mă dor mult aceste gusturi, destul de importante pentru a nu ne mai înţelege deloc. Oricât de excepţional ar fi construită, nu poate să uite că este femeie. Madame Pitpalac i-a spus: “Ce frumoasă eşti, Ioana! Păcat numai că pronunţi litera r franţuzeşte."
I-a fost Ioanei de ajuns aceasta vorbă ca să încerce cu frenezie să se corijeze. Numai timp de o zi sau două, căci Ioana începu cu entuziasm un nou plan, dar nu e în stare să-l continue. Scepticismul meu, cu toate că Ioana i se împotriveşte şi promite să nu se mai lase influenţată, sfarmă pe drumuri ascunse noua ei dorinţă. În orice caz, astăzi toată discuţia, în clipele cele mai funeste, e întreruptă de acel r, spus câteodată sau de mai multe ori în şir, cu energie, semănând de atâtea ori o întrerupere ironică a celor ce spun. Cum îşi mai aduce aminte de el când îi vorbesc lucruri esenţiale? Când o cert sau închipui speranţe? Nici nu pricep uneori dacă r este spus numai ca să-l înveţe corect sau să mă întrerupă, să-mi deturneze argumentele perfecte, să mă pedepsească. Constatase poate ce exact mă loveşte în chipul acesta.
— Ai fost în stare să pleci pentru totdeauna.
— De ce nu? r, r, r...
— Să începi o viaţă nouă cu altul.
— Desigur! r, r...
— Şi nu ţi-a fost deloc milă de mine?
— Mila n-are ce căuta în dragoste, ţi-am mai spus-o.
— Dacă te-aş fi omorât?
— Eşti prea laş s-o faci! r, r... Dacă aş fi ştiut că eşti în stare s-o faci, nici n-aş fi plecat, nu din frică, ci din satisfacţia că mă iubeşti.
— Nici aşa n-aş fi demonstrat mare lucru...
— Măcar atâta! r, r, r...
— Eu nu glumesc deloc.
— Nici eu.
— Totuşi, te pricepi să ridiculizezi această discuţie.
— Ţi se pare.
— În orice caz, r mă enervează.
— Vreau să-l învăţ şi, cum sunt tot timpul cu tine, e fatal să-l suporţi îndeosebi.
— Dar şi fără r spui numai uşurinţe. (Poate tocmai din pricina acestui r, care întrerupe şirul gândurilor, şi care colorează toată conversaţia.) Nu găsesc că ai vorbit ceva mai însemnat!
— Orice vorbă este ridicolă dacă insişti asupra ei şi-o analizezi. R... al meu e emoţie transformată în literă. Ascultă ce frumos sună: r... şi ce emoţionată sunt! r... Acompaniază perfect tânguirile tale, o vioară şi un fagot.
— Voiam să discut cu tine despre ce vom aranja mai târziu.
— Iar planuri. Lasă să trăim fără să ne mai gândim la ziua de mâine. Sunt mereu atâtea surprize!
— Nu vreau decât să fii fericită.
— Atunci nu te-aş mai interesa.
— Totuşi, eşti fericită că suntem acum împreună. N-ai dorit toată viaţa decât să ne culcăm şi să ne sculăm unul lângă altul.
— R...
— Cum vom ajunge la Bucureşti, ne vom despărţi?
— Cum vei crede de cuviinţă. Eu am renunţat la orice pretenţie.
— Ca şi cum, cu toată experienţa, spiritul de dominaţie nu ţi-ar fi tot atât de excesiv.
— Am avut tot timpul pretenţia să mă iubeşti. Orice femeie ar face la fel.
Ioana deseori dă ca exemplu pe “orice femeie” dintr-un tic sau din dorinţa de a fi considerată ca o veritabilă femeie. Pentru tot ce s-a întâmplat se găsise mai uşor scuze.
— R... r... r...
Spune o mulţime de r mai încet, ca şi cum n-ar mai vrea să mă supere. Pare o pisică torcând.
— Vom locui împreună...
— Ştii bine că nu se poate.
— Cu toate drepturile legale.
— După cele ce s-au întâmplat?
— Ce-are a face!
— Spui aşa ca să mă încerci!
— Îmi bănuieşti intenţiile mele cele mai bune...
— Tu m-ai învăţat aşa! r...
— În orice femeie, oricât de superioară cu gândurile oricât de degajate de morala comună, se găseşte o burgheză.
— Nu prin astfel de reflecţii poţi demonstra intenţiile bune.
— Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră.
— R...
— Şi toată viaţa vom citi, vom asculta muzică, vom scrie fără să ne pese de restul lumii. Vom fi o pereche unică, reuşind să realizeze cele mai romantice viziuni, iar când vom fi bătrâni, ne vom retrage într-un colţ îndepărtat, ales bine în mijlocul naturii superbe, şi alăturaţi, mereu de acord, vom aştepta moartea. Dar cu solemnitate, aşa cum se cade la o astfel de oră.
— R...
— E tot ce găseşti să spui.... Ironii oribile.
— Nici nu mă gândesc să fiu ironică; am pornit să învăţ pe r, l-am spus de o mie de ori, şi acum îmi scapă involuntar.
— Ai reuşit să-mi destrami orice entuziasm.
— Aşa de iute? Ce vei face atunci peste o lună la Bucureşti? Ce conversaţie ridicolă! R, r, r, r...
Acest r sună strident, anunţă furtunile apropiate. Dar clar nu pot să pricep ce se petrece îndărătul lui. Pe mine m-a exasperat. Am impresia că Ioana mă găseşte tot timpul caraghios. Şi altă dată, când îmi răspunde cu atâta seriozitate sau mă combate cu atâta îndârjire, spun lucruri mai importante?
— În definitiv, nici nu pot aştepta altceva din partea unei femei uşurele.
O mică tăcere; apoi: r...
— Căci femeie uşoară se numeşte aceea care a avut doi amanţi.
— Mă tentează să-ţi arăt exact ce este o femeie uşoară.
— Acum mi-ar fi egal!
— R, r...
— Cel mult, m-ar indispune să capăt din afacerea asta vreo boală.
— R...
— Când te gândeşti că i-ai mângâiat burticica plinuţă, de om care se pregăteşte să îmbătrânească cu voioşie... Deasupra şi dedesubtul ei, perişor mătăsos, creţ! Şi tot mecanismul în funcţiune!
—R!...
I-am dat o palmă. După o linişte lungă, Ioana rosteşte răspicat:
— Aşa ceva nu se uită niciodată!
Nici eu nu voi uita niciodată gestul meu. Îmi va fi scârbă de el, orice s-ar mai întâmpla în viitor, chiar dacă aş afla că Ioana este şi mai vinovată.
Abia acum remarc: Ioana şi-a făcut sprâncenile subţiri, artificiale. Desigur, tot madame Pitpalac a învăţat-o să şi le facă aşa!
Poate ca să-mi placă mie!
Prima carte citită de Ioana de la mine a fost La femme et le pantin a lui Pierre Louys. Aveam pentru ea multă admiraţie, parcă se suprapunea celor mai intime vibraţii, şi mi-e frică să o recitesc ca să nu fiu dezamăgit. Şi acum, când mi se pare că sunt victima tuturor capriciilor Ioanei şi când văd că, oricât de vinovată ar fi, tot eu îi cer iertare, incapabil să prelungesc o supărare prea multă vreme, cred că acea carte a fost un simbol al existenţei noastre comune.
Pe Ioana am mai văzut-o şi înainte de întâlnirea care avea să ne apropie din nou. De trei ori, cu puţin înaintea reîmpăcării. În prima, Ioana era cu celălalt, şi asta mi-a înteţit gelozia şi mi-a întărit siguranţa de cele ce se petreceau. Stăteau în faţa unui cinematograf din Bulevardul Elisabeta şi se uitau la fotografiile filmului. Se juca Potache şi Perlmutter. El îi explica probabil savoarea artiştilor. Ea asculta atentă, foarte interesată. Păreau de acord definitiv în toate, şi acum când Ioana susţine că rămăsese cu celălalt o străină, eu din pricina scenei văzute (ce a durat câteva minute) nu o cred. Am trecut drept pe lângă Ioana, la o jumătate de metru, şi ce emoţie aveam! Ce importanţă căpăta fiecare milimetru din carnea Ioanei, hainele, gesturile, din care trebuia să construiesc mai târziu o mie de presupuneri! Am văzut-o numai puţin şi n-am putut memora exact înfăţişarea ei, încât mai târziu interpretările mele se multiplicau încă. Şi acum o am pe Ioana întreagă, la dispoziţie; ca şi la început, şi ca şi atunci de atâtea ori mă plictisesc cu ea! Îmi spuneam lângă ei: “Pot să-i vorbesc, dar ce să-i vorbesc?” Aveam atâtea lucruri s-o întreb şi totuşi nu-mi venea în minte nici o singură chestiune. La fel ai face cu un mort care s-ar întoarce la viaţă pentru cinci minute: n-ai şti ce întrebare să-i pui. Mă împiedecă şi alt motiv ca să-i vorbesc: frica de a nu fi ridicol faţă de ei, a arăta că sufăr. După o bucată de drum m-am reîntors la cinematograf, când am socotit că trebuie să fi plecat, şi m-am uitat şi eu la fotografii, încercând să reconstituiesc conversaţia lor. Fiecare gest al interpreţilor căpăta o importanţă capitală, şi-mi storceam creierul ca să fac şi eu reflecţiile cele mai inteligente cu prilejul lor. Au admirat? Au ironizat? Au povestit o amintire cu ocazia imaginii? Ce nebun sunt! Dar ce nenorocit! M-am gândit mult la această scenă, ca şi cum toată fiinţa Ioanei s-a concentrat atunci. Când i-am povestit-o de curând, ea nu şi-a mai adus deloc aminte ( nu se prefăcea, căci îşi găsea învinovăţiri mai mari) şi nu cunoştea existenţa celor doi comici americani. “Poate că le văzuse fotografia, dacă spun eu, dar îi uitase complect... în orice caz, era imposibil ca eu s-o fi surprins transfigurată, ascultând pe celălalt”... Ce proporţii imense căpătase pentru mine întâlnirea aceea!
Altă dată am zărit-o cu Viky la braţ, pe Calea Victoriei, pe la ora şase seara, când e lume multă pe stradă. Niciodată nu-i plăcea să treacă pe Calea Victoriei. O fi venit cu dorinţa ascunsă să mă întâlnească? imaginea celor două fete la braţ m-a calmat pentru ziua aceea, ca şi cum mi-aş fi închipuit că totuşi nu s-a întâmplat nimic.
Dar, desigur, fiind întâlniri scurte şi în aceste două dăţi nefiind nici măcar văzut de Ioana, n-au schimbat nimic între noi. (Şi Ioana mi-a povestit mai pe urmă că m-a văzut de câteva ori. O dată m-a surprins uitându-mă la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-an observat- o, căci eram absent şi indiferent pentru locul unde mi se îndreptau ochii. N-am observat-o, căci eram cu gândul în altă parte: la ea!)
A treia oară am schimbat împreună chiar câteva cuvinte. Mi-a ieşit în cale pe o stradă lăturalnică, am salutat-o şi am trecut înainte. După ce ne-am depărtat câţiva paşi, m-a strigat. Mai târziu mi-a spus că a visat în noaptea aceea că o să mă întâlnească şi înconjura pe cât putea străzile principale spre a mă evita. Am întrebat-o încotro se duce: “La biserică“. Ce ciudat, ce să caute Ioana la biserică, unde mu mergea niciodată? Purta însă acum cu ea o viaţă atât de străină, că orice mi-ar fi spus iar fi părut posibil. Acum, când ştiu că avusese cu celălalt o epocă de misticism, îmi explic drumul ei. Probabil că era chiar aşteptată la biserică deci un rendez-vous deghizat. Poate de la biserică aveau să meargă direct la hotel. Dar în clipa aceea, febril, căutam să spun vorbele cele mai inteligente, reflecţiile cele mai surprinzătoare, înşiram în câteva minute tot ce gândisem mai de seamă atâta vreme lungă ca să o impresionez. La o teorie a mea s-a opus cu toată firea, aşa cum făcuse întotdeauna, şi m-am gândit, pierzând orice nădejde; “Nici acum nu se pricepe să fie mai bună şi să nu mă mai umilească!"
Şi unul din reproşurile cele mai vehemente pe care i le fac: “Cum ai putut să VEZI în ce hal de disperare eram (căci atunci apărusem pentru cel mai necunoscător în a citi fizionomii o zdreanţă) şi totuşi să te culci cu altul?” Iar alteori, când îmi povesteşte nefericirea ei lângă celălalt:
— Ah! Dacă te-ai fi despărţit de el înainte de întâlnirea noastră. Dacă n-ai fi trecut din braţele lui în ale mele, am mai fi putut încerca să fim fericiţi! Aşa mă agăţ de iluzii.
O! prima oară când am ţinut-o din nou în braţe, goală, după despărţire! Stângăcia mea unde s-o duc!
Ca şi altădată? Pentru o clipă aşa de mare, acelaşi decor? Să-i aduc aminte astfel de o mulţime de neînţelegeri pe care le avusesem în locul acela? Cu atât mai mult cu cât noi nu voiam să refacem vechea noastră existenţă, ci să încercăm o viaţă nouă. Sau poate că şi ei şi-au ales acelaşi loc?
Şi, în sfârşit, împreună. Ce dor îmi era de trupul ei! Ca şi cum în lipsa ei nu s-ar mai fi întâmplat nimic cu mine. Aceeaşi impresie a avut şi ea. Era emoţionată, ca şi cum m-ar fi aşteptat tot timpul, fără să se apropie nimeni de dânsa. Dar n-am avut curajul să-i spun tot adevărul în ce mă priveşte. Cu mine, atâţia ani, nu s-a întâmplat, într-adevăr, NIMIC! În timp ce ea... poate săptămânal? Mi-a spus, ca să mă consoleze: “N-aveam timpul şi nici nu eram amatoare. Amânam pe cât puteam. Poate de vreo douăzeci de ori cu totul”... Numai atât? Dac-ar fi numai atât! Să spunem treizeci, mai bine mai mult decât prea puţin. Şi, între timp, îmbrăţişări ascunse şi sărutări când nu e nimeni de faţă. Ea încerca o nouă viaţă şi eu, bărbatul, aşteptam! Ce umilinţă! Cum aş putea uita? Corpul ei fermecător lângă mine, superb, virginal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Ce nefericit eram şi totodată ce poftă aveam de el! Şi cum voiam să mă convingă că nu mă doare amăgit de dorinţa puternică de atunci. Am spus la întâmplare. “Fapta noastră de acum e sfântă. Ea şterge toate profanările de mai înainte şi te reface, pură, aşa cum te-am cunoscut”.
Şi acum, în discuţii, când Ioana vrea să mă pedepsească, îmi aminteşte vorbele mele: “Fapta noastră sfântă!” Închiriasem o cameră de hotel special pentru ea! Făceam acelaşi lucru ca şi celălalt! Şi după împlinirea faptei sfinte toaleta de rigoare!
Ioana are dreptate: spusesem cuvinte de roman-foileton, aşa cum se întâmplă totdeauna când eşti nenorocit, oricât de inteligent ai fi.
Lângă mine, Ioana mângâie pe Ahmed şi-i spune cu o nespusă dragoste: “Are mămica o bucăţică de pisică!"
Şi mă întreb: “Poate să fie Ioana rea vreodată?"
