Editura Global Info / Literatură

Anton Pann

Povestea vorbei

(fragment)

Despre cusururi sau urîciuni

Aideţi să vorbim degeabă,
Că tot n-avem nici o treabă.
 Fiindcă
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orce fie.
 De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă
Au ajuns şi la cociorbă.
 Ş-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieşit
Mai bine să fi tuşit.
 De aceea
Cînd vrei să vorbeşti, la gură
Să aibi lacăt şi măsură.
 Adică:
Vezi bîrna din ochiul tău
Şi nu vorbi p-alt de rău.
 Spre pildă:
Cînd vei vorbi de mucos,
Nici tu să fii urduros.
 Că nu e mai urît cînd cineva
Face pe frumos că e ponevos
Şi pe cel urît că e aurit.
 Altul iar
Trînteşte cuvîntul tronc,
Ca cloşca cînd face clonc.
Şi se pomeneşte vorbind:
Frumoasă noră dobîndişi,
Dar se uită cam piaziş.
 Şi că
După ce e neagră, o cheamă şi Neagă;
După ce e mută, apoi e şi slută.
 Sau
Urît meşter a croit-o,
Rău ciocan a ciocănit-o.
 Sau
Bun ciocan te-a ciocănit,
Că frumos te-a potrivit.
 Şi
Urît tată a avut,
Să-i semene l-a făcut.
 Sau
Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn
Ca frate cu frate geamăn.
 Dar însă
A semănat crastaveţi
Şi au răsărit scăieţi.
 Sau că
Tata avea armăsar,
Dar el a ieşit măgar.
 Şi aşa,
Cu vorbe îmbolditoare
Îl atinge unde-l doare.
 De aceea niciodată
Chelului despre chelie
Să nu-i spui vro istorie.
 Şi
Cu pleşuvul cînd vorbeşti
Tivgă să nu pomeneşti
 Şi nici
Să nu rîzi de măgar cumva,
Că poate îl încaleci cîndva.
 Totdauna
Gura care e-mpuţită
Altui e nesuferită,
 Că dacă
Mie-mi miroasă a floare,
Dar altuia a putoare.
 Şi în scurt,
Noi rîdem de unul-doi
Şi patruzeci rîd de noi.
 Pentru că
Nu este răsur să n-aibă cusur.

Povestea vorbei

Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc,
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nţepat
Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum şi către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinăreşti,
Ş-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns —
Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.
— Nu ştiu, — împăratul zise — asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta.
Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;
În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăieşti,
Orce lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti,
Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,
Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,
Or nici miros să n-aibă şi să fie neghimpos.
 Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.
 Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.
 Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.
 Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios.
 Şi
Ce e frumos poartă şi ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui
Lesne a judeca pe altul.
 Că
Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.
 Şi că
Cu ce dascăl lăcuieşte
Aşa carte-alcătuieşte.

 Aşa e lumea asta:
Rîde om de om şi dracu de toţi.

Dracu rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede.
Gura lumii numai pămîntul o astupă.
Fiecare să leagă unde îl doare.

Povestea vorbei

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gîndea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintîie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţinea zînă o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine avînd judecată,
Şi văzînd că craiul hatîr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:
— Va—a—ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părîndu-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi: — Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul şi zise: — Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
Cusurul cel mare nu ţi-l simţi din spate
Şi judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecînd ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
"Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe sine!"

Despre pedanţi sau copilăroşi

Pomul se cunoaşte din roadă
Şi omul din mintea neroadă.
 Că el
Nici în cap ce nu-ţi pocneşte
A vorbi se pomeneşte.
 Şi trînteşte vorba,
Hodorog-tronc! ca o roată
De la o moară stricată.
 Şi
Tot înşiră la gogoşi,
Spuind despre moşi păroşi.
 Şi
Vorbeşte neisprăvite,
La-nşiră-te mărgărite.
 Adică:
Să ni se arate va
Că ar fi ştiind ceva.
 Dar se cunoaşte
Omul prost din vorbuliţă
Şi nuca din uşurinţă.
 Pentru că
Judecata-i e oloagă,
Că-i lipseşte-n cap o doagă.
 Om în trup destul de mare
 Şi minte de copil are.
Ştie vorbe să îndruge
Parcă tot la ţîţă suge.
 Ştie ca calul prost
 Să ia hamul de rost.
E bătut la cap
Tocma ca un ţap.
 Ştie sfătuiri să dea
 Cît ştie şi baba mea.
Ar vrea să facă şi el,
Dar nu ştie în ce fel.
 Şi el rosti de să plăti.
 Povestea ăluia:
Zile înşirate, fire încurcate,
Pînză rău ţesută şi vreme pierdută
 S-o lovi, nu s-o lovi,
 Na-ţ-o frîntă că ţ-am dres-o.
Unde chiorăşte şi unde loveşte.
 Cel copilăros totdauna.
Gîndeşte-n mintea-i adîncă
Numai el pîine mănîncă,
Şi alţii mănîncă paie
Ca vitele din copaie.
 Dar însă
Vorba-n colţuri şi rotundă
Fără cercuri se înfundă.

Povestea vorbei

Doi precupeţi tineri se-ntovărăşiră
Şi după negoţu-şi prin ţară ieşiră.
Colindînd prin sate în lunga lor cale,
Odată-nserară la un sat p-o vale,
Şi să mîie noapte au tras impreună
La o casă care le-au părut mai bună,
Unde-n bătătură le ieşi-nainte
Un bătrîn de treabă şi foarte de cinste.
Îi priimi bine, îi băgă în casă,
Şi ei îi cerură întîi şi-ntîi masă.
Zicîndu-i: — Tătuţă! sîntem flămînzi tare,
Fă bine,-ngrijeşte de ceva mîncare.
Bătrînul le zise: — Şedeţi, fiţi în pace,
Că despre mîncare vom face ce-om face.
Pînă cînd dar masa moşul să le puie,
De vro veste nouă întrebă să-i spuie.
Vorbind una-alta cu toţii-mpreună,
Ca şi unii-alţii cîndva cînd s-adună,
Ieşind din ei unul afară la treabă,
Moşul găsind vreme pe cellalt întreabă
Zicîndu-i: — Jupîne! voi fraţi sînteţi poate,
Că vă văz prea bine semănînd la toate?
Tovarăşu-i zise cu scîrbă într-însul:
— Aş! n-aş mai vrea frate să am şi ca dînsul,
Că atît doar are, chip şi trup ca omul,
Dar poţi să-i dai paie ca şi la tot boul.
Vorbind ei, soseşte cel ieşit afară
Şi îndată vorba între ei schimbară.
Puţin daca trece şi acestlalt iese,
Moşul iarăşi, care curios fusese,
Asemeni ş-acestui face întrebare:
— Jupîne! — zicîndu-i — fraţi sînteţi îmi pare?
Că semănaţi, uite, la chip cu-ntregime,
Potriviţi întocma şi la înălţime.
Ş-acest iar răspune: — Ai greşală, tată,
Să-mi fie el frate n-aş vrea niciodată,
Că e măgar mare, care nu mai simte,
Să-i pui să mănînce tărîţe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte,
Către unul-altul nedîndu-şi ei cinste,
Se scoală îndată, caută copaie,
Merge şi o umple pînă sus cu paie,
Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,
Apucă şi pune tărîţe într-însa,
Şi cu amîndouă intrînd el în casă
Le puse-nainte pe pat fără masă.
Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată:
— De ce ne pui aste înainte, tată?
— Poftiţi, — el răspunse — că vă dau eu încă,
Boul şi măgarul de aste mănîncă.
Iar ei începură-n ochi să se privească
Şi unul de altul faţa să-şi roşască.

Bătrînul atuncea gura-şi întremează
Şi învăţătura astfel îşi urmează,
Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară
De această glumă ce-o fac astă-seară,
Că, cît are omul în lume viaţă,
Tot mereu învaţă şi nu se învaţă;
Şi voi de aceasta aveţi trebuinţă,
Numai d-aţi lua-o cu bunăvoinţă.
Deşi nu-s atîtă înţelept, cuminte,
Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.
De sînteţi tovaroşi or fraţi, eu n-am treabă
Cum vreţi puteţi zice la cine vă-ntreabă.
Decît zic, e bine că omul vrodată
P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
Şi mai mult p-acela care-l însoţeşte
Sau altfel cu dînsu-mpreună trăieşte.
Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
Cine îşi defaimă contovaroşia
Îşi arată însuşi necuvioşia.
Ca el prin urmare lumea-l preţuieşte.
A umbla pe sine mai bun să se facă,
Defăimînd pe altul nu poate să placă.
Că e o zicală mai de toţi vorbită:
„Omul la om trage şi vita la vită.“
Atunci luînd moşul copăile date,
Le puse-nainte pîine şi bucate
Şi îi cinsti bine după cuviinţă,
Făcîndu-i el astfel greşala să-şi simtă.
Carii cît trăiră tot îl pomeniră
Şi aceasta însuşi ei o povestiră.