Cum azi a fost o zi plictisitoare, i-am sugerat Ioanei: “Ce-ar fi să facem o vizită Lidiei?” (O vecină mereu invizibilă.)
— Ştii bine că s-a eschivat să ne invite!
— Avea o scuză plauzibilă: scutura casa. Acum este totul aranjat, după spusele lui madame Pitpalac. În definitiv, o putem lua pe Lidia la plimbare, dacă îi face plăcere.
— Ce umilinţă, să depinzi de plăcerea acelei fete stupide.
— Nu ştiu de ce o numeşti stupidă. Nu poţi să o taxezi aşa după scurta noastră cunoştinţă.
— O să vie cu noi cu siguranţă, de-abia aşteaptă să o inviţi. Am văzut ce emoţionată este când îţi vorbeşte. Eu nici nu existam între voi.
— E normal ca noi să avem unele amintiri — inofensive — faţă de care tu să rămâi străină.
— Şi mai vorbeşti de sufletele noastre identice!
— Are vreo importanţă Lidia mai mult decât un mic amuzament şi ar putea schimba ceva dintre noi?
— Nu mă importă. Nu pot s-o sufăr!
— Poate că eşti geloasă.
— A ironiza gelozia cuiva este facil şi inuman.
— Aceasta echivalează cu o mărturisire.
— N-am toate drepturile?
Cu ce savoare m-am răzbunat! Parcă iscasem anume această discuţie ca să mă pot răzbuna:
— Nu mai ai nici un drept, ceea ce ai făcut m-a eliberat complect. Nu cumva ţi-ar conveni ca eu să-ţi fiu fidel? Şi să fiu imbecil până la sfârşitul vieţii? Pentru cine aş face acest sacrificiu? Am de gând să nu renunţ la nici o fată frumoasă, dacă mă va accepta, şi să n-am nici un scrupul!
Eram încântat, aproape credeam că am şi făcut astfel, şi Ioana a plecat fruntea, parcă ar fi aflat despre mine fapte împlinite, pe care ţi-e imposibil să le mai schimbi.
Nu mai are dreptul să fie geloasă! Ce nerozie! Ca şi cum chinurile noastre depind de drepturi şi datorii!
Dar alteori, în momentele ei de remuşcare, Ioana pretinde:
— Dacă m-ai înşela, aş suferi îngrozitor, dar n-aş face nici un reproş. Atât de mare este instinctul meu de dreptate.
Vezi tu, Sandule dragă, pe mine n-ar trebui să mă iei totdeauna în serios: sunt bolnavă.
Desigur că-i bolnavă. Un doctor, dacă ar cerceta-o bine, i-ar găsi fără îndoială un defect. Un al treilea care ar citi rândurile acestea s-ar grăbi să reflecteze: “Nu mă interesează eroina, este un caz patologic”. Ca şi cum asta ar împiedeca pe Ioana ca să fie bună sau rea, să-i simt trupul cald cerând dreptul la existenţă, aşa cum nu pretind fetele obicinuite, drăguţe şi neînsemnate. Ioana este bolnavă, dar dacă examinezi de aproape, orice gest al nostru se poate explica printr-un secret organic şi ajung la concluzia că nu avem nici un liber-arbitru, că suntem conduşi de fatalităţile structurii noastre. Îmi pot consola cu gândul acesta gelozia? În iubita mea se poate constata imediat că se găseşte ceva anormal. Însăşi inteligenţa ei care pâlpâie parcă, nu este rezultatul unor raţionamente, ci al unor iluminări, intuiţii uimitoare, întretăiate cu stângăcii faţă de unele întâmplări simple ale vieţii. Pare un matematician care pe tablă face cine ştie ce socoteli complicate, e pe cale de a demonstra cine ştie ce secret ai universului şi care se încurcă, din pricină că la un moment a înmulţit greşit pe 7 cu 8.
Atunci mă revolt: cum nu mi-am dat seama că Ioana avusese tot timpul febră şi că nu e capabilă să-mi suporte jeluirile? Nu pot însă să admit că ea depinde în întregime de boala ce o minează. Pot explica aşa plecarea ei cu altul, dar nu şi reîntoarcerea la mine. Şi chiar în ziua când se încolătăceşte împrejurul meu şi când tremură fierbinte, nu sunt în stare să mă gândesc este ceva anormal, şi frenezia ce o pune îmi place s-o explic: “Aşa au făcut toate îndrăgostitele”. Şi, orgolios, îmi spun: “Am avut prilejul să fiu iubit în mod excepţional”. Este posibilă o dragoste veritabilă, în care să nu consideri tovarăşul egal cu tine capabil să te înţeleagă? Să te porţi ca şi cum el ar fi un copil? Adică să-l alinţi, să-i dai jucării, să te amuzi de toate capriciile lui, să-i intri în toate voile, să te mândreşti că-ţi aparţine? Dar de câte ori ai vreo supărare, nu o împarţi cu el, te retragi în locuri ascunse, ca să reflectezi, te îndrepţi la străini, ca să ceri o consolare, iubita mea Ioana e numai o păpuşă?
— O să te vindecăm, Ioana, vom face tot ce va fi posibil ca să te vindecăm.
— Ce bun eşti! Tu eşti un sfânt!
Şi, fără să mă aştept, îmi sărută mâna. Ştiu că lauda ei nu mi se potriveşte, că nu e decât natural să doreşti vindecarea vecinului, oricine ar fi el, iar până acum nu contribuisem cu nimic, la această vindecare. Vorba ei nu arată decât că se simte bine lângă mine în momentul acesta, că e îndrăgostită. Ioana e deseori excesivă. Când e supărată, la fel îmi exagerează vina. Dar deocamdată mă las în voia ei, încântat că poate, măcar pentru o clipă, să-şi facă o imagine aşa de minunată despre mine. Adoraţia Ioanei se pretează la ridicol, dar e binefăcătoare.
Am fost la Balcic şi am luat pe Arabella cu noi, iar în barcă, fără jenă de ceilalţi indiferentă la protestările mele, Ioana a ales pentru mine locul cel mai bun. A fost o noapte miraculoasă, pe ape, sub seninul complect, iar noi între vis şi viaţă, confundând mirajul visului cu al realităţii. Am ajuns la începutul dimineţii acasă. Portul Cavarnei era mai puţin pustiu de cum ne aşteptasem, căci aci oamenii se scoală devreme. Pe ponton, domnul Jianu stă de vorbă cu madame Pitpalac. Cum ne-a văzut, domnul Jianu s-a retras timid la el, dar doamna ne-a venit în întâmpinare, ne-a întrebat, a avut păreri. A vrut să apară Arabellei drept o persoană cu distincţie. Pe Arabella o cunoşteam de multă vreme înaintea tuturor, şi uimirea mi-a fost mare când am descoperit-o (îi uitasem numele), după ce mi se vorbise mult timp de ea. Fusesem cu câţiva ani mai înainte, ca student la cursurile de vară din Dijon, şi acolo, printre alţi români, se găsea şi Arabella. Apăruse zglobie, vorbăreaţă, ironică, amuzantă, având corpul bine împlinit, ochii şireţi, obrazul roz, nasul în vânt, ciripind tot timpul franţuzeşte, cu rochie de voal rose cu buline negre. Prea de aproape n-am cunoscut-o, dar am păstrat o impresie de primăvară şi o revedeam acum galbenă, ofilită, pământie, neglijentă în îmbrăcăminte, cu carnea ce nu mai păstrase nici o urmă de prospeţime. Iar în vorbe, exagerând acum un accent ţărănesc, pe care nu l-ar fi arătat pentru nimic în lume la Dijon, unde voise să fie cât mai exact franţuzoaică. Îşi luase acest accent poate fiindcă aşa se transformase gustul ei de răsfăţ de odinioară sau fiindcă aceasta o apropia mai mult de ţară — mama ei era ţărancă — către care o poartă uneori dorurile, dorind poate o viaţă mai simplă, dar mai curată. Multă vreme nici n-am recunoscut- o căci nu mai făcea nici o aluzie la Dijon. Numai ochii ei, cu o strălucire ciudată, mi-au dat bănuieli. În faţa mea apăruseră două fiinţe complect diferite, la fel de caracteristice amândouă, şi anevoie le pot suprapune. Între ele se răsturnase o prăpastie cumplită.
Ioana reflectează după obiceiul ei:
— Priveşte cum transformă dragostea pe un om. Această femeie care a fost deşteaptă, învăţată, frumoasă, cum e distrusă definitiv, în voia uşuratecului Charles. Cine ar mai putea să o mai readucă la viaţă? Cum să nu-i fie permise toate fanteziile? Şi n-avem dreptul să îndreptăm asupra ei nici o judecată burgheză. Fiecare vorbă spusă de ea, mai inofensivă, este un geamăt. Ce puteţi pricepe voi, bărbaţii, din toate aceste!
M-am dus pe plajă numai cu Arabella, căci ceilalţi aveau alte treburi şi acolo, fără nici o poză, ca unui vechi prieten, cu un ton de femeie nenorocită, care nu mai păstrează nimic din gluma amuzantă şi artificială de odinioară, mi-a spus amănunte din viaţa ei tristă, la întâmplare, bucurii şi mai ales necazuri, aşa cum îi veneau în minte şi aşa cum le trăise. Şi în clipele acele m-am simţit frate cu Arabella, tovarăş, mi-am adus aminte că noi ne cunoşteam cel mai de demult, că toţi ceilalţi erau veniţi mai pe urmă şi ne complicaseră existenţele începute aşa de suav, eu urmărind cu atenţie, ca ceva extrem de important pentru mine, pe profesorul de la Dijon explicând tablourile din Colmar şi Arabella râzând inepuizabil, în rochiţa roză cu buline negre.
Soarta creează uneori astfel de situaţii, încât oricât de serioşi am fi, trebuie să procedăm superficial. Viky s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi doctorul, chemat grabnic, nu poate da nici o părere. Domnul şi doamna Axente au sosit şi ei, iar Arabella pare de prisos. Toţi şi-au pierdut capul, dau o mulţime de sfaturi şi leacuri, dar temperatura lui Viky persistă. În sfârşit, s-au hotărât şi au dus pe Viky la Cavarna, unde poate fi mai bine îngrijită. Rămâne ca noi să facem zilnic naveta până la Cavarna ca să aflăm veşti. Arabella, stingheră, a plecat. La necazul celorlalţi ea nu prea avea rol, totuşi ne cunoaşte destul de bine şi nu putea fi indiferentă şi, în definitiv, a râs cu Viky, s-a distrat cu ea. Şi noi am păstrat totdeauna o ciudă că a plecat înainte de a şti ce e cu Viky, dar nu pot spune cum ar fi trebuit să facă altminteri. Ce ridicol este însă să exagerezi părerea de rău, să cauţi s-o faci egală cu a celorlalţi direct interesaţi! Uneori trebuie să te nelinişteşti pentru o simplă durere de cap, cu toate că bolnavul a putut în absenţă să aibă o mie de dureri de cap, de care, departe chiar de ai fi ştiut, nu ţi-ar fi păsat deloc.
Zilele în port deveniseră aşa de asemănătoare, încât, ca să nu ascund nimic, pot mărturisi că boala lui Viky mă bucură. Aveam să scăpăm pentru câteva zile de o persoană care ne turbura intimitatea, oricât de discretă ar fi fost şi mereu în tovărăşia altora. (Iar dacă mai trecea până la noi, o făcea numai din politeţe, căci cu noi nu putea să aibă nici o distracţie.) Trebuie să ne ducem la Cavarna până la vindecare, în fiecare zi, să schimbăm atmosfera, să ieşim puţin între oameni. Ioana, cu toate oboselile ei, e gata să mă întovărăşească şi, susţinută de alte preocupări, nici nu observă cei patru kilometri ce sunt trebuitori să-i facem de cele mai multe ori pe jos. Ajutăm s-o aranjeze pe Viky în automobil, şi apoi pornim la Cavarna, în urma automobilului în care Viky luase loc cu soţii Axente. Când sosim, găsim pe Viky în pat în salon, camera cea mai mare a casei. Curat, fiecare lucru la locul său şi peste tot un covor imens, cu o admirabilă îmbinare de culori. Viky pare obosită; după obrajii roşii, se vede că are o arşiţă mare, dar nu uită deloc să se arate politicoasă cu toată lumea. Surâde ca de obicei şi răspunde la toate întrebările noastre, ce nu mai contenesc. Ioana se aşează chiar lângă dânsa, ca să probeze desigur, cum se obişnuieşte la cazurile acestea, că nu-i este frică de boala sorei sale, sau că e oricând gata chiar s-o împărtăşească. A venit şi un doctor al Cavarnei, bulgarul Petroff. Întunecat, rar la vorbă şi, deoarece chiar vorbele acelea rare nu le spune cu convingere, făcând o impresie proastă. Constată şi el temperatura lui Viky, pune câteva întrebări şi, ca recomandaţie, spune înainte de plecare: “Boala trebuie să-şi urmeze cursul. În orice caz, nu intră în camera bolnavei decât doamna Axente. Poate să fie o boală contagioasă.” Ioana încearcă să protesteze, să asigure că ea vrea să îngrijească pe Viky, dar i se demonstrează că ar fi o imprudenţă inutilă. De altfel, în cazul acesta n-ar mai şti ce se întâmplă cu mine, rămas singur în vila din Port. Observând nedumerirea doctorului (oricât de nepriceput ar fi), se prevede o boală care poate dura mai mult. Cu temperamentul meu de a exagera, de a trece de la o limită la cealaltă, acum mă obsedează moartea posibilă a lui Viky. Colecţionez ultimele ei vorbe sau gesturi ca pe relicve de mare preţ. Mă simt la întretăierea misterelor supraterestre. Părăsesc camera cu ezitare, mă uit la toate obiectele ca să le înţepenesc în minte, să ştiu decorul unde Viky se va stinge în fiecare zi. Luându-mi rămas bun de la Viky, vocea îmi tremură, de emoţie. În antreu îmi dau lacrimile, iar Ioana îmi spune cald: “Ce copil eşti!” Uşa salonului se închide în urma mea, ca o uşă de temniţă, pe unde nu mai poţi pătrunde, pe unde pedepsitul nu va mai ieşi niciodată.
Ce încântată este doamna Axente de rolul important care i s-a încredinţat! Să fie singură “în secretul salonului”! Intră şi iese de două ori mai mult decât trebuie, îşi găseşte treabă şi cel mai mic serviciu îl face în mai multe etape, ca să dureze mai mult şi să o ocupe. Ne spune la fiecare moment noutăţi noi (“Viky încearcă să doarmă“, “Viky a închis ochii”, “lui Viky îi este sete”) cu vorbe grăbite şi ca şi cum n-ar avea timp mult de pierdut, dar aceste amănunte făcând-o mai mult să întârzie. De fapt, se plictiseşte numai cu Viky nemişcată, iar ajunsă între noi, prin povestirile ample pe care le începe totdeauna singură — căci nu ne mai pricepem ce să întrebăm — vrea să arate că nu şi-a uitat nici un moment datoria şi că se va întoarce cât mai curând la locul de pază, de unde s-a îndepărtat numai silită. Chiar dacă n-am fi noi, tot aşa s-ar agita, ca să-l ţie în curent pe domnul Axente, sau ca să schimbe pentru moment decorul, să ia în antreu linguriţele de pe o măsuţă şi să le puie pe cealaltă. Noi suntem tot timpul în antreu, ca şi cum am aştepta noutăţi mari în fiecare clipă, sau ca şi cum datoria noastră ne obligă să stăm tot timpul acolo, să putem fi astfel oricând de folos. Doamna Axente este destul de mărinimoasă ca să împartă osteneala cu noi, şi pe mine mă trimite uneori după vreo cumpărătură în oraş, iar Ioana trebuie să prepare vreun medicament. Ce multe artificii întrebuinţează unele persoane ca să îndeplinească rolul cel mai serios. În definitiv, cu toate agitaţiile ei caraghioase, riscă în orice moment să ia boala.
Venim zilnic la Cavarna de obicei pe la ora patru după-amiază. Drumul îl facem într-un camion de ocazie, care a transportat sacii cu făină la port şi apoi se întoarce să încarce din nou. De multe ori ne ducem chiar pe jos, şi soarele loveşte cu toată forţa în noi. Ioana, preocupată de ce o să afle, nu se plânge de drum. Dimineaţa rămânem în port, căci Ioana are treabă să aranjeze prin cameră (Helene e zilnic la Cavarna ca să ajute pe doamna Axente) şi să facem plaja. Încercăm chiar de dimineaţă să aflăm veşti şi atunci, prin bunăvoinţa vameşului, telefonăm la poşta din Cavarna la ore anumite. Primim de obicei aceeaşi vorbă: “Tot aşa”. La ora patru, sosiţi la oraş, aflăm iarăşi multe amănunte de la doamna Axente, dar din care nu se pot extrage decât aceleaşi concluzii: că Viky este tot mai slăbită, dar nu şi-a pierdut delicateţea obişnuită şi, în clipele cele mai rele, tot “nu are nevoie de nimic”. Temperatura se menţine, la ora şase întrece de 39 grade, iar doctorul tot nu spune o vorbă hotărâtă.
Începem prin a face o mie de planuri pentru Viky, dar renunţăm pe rând la ele. Fiecare emite tot felul de presupuneri, ne irităm unul contra altuia şi câteodată ne supărăm chiar pe bolnavă, cu toţii în prada nervilor. Numai Viky, după cum ne spune doamna Axente, reuşeşte să rămână mereu calmă. Noaptea pornim înapoi. Ca să nu mergem prea pe întunerec pe un drum pustiu la o oră târzie, ne promitem să plecăm devreme, dar totdeauna întârziem. Nu avem îndrăzneala să părăsim prea iute casa bolnavei, unde la fiecare minut ni se pare că se poate întâmpla ceva neprevăzut. Şi mai sunt zile când doctorul vine în întârziere (ce treabă are în Cavarna minusculă?), iar noi voim ultima lui părere sau aşteptăm efectul unei doctorii. Când voim să plecăm în sfârşit, constatăm că noaptea a venit de mult, găsim inutil să ne mai grăbim. Ne aşezăm la o masă în faţa unei cafenele, luăm o bere şi câţiva mititei, iar un ţigan spintecă aerul cu o melodie tărăgănată. Cântecul lui, cu toate că e fals, căzând peste sufletele noastre în veşnică emoţie, în timp ce cerul se încovoaie miraculos cu stelele strălucitoare, pare plin de nostalgie. Obosiţi, spunem numai câte o vorbă, tot despre bolnavă, şi suntem cu toţii (Roza ne întovărăşeşte până la colţul de unde drumul o porneşte spre câmpie) pioşi, ca într-o biserică. După ce ne luăm rămas bun de la Roza, cu frica morţii lui Viky în noi şi a singurătăţii, sub stele şi lună, printre umbrele mişcătoare ale vreunui copac, abia vorbind, apropiaţi, coborâm spre mare.
Doctorul Petroff nu ne inspiră nici o încredere. De câte ori vine, aşteptăm cu emoţie decizia lui, dar totdeauna spune cuvinte nehotărâte, se arată încurcat, ca şi cum ar fi şi el un simplu om, fără cunoştinţe medicale. Asta nu-l împiedecă să-şi încaseze în fiecare zi taxa. Un tinerel, dar ursuz, încruntat, impresie de prost, cu nişte haine cenuşii care îl fac şi mai sumbru. Am chemat şi pe doctorul Abramoff, mai bătrân, gros, volubil, voind să fie spiritual dar de fapt şi el tot aşa de evaziv. Viky are dureri la pântec şi-i trebuie neapărat gheaţă. Ceea ce este foarte greu de găsit în orăşelul acesta. De fiecare dată trebuie o pledoarie întreagă ca să convingem pe vreun cârciumar să ne vândă. A găsi gheaţă este aşa de complicat, punem atâta panică înainte şi atâta bucurie după ce o găsim, încât avem impresia că numai de ea depinde vindecarea lui Viky, În sfârşit, doctorul Petroff a spus un nume de boală: febră tifoidă. Cuvântul e înspăimântător, dar, în sfârşit, cunoşteam contra cui trebuie dusă lupta. Nesiguranţa medicilor fusese oribilă, cu atât mai mult cu cât ea se întâmpla în timp ce termometrul era mereu aproape de 40 de grade. Avusesem impresia că în târgul acesta Viky poate să moară cu zile. Doctorul Petroff a luat sânge lui Viky şi l-a trimis la analiză la Constanţa. În două zile, sau cel mult trei, vom afla adevărul. Avem un moment de optimism, ca şi cum am afla că Viky merge spre bine. Doamna Axente este mai elocventă ca niciodată. După ce doctorul Petroff şi-a dat sentinţa, ea s-a dus imediat la Viky să-i spună “vestea bună“. A găsit-o dormind şi a trezit-o din somn. l-a spus cu cea mai blândă voce: “Ştii că a aflat doctorul ce ai: (aici probabil că a făcut o minută de suspensiune pentru efect)... tifos... De-acum ştim cum să te vindecăm.” Fără o vorbă, Viky a deschis ochii, a privit-o o clipă şi i-a închis din nou. Doamna Axente a adăugat, la povestirea ce ne-o făcea în antreu, ca şi cum ar fi voit să o scuze: “Sărăcuţa, nu-şi mai dă seama de nimic, aşa este de moleşită."
La istorisirea ei am sesizat că bucuria noastră e deplasată, că fusese produsă mai mult de o stare nervoasă ce nu suporta la infinit aceeaşi nelinişte fără nici un moment de discordare, şi ne-am posomorât din nou.
Una din impresiile zilnice ale doamnei Axente, pe care ne-o transmite imediat, este că parcă Viky ar fi chemat-o. Atunci îşi întrerupe povestirea şi se duce imediat în camera bolnavei, deschizând şi închizând cu precauţie uşa. Noi rămânem fără suflare, aşteptăm să aflăm ce s-a întâmplat. Si, în sfârşit, doamna Axente vine să ne anunţe că numai “I s-a părut”. Şi cu toate că Viky nu o striga niciodată, fie că este prea bolnavă ca să facă un astfel de efort, fie că are răbdare să aştepte, totuşi, doamnei Axente continuă să i se pară că aude vocea lui Viky. Prin uşa o clipă deschisă izbutesc să văd interiorul camerei, dar parcă schimbat complect, căci misterul bolii ce se petrece acolo, cât şi toate doctoriile, sticluţele şi paharele, toate lucrurile care nu mai au ordinea de la început, au făcut transformări. Mirosul doctoriilor invadează toată casa.
Domnul Axente nu mai incomodează, iar în definitiv, este în casa lui. Se mişcă de pe un scaun pe altul şi vrea neapărat să-şi dea şi el părerea. Cu mine e ceremonios şi în faţa mea nu face nici cel mai mic gest de autoritate, dar Ioana mi-a povestit că a fost toată viaţa lui un despot, înspăimântă încă pe oamenii cu care are relaţii şi pe cei mai apropiaţi chiar ii terorizează. Roza suferă mult din pricina supărărilor lui. Însă am impresia că faţă de nevastă-sa e foarte supus şi, în orice caz, că ea face din el orişice, cu puţină şiretenie. Pe faţa doamnei Axente nu se întrevăd de loc urmele unor îndelungi nemulţumiri, dar ai impresia că nimic n-ar putea să o întunece, iar o moarte cât de apropiată nu i-ar furniza decât un nou prilej de a istorisi cu o bogăţie de amănunte. Acum domnul Axente o cheamă tot timpul tânguitor, răsfăţându-se, şi-l auzi “cum uiţi tu pe micul tău”, “de mine nu vrei să ştii nimic”, şi e anost să auzi astfel de scâncete din partea unui om bătrân, cu faţa toată încreţită. Doamna Axente îl ascultă surâzătoare, cu înţelesuri către noi. Joc cu el tot timpul cărţi, reîncep pentru a suta oară, şasezeci şi şase” ca să-i întreţin simpatia şi să-i răsplătesc oarecum că i-am pus stăpânire pe casă, dar poate şi de enervare ca să treacă timpul mai uşor în aşteptarea doctorului. Când Viky doarme, doamna Axente joacă panţarola cu noi şi se antrenează ca şi cum nu se întâmplă nimic în odaia alăturată, schimbă spirite cu bărbatul său — lasă că o să te învăţ minte să nu mai ai curaj să joci cu mine”, “te-ai îngălbenit de frică”, mă las bătută la început, dar să mă vezi tu mai târziu” etc. — şi dacă aude vreun zgomot de la Viky, se întrerupe cu destulă neplăcere şi, înainte de a pleca, ne face un semn cu înţelesul: “Mă întorc numaidecât!” Iar noi aşteptăm. Cu nerăbdare. De ce n-aş mărturisi-o? În timpul acesta Roza stă cuminte intr-un colţ al odăii ca să n-o vadă domnul Axente şi să nu-i dea vreo nouă poruncă, iar Ioana, fără rost, se plimbă prin antreu, iese afară, se întoarce iar. Gândeş te desigur: “Ce oribil este să joci tot timpul cărţi!” Dar nu spune nimic, din jenă pentru menajul Axente, faţă de care se simte obligată sau din pricina bolii lui Viky, care face penibilă orice ceartă, iar când mai târziu plecăm, Ioana este aşa de fericită găsindu-se cu mine pe drumul pustiu, încât nu se mai gândeşte să-mi facă reproşuri sau epuizează reproşurile în câteva cuvinte neînsemnate.
Dimineaţa parcă nu s-ar scurge tot viaţa mea, aşa diferă de ce se petrece seara. Neliniştea e tot aşa de mare, dar nu asistăm la boala lui Viky decât de departe. Marea şi tot decorul portului continuă să aibă miragiu asupra noastră şi să se înfiltreze în noi. Cum servitoarea pleacă de dimineaţă la Cavarna, suntem în cea mai strictă intimitate. Nici o frică de a fi surprinşi de cineva. Madame Pitpalac, care ne făcea vizite odinioară, acum nu mai vine, căci simte că ar deranja. Curiozitatea şi-o calmează de departe, sau acum a trecut la alte întrebări, deoarece despre noi ştie tot. Ioana aranjează în cameră, prepară ceva de mâncare, şi o face fără stângăcie, poate pentru că, având alte gânduri, nu se mai sinchiseşte de ceea ce face. Sau pentru că eu lăsând- o în pace, nemaiobservându-i fiecare mişcare ca apoi să-mi spun observaţiile răutăcioase, nu-i mai înteţesc instinctul ei de împotrivire. Dar nu putem să profităm de singurătate, emoţiile ne sunt mereu întrerupte de gândul soartei lui Viky. Avem impresia că la fiecare clipă poate sosi vreo veste rea, şi ar fi oribil să ne surprindă fericiţi. Cavalerii lui Viky par fără rost pe plajă. Vin la noi să ia informaţii şi apoi se retrag, fără chef de amuzament. Nici domnişoara Ţurai, care probabil că ţipă la fel, nu ne enervează decât uneori, căci nu o auzim decât rar. Hacik stă mult de vorbă cu noi şi e deznădăjduit de boala lui Viky. N-am mai văzut un om de omenie mai perfect ca el, îndurerat de tot ce se întâmplă rău în jurul lui. Poţi să-i spui toate necazurile fără nici o jenă. Ai impresia, indiferent de fiinţa lui umilă, că eşti consolat. Ajungi la convingerea ca oamenii se împart numai în două categorii: cei răi şi cei buni. Şi marea pare pustie de când nu mai văd printre valuri strecurându-se graţioasa înotătoare Viky. Iar noaptea ne înspăimântă orice zgomot, şi şobolanii fac tot felul de zgomote ciudate în pod, marea vâjâie, parcă ar fi un om care trage să moară, şi toate uşile magaziilor se zbat la vânt. Ni se pare că se pregătesc dezastre şi toate spiritele ne vizitează.
Mă căznesc să fac o plăcere lui Viky şi nu reuşesc. Este prea bolnavă ca s-o mai intereseze ceva. I-am trimis un buchet de flori, mi-a mulţumit pentru ele, dar după scurt timp doamna Axente a trebuit să-l aducă înapoi, căci mirosul tare îi făcea rău. Mi-am spus că poate muzica ar distra-o puţin; Viky prinde cu uşurinţă toate temele, dar de obicei nu are curajul să refuze vreo plimbare, vreo escapadă în mare din pricina unei melodii. Acum a trebuit ca doamna Axente să ridice diafragma patefonului înainte de terminarea bucăţii. (Şi doamna Axente, care întredeschise uşa ca să anunţe după primele note: “Ce fericită este! Parcă s-a vindecat dintr-o dată!”)
Cum Viky e bolnavă, are toate drepturile, şi mă simt umilit de insuccesele mele. Ioana are uneori, dintr-o dată, remuşcări că nu ajută cu nimic pe Viky, şi atunci se osteneşte pentru vreo treabă neînsemnată.
Complică inutil. O persecută mereu gândul să intre la Viky, ca şi cum ar putea fi de folos, şi de fiecare dată trebuie să-i demonstrez inutilitatea imprudenţei ei. Discuţia se transformă, pe tema aceasta, în ceartă.
La un moment dat, când stăm într-un colţ al antreului, am surprins- o ieşind pe furiş din camera lui Viky (în lipsa doamnei Axente). Era atâta mulţumire pe faţa ei, i se părea că desăvârşeşte o faptă atât de valoroasă, încât n-am avut răutatea să-i spun că am văzut-o.
Sunt multe mistere între noi...
Atât timp cât suntem la Cavarna, nu mai discut cu Ioana de trecut. La fiecare minut am putea fi întrerupţi, şi nu vreau să escamotez chestiunile importante. Temperamentul meu se împotriveşte ca să pun întrebările direct, imediat, am nevoie de îndelungi pregătiri. Totodată, am laşitatea de a afla adevărul şi cuceresc pas cu pas acest adevăr. Îmi prelungesc o suferinţă care altfel ar fi puternică, dar epuizată dintr-o dată. Dimineaţa însă, pe plajă, suferinţele noastre au rămas aceleaşi. Scene puternice nu se mai petrec, căci le considerăm, instinctiv, ca o impietate. Parcă am fi bătrâni şi ne facem socoteala vârstei pierdute zadarnic, cu multă melancolie, dar fără revoltă. Sărutările între noi sunt rare, frăţeşti, fără perversitate. Ne simţim obosiţi. Zilele mai calde ca totdeauna şi marea cuminte, legănându-se în cadenţă, ne influenţează în această amorţeală. Câmpie care a fost odinioară plină de flori şi de iarbă proaspătă, pe unde a trecut un uragan.
Ioana spuse tânguitoare:
— Cred că nimic nu s-ar mai putea întâmpla, că am ajuns la starea în care totul îmi este egal. Aşa am dorit întotdeauna: să nu mă mai impresioneze nimic şi să nu am nici o suferinţă prea mare. E drept că şi bucuriile au devenit în aceeaşi măsură neînsemnate.