Despre vorbire

Îmbucătura mare să-nghiţi
Şi vorba mare să nu o zici.
 Deşi
Îmbucătura cea mare
Se înghite cu-necare.
 Căci
Vorbele celor mari sînt ca zmochinele de dulci,
Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci.
 Zice un înţelept:
Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea!
 Şi
Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci.
Vorba-şi are şi ea vremea ei,
Iar nu să o trînteşti cînd vei.
 După proverbul turcesc:
Sioileiesem sioz olur, sioilemeiesem dert olur,
 Adică:
De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face.
 Şi cum zice românul:
Limba vacii este lungă,
Dar la coada-şi tot n-ajungă.
 Şi iarăşi,
Sarea-i bună la hiertură,
Însă nu peste măsură.
 Că
Unde este vorbă multă,
Acolo e treabă scurtă (puţină).
 Totdeauna
Cine are limbuţia,
E mai rea decît beţia.
 Unul ca acela
Parcă se pune la cioarbă
Una-ntr-altă tot să soarbă,
Asfel nu-ţi dă pas de vorbă.
 Pînă-şi găseşte să-i zică:
Stăi, că nu ţ-e gura chioară,
Ţine rîndul ca la moară.
Aici la rîşniţă nu e,
Care cînd o vrea să puie.
Limbutul
N-are cine să-l asculte
Şi el spune,-ndrugă multe.
 Şi
Silă de vorbă îşi face,
Tot să troncănească-i place.
 Parcă
A mîncat picioare de găină
Ş-îl tot răcăie la inimă.
 De aceea
Săracul n-are nici haină,
Nici la inimă vro taină.
 Totdauna
Vorbele cele ferite
În piaţă ş-în moară-s vorbite.

Povestea ăluia

Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Pintre cei ce vînd producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trîntindu-se pe tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mîini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte,
Vorbind orce-n gură mare,
Altul de ei habar n-are,
Unde mulţi casc guri degeabă
Şi de sănătăţi să-ntreabă,
Aci şi-eu ca lumea toată,
Într-o zi umblînd prin gloată
Ş-ascultînd cum vorbea unii
Cu glasuri mari, ca nebunii,
Văzui doi inşi se-ntîlniră
Şi cu zîmbet se opriră,
Căciulile îşi luară
Şi asfel se salutară:
— Bună ziua, măi, neavere!
— Îţi mulţumesc, dragă vere!
— Ce mai faci, cum îţi mai pasă,
Sînt toţi sănătoşi p-acasă?
— Tari, mari, neavere, ca piatră,
Mănînc cenuşe pe vatră.
— Dar tu, măre, dragă vere,
Ai de mîncare, de bere?
Cum o duci cu sărăcia?
Ce-ţi mai face calicia?
— Sănătos voinic sînt, vere,
Şi trăiesc după putere,
De sărăcie nu-mi pasă,
Că şade supt pat acasă,
Au ouat ş-acum cloceşte,
Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.
Şi de multă datorie,
Umblu beat de bucurie.
— Ba ca să zici, măi neavere,
Vesel eşti, or am părere?
— Dar or nu vezi? Ce pustie!
Tu o să mori în prostie.
Apoi, te uită la faţă
Şi mă-ntreabă de viaţă.
— Ba te văz cu faţa vie
Şi, de deochi să nu-ţi fie,
Eşti la piele ca curcanul,
Galben de gras ca şofranul.
Dar ce mănînci de ţi-e bine
Şi eşti numai os şi vine?
Ce bucată îţi prieşte,
Aşa de te-ngălbeneşte?
— Şi asta mă întrebi încă,
Nu ştii omul ce mănîncă?
— Negreşit, nici fîn, nici paie,
Nici bea apă din copaie,
Ci mămăligă cu ceapă
Şi un căuş, doi, cu apă.
— Ba, ba, vere, mă cam iartă,
Că nu ţ-e fasolea hiartă,
Eu am mîncat, ce să cheamă,
Un mezelic de pastramă
Cu un dumicat de pîine,
De sînt patru zile mîine,
Şi uite pe loc mă dete
La o pustie de sete;
Nu faci tu vrun fleac de cinste,
Ca să-mi ud măcar un dinte?
— Bucuros, cu voie bună,
Dar în buzunări nu sună,
Că croitorul, ovreiul,
Mi le-a cusut cu temeiul,
S-au spart păn’ la săptămîna,
Făr’ să bag într-înşii mîna;
Punga, care n-o am iară,
S-a bolnăvit d-astă-vară
Ş-au ajuns într-o slăbire,
De nu-şi poate veni-n fire.
Şi dintr-asta, cum să vede,
Îţi spui dreptul, de m-ai crede,
De cînd n-am văzut paraua,
I-am uitat cum e turaua.
— Tpiu! la dracu, pentr-o pungă
Ţinuşi un ceas vorbă lungă,
Aci în mijloc de cale;
Nu intrarăm colea-ncaile
La acea ospătărie,
Unde pe părete scrie:
„Azi bem şi mîncăm bucate
Pe parale peşin date,
Şi mîine, fără cîrteală,
Ospătăm pe cicăleală?“
Astfel zicînd, se-mbiară
Ş-a se ospăta intrară.
Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospeteze.
Şezînd dar eu deoparte
Şi ascultînd de departe,
Văz, ei după ce cerură
Mîncare şi băutură
Şi se săturară bine
De toate, cum se cuvine,
Au venit să-i socotească,
Ospăţul ca să-şi plătească.
Neaverea se scoală-ndată
Şi pe perete arată,
Zicînd: — Domnule, azi scrie
Ca să bem pe datorie,
Fiindcă ieri fuse anul
De cînd trîntii colea banul,
De-ţi plătii cum să cuvine
Şi te-ai mulţămit de mine.
— Domnule, — birtaşul zise —
N-ai înţeles cele scrise;
Ia mai citeşte o dată
Şi vezi, zice ş-azi cu plată
Şi iar ca ieri mai la vale
Că mîine fără parale?
— Jupîne, — zise neaverea —
Şi orcum ţ-o fi plăcerea
Şi sporeşte cît de multe
Cui o vrea să te asculte.
Nu trebuia să-mi scrii mie
Vorbe cu iconomie,
Că fiecare cap n-are
C-al dumitale de mare,
Să judece cele scrise,
Că sînt după cum zici zise,
Ci pe şleau le înţelege,
Fără să le mai deslege.
Iacă eu unul sînt care
N-am înţeles ce tîlc are,
De aceea nici n-am vină,
Dumneata eşti de pricină,
De venii făr’ de parale
După scrisurile tale.
Că-mi este urît, nu-mi vine
Să port parale la mine,
Ba nici acasă în ladă
Nu-mi place bani să văz grămadă,
Ca şi acum, bunioară,
Nu e în ea para chioară;
Dar cîntecul dumitale,
Fiindcă cere parale,
Şi eu iar, deocamdată,
Ţ-oi cînta ceva drept plată.
— Ce spui? — birtaşul îi zise,
Strigînd (cum se necăjise) —
Să-mi cînţi cîntece pe plată?
Bani, că te-ncaier îndată!
Eu am dat bani pe bucate,
Nimeni nu-mi dă pe cîntate;
Haide, zic, parale scoate,
De nu, te despoi de toate.
Neaverea sfecli de frică,
Gîndi, hai, îl ia de chică;
Şi-ncepu cu binişorul
Să moaie pe negustorul,
Zicînd: — Jupîne, mă iartă,
Aici nu încape ceartă,
N-am plecat pe uş-afară,
Ca să mă iei la ocară;
Stăi, aici e învoială,
Noi să facem o tocmeală,
Să-ţi cînt şi, daca nu-ţi place,
Atunci fă-mi orce-mi vei face,
Iar de-ţi va fi pe plăcere,
Atunci n-ai nimic a-mi cere;
Am un cîntec, s-auzi numa,
E nou, făcut chiar acuma,
Ia să încep şi ascultă,
Că nu e cu vorbă multă.
Aşa el tuşi dodată
Ş-începu să cînte-ndată:

„Toată vara fără treabă,
O pierdui ca un nerod,
Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,
Eu eram cu ei pe pod.
 Dacă mi să făcea foame,
 Eu la masă mă duceam,
 De la supă păn’ la poame
 Închinam şi chef făceam.
Cîte basne firoscoşii,
Undeva spune-n vileag,
Şi eu ca năbădăioşii
Alergam s-ascult cu drag.
 Dacă mi să făcea foame,
 Eu la masă mă duceam,
 De la supă păn’ la poame
 Închinam şi chef făceam.
Îmi plăcea la cîntecele
Să ascult; cînd auzeam
Frunză verde trei lalele,
Alţi cînta, eu chiuiam.
 Dacă mi să făcea foame,
 Eu la masă mă duceam,
 De la supă păn’ la poame
 Închinam şi chef făceam.
Nu-mi venea să şez în casă,
Nici de lucru să m-apuc,
Lumea unde sta mai deasă,
Mă grăbeam iar să mă duc.
 Dacă mi să făcea foame,
 Eu la masă mă duceam,
 De la supă păn’ la poame
 Închinam şi chef făceam.
Cîţiva bani ce-aveam în ladă,
Să-i păstrez nu mai gîndeam;
Tot luam des din grămadă,
Cheltuiam, galant eram.
 Carne cumpăram şi poame
 Şi acasă le duceam,
 Dacă mi se făcea foame,
 Beam, mîncam şi chef făceam.
Vreme bună pe cît fuse,
Eu la iarnă n-am gîndit;
Cînd din pungă tot se duse,
Iacă şi ea a sosit.
 Dacă mi să face foame,
 Privesc masa cînd mă duc,
 Nu e supă, nu e poame,
 N-am o dată să îmbuc.
Ies pe poduri, viu acasă,
Văz ca şi afară frig,
Nu e pîine, nu e masă,
N-am ce să fierb, ce să frig.
Nevasta acum îmi strigă:
„Bărbate, lemne, mălai“,
Pruncii: „pîine, mămăligă“,
Îmi zbier toţi ş-îmi fac alai.“

*

Sfîrşind cîntecul, neaverea
Întrebă să-şi dea părerea
De i-a plăcut cîntecelul,
Iar de nu, să-i schimbe felul.
Birtaşul îi zise iară:
— Bani, bani, şi curînd afară!
De cîntec nu-mi pasă mie,
Plăteşte-mi cu omenie,
Iar de nu, ieşi cu necinste!
Ai înţeles de cuvinte?
Scoate colea punguliţa,
Fă-o să-şi caşte guriţa,
Să verse din gît dulci glasuri,
Soprani, secunde şi basuri¹,
Să vezi cum mă-mpaci cu ele,
Iar nu cu seci cîntecele.
Neaverea nu zăboveşte,
Ia punga ş-o descreţeşte
Binişor cu două deşte,
Cîntînd vorbele aceste:
— Deschide-te, punguliţă,
Cască draga ta guriţă,
Răsună frumos din corde
Ale tale dulci acorde
Şi scoate acele glasuri,
Soprani, secunde şi basuri,
Birtaşului cum îi place,
Ca cu mine să se-mpace.
El încă nu isprăvise,
Dar birtaşul sărind zise:
— Ha, vezi, ast cîntec îmi place,
Asta pentru mine face,
Dar nu d-alde pierde-vară,
Fire-ai cu el de ocară!
La aste vorbe, neaverea
Sare îndată cu verea
Ş-apucă pe uş-afară,
Zicînd: — Ne plătirăm dară.

 Este o zicală:
Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.

Despre vorbire iarăşi

Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide.
Din vorbă în vorbă iese adevărul.
Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.
Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.
De multe ori limba taie mai mult decît sabia.
Limba oase n-are şi oase sfăramă.
 De aceea
Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă
 Căci
Gardul are ochi şi zidul urechi.
Vorba rea se duce ca glonţul.
Ce să naşte p-întuneric trebuia să se vază la lumină.
Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească.
 De aceea
Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă
Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate.
 Ca să nu-ţi zică cineva:
Vorbe bune dar nesărate.
Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare.
Limba îndulceşte, limba amăreşte.
Cu rîma mică se prinde peştele mare.
Vorba dulce mult aduce.

Povestea vorbei

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind
Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,
Zise unul: — Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,
Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,
Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim,
Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.
Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ
Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;
Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,
Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.
Călătorul, de la uşă această scenă privind,
Între multa lui mirare zise muierii grăind:
— Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)
Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!
Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?
Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?
— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu,
Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:
De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan,
La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran;
Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,
C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.
— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva,
Să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,
Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,
Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn-acum.
— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerşetor,
Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?
Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,
Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;
Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,
Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.
Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,
Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;
Iar tovarăşul său rîse ş-îi zise: — Geaba trăieşti!
Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;
Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,
Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.
După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd
Găsi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.
Stînd el şi privind din uşă, zise: — Ba prea bine, zău!
Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;
Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,
Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pănă nu mai scoate glas,
Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît
Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.
Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleţ
Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,
Dînd şi strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu?
— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu —
Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,
Bate-mă oricît îţi place, că asta eu tot o zic.
— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău!
Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!
Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi
Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.
Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd
Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:
— Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?
Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?
De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,
Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?
Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,
Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit
Ş-îi zise: — Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva
Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,
Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,
Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.
— Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,
Îi dete totdeodată şi friptura după foc.
— De vei — urmă ea a-i zice — aici să şezi să prînzeşti,
Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.
— Ba, ba destul — el îi zise — şi îţi foarte mulţămesc,
Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.
Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd
Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,
— Iacă prietine, — zise — dacă ştii cum să te porţi,
Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.

 De aceea zice:
Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet.
Nu te amesteca nepoftit în vorba altora.
 Că
Nepoftitul scaun n-are.
Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.
Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele.
De multe ori gluma înjură muma.
 Şi
Gura aduce ură.
Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară.
 Că să găseşte vreunul de
Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege.
 Şi
Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul.
 Ş-apoi
Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată.
Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce.
Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi rîdică şi te pişcă.
 Însă
Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om.
 Dar
Toată paserea pe limba ei piere.

Povestea vorbei

O slugă flecară pe unde slujise
Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,
Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,
Hainele pe dînsul toate să rupsese.
Un negustor astfel portul prost văzîndu-i,
Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:
— Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?
Că eu te ştiu încă de copil pe tine,
Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,
Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?
De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă
Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?
— Jupîne, — el zise — nu-mi e altă vina
Decît căci spui dreptul e toată pricina.
Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.
D-aceea orunde mă pisez ca mărul
Şi mă dau îndată pe poartă afară,
De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.
Îi zise lui omul, auzind aceste:
— Că spui adevărul nici un rău nu este,
Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte
Şi de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.
Să tocmiră-ndată şi se învoiră,
În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.
Deci îl luă omul ca să-l procopsească
Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.
Cumpără, îi dete un codru slănină
Şi într-o hîrtie puţină făină,
Zicîndu-i: — Na, du-le acestea acasă
Şi ză să gătească ceva pentru masă.
El, dacă se duse la a sa stăpînă,
Să uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,
Şi văzînd că cată cam pieziş din fire,
Începu să-i zică ei şi să se mire:
— Aolio! cu cauţi chiar ca o găină,
C-un ochi la făină şi alt la slănină!
Ea cum îl aude, luînd furca, sare
Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,
Strigînd: — Auzi vorbă! auzi fleac odată!
Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!
Afară! afară! slugă blestemată,
Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.
El fugind pe poartă în drum se opreşte,
Iacă şi stăpînul său îl întîlneşte.
Îl întreabă: — Ce e? Că l-a gonit zise,
Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.
— Dar de ce pricină? — stăpînul întreabă —
Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?
— Văz eu, — el răspunse — e cum se vorbeşte:
Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.
Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,
Începu să zică asfel către dînsul:
— Ba nu-ţi e, sirmane, niminea de vină,
Ci gura-ţi, flecara, este de pricină;
Să spui adevărul altă să-nţelege,
Nu de unul ş-altul omul să se lege;
Gura ta te bate ş-o să te mai bată
Daca ea îţi este flecară odată.

Despre minciuni şi flecării

Omul care e flecar
Troncăneşte ca un car.
 Îl auzi numai:
Hodorog-tronc! vorba îndată,
Ca moara cînd e stricată.
 El
Pentr-un şoarece se-nnoadă
Şi jură că n-are coadă.
 Şi
Încornorează ţînţarul
De ţi-l face cît magarul.
 Sau
Vei, nu vei, el cu d-a sila
Face musca cît camila.
 Şi
Purecile cînd îi placea
Cît un elefant² îl face.
 Da însă
Cu minciuna or prînzeşti, or cinezi,
Pe amîndouă nu le închelbezi.
 Căci
Vremea cu încetul poate
Să le descopere toate.
 Şi mai vîrtos
Minciuna are şi ea pe unde să trece.
 Povestea ăluia:
Umblă la grădinar crastaveţi să vînză,
Şi lui de dînşii îi este acră rînza.
Minciuna ca glonţul în apă se afundă
Şi îndată ca frunza iese în undă.
 Şi
Suliţa orşiunde
Nu să poate ascunde.
 Dar însă
Mincinos pe mincinos nu poate înşela.