— Cred că priveşti adevărul sub un singur aspect: al dragostei noastre. Urmăreşti starea lui Viky cu aceeaşi înfrigurare.
— Mă întreb dacă este aşa. Uite, îţi fac mărturisirea fără nici o remuşcare. Bineînţeles, aş vrea din toată inima să se facă Viky sănătoasă. N-ar fi sacrificiu pe care să nu-l îndeplinesc şi, fără ezitare, aş schimba soarta mea cu a ei. Nu mai am nici un optimism pentru viaţa mea, pe care o socotesc inutilă, nu sper în nimic, nu doresc nimic. S-a prăbuşit tot ce-am încercat să clădesc şi cred ca şi tine: deoarece m-am înşelat de atâtea ori şi aşa de funest, nu mai pot să mai am nici o siguranţă în vreo judecată de a mea. Şi în felul acesta poate cineva trăi? Viky îmi este dragă, am copilărit cu dânsa, îi admir sufletul curat, incapabil să supere pe cineva, dar n-avem nici o legătură amândouă. Să mai insist asupra deosebirilor noastre ar însemna să crezi că iarăşi sunt orgolioasă, nu pentru că ocupaţiile mele sunt de mai bună calitate ca ale ei, dar pentru că tu nu preţuieşti decât ceea ce îmi e şi mie familiar: gust pentru viaţa artificială, închisă în bibliotecă, sau pentru turburările interioare. Şi dacă ar trăi Viky şi dacă ar muri, faţă de dânsa aş rămâne la aceeaşi depărtare.
Cu ce accent a pronunţat Ioana cuvintele ,moartea lui Viky”, la care mă gândesc deseori cu spaimă, dar nu îndrăznesc să le aduc în conversaţie!
Ce disperată trebuie să fie Ioana ca să aibă un asemenea curaj!
— Şi eu nu mai am nici o însemnătate pentru tine? Ţi-a devenit indiferentă existenţa mea?
— Tu mi-ai fost tot ce-am avut mai scump pe lume, şi oricât nu ne-am înţeles, am fost perfect asemănători. Aceleaşi aptitudini am avut, aceleaşi preocupări şi aceleaşi defecte şi calităţi sufleteşti. Orgoliul ne-a fost egal şi, din pricina lui, n-am suportat nici unul nici o înjosire şi ne-am răzbunat pentru orice umilinţă. Asemănarea aceasta a făcut imposibilă o minciună intre noi, care e esenţială între doi oameni ce vor să se împace şi poartă numele de ,menajament”: am ghicit imediat tot ce unelteşte celălalt. Şi acum n-aş putea spune că ţin mai puţin la tine, îmi eşti tot atât de necesar, dar s-au schimbat multe. Aş fi incapabilă să mai am conflicte, gelozie, ură, patimă. Aş suporta chiar să pleci cu altă femeie şi te-aş aştepta cu acelaşi calm. Ţi-aş lucra flanele ca să nu răceşti sau aş băga de seamă ca să ai mâncare bună. Dragostea celei mai devotate mame... Căci am îmbătrânit.
— Îţi închipui că într-un timp atât de scurt s-a putut face o transformare atât de mare! N-au trecut decât câteva zile de când îmi replicai, cu vehemenţă, la orice părere.
— Întotdeauna schimbările în mine s-au petrecut brusc. Probabil că se petrece o lucrătură ascunsă, dar hotărârea apare deodată. Aşa te-am părăsit şi aşa m-am întors la tine. Am fost bolnavă de dragoste, acum m-am vindecat.
Noutăţi grave. Definitive? Sau numai convingeri de moment, aşa cum obicinuieşte Ioana? Sunt obosit şi mi-este indiferent.
Astăzi am venit mai devreme la Cavarna, imediat după prânz, ca să aflăm rezultatul vizitei doctorului Bogdan, venit special de la Bazargic, în toate amănuntele. Era un eveniment prea însemnat ca să ni se transmită numai prin telefon. Doctorul Bogdan fusese de dimineaţă şi, după o cercetare atentă, opinase tot pentru tifos. Nu avea mare lucru de ordonat, dar să continuăm cu gheaţa şi cearşafurile ude şi, pentru reconfortarea bolnavei, injecţii cu ulei camforat. A făcut chiar el prima injecţie, fără ca Viky să fi încercat cea mai mică împotrivire. Acum, când căpătam siguranţa celor ce se întâmplă, ne calmăm puţin. Mi se pare insuportabil de petrecut atâta vreme la casa menajului Axente. Povestirile doamnei Axente au devenit de-a dreptul plictisitoare, iar tonul dezmierdat al domnului mă torturează. Am plecat cu Ioana şi cu Roza în orăşel şi, ca să găsesc un mijloc de distracţie, am intrat în cafenele, m-am amuzat la vitrinele sărăcăcioase. Am cumpărat tot ce mi s-a părut bun de mâncare, ca să avem provizii la mare. Am regretat lipsa oricărui mijloc de distracţie, a vreunei petreceri populare sau măcar a unui cinematograf. La urmă ne-am dus în grădina publică, mare dar neîngrijită. Ne-am instalat pe nişte fân şi am început să mâncăm cu poftă struguri cu pâine. Ca desert, şocolată. Eu am povestit istorii vechi şi am făcut planuri pentru viitorul Rozei. Bine dispuşi şi complect singuri în locurile acestea, ne-am jucat copilăreşte, chiar de-a prinselea. La întoarcere, în poartă, ne aştepta doamna Axente. Triumfătoare, îşi relua rolul mare pe care îl diminuasem zi cu zi şi chiar i-l desfiinţasem după vizita doctorului Bogdan.
— Ştiţi, copii, că a venit rezultatul de la Constanţa. Si, după o mică tăcere calculată abil: N-are tifos!
Vestea s-a transmis printre toate cunoştinţele noastre din Cavarna imediat. Unii ne felicită şi vor să scoată din rezultatul acesta argumente de fericire. Cei mai mulţi, influenţaţi de figurile noastre, nu ştiu ce să spună. Am telefonat doctorului Bogdan, de data aceasta enervaţi şi pe el. Şi dânsul n-a găsit decât să exclame: “Fir-ar al dracului!" Pe doctorul Petroff aproape l-am certat, şi a suportat cu o mutră imbecilă tot scandalul nostru. Apoi, tot aşa bâiguind: “Eu tot febră tifoidă cred că este. Am toată încrederea în analiza făcută la Constanţa (bulgar ipocrit!), dar cine ştie ce s-a întâmplat, poate că nu s-a găsit nimic în momentul acela, căci am trimis noi prea degrabă sângele. Simptomele sunt ca la febra tifoidă: temperatură mare, stare generală de prostraţie, lipsă de poftă de mâncare."
Suntem exasperaţi contra lui. Vrasăzică, iar încearcă să ne aducă bănuieli. Nici măcar să nu reuşim să avem certitudinea că tifosul este exclus! După ce pleacă, îl batjocorim între noi din toată inima: “Cine l-a mai făcut şi pe ăsta doctor! Habar n-are! (Parcă doctorul Bogdan ştiuse ceva!) Si, pe deasupra, şi încăpăţânat!"
Ioana e tot aşa de indignată ca şi mine. Dar printr-un curios joc psihologic al ei, emite tocmai o pretenţie şi ea vagă, de a doctorului Petroff.
— Trebuie să ne facem injecţii antitifice!
Cum protestez energic împotriva acestei idei, căci e inutil să mai suportăm nişte injecţii cu efecte dezagreabile pentru o boală inexistentă, şi pentru că mă irită contrazicerea Ioanei, ascultând pe doctorul Petroff, pe care îl găsisem până atunci imbecil, Ioana, ca de obicei, se încăpăţânează cu atât mai mult în gândul ei. Şi o bucată de timp uită complect de boala lui Viky, şi toată discuţia evoluează numai dacă trebuie să ne facem injecţii sau nu.
La plecare am întâlnit pe madame Pitpalac. Ea ne-a spus misterios:
— Doctorul Abramoff susţine ca el a ştiut totdeauna că nu e tifos. Mai degrabă tuberculoza intestinelor.
Trăind aceste scene şi transcriindu-le, îmi dau seama ce ridicole sunt, ce amuzante chiar, parcă imitaţie după cine ştie ce pagină de satiră a lui Moliere împotriva medicilor. Dar pe un pat zace de o săptămână Viky între viată şi moarte, fără măcar ca să ştim ce să facem ca să-i venim în ajutor. Putem glumi?
De-abia pe la 11 noaptea, sub un cer superb, ne reluăm drumul spre port. Încep:
— Nesiguranţa este oribilă. Poate că numai eu am nenorocul că orice mi se întâmplă, rău sau bine, să-l aflu în etape, să am în fiecare zi, de mai multe ori, speranţe şi apoi deznădejdi. Sau poate că alţii suportă mai uşor aceste stări. Eu am impresia că mi-e bolnav tot sufletul din pricina nesiguranţei, şi aceasta e cauza că orice se transformă pentru mine în cataclism. Chiar şi o scrisoare întârziată cu o zi mă distruge. Aş prefera certitudinea cea mai gravă, căci până la urmă te deprinzi cu ea.
— De aceea faci tot posibilul să escamotezi adevărul şi să îndepărtezi cât mai mult aflarea lui. Dar spui o teorie cu ocazia lui Viky, care-ţi este, oricâtă milă ai avea, o străină. Dacă ar fi ceva personal, altfel s-ar întâmpla. Acum vrei să termini în orice chip o chestiune ce nu te interesează decât vag şi care te împiedecă de la atâtea planuri:
să priveşti marea în tihnă sau să pleci, căci a trecut data pe care o hotărâseşi pentru plecare.
— Aceste sunt răutăţi gratuite. Sau mai degrabă sunt observaţii valabile pentru orice om, dacă are curajul să se examineze fără menajamente. Poate ca ai dreptate: aş vrea să pot privi marea în tihnă. Cred că privind marea sau ascultând muzică bună, parvin să ajung, numai atunci, la extaz, să nu mă mai întrerupă spiritul critic ce-mi distruge de obicei orice bucurie.
— Mă întreb uneori dacă eşti om. Am iubit o maşinărie. Oricât de subtilă ar fi, îi lipseşte singurul lucru care interesează în dragoste:
umanitatea.
— Tragi concluzii prea grăbite, după obicei. Din moment ce sunt în stare, şi încă cu vehemenţă, să mă entuziasmez şi să mă deprim, nu pot fi numit maşinărie. De altfel, cred că nu se potriveşte acest termen nici unui om. În fiecare se găseşte o altă structură a instinctelor, o altă combinare a lor. Deci, dacă mă iubeşti, trebuie să mă accepţi cum sunt, fără să mă numeşti maşinărie, oricâte contraziceri ai găsi. Aceste contraziceri există în orice om. De pildă, vezi pe unii foarte repezi în toate şi totuşi mâncând extrem de încet. Am avut din pricina ta, trei ani la dispoziţie ca să-mi verific caracterul.
— Mereu revii la aceleaşi fapte.
— Pentru că mi-au fost esenţiale. Toată experienţa mea de viaţă porneşte de acolo. Nu vei vrea poate să iau argumente din grija mea de student, când voiam la vreun examen să iau bilă albă în loc de roşie!
— Dar devine intolerabilă tovărăşia dintre noi, dacă discutăm numai despre ceea ce s-a întâmplat!
— Nu trebuia să se întâmple nimic!
— Totul a fost numai din pricina ta!
— Bine ca te poţi consola aşa de iute!
— Şi, în definitiv, puteai să împiedeci de la început orice. Dimpotrivă, ai avut perversitatea să ne împingi unul spre celălalt. Cine îmi făcea mai multe elogii despre el?
— Sunt încântat, căci cu atât mai scârnavă apare fapta lui de mai târziu.
— Eşti prea bun observator al celor ce te interesează ca să nu fi observat că între mine şi el se făceau trăsături de care NOI pe atunci nu ne dădeam seama. (O! Acest plural ,noi”, care îi leagă pe amândoi!).
— Nu-ţi dădeai seama... Se potriveşte asta pentru tine. Dreptul acesta ţi-l dau, dar nu se potriveşte deloc cu el, care s-a gândit de la început că trebuie să încerce. (Analizând fraza aceasta, îi descopăr mai multe motive: despărţeam pe pluralul ,noi”, care mă duruse ascuţit, în timp ce toată conversaţia mă doare numai molcom, cum, jucându-te cu un foc care numai te dogoreşte, ţi-ar sări pe piele o scânteie chiar; în acelaşi timp, cred că aşa este obiceiul lui; avea insă şi scuza căci abia o cunoştea pe Ioana şi proceda cu ea cum procedează oricine cu o fată ce nu i se împotriveşte prea mult; mai este şi un al treilea motiv al vorbelor: vreau să o umilesc pe Ioana.)
— Un bărbat trebuie să conducă pe femeia lui, s-o povăţuiască. Întotdeauna ai fost lipsit de orice autoritate.
— Nu eşti o zdreanţă, te poţi administra singură! Poate că am privit dragostea noastră dintr-un punct de vedere romantic. Nu m-am deprins cu ideea că tu nu mă înşeli numai pentru că te împiedec eu să ai ocazia! De-acum înainte voi şti cum să procedez; nu voi aduce în casă pe nimeni, căci s-ar putea întâmpla o catastrofă!
— Cum mă pedepseşti!
— Dar cum mă doare!
Şi cum aş putea înregistra întunerecul ce ne împresoară, umbrele pomilor, cerul albastru cu stele şi cu luna pe jumătate, plutind ca o barcă, pornită poate de pe marea ce se zbate tot mai aproape! Atmosfera strecurându-se printre noi în toţi porii... Şi cum Ioana a tăcut, semn că e grozav de nenorocită (mai mult ca mine?) şi că picioarele o duc la întâmplare, spun, apăsând pe cuvinte, cu imensa tristeţă:
— Abia câteva zile au trecut de când pretindeai că ai ajuns la o stare sufletească definitivă şi că nimic nu te-ar mai turbura!
— Şi Viky, care ar putea să moară!
În noaptea următoare, după ce la Cavarna am văzut că n-a fost nici o schimbare, pe acelaşi drum, aproape la aceeaşi oră continuăm conversaţia. Ioana spune:
— Ce oribilă am fost ieri! Când Viky este aşa de bolnavă, noi am uitat-o perfect (nu mai era către ea nici un gând), ca să ne certăm pe neînsemnatele noastre neînţelegeri. Căci nu sunt neînsemnate, comparate cu moartea? Şi când te gândeşti că, indiferent de luciditatea noastră, am fi în stare să pornim aceeaşi discuţie!
— Nu trebuie să ne irităm, căci ce am făcut este profund omenesc. Nu poţi să susţii tot timpul o stare funebră fără să intercalezi preocupări puerile. Educaţia noastră tâmpită ne-a dat iluzia absolutului, şi de aceea suntem mereu nenorociţi, descoperind că orice sentiment nu este decât aproximativ.
— Aceasta nu-i decât o scuză deghizată, pentru a-ţi împăca conştiinţa. Deci nu mă poţi învinovăţi pe mine că mă scuz. Atât timp cât ai curajul să trăieşti, iţi aranjezi în folosul propriu tot ceea ce e convenabil. Cazul tău e curios: eşti mereu atent la tine şi la vecini, încerci să nu fii deloc binevoitor cu tine şi totuşi iţi scapă observaţii esenţiale, pe care le poate face din întâmplare omul cel mai puţin fin!
Sunt convins de nereuşita finală. Însemnează că nu fac observaţii cu un scop, ci dintr-un viciu temperamental. O fi având acum Ioana dreptate? Numai în cazul acesta? Sau şi în alte cazuri? În care? Există o trăsătură atât de esenţială în mine, pe care eu n-am examinat-o niciodată? Mereu alte perspective ale omului.
— Ce îngrozitoare este nesiguranţa în care ne ţine boala lui Viky!
— Exact subiectul de la care am pornit ieri. Ce savoare pentru tine, care extragi fiori din moartea altora!
— Ce inutile ofense, pornite într-o clipă când nu sunt vinovat cu nimic.
— Sunt convinsă că, cu ocazia lui Viky, de o mie de ori te-ai gândit la moarte, ai imaginat o mie de cortegii funebre, dar te-ai jenat ca să mi-o spui.
— Acelaşi lucru făceam şi când Viky era sănătoasă.
— Atunci gândul tău era inofensiv, pe când acum apare oribil.
— Am trăit cu aceeaşi intensitate şi atunci şi acum. N-am fost farsor niciodată.
— E uşor de imaginat dezastre pe socoteala altora!
— La fel imaginez şi pe seama mea.
— Totuşi, Viky este aproape să moară şi tu eşti sănătos tun.
— Tot sufletul meu este bolnav. Mă vezi în fiecare clipă chinuindu- mă.
— Când te gândeşti că dacă aş muri eu, în loc să ţipi sau să te arunci în mare, ai combina scene funebre şi apoi le-ai scrie, bineînţeles, pricepându-te să le gradezi cum trebuie, ca să ajungi la punctul culminant şi la efectul dorit.
— Orice scriitor, cât de sincer ar fi, îşi aranjează suferinţe reale.
— Şi apoi publici volumul, vezi cum se vinde, te bucuri dacă ai o presă bună.
— Exact.
— Ce mediocru este acest “exact”, care nu explică sau nu scuză nimic, şi care împacă totuşi conştiinţa.
— Nu pot împiedica nimic din cele ce se petrec în mine, cel mult le pot observa şi taxa ce e bine şi ce e rău.
— Şi tu, care te crezi pedagog adică având pretenţia de a ameliora!
Urmează o lunga tăcere şi ni se aud paşii sonori lovind pietrele. Apoi Ioana reîncepe.
— În definitiv, ai dreptate. Trebuie să ne închipuim şi moartea lui Viky. Vom suporta-o mai uşor dacă ne deprindem cu ea.
Ce dezastru ar fi! Moartea nu i se potriveşte deloc graţioasei Viky, care niciodată nu şi-a pus întrebări prea profunde. Cu silueta ei delicată, îmbrăcată cu cel mai bun gust, cu nasul puţin în vânt, cu râsul frumos, care îi luminează întreaga faţă, mereu în tovărăşia băieţilor, glumind cu toţii, dar ştiind cum să păstreze distanţele, aşa am ştiut-o pe Viky! şi acum, deodată, s-o imaginez ţeapănă, galbenă, plecând în călătoria fără capăt, singură, descifrând taine sau strecurându-se, strigoi, printre umbrele nopţii. Acum, altă Viky, şi la fiecare moment iarăşi o schimbare, aceeaşi fiinţă multiplicându-se la infinit şi noi încercând inutil să explicăm toate aceste aspecte.
Ce ciudate sunt capriciile soartei sau ale lui Dumnezeu! De ce a ales-o tocmai pe mititica Viky să joace un rol atât de important? Şi eu, care mă crezusem predestinat pentru un astfel de rol şi care, alături de Viky, sunt un nevolnic, clovn intr-un mic circ de provincie pretinzâ ndu-se actor!
— Ce bucurii ne propuneam pentru Cavarna şi ce sfârşit lugubru închipuim acum!
— În nici un caz n-a fost o bucurie! (Am simţit ochii Ioanei cătându- mă prin noapte, să ghicească ce gândesc. M-am simţit obligat să spun:) A fost totuşi singura posibilitate de a suporta viaţa!
— Cred că suntem identici! Şi alipindu-se de mine: Te iubesc, Sandule!
În noaptea aceea n-am adormit decât târziu, atâtea preocupări m-au obsedat şi aşa de puternic se zbătea marea drept sub fereastră.
Am întâlnit pe Hacik în uşa cafenelei lui Mihali. Are obiceiul să-mi puie ca primă întrebare: “Ce mai face duduia Viky?” Azi, ca să mai variez programul, i-am vorbit eu mai întâi despre Viky: “Ştii că Viky a întrebat de dumneata. Spune ca îi e dor să-i cânţi.” Toată povestea era inventată numai ca să-i fac o mică plăcere. Am fost ruşinat de minciuna mea, aşa i s-a luminat faţa de bucurie, dar nu puteam să-mi mai schimb vorba. Pentru oamenii simpli orice cuvânt are o semnificaţie exactă, nu sunt în stare să bănuiască nimic îndărătul lui. Ce admirabili sunt aceşti oameni, şi ce reconfortanţi! S-a oferit imediat să se ducă la Cavarna să-i cânte lui Viky la fereastră, şi n-am putut să-i opresc decât mai adăugând o minciună că la ora asta Viky doarme. Do fapt, că stă zi şi noapte în letargie şi nu mai poţi deosebi când e trează şi când doarme. Dar Hacik va veni neapărat după-amiază... Trebuie deci să plecăm noi mai devreme, înaintea lui de e posibil, şi s-o anunţăm pe Viky prin doamna Axente să nu se mire când va auzi la fereastră sunet de vioară. Si, dacă se poate, să-l suporte un sfert de oră. Deci trebuie să pretindem lui Viky, aproape de moarte poate, să ia parte la combinaţiile noastre convenţionale de oameni teferi!
Seara, cu Ioana şi cu Hacik pe prispă, fac planuri pentru Viky, deoarece temperatura e scăzută. Ioana e preocupată dacă Viky trebuie să se mărite la vârsta asta sau e bine să mai aştepte. Şi apoi, ce fel de bărbat s-ar potrivi mai bine cu dânsa. Dar deocamdată o vom lua pe Viky din nou la port. O vom păzi, Helene îi va face mâncare bună şi multă, vom ţine-o toată ziua pe plajă, şi prietenii ei desigur că o vor amuza cât mai bine. O singură frică are Ioana: ca nu cumva Viky, profitând de un moment de neatenţie, să intre în apă ca să înoate.
— Înotul este pasiunea ei! E o mică zăpăcită şi e în stare de o asemenea nebunie!
Plimbarea noastră de noapte înspre port e o plimbare de tineri îndrăgostiţi care nu au nici o experienţă, se amuză de toate naivităţile, cred în jurămintele eterne. Complectă refacere interioară, fără nici o spaimă pentru viitor.
S-a terminat tot chinul. Îmi este egal tot ce s-a întâmplat, căci ştiu ca în clipa aceasta Ioana tremură pentru mine şi ar fi în stare să facă tot ce i-aş propune, să fugă cu mine, să-şi renege familia, să trăiască cu mine nemăritată, în văzul tuturor, indiferentă la bârfeala lumii, să se arunce în mare fără de nici o ezitare. Starea care o cuprinde în întregime (o simt în toate fibrele vibrând) este extazul.
Ce magnifică noapte! Ce parfumat e aerul, stelele ce sclipitoare şi luna halucinantă, pe razele căreia coboară şi urcă fără oprire strigoii şi toate arătările. Ursitoarele torc firul vieţii noastre din raze de lună! Iar marea! Tot mai aproape se simte mirosul, i se aude neîncetata ei legănare, neobosita ei încercare de a construi miracole şi apoi destrămarea înainte de a porni din nou. Simbol al tuturor planurilor omeneşti, construcţii mereu reîncepute, inutile poate, căci ştii perfect că nu vor ajunge la vreun rezultat, dar ce superbă lucrătură! Este admirabilă îndeosebi dezinteresarea acestor osteneli!
— Te iubesc, Ioana! Nu trebuie să crezi că vorbesc numai din pricina unui entuziasm momentan. Logica cea mai strictă îmi dă dreptate. Ai făcut o greşeală fără ca dragostea pentru mine să-ţi fie deloc alterată. Ai avut toate scuzele: m-ai văzut indiferent! Poate că nu corespundeam cu febrilitatea ta de îndrăgostită şi când îmi simt acum sufletul în aşa mişcare, obicinuită la tine, îmi dau seama ce bicisnic am fost, ce stupid, ce nevoie ai avut să te vindeci cu orice preţ. Ai încercat ceea ce ţi-a stat la dispoziţie. Îmi închipui cu ce amar! Ai o educate prea burgheză, prea cinstită, ca să nu ţi se pară gesturile acestea oribile, chiar dacă inteligenţa ta are toate curajurile. Te văd acum: suferi în orice moment, nu atât din milă pentru mine — ai dreptate, în dragoste n-are ce căuta mila — cât din scârba că ţi s-a putut ţie întâmpla aşa ceva. Eşti umilă în orgoliul tău. Iubita mea orgolioasă, mi-e dor de buzele tale fierbinţi (,fierbinte” nu este pentru tine, pasionată, un cuvânt convenţional?) şi de toate principiile înrădăcinate în tine, orice teorii ai susţine. Şi poate că fericită ai fi nu având la dispoziţie biblioteca cea mai imensă, ci cu un şorţ şi cu picioarele fără ciorapi în papuci, cu părul în dezordine, în faţa unei căsuţe de ţară aruncând grăunţe la o mie de păsări. Am învăţat atâtea, am chibzuit atâtea, şi încă să nu fiu în stare să diferenţiez sufletul de corp! Sufletul, care a rămas tot aşa de intact ca şi în prima zi de cunoştinţă, căci ai rămas tot aşa de naivă în dragoste, pe rând deprimată şi entuziastă, interesată de orice aş face eu, iubita mea, care, după ce citeşte cinci ceasuri în şir o carte grea, găseşte extraordinar un spirit prost de al meu şi râde dacă mă strâmb!
Şi corpul a fost profanat? Când fiecare scenă era susţinută cu o voinţă încordată şi lăsa un gust amar, iar uneori un imens dezgust? Ce cunoaşte el din corpul tău? Oricât l-ar fi examinat, oricât se va fi încercat să-l murdărească, să limpezească toate misterele lui? Ce ştie el de vibraţiile corpului tău, starea ta normală pentru mine? Ce interes poate avea corpul tău fără acele vibraţii? Putea să te înlocuiască, fără nici o diferenţă. Ţi-aduci aminte de Tristan şi Isolda. Isolda, ca să nu fie obligată să se culce cu Mark, a pretins ca împreunarea să se petreacă în întunerec, şi trimitea pe Brangane în locul ei. Din această stratagemă, Mark n-a observat nimic. Desigur că Tristan ar fi observat imediat dacă într-o noapte n-ar fi fost Isolda în braţele lui numai după freamătul iubitei, acum absent!
Ce fericit sunt! Ce rar i se întâmplă unui om să aibă o astfel de superbă ocazie în viaţă! Să cântăm, să ajungă până la bolta cerului!
— Dacă ar dura tot timpul aşa!
— Dar ce ne pasă ce se va întâmpla mâine! Nu trebuie să aduci tocmai tu nelinişte în beţia noastră, aşa cum mă învinovăţeşti pe mine de atâtea ori. Se poate ca mâine să murim noi sau să moară Viky, să nu ne mai iubim, să ne despărţim iarăşi. Şi chiar avem siguranţa tragediilor viitoare! Este fatal ca emoţia noastră de oameni tineri să nu rămână identică şi ca, în cel mai bun caz, dragostea să se transforme în prietenie, aşa cum ştim că s-a întâmplat cu toţi oamenii, în toate timpurile. Apoi vom îmbătrâni, ne vom urâţi, ni se vor ofili feţele. Ce frumoasă eşti Ioana, în seara aceasta! Şi la urmă, oricât de târziu, fatal, unui va părăsi pe celălalt, prin distrugerea totală, care este la capătul oricărei sforţări omeneşti! Poate că şi în lună au fost odată oameni şi se vor fi găsit şi acolo îndrăgostiţi tot aşa de febrili ca şi noi. Dar ce ne pasă! Ce contează ce a fost şi ce va fi în clipa aceasta de o aşa de intensă trăire!
— Ce transformări în tine!
— Probabil că totul a depins de boala lui Viky, s-au amestecat neliniştile geloziilor mele cu neliniştile morţi lui Viky, care la fiecare moment apărea ameninţătoare. Poate că teroarea, din pricina soartei lui Viky, a grăbit consumarea chinurilor din cauza trecutului. Şi dintr-odată am descoperit că vindecarea mea depinsese de coborârea temperaturii lui Viky. Nici măcar n-a fost boala ta, ci a lui Viky, adică a unei persoane care mi-e foarte agreabilă, dar, în definitiv, destul de indiferentă, numai în funcţie de existenţa ta. Şi tot timpul cât am fost despărţiţi m-am gândit doar de câteva ori la ea şi atunci cu ciudă: aveam convingerea ca ea continuă să surâdă spre toţi vecinii, să aibă ochii luminoşi şi fruntea fără nici o cută, ca cineva care nu cunoaşte ce e supărarea, continuând discuţiile ei neînsemnate cu tot soiul de cavaleri.
— Nici nu s-a vindecat complect, şi ai şi început s-o critici.
Ioana spune asta glumind, fără intenţii de a-mi face vreun reproş.
— Pentru că şi Viky redevine ceea ce a fost. N-am văzut-o, dar aş putea paria, căci în toate cazurile se petrece la fel. Boala şi apropierea morţii n-au învăţat-o nimic, natura s-a căznit cu dânsa dându-i o experienţă absolut inutil. Să vezi că mâine o să reînceapă să surâdă ca de obicei. (Dar oare cu mine nu se petrece acelaşi lucru, indiferent dacă mă consider mai profund decât Viky? Se va schimba ceva, aşa cum cred în momentul acesta? Nici acum, când mă simt invadat de bucurie, nu s-au potolit întrebările, semn că nu sunt complect vindecat.)
Ca să-mi înăbuş bănuielile care se ridică în mine, spun: “Te iubesc, Ioana! Pot să ţi-o afirm fără nici o ezitare. Ce să socotesc? Să precizez? La socoteală desigur ca oricărei dragoste i-ai găsi limite. Trebuie să ai încredere în tot sufletul meu, ce freamătă pentru tine şi mă îndeamnă să-ţi fac această mărturisire.
— Sunt fericită, Sandule!
Noaptea, îmbrăţişarea cu Ioana a fost frenetică, aşa cum nu mai fusese din primele timpuri.
A doua zi, doamna Axente ne-a anunţat că Viky îşi recăpătase temperatura mare. Chiar mai dinainte noi redevenisem la starea noastră obicinuită.
Se lasă seara, copacii se subţiază, şi, printre ramurile lor cerul e aproape alb. Doctorul Petroff a trecut pe la noi şi a constatat pe Viky tot aşa de rău, ceea ce se putea constata fără nici o ştiinţă specială. Ne-am aşezat pe pridvorul casei, eu şi Ioana, în voia melancoliei orei, şi Hacik, venit să ia informaţii despre Viky, a acceptat invitaţia şi s-a instalat lângă noi. Îl simţim aşa de apropiat, că nu mă sfiesc să-i spun:
— Tare suntem necăjiţi, Hacik!
Această vorbă cuprinde multe dureri fără legături între ele şi totuşi împletite aşa de bine, înlocuindu-se una pe alta, suprapunându-se.
— Şi eu sunt atât de supărat!