Povestea vorbei

Un mincinos stînd odată zise altui mincinos:
— Prietine, vezi tu turnul acel nalt şi luminos?
— Da, acesta îi răspunse; şi iar îl întrebă el:
— Dar vezi tu tocma în vîrfu-i cum umblă un şoricel?
— Ce mai minciună cu coarne, — zise prietinul său —
Că eu abia zăresc turnul, necum şorecelul tău;
Însă îl auz prea bine cum umblă-n tropot, încît
Parc-ar bubui o tobă ş-ar avea clopot la gît.
— Te crezi acel îi răspunse, văzîndu-se înfundat,
Fiindcă nu-şi găsi omul cu minciuni de înşelat.
 După proverbul ce zice:
A umblat cît a umblat,
Dar acum i s-a-nfundat.

Povestea vorbei

Un împărat mare către răsărit,
Care în vechime a fost prea vestit,
Avînd moştenire de la moşi-strămoşi
Un inel în deget din cei mai preţoşi,
A căruia piatră făcea la minuni,
Tămăduia boale, vindeca nebuni;
D-aceea-mpăratul purtîndu-l cu drag
Şi fiind în toartă puţintel cam larg,
Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu
Cine ştie unde, şi el nu văzu;
După ce-n palatu-i cătînd obosi
Şi nu fu putinţă de loc a-l găsi,
Puse om îndată cu un trîmbiţaş
Ca să publiceze strigînd prin oraş
Cum că împăratul, pe uliţi umblînd,
A pierdut inelul, din deget căzînd;
Şi acela care îl va fi găsit
Cu-mpărăteşte daruri va fi dăruit,
Îi va da şi aur orcît va voi
Şi c-un palat mare îl va dărui.

Acestea pristavul pe cînd le striga
Şi lumea s-auză spre el alerga,
Un cîrpaci de cizme prea sărac fiind,
Care aci-n piaţă sta-n-tr-un colţ cîrpind
Şi copii o spuză împrejuru-i stînd,
Precum şi nevasta-i cu dînşii şezînd,
Aşteptau să vie niscai vechituri
Şi să ia parale după cîrpituri,
Ca să nu mai ţipe, să cumpere pîini,
Pre toţi să-i împace, dîndu-le prin mîini;
Auzind atuncea pre pristav strigînd,
Ş-împrejur copiii de foame plîngînd,
Le dete o gură să tacă din plîns,
Să-nţeleagă lumea pentru ce s-a strîns,
Ş-în urechi sunîndu-i că publicuiesc
De inel şi darul cel împărătesc,
Începu să strige: — Nu mai publicaţi,
Eu îl ştiu inelul, nu-l mai căutaţi.

Ei cum aud gura-i, cu toţi îl apuc
Şi la împăratul îndată îl duc.
Iubita-i nevastă-n urma lor să ia,
Să roagă să-l lase, zicînd, vai de ea:
— N-ascultaţi la gura-i, nu credeţi de el,
Că nimic nu ştie de acel inel.
Ei însă la vorba-i nici n-au ascultat,
Ci la împăratul l-au înfăţişat,
Zicînd că acesta a mărturisit
Precum că inelul el l-ar fi găsit.
Iar cîrpaciul care era cu aceşti,
— Împărate! — zise — mulţi ani să trăieşti,
Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găsit eu,
Ci-l poci ghici numai cu zodiacul³ meu:
Să ţi-l spui anume cine l-a găsit
Din minutu-n care din deşti ţ-a lipsit,
Decît nu să poate să-ţi ghicesc pe loc,
Ci patruzeci de zile cer să-mi dai soroc
Şi pe toată ziua să-mi dai şi tain (mertic),
Adică pe lîngă pîine, rachiu, vin,
Ş-un gîscan cu varză, gras, fript la coptor,
Atît docamdată îţi cei ajutor;
Ş-în sorocul care îl orînduiesc
Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc.

Acestea dar cereri care le-a propus
Porunci-mpăratul ş-în faptă s-au pus;
Rîndui pe unul regul-a păzi
Să-i ducă merticu-n fiecare zi.
Şi mergînd cîrpaciul la bordeiul său,
Începu nevasta să-l ţie de rău,
Zicînd: — Vai de tine! Ce-ţi veni să laşi
Să ţipe de foame bieţii copilaşi,
Să sari ca nebunii, în nevoi să-ncapi,
Să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi?
Că-n urma veniră muşterii vreo trei,
Avînd să-şi cîrpească, parale să iei.
El curmîndu-i vorba: — Ci ia taci, — i-a zis —
„Cine ce-o să tragă, la cap îi e scris“;
Taci de cîrpăcia cu al ei venit,
Sînt sătul de dînsa, ea m-a-mbătrînit;
De azi înainte nu-mi suna-n urechi
Ca să-mi cîştig pîinea din cîrpituri vechi;
Cîrpaci nu-mi mai zice, ci zi-mi ghicitor,
C-o să mănînci gîşte fripte la coptor;
Că-n toată viaţa am muncit mereu
Ş-un gîscan cu varză n-am mîncat şi eu,
Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc,
Cîştigai merticul cel împărătesc;
Patruzeci de zile soroc am cerut
Să ghicesc inelul care l-a pierdut.
Îi tăie ea vorba: — Dar ce, nebun eşti?
Şi de unde naiba ştii tu să ghiceşti?
Tocma pe-mpăratul s-amăgeşti te pui,
N-ai gîndit că viaţa o să ţ-o răpui?

— Tocma chiar d-aceea — îi răspunse el —
Voi să-mi fie moartea prin acel inel,
Că ce-mi e folosul dacă am trăit,
Alt decît necazuri, ce am dobîndit?
Ca sărac necazuri iarăşi o să strîng,
Ştiu că nu voi rîde, ci tot o să plîng;
Decît s-am viaţă patruzeci de ani,
Jinduit de toate ca un fără bani,
Patruzeci de zile mult mai mult plătesc,
Cînd vor fi trăite după cum doresc;
Aşadar vro jale n-o să am că mor
Mîncînd fripturi grase, ca un ghicitor.

— Şi pentr-o mîncare — îi răspunse ea —
Te lepezi de suflet, laşi dracii să-l ia?
Pentru o friptură pe Dumnezeu laşi
Şi fără de milă pe ăşti copilaşi
Să umble pe drumuri flămînzind sirmani
Şi să te blesteme cît vor avea ani?
— Ia lasă, nevastă, — îi răspunse el —
Poate să va-ntoarce roata în alt fel,
Patruzeci de zile avem la mijloc,
Cîte nu să schimbă pînă la soroc?!
Tatăl meu în viaţă cînd orce făcea,
Îl auzeam numai că sta şi zicea:
„Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul,
Nu aduce anul ce aduce ceasul.“
Aşadar (zic poate) va da Dumnezeu
Cumva să-l găsească, şi iacă scap eu.

Cînd vorbea cîrpaciul cu nevasta sa
Şi gîndea la gîşte fără a-i păsa,
Vizirul atuncea prea era-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Căci găsind inelul unul din slujbaşi,
Au putut să-l vază şi alţi vro cîţivaşi,
Mai pe urmă ş-altor dacă l-arătat
Mergînd la vizirul cu toţii l-a dat,
Patruzeci la număr fiind toţi aceşti
Supt vizir al curţii cei împărăteşti;
Îndată vizirul la toţi daruri dînd
Îi şi sfătuise, către ei zicînd:
— Să tăceţi ca muţii dintr-acest minut,
Cin’ vă-ntreabă, ziceţi: nu ştiu, n-am văzut.
Pentru că inelul, după cum era,
Să-l mai dea din mîna-i nu se îndura.

D-aceea vizirul era prea-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Nu cumva să spuie că acel inel,
Slujbaşii găsindu-l, e ascuns de el.
Şi aşa vizirul la întîia zi
Rîndu-i dintr-înşii a se repezi
Un slujbaş d-aceia l-acel ghicitor,
Să-i ducă gîscanul cel fript la coptor
Şi să vază dacă zice vrun cuvînt,
Căci nu-i venea parcă să dea crezămînt
Că va fi cîrpaciul vreun ghicitor,
Trenţeros văzîndu-l ca un cerşetor.

Mergînd dar trimisul cel dintr-acea zi,
Cum intră pe uşe, alt nu auzi
Decît zise numai: — Iacă-n căpătîi
Ne veni pe uşe numărul întîi,
Şi păn’ la patruzeci, numărul bătrîn,
Trei zecimi şi nouă încă ne rămîn.
Adică cîrpaciul asta o zicea
Numărînd gîscanii carii aducea.