Are curajul, umilul Hacik, să se jeluiască, poate pentru că accentul meu arată că am răbdare să-l ascult puţin sau pentru că el vrea să ne încurajeze pe noi. Omul, în egoismul lui, îşi găseşte o consolare că se mai găsesc şi alţii în aceeaşi situaţie, sau chiar mai rău.
— Dar ce-ai păţit, Hacik?
— Câte n-am păţit!
Este atât de amuzant spunând aceasta, încât îmi vine să râd. Deseori nu ne interesează o durere adevărată numai pentru că se prezintă caraghios.
— Şi nu poţi să ne spui şi nouă necazurile?
— Maşinka ne-a făcut familia de râs.
Hacik are o mulţime de fraţi şi surori mai mici decât el, care foşnesc cu toţii pe drumurile portului. N-aş putea să recunosc pe nici unul, dar, când văd vreun copil dezmăţat cu părul roşu şi cu pistrui (Hacik, singurul din familie, e negru ca un ţigan), sunt sigur ca e un reprezentant al familiei prietenului nostru. Hacik nu-i iubeşte, cu toate că face sacrificii imense pentru ei, îşi împarte mica lui leafă ca să-i hrănească şi să-i dea la şcoală (ştim asta de la madame Pitpalac). Sau poate că-i iubeşte, căci el e tot numai nevoie de a iubi şi de a sacrifica, dar nu mărturiseşte, de ruşine, căci ştie ce impresie proastă ne face această droaie de copii obraznici şi fără de nici o delicateţă. Nu l-am văzut pe Hacik stând de vorbă cu vreunul din ei. El se strecura pe cărările portului ca şi cum ar fi fost singur pe lume, dar madame Pitpalac pretinde că în fundul unei magazii se petrec deseori sindrofii de familie. Pe Maşinka am remarcat-o, roşie şi pistruiată ca şi ceilalţi, însă domnişoară care nu umblă cu picioarele goale şi care-şi păstrează o ţinută de fată ce se crede frumoasă. Cu madame Pitpalac se salută, dintr-amândouă părţile o înclinare delicată din cap şi un zâmbet fin, şi cred că le-a persecutat mult timp chestiunea care trebuie să salute mai întâi, iar acum fac tot posibilul să dea din cap în aceeaşi clipă.
Şi iată că Maşinka păcătuise şi ea în misterul vreunei magazii sau poate chiar pe pământ, la jocul razelor de lună. Cu cine? Hacik n-a vrut să ne spună decât vag: “Cu un parşiv”.
Faptul se întâmplase de multă vreme, nu se mai putea face nimic să se împiedice venirea copilului, ce avea să aducă ruşinea familiei. De un mariaj care să acopere păcatul nici nu putea fi vorba. Tipul o ştersese şi nu aveai cum să-i dai de urmă. Şi apoi, cum să aduci în casă pe un derbedeu! “Câte planuri îmi făcusem eu pentru Maşinka! Îi cumpărasem o casă la Cavarna şi pusesem şi ceva bani deoparte. Ce s-a ales din toate acestea!"
Ce triste aceste mărturisiri! Dragostea lui Hacik pentru soră-sa spusă deodată! Dar cum putuse strânge aceşti bani din leafa lui neînsemnată? În cât timp şi cu ce sacrificii?
— Şi acum trebuie să stau aici să păzesc pe Maşinka să nu-şi facă seama şi să-i viu în ajutor la ceea ce se va întâmpla. Aş vrea s-o ascund undeva, să nu afle nimeni. Dar unde? Şi ce vom face cu copilul? Lumea e rea, bagă de seamă orice. Madame Pitpalac trebuie să şi fie în curent.
Ce prieteni trebuie să ne socoată Hacik că ne spune astfel de lucruri! Şi mai ales ce singur trebuie să se simtă!
— Şi eu, care voiam să plec imediat. Niciodată n-am avut noroc!
— Unde să pleci? Aveai intenţia să ne părăseşti fără să ne spui nimic?
— Nici eu nu ştiam nimic până astăzi. Am primit o depeşă care m-a chemat la Ada.
Hacik ne spusese odinioară, la o oră tot aşa de melancolică, despre dragostea lui fără nădejde pentru o fată frumoasă, Ada. Când încercasem să-l consolez (cu ce argumente facile te mulţumeşti ca să consolezi pe alţii!), “de ce nu încerci s-o uiţi, căci nu te iubeşte”, mi-a ripostat: “ce-are a face, o iubesc eu!” Ada îl chinuise, căci făcuse dragoste cu diferiţi tineri, numai pe Hacik nu-l băgase niciodată în seamă.
— Acum te cheamă? Asta înseamnă că te iubeşte. S-a prefăcut numai că nu te observă. Un mijloc de cochetărie, la care a renunţat imediat ce a văzut că te retragi dumneata.
— M-a chemat pentru că acum e bolnavă greu şi are nevoie de mine. Dar ce-are a face? Are toate drepturile.
Hacik nu poate să fie iubit, dar e necesar în timpurile de deznădejde. Ada ştie să se folosească bine de generozitatea lui.
— Ce să fac?
Întrebare pe care mi-o pun şi eu deseori. Am egoismul să cred că numai în mine se petrec cataclisme.
Uneori, la Cavarna, rămân singur în antreul de lângă bolnavă; doamna Axente nu poate părăsi pe Viky, domnul Axente citeşte vreun ziar şi fetele sunt duse după cumpărături. Şi atunci fac pasienţe şi sunt aşa de nenorocit şi încurcat în atâtea presupuneri, încât pun în reuşita pasienţei dovada vreunui mic amănunt din existenţa trecută a Ioanei (de pildă, dacă a dat celuilalt o anumită sărutare) de care n-am curajul să o întreb.
Întotdeauna sosim cu frică, după-amiază, la Cavarna. Ne temem de o veste proastă. Ne e frică să schimbăm vreo vorbă ca să ne spunem temerile, dar discutăm, pe măsură ce ne apropiem, tot mai molcom, tot mai distrat, ca odată cu apariţia primelor case ale târgului să ne întrerupem de tot. Tremurăm amândoi. La colţul străzii de unde se poate vedea casa familiei Axente, ne înfiorăm să nu vedem doliu. Şi apoi, după ce scăpăm de această groază, îmi mai spun încă în restul drumului: “De fapt, nici n-ar fi avut timpul să puie doliu! Poate s-a întâmplat ceva de curând!” Şi când, în sfârşit, doamna Axente, totdeauna prima la întâmpinare, ca şi cum ne-ar fi văzut că venim, ne anunţă spunându-ne: “Viky e la fel. Temperatura a fost 40 grade”, răsuflăm uşuraţi. Totuşi, moartea posibilă a lui Viky nu ne-ar apărea ca ceva cu totul neaşteptat. De la timpul când ne temeam să ne gândim la aşa ceva până acum, când facem chiar unele aluzii, a trecut mult. Când sunt numai cu Ioana, în călătoriile noastre nocturne spre port mai ales, dacă nu pronunţăm chiar numele lui Viky, vorbim de moarte în general, mereu ca şi altădată, dar acum se simte că avem în noi o panică imediată. În noaptea miraculoasă, numai noi pe drumul pustiu, printre umbre, în apropierea mării prezentă în noi tot timpul, chiar când n-o vedem, discuţiile grave par la locul lor, şi spunem multe gânduri pe care ziua le ascundem cit mai bine! Câteodată, aceste generalităţi triste pe care le vorbim mi se par o impietate dacă mă gândesc a doua zi la ele: am impresia că exploatez cazul lui Viky. Taina în care se săvârşesc ele îmi măreşte impresia că fac un lucru nepermis. Alteori îmi iau apărarea: găsesc o dovadă că soarta lui Viky mă impresionează mult, indiferent de anumite clipe în care am convingerea ca totul mi-ar fi egal. În Ioana probabil că se petrece ceva similar, dar ne e penibil să ne facem mărturisiri.
Câteodată sunt cuprins de poftă de iniţiativă. Orice plan, cât de mare, nu mă înspăimântă. Clădesc o viaţă fericită cu Ioana sau mă indignez împotriva atâtor trândăviri, pricina tuturor necazurilor, în timp ce o lume întreagă munceşte şi nu mai are timp să se tânguie.
Sunt convins că-mi voi susţine energia şi că-mi voi pune în aplicare proiectele, cu toate că experienţa ar trebui să-mi aducă aminte că nu e prima oară când sunt invadat de astfel de stări şi că freamăt inutil.
Discut cu Ioana despre trecut, pe pridvorul casei familiei Axente. Am luat temperatura la ora 6 — mare — a fost doctorul, tot aşa de evaziv, şi, cum ştim că până mâine nu putem avea nici o noutate în ceea ce priveşte pe Viky, putem să ne ocupăm puţin şi de noi.
— Aş fi curios să ştiu cum s-au petrecut faptele în primele zile. A fost curând după despărţirea noastră?
— Vreo două luni jumătate.
— Mi-ai spus vreo trei luni.
Niciodată nu poate să-mi spuie ceva exact. E drept, nu ţii minte exact decât ceea ce te interesează. Dar cu patimă luptam cu Ioana ca să aflu că între ei intimitatea a durat cu o zi mai puţin.
— Reduci timpul ca să mă consolezi. Şi cum a fost? Tipul şi-a pledat mult timp cauza?
— Nici unul din noi nu bănuia nimic din ceea ce o să i se întâmple. Vorbeam literatură, artă. La un moment dat, a spus, tot cu ocazia unui subiect literar, cuvintele: “ei se doreau”. Deodată am tresărit amândoi, ne-am întrerupt şi am înţeles că se putea să ni se întâmple şi nouă la fel.
— Numai tu iai hotărârile dintr-o dată.
— Atunci am aflat numai că lucrurile ar fi posibile. Hotărârea definitivă am luat-o mai târziu.
— Când? După o lună?
— Cam o lună...
— A avut răbdarea să aştepte el atâta? Şi în timpul acesta ce făceaţi? Discutaţi tot literatură?
— Da... Dar mai stânjeniţi.
— Şi la urmă?
— La urmă m-a întrebat dacă vreau să mă dau lui.
— Te voia gratuit! Nici măcar nu ţi-a propus să te ia de nevastă! O femeie nu se dă gratuit decât în două cazuri: când iubeşte sau când este o cocotă.
— Probabil că există şi cazul meu, dar nu s-au priceput oamenii să-l puie în cazurile posibile. Nici n-am făcut observaţia c-ar fi trebuit să mă ceară de nevastă. Cum n-aş fi primit aşa ceva pentru nimic în lume, de aceea probabil că nu m-am gândit la procedeul lui.
— De ce nu te-ai fi măritat cu el?
— Ai fi auzit tu.
— Mi-ar fi fost egal dacă aş fi aflat că te-ai măritat cu el sau că trăieşti cu el. Sau chiar m-ar fi durut mai puţin dacă aş fi auzit că te-ai măritat cu el. Aş fi presupus atunci că m-ai părăsit numai pentru că nu-ţi oferisem căsătoria şi te-ai dus la altul imediat ce ţi s-a ivit ocazia. Deci ai fi semănat cu toate fetele ce vor să se aranjeze, şi nu m-aş fi chinuit din cauza ta sau n-aş fi fost invidios de norocul lui. Aflând numai ca eşti metresa lui şi cunoscându-ţi temperamentul burghez, aş fi presupus că te-ai dat din dragoste. Ceva asemănător cu ce-ai făcut pentru mine odinioară. Şi aş fi auzit şi de asta, după cum aş fi auzit de căsătorie. Lumea e avidă să te ţie în curent. Tu însuţi căutai prilejul să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine.
— Îţi închipui că vedeam în mine aşa de clar? E drept că voiam să-ţi spun ce se întâmplase şi să-ţi arăt că te stimez şi nu te mint, chiar dacă în acelaşi timp consideram că n-am nici o obligaţie faţă de tine.
— Dar n-o făceai şi pentru el? Îl vedeai ce puţine scrupule are, ştiai chiar că continuă să vie la mine ca şi altă dată, foarte amical, şi încercai să nu-ţi apară laş, să-l reabilitezi. O faptă e urâtă mai ales dacă n-ai curajul să ţi-o susţii. De fapt, cinismul de a-ţi susţine imoralităţile denotă un adânc instinct de moralitate.
— Poate şi pentru el. Nu-mi surâdea să-mi fie atât de apropiat un personagiu dubios. Totuşi, pot să afirm că el mă interesa extrem de puţin. Mi-era ruşine să-ţi tăinuiesc hotărârile mele. Marturisindu-ţi-le, mi se părea că fapta mea e mai puţin urâtă. Şi apoi, poate că de la distanţă continuam lupta cu tine şi voiam să mă consider învingătoare. În orice caz, voiam să afli. L-am rugat de o sută de ori pe el să-ţi spuie tot şi n-a vrut. A pretins că nu e în stare să-ţi facă inutil rău.
— Putea să nu mă fi înşelat de la început dacă nu voia să-mi facă rău.
— Aşa sunt toţi bărbaţii. Şi tu ai face la fel!
— Gândesc: “Aş face la fel? Dar cum să reflectez la ceva ce-mi este complect străin în clipa aceasta?"
— Să-mi spuie el! Îţi dai seama ce oribil ar fi fost? Ce umilinţă! Din mărturisirea ta mă pot consola cu gândul că totuşi mi-ai păstrat stimă. Dar altfel? Aş fi suferit îngrozitor! Şi mai ales, văzându-l ce cavaler se poartă, fiind sincer! Aş fi suferit şi dacă aş fi descoperit pe figura lui dispreţ, (avea dreptul să se răzbune, căci îl supăra gândul că fuseseşi odată a mea şi ştia ca nu m-ai uitat încă) sau dacă ar fi arătat milă. Iar tu absentă, fără să ştiu intenţiile tale bune... Şi ce trebuia să fac? Sa râd, să mă prefac că ştiu totul de mai înainte? Şi apoi să continuăm conversaţiile noastre despre literatură? Şi peste câteva zile să mă viziteze ca de obicei? Sau să primesc vestea ca pe o surpriză, să par un tont care habar n-avea de nimic? Sau să plâng? Sa mă umilesc? Să-l rog să te lase în pace? Nu, hotărât, gândul tău demonstrează că eşti lipsită complect de orice umanitate. Instinctul singur, şi nu demonstraţia mea de acum te-ar fi putut învăţa că e hain acest procedeu.
— Ce mare rol joacă orgoliul la tine!
— Asta e tot ce găseşti să spui: vorbe, numai vorbe! Dar vezi că tot sufletul meu ţipă de durere. Dacă mă iubeşti, înduioşează-te. N-are nici o importanţă de partea cui e dreptatea.
Şi după o tăcere:
— Noroc că laşitatea lui m-a salvat. A fost mai blând el cu mine decât tu!
— Nici eu n-am avut curajul să i-o spun în faţă!
— Fiindcă nu ai avut ocazia, dar mi-ai spus-o prima oară când m-ai întâlnit!
— Pretindeai că a fost cel mai frumos gest al meu şi că pe el se sprijină toată dragostea noastră viitoare!
De ce vorbele cauzate de suferinţe, deci cele mai autentice, se contrazic între ele? Orice logică le lipseşte. Poate că în momentul suferinţei vorbele ies la întâmplare, nu trebuie să pui mare valoare pe sensul lor. Uneori întrebuinţezi numai interjecţii. Eu o surprind deseori pe Ioana contrazicându-se cu toate că se chinuie veritabil. Ioana, dacă ar fi mai calmă, n-ar putea să facă aceleaşi constatări asupra mea?