Dar trimisul altfel vorba i-a-nţeles,
Ca cel cu pricină fiind mai ales;
Şi mergînd îndată foarte îngrozit
Vizirului spuse că: — Am auzit
Zicînd eu sînt unul ce ştiu de inel
Şi treizeci şi nouă încă ştiu de el,
Şi că din aceşti toţi care mai rămîn,
Tocma cel din urmă este mai bătrîn.
Auzind vizirul pe acest trimis
Cum că ghicitorul în astfel a zis,
A crezut îndată cum că negreşit
Ghicitorul este mag desăvîrşit;
Şi cuprins de groază stînd tot se gîndi
Ce o să se-ntîmple de s-o dovedi,
Cum că împăratul pe el şi pe toţi
O să-i pedepsească ca pe nişte hoţi;
Socotind acestea, se înfiora
Şi în neodihnă prea mare era;
Dar ca să se-ncrează şi mai cu temei,
A doua zi altul trimise din ei
Să ducă gîscanul cel fript la coptor
Şi să fure vorba de la ghicitor.

Deci mergînd trimisul ş-în casă intrînd,
Auzi îndată cîrpaciul zicînd:
— Ei iacă, nevastă, şi numărul doi
C-a venit cu cinste în casă la noi:
Din patruzeci dară dacă îi scădem,
Treizeci şi opt tocma încă mai avem.
După ce se-ntoarse şi acest trimis,
Vizirului spuse: — Iacă ce a zis,
Că am rămas tocma treizeci şi opt noi,
Ş-am intrat în casa-i pîn-acuma doi.

Auzind vizirul şi acest cuvînt,
Şi fără-ndoială dîndu-i crezămînt,
După proverbul ce zice:
„L-a mai îngrozit o toană.“
„I s-a făcut faţa ca pămîntul.“

„A-ngălbenit ca turta de ceară.“
 C-acel care
"Să ştie cu cuiul la inimă.“
 Zicînd:
„S-a îngroşat gluma.“
„Şi de este glumă, dar nu e bună.“
 Deci,
Hotărî vizirul ca a treia zi
Să vază şi însuşi ce va auzi,
Şi de gînduri multe tot fiind muncit,
Toată nopticica de loc n-a dormit;
Iar de ziua-ndată cum s-a luminat,
În necunoscute haine s-a schimbat,
Şi, luînd gîscanul cel fript la coptor,
Se duse cu dînsul el la ghicitor.
Ghicitorul iarăşi ca şi pîn-aci,
Cum intră vizirul, capul îşi suci
Şi văzînd gîscanul în gheveci adus,
Aburit, fierbinte ş-înaintea-i pus,
Zise: — Iacă astăzi să făcură trei,
Şi treizeci şi şapte mai avem din ei,
Pîn-o veni vremea sorocului meu
Să ghicesc inelul, bun e Dumnezeu.

Auzind vizirul, negreşit gîndi
Că taina ascunsă o va dovedi,
Ş-începu a zice: — Jupîn ghicitor!
Eu te văz prea bine că eşti ştiutor,
Dar sînt la mirare de ce prelungeşti
Şi nu vrei îndată lucrul să-l ghiceşti.
— Şi eu mă mir singur — îi răspunse el —
De tăinuitorul acelui inel,
Cum de prelungeşte ş-îl ţine ascuns,
Sau cum i se pare că va da răspuns
Cînd mîine-poimîine îl voi spune eu,
Oare nu gîndeşte că-i va fi cu greu?
Eu n-am vrut dodată să-l arăt, gîndind
Că-l va scoate singur, vremea prelungind.

Iar vizirul care sta ca slujitor:
— Prea bine faci, — zise — jupîn ghicitor.
Dar dacă, spre pildă, ar veni cumva
Să-şi dea taina ţie-n vrun fel cineva,
Adică să-ţi spuie că ar fi găsit
Undeva inelul şi l-a tăinuit,
Şi acum de frică ar voi să-l dea,
În vreo pedeapsă spre a nu cădea,
Vrun mijloc ai face ca să nu-l vădeşti,
Făr-a-i spune faţa şi să-l izbăveşti?

— O, Doamne! — răspunse bunul ghicitor —
Eu o ştiu pricina, frate slujitor,
Şi tocma d-aceea vremea prelungesc,
Că îmi este milă lumea să muncesc;
Dar puteam inelul să-l ghicesc pe loc
Şi băgam d-atuncea pe mai mulţi în foc;
Ci crez omenirei, că om sînt şi eu,
Şi greşim adesea toţi lui Dumnezeu;
Dar el ne aşteaptă să ne pocăim,
Nu ne pedepseşte-ndată cum greşim,
Într-acest chip nouă pildă vrînd a da
Că şi noi asemeni să putem răbda,
Şi cu bunătate să ne folosim,
Să nu grăbim rău-n grab să-l pedepsim.

Umilit, vizirul zise către el
(Scoţînd totdodată şi acel inel):
— Iată dar inelul, că l-am găsit eu,
Şi mă-ncrez în tine ca în Dumnezeu;
Ţi-l dau d-acu-n mînă făr’ să mă sfiesc
Ş-o pungă de galbini iacă-ţi dăruiesc,
Să faci cum vei face să nu mă vădeşti,
Că eu sînt vizirul cu care vorbeşti,
Şi încă mai multe daruri o să vezi.
Num-această taină-n tine s-o păstrezi;
Îi vei da inelul or în ce chip ştii
Şi cu mine d-astăzi prieten să fii.

Îi zise cîrpaciul: — Banii poţi să-i laşi,
Să mîngîi cu dînşii acesti copilaşi,
Iar inelul ţine-l în păstrarea ta
Ş-în ce chip vom face îţi voi arăta.
Numai de-mpăratul des seamă să bagi
Cam ce fel de lucruri mai mult îi sînt dragi,
Adică ce vite în curtea sa sînt,
Sau ce fel de păsări plăcerea-i încînt.
Răspunse vizirul: — Să-ţi spun şi acum:
Alte la plăcerea-i nu sînt nicidecum,
Decît în grădină lebăde avînd,
Merge, le priveşte cu drag cînd şi cînd.

— Vezi, în ele,-ntr-una — îi răspunse el —
Vei băga pe gîtu-i pierdutul inel,
Însă tocm-atuncea cînd ţ-oi zice eu,
Aproape de ziua ghicitului meu;
Şi făcînd aceasta după cum îţi zic,
Să nu mai ai grije mai mult de nimic,
Rămîne asupra-mi orşice cuvînt,
Te-ncrede pe mine, că copil nu sînt.
Deci plecînd vizirul de la ghicitor,
Împăcat de gîndul cel îngrozitor,
Păzi ziua, ceasul cel orînduit
Să bage inelul cum l-a sfătuit:
Şi cînd fu cîrpaciul chemat la palat
Şi la împăratul s-a înfăţişat
Zise: — Împărate, mulţi ani să trăieşti,
Am ghicit inelul prin zodii cereşti;
Nu e de om însă în vrun fel aflat,
Ci-ntr-o zi-n grădină cînd te-ai preumblat
Ţ-a căzut din deget de nici n-ai simţit
Ş-o lebădă-ndată de jos l-a-nhgiţit.

Zîmbi împăratul vorba-i ascultînd
Ş-îl întrebă iarăsi, cu blîndeţi zicînd:
— Prea bine, să poate să nu fi simţit,
Dar vei putea spune care l-a-nghiţit?

Răspunse cîrpaciul: — Mai mult dintr-atît
Nu poci, împărate, să-ţi spui hotărît,
Căci una cu alta seamănă-ntr-un fel,
Destul că la una e acel inel.

Porunci-mpăratul să taie de rînd
Şi să le despice, în ele cătînd;
Tăind slujitorii cum a poruncit,
Să găsi inelul care s-a ghicit,
Şi de bucurie bunul suveran
Pe cîrpaciu-ndată îmbrăcă-n caftan,
Şi încălecîndu-l pe un armăsar
Care şi p-acesta i l-a dat în dar,
Cu cinste, cu pompă l-au dus omenit
La palatul care i-a făgăduit.

Deci scăpînd cîrpaciul de traiul cel rău
Şi trăind domneşte în palatul său,
Cu averi destule şi cu bogăţii,
Să vesti de dînsul l-alte-mpărăţii,
Cum că-n toată lumea nu poate fi alt
Ca el să ghicească aşa de înalt.

Tot în acea vreme un alt impărat,
Care cu hotarul era-nvecinat,
Pierduse din pieptu-şi la primblarea sa
O cavalarie şi nu o găsea;
Căruia îndată cum i s-a vestit
Despre ghicitorul cel prea procopsit,
Trimise scrisoare c-un tatar aci,
Poftindu-l să vie şi lui a-i ghici
Şi pre împăratul rugînd a-l lăsa,
Arătînd pricina şi paguba sa.

Ajungînd tatarul l-acest împărat
Şi pe loc scrisoarea cum i-a-nfăţişat,
Trimise îndată pe un slujitor
Şi chemă să vie-naltul ghicitor,
Căruia îndată îi şi porunci
Ca fără zăbavă să mearg-a ghici,
Şi chiar curierul care a venit
Conductor să-i fie la călătorit.

Plecă ghicitorul cu acel tatar,
Dar prea trist cu totul şi plin de amar,
Mirîndu-se-n sine cu ce meşteşug
Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug;
Nu contenea ziua, noaptea, a gîndi,
Ce să facă dacă să va dovedi
Că n-are ştiinţă şi e un om prost
Şi prin viclenie în cinste a fost;
Socotind acestea, se călătorea
Ş-îşi veştejea faţa de inimă rea;
D-altă parte iarăşi vedea pe tatar
Stînd şi el pe gînduri şi oftînd amar
Şi i să părea că lui îi ajuta,
Cu dînsul dodată văzînd că ofta,
Şi ca cînd pe dînsul tot îl tînguia,
Ştiindu-i sfîrşitul care o să-l ia.

Asfel împreună ei călătorind
Ş-în poarta cetăţii aproape viind,
Aci cu-ntîmplare dînd ei printr-un lac,
Să răsturnă-ntr-însul micul lor olac
Şi să-nnomoliră atît de urît,
Încît să umplură mai pînă la gît;
Acum ce să facă? La o casă trag,
Şi stînd se dezbracă d-anteriu, nadrag.
Pun pe o femeie, le spală pe loc,
Le-ntinde la soare toate într-un loc;
Le venea să rîză d-astfel de voiaj,
Dar de întristare nu avea coraj,
Să primbla prin curte cu ochii în jos
Şi el şi tatarul să uita mijos.

Astfel ghicitorul pe cînd se primbla
Privind că ceacşirul vîntul îl umfla,
Începu să zică: — Ei, ceacşir, ceacşir!
Te primbli tu acuma, te mîndreşti în şir,
Dar te-oi vedea mîine cum te vei umfla
Şi care răspunsuri le vei răsufla.
El zise acesta, dar bietul tatar,
Ce a fost anume Ceacşir chemat chiar,
Căzu la picioare-i, cu amar plîngînd
Şi cu rugăciune către el zicînd:
— O, prea înţelepte jupîn ghicitor!
Aibi milă de mine, fii îndurător,
Nu aduce pîră pentru capul meu,
Că cavalaria am găsit-o eu,
Ş-avînd pietri scumpe mi-a dat a gîndi
S-o ascunz, că poate nu s-o dovedi;
Şi văzînd c-acuma pe nume mi-ai zis,
M-ai trezit îndată tocma ca din vis,
Dîndu-mi a cunoaşte că geab-o ascunz,
Cum că tu ghicind-o eu ce-o să răspunz?
Ci îţi fă pomană, nu mă arăta,
Na cavalaria d-azi în mîna ta,
Şi cînd te va pune ca să i-o ghiceşti,
Fă-te că o cauţi cumva ş-o găseşti.

Văzînd ghicitorul ce nici n-a gîndit,
Îi înflori faţa şi i s-a-nzîmbit,
Zicîndu-i: — Ceacşire, — către curier —
Eu ştiam pre bine chiar d-alaltăieri
Că cavalaria e în mîna ta,
Dar n-am vrut d-atuncea a mă arăta;
Cu toate aceste, bine ai făcut
De o spuseşi singur şi n-o ai tăcut;
Şi îmi este milă, nu voi să te spui,
Ce-o să-mi folosească dacă te răpui?
Ci numai îmi spune, de vei şti cumva,
De are-mpăratul amor la ceva,
Însă dintre vite, precum cîini, pisici,
Sau niscaiva păsări, dar mari, nu prea mici.
— Da, — el îi răspunse — are un căţel
Şi de drag ce-i este umblă tot cu el.
— Aşadară — zise către curier —
Eu, mergînd, trei zile soroc o să-i cer,
Şi pînă atuncea tu or în ce fel
Vei pune prin taină mîna pe căţel
Şi cavalaria-n grab numaidecît
Cu ceva unsoare să i-o-ndeşi pe gît;
Ş-apoi fii în pace, grije să nu ai,
Că n-ai pentru dînsa răspuns să mai dai.

Isprăvindu-şi sfatul, luînd s-a-mbrăcat,
S-au pus în trăsură şi iar au plecat,
Şi unul şi altul bucuraţi acum
Sfîrşiră-ntr-o clipă rămasul lor drum,
Şi sosind dodată veseli la palat,
Mergînd la-mpăratul s-au înfăţişat.
Împăratul, care era doritor
Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
Ş-îl trimise-n pompă la un alt palat,
Să se odihnească cîtva timp aci
Ş-în urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.

Iar tatarul care era îngrijat
Pînă să se vază de belea scăpat,
Păzind, găsi vreme pe căţel să-l ia
Prin salon în braţe spre a-l mîngîia,
Şi cavalaria el numaidecît,
Gura-n grab căscîndu-i, i-o dete pe gît;
Dup-aceea-ndată să duse ca-n zbor
Şi isprava-şi spuse către ghicitor.

Sosind dară ceasul să fie chemat
Şi adus cu cinste ghicitorul nalt,
Cum şi toţi miniştrii într-această zi
Viind s-adunase spre a-l auzi,
Ghicitorul nostru gura ş-a deschis
Şi către-mpăratul în astfel a zis:
— Slăvite-mpărate, mulţi ani să trăieşti
Ş-în zile senine să îmbătrîneşti;
Iar pentru ghicirea ce sînt chemat eu,
Astfel să arată în zodiacul meu,
Cum că ai un cîine aici în palat
Şi cavalaria de el s-a mîncat;
Care şi acuma e-n stomahul său,
Şi de dînsul poate să vă pară rău,
Că-n alt chip s-o scoateţi din el nu puteţi
Decît fără milă de vreţi să-l tăieţi.

Cît era-mpăratul mult de bucurat,
Pe atît de tare acum s-a-ntristat
Cînd auzi-ndată zicînd de căţel
Că cavalaria să află în el.
Ar fi dat în sumă ce i-ar fi cerut
Numai pe căţelul să nu-l fi pierdut,
Că era un cîine care mult făcea,
El ştia ca omul orce îi zicea,
La săltări şi jocuri pereche n-avea,
D-aceea-mpăratul prea mult îl iubea;
Să muncea de gînduri ce a hotărî,
A lăsa căţelul, or a-l omorî!
Sta la îndoială, nu să împăca,
Nu crede-aşa lucru cîine a-l mînca;
Dar să-ntorcea iarăşi cu un cuget alt,
Că de unde ştie cum s-o fi-ntîmplat,
Şi răspunzînd zise către ghicitor
C-un cuvînt stătornic şi hotărîtor;
— Dar dacă în cîine nu o voi găsi,
Priimeşti cu moarte a te pedepsi?
— Capu-mi să se taie, — îi răspunse el —
De nu vei găsi-o acum în căţel.

Atunci împăratul chemă pe gelat
Şi dete pe cîinele nevinovat
Să-l junghe îndată ca p-un mieluşel,
Cum şi despicîndu-l să caute-n el;
Care totodată porunca-mplinind
Şi cavalaria într-însul găsind,
Să miră-mpăratul, rămîind uimit
Pentru ghicitorul cel prea procopsit,
Cum putu el astfel numa-ntr-un cuvînt
Să ghicească lucrul tocma ca un sfînt!
Pentru care foarte mult îi mulţămi
Şi bogate daruri dîndu-i îl cinsti.

La plecarea-i însă din palat de sus,
Tatarul atuncea care l-a adus,
Parcă îi şoptise la ureche drac,
Şi o vulpe vie băgînd într-un sac,
O puse la scară ş-în grab alergînd
Drept la împăratul, îi spuse zicînd:
— Îmi pare,-mpărate, c-acest ghicitor
Un prost o să fie şi amăgitor,
Ci am pus o vulpe la scară-ntr-un sac,
Vrînd un haz să faceţi, glumă să vă fac,
Şi d-aveţi plăcere, puteţi întreba,
Să vedeţi, ghiceşte ce este au ba?

Împăratul dară fiind îndemnat,
Ca spre o cercare l-a şi întrebat,
Zicînd: — Filosoafe, vei putea ghici
Ca ce lucru este în ăst sac d-aci?
Iar el, clătind capul cel de tot prostesc,
Ş-a zis singur luişi proberbul obştesc:
„Ai umblat tu, vulpe, pe cît ai umblat,
Dar tocma acuma ţi s-a înfundat!“
— Bravo! — împăratul zise către el —
Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel.