— Am acceptat ca totul să se petreacă iute, să nu mai prelungesc o situaţie turbure.
— Şi până în ziua aceea nu te sărutase, nu te mângâiase, nu pătrunsese cât mai adânc sub hainele tale?
— Tu ştii cum se face întotdeauna. De ce mă chinui?
— Eu te chinui pe tine? Povestesc numai ceea ce tu ai înfăptuit!
— Poţi face unele lucruri, dar nu poţi vorbi despre ele!
— Asta e bun pentru mediocri.
— Cu o zi înainte, mi-aduc aminte, eram singură în toată casa. Ţi-am luat scrisorile şi le-am recitit încet pe toate. N-am găsit un rând care să-mi arate că mă iubeşti şi să mă oprească din drumul meu. Numai grabă, preocupări străine de mine sau câte o declaraţie convenţională, pusă acolo din jenă de a trimite o scrisoare prea rece. Una câte una le-am aruncat în foc. Aruncam în foc întreg trecutul meu de îndrăgostită. La urmă, ca o încheiere, ţi-am distrus fotografia.
Fotografia mea, care mă reprezenta “frumuşel, elegant, făcut să epatez pe domnişoare” (tot vorbele Ioanei) şi acum arzând până la scrum!
— A doua zi m-am dus cu el!
— Ai fost în stare să te duci cu el, special pentru act? Şi în momentele mele de speranţă nebună, îmi spuneam: “Poate că nu s-a întâmplat nimic, căci nu au avut unde”. În casa ta sunt rude, la el la fel, şi e imposibil să-ţi propună să mergeţi la hotel. La noi a fost norocul că locuiai singură pe atunci. Iar gesturile de la început sunt oribile dacă n-ai dragostea care să le susţie şi decorul, pentru clipa aceea, favorabil. Să nu trebuiască să pregăteşti nimic. Cu propuneri explicite nu se procedează decât cu fete versate în amor.
Ce copil am rămas! Ca să nu spun vorba care mi se potriveşte: ce naiv! Am ajuns aşa de mare şi aşa de complect lipsit de orice experienţă a vieţii!
— Şi în ziua aceea... (ce voi fi făcut eu în ziua aceea) s-a terminat tot?
— Nu încă. Mergeam amândoi pe stradă şi vedeam cu groază că mă duce tot spre hotelul unde ne întâlnisem şi noi. De la un colt al străzii am început să plâng şi m-am întors spre casă, în goană. El se ţinea după mine şi tot cerea explicaţii. Ce uşor pricepea unele chestiuni dificile, din cărţile cele mai subtile, şi ce străină îi era o problemă de viaţă. A doua zi am pornit iarăşi. Ca în La Fontaine: “Les voila donc derechef en chemin”... I-am pus condiţia să nu mă mai ducă tot acolo, şi el a fost încântat că nu i se strică socotelile, aşa cum crezuse un moment, şi că totul, n-a fost decât un capriciu de femeie. Dar, după ce am plecat, a devenit foarte încurcat. Nu cunoştea decât locul acela, nu mai ştia unde să mă ducă. Este foarte timid — timiditatea la astfel de oameni apare grotescă, nu mai păstrează nimic din prospeţimea ei — cu toate laudele lui şi povestirile prin care pretinde că a făcut toate poznele din lume. (Ioana arătând că-i cunoaşte caracterul şi sugerându-mi intimitatea lor!) Mă ducea pe o mulţime de străzi necunoscute, pretinzând că cunoaşte o adresă sigură şi discretă, dar, de fapt, ca să mai amâne. Eram ostenită, disperată, iar el în faţa fiecărui nou hotel îmi spunea că: “Aici nu putem intra, dar mai avem puţin”. În sfârşit, în faţa unui hotel nou i-am pus condiţia: “Acum ori niciodată!"
L-am văzut bicisnic, ezitând caraghios, încercând încă să râdă şi să glumească, şi am urcat eu scara ca să întreb, lăsându-l pe el să aştepte în stradă până ce l-am chemat. După o jumătate de oră plecam! Eram în sfârşit calmată, aproape fericită. Se îndeplinise fapta scârboasă, situaţia se clarificase, începeam în sfârşit viaţa mea nouă, cu toate riscurile ei. (Calm pe care ţi-l dă vreo rudă apropiată, care, după ce se zbate să moară îndelung, în sfârşit moare. Cu toate că în viaţă, oricât de bolnavă ar fi fost şi condamnată de medici, tot mai era o vagă speranţă de salvare).
— Cred însă că chiar de atunci îţi dădeai seama perfect de toată persoana lui, indiferent dacă nu era încă cu nimic vinovat faţă de tine.
— Ştiam totul cu precizie, căci nu m-am înşelat niciodată asupra lui. Voiam numai să mă mint, ca să nu apară dezastrul meu în toată tristeţea. Poate că este la fel cu toţi, dar, neiubindu-l, nu-i găsesc nici o scuză, în timp ce spre tine trimeteam toate învinovăţirile şi scuzele. El îmi este complect indiferent şi n-aş mai vorbi de el dacă tu nu m-ai întreba. Şi mă doare ce s-a întâmplat numai pentru că te doare pe tine. În braţele tale uit complect tot ce-a fost urât. Ne-am regăsit, suntem siguri că ne înţelegem perfect. Suntem tineri, nu este prea târziu pentru a ne construi o nouă fericire. Marea, cea mai perfectă lucrare a naturii, ne este în preajmă, dându-ne mereu noi spectacole admirabile. Trebuie să voim să fim fericiţi. Oare Viky este într-adevăr aşa de bolnavă?
Am întârziat, toată Cavarna e în întuneric, numai de la fereastra bolnavei vine o lumină slabă, arătând că acolo se petrec ciudăţenii. Domnul Axente nu se mai vede în antreu făcând pasienţe, probabil s-a dus la culcare. Roza a dispărut în camera ei. Doamna Axente poate ca a aţipit puţin lângă bolnavă. O iau pe Ioana de braţ, o strâng bine, şi încet, prin linişte şi umbre, fără să mai spunem nici o vorbă ne îndreptăm spre mare.
Ce încet trece timpul! Gestul meu de a mă uita mereu la ceasul de la mână a devenit un tic. Nu mai avem posibilitatea unei discuţii lăsată în voia ei căci mereu trebuie să ne aducem aminte că se apropie ora uneia din noile noastre îndatoriri. Dimineaţa, Ioana nu poate să stea fără grijă la plajă, căci e gospodină. După-amiază, la patru, trebuie să plecăm. Apoi, la Cavarna, aşteptarea doctorului, care întârzie regulat, şi ora plecării îndărăt. Avem deci multe ocupaţii, dar, tot aşteptându-le pe fiecare să le vie rândul, suntem nerăbdători. Odinioară, când n-aveam nimic de făcut, lăsam să treacă ziua, lâncezind la soare. Acum împărţim fiecare clipă, şi cu uimire am observat că de la îmbolnăvirea lui Viky abia dacă au trecut două săptămâni. Parcă am avea un drum greu de mers şi, după o imensă oboseală, am constata că n-am ajuns încă la jumătate. Atmosfera portului nu mai este aşa de obsedantă pentru mine. Cunoscând prea bine fiecare ungher, nu mai pot să-mi dau seama de multe nuanţe, totul a devenit banal, şi uneori sunt aşa de plictisit, încât mi se pare că nici mai târziu, după ce mă voi despărţi de aceste locuri, n-o să mă gândesc cu nostalgie la ele, oricât aş şti că am avut dese momente de puternică emoţie. Preocupările noi cu ocazia bolii lui Viky au făcut imposibilă vreo meditaţie mai îndelungată asupra colinelor uscate sau a mării. Gelozia şi dragostea mea se integraseră perfect cu legănarea mării, se complectau parcă. Ce se petrece cu Viky nu are nici o legătură, şi deseori, când vin pe ponton cu intenţia să stau cât mai mult, sunt întrerupt de gândul ca să nu uit să duc vreun pachet doamnei Axente, aşa cum fusesem rugat.
Aşteptam cu încordare să treacă timpul, să scăpăm de situaţia asta turbure atât de obositoare. Ce va aduce ziua de mâine? Moartea lui Viky sau vindecarea ei? Primul caz ar constitui un dezastru, în al doilea, Viky ar redeveni graţioasă şi neînsemnată şi eu aş aştepta cu nerăbdare să mă descotorosesc de ea. Fiinţa ei n-ar mai putea să-mi furnizeze nici o reflecţie profundă. Oricum ar fi, mai târziu voi regreta clipele actuale de trăire intensă pe care fac toate sforţările să le alung.
Aştept să treacă timpul, căci aşa suntem predestinaţi. Şi la urmă, bătrâni, bolnavi, cu moartea alături, constatăm ca nu mai putem opri timpul în loc.
Ce încet trec zilele şi ce repede trec anii!
Şi dacă ar muri Viky?
Gândul acesta îmi vine uneori chiar dacă nu ia o formă netă şi n-am curajul să-l mărturisesc întotdeauna. Nu trebuie, când vrei să te reprezinţi în faţa oamenilor, să-ţi dăruieşti virtuţi, ca să capeţi elogii pe care nu le meriţi şi nu ţi se potrivesc. Ca şi cum ai înşela lumea, intr-o ţară străină, că eşti autorul unei cărţi celebre din ţara ta sau că te tragi din vreo familie însemnată şi te-ai bucura tu singur de minciună. Toată truda trebuie să-ţi fie să te cunoşti cât mai exact şi să nu porţi cu tine, toată viaţa, pe un străin. Eu surprind în mine în prima clipă, în faţa unei nenorociri, o savoare. Şi numai mai pe urmă îmi pare rău. Fac această declaraţie cu riscul ca ea să fie o micime personală şi nu un joc psihologic obişnuit pentru cei mai mulţi oameni, care trec ca foarte de treabă. Nu mă îndoiesc că dacă ar muri Viky, aş avea în primul minut o bucurie şi la fel procedez şi când mi se întâmplă mie însumi ceva rău, când, de pildă, nenorocul îmi spulberă în mod stupid un plan la care lucrasem cu crispaţii timp îndelungat. Asta înseamnă că din pesimismul meu temperamental trag satisfacţii. Am uneori o stare sufletească asemănătoare cu a copilului care se amuză să omoare o muscă, îi rupe pe rând şi fără să se grăbească aripile, apoi picioarele şi la urmă capul. Cred că instincte similare se găsesc în orice om. La mine iau forme oribile. Şi acum îmi imaginez moartea lui Viky, prelungesc scena şi-mi multiplic detaliile, ca să nu-mi epuizez prea repede spectacolul. Asta nu mă împiedică să fiu terorizat zilnic de această posibilitate şi aş face tot ce e posibil ca să împiedec această moarte, aşa de adânci sunt scrupulele săpate în mine de educaţie. Dacă ar muri Viky? S-ar duce importanţa doamnei Axente! Ar căuta să se despăgubească din plin, în cele două zile până ce merge la mormânt. Ar face tot ceea ce se obicinuieşte, fără să uite un detaliu. Chiar ar inventa, ca să îmbogăţească decorul şi să-şi găsească ocupaţie. Ar reuşi să fie peste tot locul în acelaşi timp, şi lângă mort, şi lângă noi să ne consoleze; prin camere dând ordine şi făcând mereu noi aranjări, iar în oraş după cumpărături. Ce haine de doliu ar purta! Ce voaluri! Sunt convins că indiferent de truda ei imensă de femeie de treabă, care vrea să salveze pe Viky, a întrezărit hainele negre pe care le va purta cu toată prestanţa (după cum ca fată, cosând de dimineaţă până seara pentru gospodăria grea întrezărea vreun prinţ din poveste venind să-i ceară mâna). Moarta va fi aşezată în antreul din mijlocul casei. E loc mai mare acolo, şi poate încăpea cât mai mult public. Viky va fi gătită cu rochiile cele mai elegante şi la faţă va apărea frumuşică, roză, aşa cum o cunoscuse toată lumea.
Căci a îngrijit doamna Axente de toate şi e încântată de surpriza pe care a putut-o face tuturor, tăcând numai pentru ea mândria ei mare: tot ce-a lucrat ca să refacă pe Viky. Va reflecta la fiecare vizitator în parte: “Priviţi-o ce superbă este! Parcă n-a zăcut atâta vreme!" Ca şi cum Viky de-acum s-a înţepenit pentru totdeauna în această frumuseţe, astfel va vizita spaţiile interplanetare, şi viermii nu vor începe travaliul lor de alterare. Împrejurul lui Viky, flori multe, toată Cavama a fost epuizată de flori şi puse în valoare, pentru ca fiecare să fie văzută. La un capăt, loc pentru colive şi lumânări, iar în preajmă, cât mai mulţi musafiri. Să vie toţi cei ce au cunoscut pe Viky. Şi cunoştinţele ei mai vagi sau ale doamnei Axente. Şi chiar străinii. Toţi n-au decât de câştigat văzând o fată aşa de frumoasă, de care doamna Axente poate spune cu mândrie: “Este nepoata mea!” Ca să nu se întâmple încurcătură, oamenii să intre pe o parte şi să iasă pe alta. Şi doamna Axente se gândeşte cu emoţie că aşa a citit în ziare că s-a făcut la regele Carol I. O să avem lume multă, de asta nu trebuie să ducem grija. Moartea unei fete aşa de frumoase se întâmplă foarte rar la Cavarna. Gingaşă, bună, surâzând tuturor. Iar intimii vor avea o cameră alăturată, preparată special, unde vor putea sta mai multă vreme, comozi, fără să se amestece cu poporul. Domnul Axente va face onorurile. Va fi îmbrăcat în redingotă. Nu şi-a mai purtat redingota de la nuntă, adică de 30 de ani. Îi şedea foarte bine atunci. A fost strânsă în naftalină, desigur că-i tot aşa de perfectă, dar trebuie scoasă din vreme la aer. Numai dacă, cu reumatismele lui, n-ar fi prea bolnav în ziua aceea. Se va face cum va fi mai bine, nu te poţi împotrivi soartei (şi doamna Axente, după ce asistase în gând la moartea lui Viky, abia acum, cu ocazia reumatismului domnului Axente, constată că nu te poţi împotrivi soartei). Bineînţeles, printre primii vizitatori, madame Pitpalac pozând ca totdeauna în persoană remarcabilă, cu toate că probabil nu mănâncă decât o dată pe zi acasă. Domnul Jianu nu va veni decât o jumătate de oră mai târziu. Aşa cer convenienţele, ca nu cumva lumea să bănuiască ce se petrece între ei. Ca şi cum lumea nu a văzut totul de la început. Ce diferenţe între ei doi! Pe cât e madame Pitpalac de agitată, de bună de gură, de voluntară, pe atât domnul Jianu este moale, timid, incapabil să spuie o frază până la capăt. Fără îndoială, ea s-a agăţat de capul lui! L-o fi dezbrăcat ea, căci lui trebuie să-i fie ruşine să se dezbrace în faţa unei femei. Trebuie să-l fi găsit fecior. Poate că nici nu ştia bine ce se întâmplă între o femeie şi un bărbat! I-a explicat madame Pitpalac! La urma urmei, n-au decât să facă după pofta lor. Tot erau singuri pe lume, şi, de altfel, domnul Jianu e mai îngrijit, mai periat. Orice se poate spune despre madame Pitpalac, dar e bună gospodină. N-ar putea veni la înmormântare şi domnişoara Lidia? Ar fi chiar obligatoriu, oricât de mare boieroaică s-ar ţine. Trebuie să aibă recunoştinţă către Sandu, şi Sandu a fost intim cu Viky. De la moară până aici nu sunt decât doi kilometri. Trebuie să vie neapărat, chiar dacă n-a văzut-o încă nimeni ieşind din casă. Nu poate scăpa cu un bilet de condoleanţe. În momente grave se cunosc prietenii, şi Sandu şi Ioana au nevoie de prietenia ei. Hacik nu arată prea elegant, dar va fi nevoie de dânsul. Cunoaşte bine Cavarna şi va putea face multe servicii, fără să mă mai ostenesc eu. Ce-ar fi oare dacă ar cânta din vioară la căpătâiul lui Viky? Atunci, când se va aduna toată lumea? Ar fi un păcat? Dar ce impresionant!...
Îmi imaginez toate gândurile doamnei Axente. N-am nici o probă că în capul ei se petrece tocmai aşa, dar cunoscându-i firea romanţioasa şi rolul prim pe care îi place să-l joace în târguşorul ei (face parte din mai multe comitete, care n-au decât păcatul că nu sunt de nici un folos) e precis că în capul ei se petrece sau se va petrece aşa. Asta n-o împiedecă să fie o femeie foarte de treabă, să fi slăbit cu două kilograme de când o îngrijeşte pe Viky, să nu mai aibă oră de somn şi nici timp măcar ca să se spele cum trebuie, iar noaptea nu poate să se dezbrace complect ca să se odihnească în aşternut. În timp ce eu, cel care ironizez, nu sunt în stare de astfel de sacrificii şi, în cazul morţii lui Viky, m-aş ascunde pe cât mi-ar fi posibil, ca să escamotez toată acea situaţie penibilă şi m-aş jena tot timpul de gesturile convenţionale ale celorlalţi. Şi dacă doamna Axente şi-ar arăta prea multă importantă, poate că nu m-aş putea opri, cu toate că moarta ar fi alături, s-o pedepsesc cu vreo mică răutate. Dar numai imaginând acest spectacol şi descriind-o pe doamna Axente în toate transformările ei posibile la o ocazie gravă, chiar dacă aş imagina realităţi, nu dau dovadă de incapacitate de a simţi o durere mai multă vreme fără întrerupere? Cine va suferi mai mult de moartea lui Viky, eu sau doamna Axente? Multă vreme după aceea, doamna Axente va poveşti la vecini, în toate amănuntele, ceea ce s-a întâmplat, va reface boala lui Viky şi apoi dispariţia şi punerea în mormânt, clipă cu clipă. Iar eu voi cugeta asupra morţii, a dezastrului iremediabil al tuturor planurilor şi la ceea ce mi se pregăteşte mie. Şi unul şi celălalt vom exploata pe Viky.
Pe cer, un şirag de berze. Madame Pitpalac glumeşte: “A venit toamna, se duc sezoniştii!"
Preocupaţi cu boala lui Viky, care ne ţine jumătate din fiecare zi la Cavarna, Ahmed nu mai are pentru noi importanţa de odinioară. Noaptea ne întoarcem obosiţi, copleşiţi de soarta lui Viky şi de discuţiile noastre de pe drum, şi-l găsim adormit pe covor, în camera mea. Îl las acolo. Dimineaţa abia îl mângâi, căci mă grăbesc să mă duc la mare, în faţa căreia sunt la fel de artificial, căci nu mai am timpul de singurătate la marginea ei. Şi dimineaţa, când căldura e mereu mai puternică, n-ai gustul melancoliilor. Azi îl găsim pe Ahmed uşor amorţit, parcă bolnav, şi de-abia astfel ne aducem aminte de el. Ahmed fusese amator de toate trândăviile, dar la ocazii şi foarte vioi, cu ochii rotunzi privind tot ce se petrece în jurul lui cu curiozitate, jucându-se cu vreun canaf şi fugind cu coada în vânt prin ungherele camerei. Acum nu se mişcă de la locul lui (când mă îmbrăcam totdeauna mi se încurca printre picioare), nu toarce dacă îl mângâiem, nu atinge laptele pe care i-l întindem, ne priveşte nenorocit. Glumesc, dar numai pe jumătate:
— Trebuie sa chemăm pe doctorul Petroff să-l examineze.
— Păţeşte ca şi Viky.
— Ce importanţă ar avea pentru noi boala lui, dacă Viky ar fi sănătoasă! Şi acum de-abia avem timpul să-l observăm. Ce s-ar mai agita Viky pentru el! Chiar ar fi în stare să cheme doctorul, să-l examineze. Am fost nişte ingraţi cu Ahmed, nici nu l-am mai băgat în seamă. Ai observat ce mare s-a făcut? Cavaler adevărat! Nu trebuie să-l închidem în cameră, poate din cauza asta tânjeşte.
Îi luăm coada şi i-o întindem, ca să ne amuzăm puţin, căci nici eu, nici Ioana nu credem prea mult în boala pisoiului.
În astă seară, întorcându-ne de la Cavarna, am vrut să mai întârziem pe ponton. Dar la capătul pontonului, pe neaşteptate, s-a ivit o umbră: domnişoara Ţurai. Prezenţa ei ne-a schimbat dintr-o dată toaie gândurile.
În faţa casei, lângă râuleţ, Ioana îmi spune: “Ţi-aduci aminte cum dădeai de mâncare gâştelor?” Uitasem gâştele! Mă amuzasem zilnic cu ele. Parcă istoria aceea s-a întâmplat în alt an. Şi câteodată, când îmi apare iarăşi în minte Ioana goală, căutând satisfacţii cu altul, mi se pare că nu s-a schimbat nimic.
În casă, Ahmed, şi mai jalnic decât îl lăsasem, ne aduce aminte de boala lui. Îl uitasem de tot şi eram pe punctul să mai întârziem vreme multă pe ponton, şi numai prezenţa domnişoarei Ţurai ne-a alungat. Laptele din farfurioară a rămas neatins. Când îl mângâiem, nu face nici o mişcare, dacă îl ridicăm puţin de labele de dinainte cade la loc. Numai ochii îi sunt tot aşa de mari. Nu mai are însă nici o bucurie în ei. Vrasăzică, Ahmed e bolnav cu adevărat! M-am revoltat şi am început să ţip, în timp ce lacrimile îmi veneau în ochi: “E oribil în aceste locuri păcătoase! Mori cu zile! Nu sunt decât doi doctori imbecili care să te îngrijească! Dar pentru un animal mititel nici nu poţi face nimic. Mi-a devenit viaţa aci insuportabilă. De-aş pleca odată!"
Luam instinctiv, ca pretext, boala unei pisici, ca să mă războiesc cu soarta pentru neliniştea în care trăim mereu din pricina lui Viky sau din pricina trecutului Ioanei. Poate ca să plec e dorinţa mea cea mai intimă, fără să mi-o mărturisesc nici mie, poate că vorbeam astfel numai din exasperare. După ce suportasem situaţii grave fără explozii (cuvintele, ca să lovească bine, trebuie să aibă şi sonorităţi), acum ţip din pricina unei pisici. Neg toată încântarea ce pretindeam că o am în Cavarna, în viaţa comună cu Ioana. Măcar ridicolul situaţiei ar fi putut să mă oprească.
A trebuit să veghez toată noaptea pe Ioana, nenorocită ca să încerc să o consolez: “Nu trebuie să dai nici o importantă vorbelor spuse intr-un moment de exasperare, văzând atâta nenoroc!"
A doua zi, Ahmed puse capul pe o lăbuţă şi închise ochii. Dar încă respiră. Încercam să-l dezmorţim puţin, să-i dăm lapte cu de-a sila, la urmă ne dăm seama că facem o barbarie gratuită. Aşa stă, până ce plecăm la Cavarna.
Parcă moartea a intrat în casă şi s-a oprit o clipă să se odihnească lângă culcuşul mic, înainte de a porni la lucru.
Sărman pisic, care poartă tot atâtea mistere cu el ca si graţioasa Viky.
Cum îl vom găsi astă-seară?
Ajunşi la Cavarna, am aflat că Viky a avut 39 grade de dimineaţă chiar, ceea ce nu i se mai întâmplase. Seara la 6 termometrul s-a urcat până la 41 grade.
Şi aici moartea stă la căpătâi?
La înapoiere vorbesc cu Ioana despre moartea lui Viky fără nici o sfială. Văzând ca Ioana suportă discuţia cu destulă tărie, mă bucur, căci mă tem de mari disperări.
Ce tragedie pentru toţi cei care o cunosc pe Viky! Minunată fată... Niciodată nu ne-a supărat. Şi rămâne aici pentru totdeauna, în acest pustiu! Tocmai ea, căreia, îi plăcea societatea! Ce amuzant se strecura printre tineri! Ce trebuie să fie iarna aici!
Apoi ne aducem aminte deodată de Ahmed.
— Şi pisicul? Ce se va întâmpla cu el? O fi murit? Ce să facem cu el? Să-l azvârlim? Unde? Cum să punem mâna pe el? Să aducem un străin să-l ducă? Atâta laşitate pentru Ahmed, al cărui suflet mi se păruse uneori apropiat de al nostru! Să-i facem înmormântarea mâine? Cum să dorm cu un pisic mort în cameră? Dar cum să dorm, chiar dacă îl ia cineva, numai cu gândul că a stat mai multe ore mort în cameră? Sau, indiferent ce s-ar face, numai cu gândul că a murit? N-am văzut niciodată un pisic mort. Ce să fac, Doamne!
Întârziem cât mai mult pe drum, pe treptele casei, în faţa uşii. Şi imediat ce ne uităm pe deschizătura uşii, înţelegem: Ahmed a murit!
Pricepem că este o imensă diferenţă în a presupune moartea, oricât de serios ţi-ar fi temperamentul, şi între a asista la ea. Şi pricepem că orice presupuneri, oricât de cumplite, facem despre moartea lui Viky, ele rămân la suprafaţă, şi nu ştim nimic ce o să se întâmple cu noi, cu Ioana mai ales, în cazul unui deznodământ tragic.
Ahmed, poate emisar al lui Viky în ţinuturile sumbre... Ahmed! Viky!
Ce păcat ca n-am introdus religia şi printre animale! Nu pentru a asigura un loc în paradis sufletului lui Ahmed, căci sunt sigur că, dacă există vreun aranjament după moarte, pisicile, păsărelele şi alte gângănii vor fi instalate înaintea tuturor oamenilor. Dar aş fi dorit o înmormântare pentru Ahmed făcută cu tot dichisul. Dacă aş fi trăit în Franţa, în secolul al 17-lea, aş fi rugat pe La Fontaine să scrie o fabulă tristă, în care toate animalele ar conduce la groapă un pisic. Ar fi îndurerate foarte toate lighioanele pământului, şi chiar şi lui s-ar fi crezut obligat să nu lipsească.
Aşa, la miezul nopţii, eu singur a trebuit să organizez ceremonia. L-am găsit pe Hacik şi apoi, împreună, am trezit, pe Cadâr. Într-un şervet am luat pe Ahmed şi ne-am urcat în barcă, eu, Ioana, Hacik şi Cadâr. Barca a lunecat uşurel pe ape, iar lumina lunii se revărsase pe toate ţinuturile. Hacik a început un cântec de jale şi era aşa de transfigurat, că ai fi crezut că este în legătură directă cu tainele cerului şi ale mării. L-am aruncat pe Ahmed în apă. O imagine groaznică a apărut atunci, la care nu mă gândisem, arătând calitatea dubioasă a întregii scene, gusturile mele romanţioase şi farsa care se desprinde din emoţiile cele mai sincere: la lumina lunii, am văzut pe Ahmed plutind în voia valurilor, ca o mustrare de a fi organizat un spectacol din tragedia lui. Am spus lui Cadâr să lopăteze spre mal, să fugim de imaginea grozavă. Toată noaptea n-am putut să dorm, căci mi se părea că fiecare val care se zbătea sub fereastră ar putea să-l aducă pe Ahmed înapoi. Şi dimineaţa mi-era frică, păşind pe plajă, ca nu cumva să-l fi aruncat marea pe nisip...
A doua zi m-am înţeles dintr-o vorbă cu Ioana, fără să mai fie nevoie de discuţiile obicinuite: mergem la Bucureşti! Pregătirile au trebuit să se facă foarte repede, ca să nu pierdem trenul de la Bazargic, astfel că am făcut cu automobilul de mai multe ori naveta intre port şi Cavarna. Am plecat întâi la Cavarna, ca să spunem ce-am hotărât şi ca să fim siguri că nu există nici o împotrivire din partea familiei Axente. Nu s-a opus nimeni, numai au imaginat o altă combinaţie; eu cu Ioana vom pleca îndată, şi la Bucureşti vom alege spitalul, vom vedea pe doctor, vom tocmi pe cei ce-aveau să ia pe bolnavă din gară. După o zi, aveau să aducă soţii Axente pe Viky şi vor găsi totul aranjat. Cu toate că Viky continua să aibă temperatură, ne-a înviorat decizia noastră. Ne-am reîntors în port ca să facem în fugă bagajele, şi noroc că vestea plecării noastre s-a răspândit imediat, şi toţi cunoscuţii au venit să ne ureze drum bun, altfel n-am fi avut timpul să-i vizităm cu toate distanţele mici de aici. Madame Pitpalac s-a înfiinţat cea dinţii, şi chiar ne-a ajutat la împachetat. Domnul Jianu asista şi el mai la o parte cu un zâmbet plin de încurajare. Am descoperit lipsa lui Hacik, dar madame Pitpalac, cu o privire şireată, ne-a spus misterios: “Lăsaţi-l în pace, s-a dus la Ada. Vine el îndărăt."
De ce să vie îndărăt? Din cauza Maşinkei sau pentru că-l expediază Ada?
În schimb, Mihali, cafegiul, personagiu ursuz, s-a prezentat şi a dorit toată sănătatea pentru Viky. Cum nu poţi cunoaşte pe oameni! Ce anost ni se păruse!
Speram să-mi iau rămas bun încet de la fiecare loc familiar. Numai întâmplător m-am uitat la mare. Până la şipotele ce făceau deliciile noastre nu ne-am adus aminte să ne ducem. Nici la ponton, nici pe plajă, nici printre magazii. Şi acum repede, în fuga automobilului, spre oraş, pe un drum pe care vibrasem la fiecare casă în călătoriile noastre nocturne. Măgăruşii, prietenii, acum ne indispun dacă împiedică drumul. Şi împrejurul nostru geamantane prost făcute, patefonul cu plăcile şi o mulţime de cutioare fără rost. Câteva minute la familia Axente şi mai departe, spre Bazargic. În sfârşit, putem fi siguri că nu vom pierde trenul, căci mai avem la dispoziţie tot timpul necesar. Lăsăm pe şofer să conducă în voia lui, şi eu mă alipesc de Ioana. Ioana, pe care a obosit-o enervarea plecării, se odihneşte, a închis ochii, doarme pe jumătate. În poziţia aceasta, rezemată de umărul meu, e fermecătoare. O fericire imensă mă invadează şi vorbesc Ioanei, însă numai cu ochii, căci nu vreau s-o trezesc şi mi-e frică să-mi aud vorbele.
Ioana, frumoasa mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o viaţă nouă. Vom aranja astfel existenţa ca să fim oameni întregi, vom risipi atmosfera artificială în care trăim. La Bucureşti vom face pe Viky sănătoasă şi apoi ne vom îngriji de dragostea noastră. Singuri pe lume, alăturaţi, cu atât mai puternici.
Ioana scânceşte, îşi întrerupe somnul:
— Am visat pe Ahmed...