Deci dar ghicitorul la ţara-i plecînd
Şi daruri cu sine multe aducînd,
Cum sosi, îndată la palat s-a dus
Şi la împăratul scrisoarea au dus,
În care scrisese cellalt împărat
Despre ghicitorul cîte s-au urmat,
Ş-îl lăuda foarte că e procopsit,
Cum ş-în ce chip toate frumos i-a ghicit.

D-aci ghicitorul la casa-i mergînd,
Spuse întîmplarea nevestii pe rînd,
Şi şezînd cu dînsa la vorbă şi sfat
Îşi deteră planul în chipul urmat,
Zicînd: — Întîmplarea ne-a făcut bogaţi,
Cu bani, cu avere şi destui argaţi;
Acest noroc însă care l-am avut
Poate să mă surpe numa-ntr-un minut,
Ba şi să-mi aducă peire de cap,
Să nu poci nici starea, nici viaţa să-mi scap;
Că cumva-mpăratul iar d-o porunci
Ca şi pîn-acuma ceva a-i ghici
Şi n-oi putea lucrul cumva a-l brodi,
Toat-a mea prostie să va dovedi;
Că acuma, uite, cu tremurături,
„Scăpai scurt de coadă, printre picături“;
„Că minciuna poate pînă la un loc,
Şi ea ca şi toate este cu soroc;
Întîi te ardică ca fulg din gunoi
Ş-în urmă te-aruncă ca glonţu-n noroi“;
Că n-re nici aripi pe sus a zbura,
N-are nici picioare pe jos a umbla,
Ci noi mai-nainte să ne pregătim
Şi de rău viaţa să ne o scutim.

Chibzuind acestea, mut toate pe loc
Ş-în patru părţi casii îi pun noaptea foc;
Apoi stînd la uliţi strig, zbier şi răcnesc
Că să ard cu totul şi să săracesc;
Sare lumea-ndată, tulumbe alerg,
Toţi, cu mic, cu mare, ca să stingă merg,
Vine ş-împăratul răul a vedea
Şi la ghicitorul mîngîieri să dea;
El iar cum îl vede să făcu pe loc
Că voieşte-n grabă să sară în foc.
Strigînd: — Vai de mine! sînt stins, sărăcit,
Că-mi arde în casă cartea de ghicit.
Puse împăratul oameni a-l opri
Ca nu-n desperearea-i în foc a sări,
Zicînd către dînsul: — Dar ce, nebun eşti,
Vei pentru o carte să te prăpădeşti?
Iar el striga iarăşi: — Dar cum să ghicesc,
Şi în care case să mai locuiesc?
Împăratul zise: — N-ai ce să-mi ghiceşti,
Ş-îţi fac alte case să te odihneşti.

Astfel el cu planul care-l născoci
Scăpă şi de grije de a mai ghici,
Şi cîştigă iarăşi dar împărătesc,
Palate şi alte cîte-i trebuiesc.

*

Mulţi săraci în lume cred în ghicitori,
Fără să-i cunoască că-s înşelători,
Fiindcă se-ntîmplă cu vreun cuvînt
Ceva să ghicească zicînd numa-n vînt;
Dar vor lua pildă din acest cîrpaci
Prin ce uneltire s-a vestit dibaci,
Şi să nu mai puie-n ghicitori temei,
În bobi şi cărţi date de proaste femei.

Despre minciuni iarăşi

Cîte le zice omul sînt toate vorbe.
Şi minciuna este vorbă.
 Dar
Vremea descoperă adevărul.
A mînca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate.
 Însă
O minciună bine ticluită plăteşte mai mult decît un adevăr.
Cu o minciună boierească treci peste graniţa nemţească.
Cînd vede omul nevoia, vorbeşte cum nu-i e voia.
 Dar şi
Cine a minţit o dată nu să mai crede cînd spune şi adevărul.
Îşi mănîncă credinţa, ca ţiganul biserica.
Cine se învaţă mincinos, cînd spune adevărul, se bolnăveşte.
 Insă
Cine poartă plosca cu minciunile nu o duce mult.
Îşi sparge dracu opincile.
Tigva nu merge de multe ori la apă, că or să sparge, or crapă.
Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprîncene.
Mai bine şezi strîmb şi vorbeşte drept.
Dacă nu ştii să văpseşti, nu te pune să mînjeşti.
Mai lesne de a vorbi adevărul decît minciuna.

Povestea vorbii

Un ţigan furase două gîşte grase
Şi să le ascunză-n desagi le băgase
Gîndind întru sine ce minciuni să zică
De-l va-ntîlni-n cale vreun român.
Merse dar cît merse, îl şi-ntîlni-n grabă
Un român c-o bîtă şi stînd îl întreabă,
Zicînd: — Spune, ce ai în desagi, ţigane?
El răspunse: — Icea am nişte ciocane.
— Dar dincolo ce ai? El întîi minţise,
Dar greşindu-i gura: — Altă gîscă, zise.

Gura păcătosului adevărul vorbeşte.
Şi-a pierdut cumpătul ca găina umbletul.
L-a luat gura pe dinainte.
Minciuna are loc şi ea pe unde se trece.

Povestea vorbii

Alt ţigan o dată a intrat să fure,
Cînd iată stăpînul în mîini c-o secure.
— Ce cauţi, ţigane, (îi zise)-n grădină?
— M-a aruncat vîntul, nu sînt eu de vină.
— Te-a aruncat vîntul? Asta nu te scapă,
Dar ce cată gheara-ţi înfiptă în ceapă?
— M-apucai de dînsa să nu mă ia vîntul.
— Degeabă, ţigane, nu ţi-ai găsit sfîntul!
Dacă e aşa dar, de ce-ţi umpluşi traista?
Apoi, românico, vezi, asta e asta!
Dracu a mîncat plăcintele şi crăpătorul stă de faţă.
Minciună negîndită.
Minciună cît Colţea de mare.
Minciună cît toate zilele de mare.
Minciuna sparge şi case de piatră.

Povestea vorbii

A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire,
În pace, în ticnă ş-în mare unire.
Ei nu ştia ceartă vreodată-n viaţă,
Ci-şi da unul altui vorbe cu dulceaţă.
În scurt, într-atîta trăia aceşti bine,
Încît de poveste era la orcine.
Dracul însă, care-n casnici coada-şi vîră
Şi face să-nceapă-ntre ei gîră-mîră,
Să sili p-aceştia cu neîncetare
După a sa voie să-i aducă-n stare.
Întinzînd el dară cursele lui toate
Şi ca să-i supuie văzînd că nu poate,
Căută o babă, auzind că ele
Îl întrec pe dînsul la drăcii şi rele.
Ş-a găsit pe una, Vişana anume,
Întîia drăcoaică dracilor din lume.
Se duce la dînsa, pricina îi spune,
Că n-a fost putinţă pe ei a supune,
Zicînd: — Ştii că este un grai de cînd vacu
„Că-şi sparge cu vreme opincile dracu“;
Ia numai priveşte opincile mele
Că să trenţuiră în mici peticele,
Şi tot nu poci încă să bag între dînşii
O intrigă mică şi să-mi rîz de dînşii;
Dacă dar poţi face mai mult decît mine,
Arată-ţi puterea, te rog, fă-mi un bine.
Ea clăti cu capul ş-între rînjitură
Îşi arătă colţii cei pociţi din gură,
Zicînd: — Ei, copile! vezi că e pricina
Că nu ştii pe unde să udă găina.
Îţi trebuie încă să înveţi la şcoală,
Deşi eşti diavol, dar ţ-e tigva goală.
O bătrînă asfel cum mă vezi pe mine
Nici la degetu-mi ăl mic nu te pui pe tine.
Zise el: — Să poate, pe vorba-ţi să vede,
Dar pîn’ nu văz c-ochii, nu-mi vine a crede.
— Ei bine, dar ce-mi dai? — bătrîna întreabă —
Că, pe capul tatii, nu mă duc degeabă.
— Bucuros, — răspunde — pe loc voi fi gata
Să-ţi dau o pereche papuci galbeni plată.
— Nu m-aş fi dus, — zise — dar cu aste toate,
Merg ca să vezi numai Vişana ce poate.
Deci începu baba adese să meargă
La acea femeie, căşcioara să-i spargă.
Găsi ea mijloace s-o-mprietenească,
Cu una, cu alta ca să o momească.
Şi precum pescarul undiţa-şi întinde
Şi cu rîmă-nşală peştele de-l prinde,
Aşa îşi întinse planurile sale,
Spre ea ca s-o tragă cu vorbe morale,
Pînă cînd văzu că prinse ea putere
Şi are mijloace ac să bage-n muiere.
Aşa-ntr-o zi-ncepe femeii să zică:
— Of, fetica mamii! cum eşti frumuşică,
Cum îţi văz purtarea, cum te văz cinstită
Şi cum eşti de blîndă, cu firea ticnită,
Trăieşti încai bine şi cu bărbăţelul,
Or ca pisicuţa (gîr-mîr) cu căţelul?
Dar să nu-ţi prea pese, că toate-şi au leacul,
Eu am meşteşuguri să-mblînzesc pe dracul,
Să ţi-l fac să fie blîndişor ca mielul
Şi să-l joci cum joacă mîtă şoricelul.
— Soarta mea un prea bun bărbat îmi trimise;
Drag mi-a fost ş-îmi este, el iar mă iubeşte,
Şi ca noi îmi pare ca alt nu trăieşte.
De ceva de-l supăr, îmi crede, mă iartă,
Căci maţele în om încă tot să ceartă.
Sînt prea mulţămită cum trăiesc în viaţă,
Numai sănătate Sfîntul să trimeaţă.
— Orişicum, fetico, — îi răspunse baba —
Cînd îl vei supune, altfel merge treaba,
Că usturoi dulce şi bărbat iar moale
Nu să poate-n lume, el nu poartă poale.
Cît de bun să-ţi pară, tot el ciocan este,
C-aşa l-e ursita bietelor neveste:
N-ai să-ţi deschizi gura să-i dai vro poruncă,
Că-ndată asupra-ţi ura îşi aruncă;
Numai a lui vorbă-n seamă să se ţie,
El ca undelemnul dasupra să fie;
Să-ţi fac eu un lucru, ascultă la mine,
Să trăieşti cu dînsul încă şi mai bine.
Îl îmbrobodeşti, ştii, chiar ca p-o muiere,
ÎI pui în cap ţestul şi rabdă-n tăcere.
Tînăra aceste auzind să pleacă,
Ş-ascultaţi pe baba, ce-nvaţă să-i facă:
— Na ăst brici, — îi zice — că-i vrăjit de mine,
Şi la prînz bărbatu-ţi acasă cînd vine
Şi cînd după-masă o vrea să se culce,
Tu du-te la dînsul cu firea-ţi cea dulce,
Prefă-te că îl iei, în cap a-i ucide,
Şi cînd vezi c-adoarme şi ochii închide,
Atunci scoate briciul (vai ce amăgire!)
Şi cruciş din păru-i taie patru fire,
Şi mai către seară firele acele
Mi le vei da mie să le pui la stele;
Apoi să vezi viaţă, să vezi fericire,
Să vezi trai atuncea şi să vezi unire!
Proasta tinerică briciul în sîn bagă,
Dorind să se facă soţului mai dragă.
Baba d-altă parte la bărbatu-i merge,
Intră-n prăvălia-i, sudoarea îşi şterge,
Din ochi îi clipeşte, îl mişcă de haină,
Să face că are să-i spuie o taină.
El vrînd iar să afle ce o să-i vorbească,
Se puse să-i spuie şi ea să-i şoptească,
Zicînd: — Dragul mamii, of, ce te aşteaptă!
Ce nenorocire ţi s-a pus în faptă!
Soţia ta astăzi, perechea-ţi iubită,
O să te răpuie cu moarte cumplită:
Că ea cu un tînăr are înclinare,
Pe care-l iubeşte mai de mult, îmi pare,
Şi el un brici dîndu-i o-nvăţă, duşmanul,
Ca să-ţi taie capul, asfel dîndu-i planul:
Astăzi cînd vei merge să prînzeşti acasă,
O să ia să-ţi cate în cap, după-masă,
Şi viindu-i bine mîna o să-şi puie
Ca să-ţi taie gîtul şi să te răpuie,
Şi dac-a mea vorbă necrezută-ţi pare,
Prefă-te că nu ştii de nici o urmare,
Ş-ei vedea cu ochii gîndul cum îi este,
Să zici bogdaproste că îţi dedei veste.
Omul, cum aude, speriat peste fire,
Stă la îndoială ş-în nedomirire,
Se muncea cu gîndul, cum a lui soţie
Într-atît tirană asupră-i să fie!
Şi cum să-ndrăznească la o aşa faptă,
Cu totu-mpotrivă şi neînţeleaptă!
„Nu gîndeşte urma! nu gîndeşte răul!
Şi acel ibovnic al ei, nătărăul,
Cum putu s-o-nveţe ca să mă omoare?
Nu ştie că-i ocnă şi spînzurătoare?
Şi ea, ticăloasa, nu putea să-mi spuie,
Căci dragoste-n silă niciodată nu e.
Să-mi fi zis: eu, frate, mă duc de la tine,
Că nu eşti pe gustu-mi, n-ai nimic cu mine,
Cu el să trăiască pe unde îi place;
Pesemne păcatul şi aţa îi trage
Amîndoi viaţa în nevoi să-şi bage.
Ce zic nici eu nu ştiu, aşa e, se vede,
„Vorba de rău omul prea lesne o crede.“
Deci dar mă voi duce şi mă voi preface
Că nu ştiu nimica, să văz ce se face.“
Judecînd aceste, se duse acasă,
Ca şi altă dată se puse la masă;
Mîncînd în tăcere ş-întristat cu totul,
Se dete p-o pernă, răzimîndu-şi cotul,
De necaz şi ciudă foc ieşea dintr-însul;
Iată şi nevasta veni lîngă dînsul,
Îi aplecă însaşi capul pe genunche:
— Stăi să văz, — zicîndu-i — ai vreun păduche?
Aşa el se lasă să vază ce-o face
Şi ca cînd adoarme mijind să preface.
Ea atuncea briciul încet din sîn scoate
Ş-asupra-şi porneşte urgiile toate:
Că el, cum o vede, în picioare sare,
Îi ia din mîini briciul, zicînd cu strigare:
— Tirană muiere, asta-ţi este dorul!
Asta-ţi e credinţa, asta-ţi e amorul!
Asta-ţi e virtutea cea nelegiuită!
Asta-ţi e morala cea afurisită!
Cum din cer nu cade fulger să te arză,
Să te mistuiască, tresnet să te piarză,
Cum nu să despică locul ce te ţine
Şi să te înghită de vie pe tine!
Fugi! Piei, nemilostivo! nu-mi sta înainte,
Nu-ncape-ndreptare, nu ascult cuvinte!
Du-te de trăieşte cu cine îţi place,
Dintr-această clipă pleacă d-aci, drace!
Că mi-ai voit răul, nu-ţi fac răsplătire,
Bogdaproste babii, că mi-a dat de ştire!
Ar fi vrut săraca să-l încredinţeze,
Dar cine-i da pas ei să se-ndrepteze?
Geaba ea acuma făcea jurăminte
Că cutare babă a scos-o din minte:
Ş-a pierdut credinţa ca şi Eva raiul,
Şi pîn-aicea nu le-au mai fost traiul.
Care săvîrşire văzîndu-o dracul,
S-a speriat cu totul de baba, săracul!
Atît îi fu frică de acea bătrînă,
Încît nici papucii nu-i dete în mînă,
Ci i le întinse c-o prăjină lungă,
Ca nici răsuflarea-i la el să ajungă,
Şi ca d-o aspidă să se otrăvească,
Să-l facă în lume să se pedepsească.
Iată dar minciuna ce face în lume,
D-a cării pricină istorii sînt sume.

Despre năravuri rele

Cu şchiopu-ntr-un loc şezi,
Te-nveţi să şchiopetezi.
 Şi
Cineva cînd locuieşte
Cu măgarul cel trîndav,
Or păr din el să lipeşte,
Or că vreun alt narav.
 Şi
Cu păcurarul cînd trăieşti
Trebuie să te mînjeşti.
 Şi
Năravu-nrădăcinat
Nu poate fi vindecat.
 Pentru că
Cine orce învaţă
Nu uită în viaţă.
 Fiecare ştie că
Buba cap nu face
Pînă nu să coace.
 Şi
Rana dacă să deschide,
Anevoie se închide.
 Şi de multe ori
Din zgăibuliţa cea mică
Bubă mare să ardică.
 Totdauna
Foc după foc, rău după rău.
 Dar însă
Toate tot după neam merg,
La tulpina lor alerg.
Din rădăcina cea rea
Odrăsleşte smicea rea.
 Mulţi zic:
Meserie are bună,
Însă ea nu schimbă firea,
Nici stîrpeşte nărăvirea.
 Pentru că
Pomul lesne să-ndreptează,
De mic pîn’ să-ncovoiază.
 Căci orce,
Cînd o dată să strîmbează,
Anevoie să-ndreptează.
 Şi
Firile cînd să-ncurcă
Anevoie se descurcă.
 De aceea
Dă-i, să nu se nărăvească,
Nu-l lăsa să se sfinţească.
 Că,
Pămîntul pînă nu-l calcă,
Oale nu poate să-l facă.
 Şi
Copilul nepedepsit
Rămîne neprocopsit.

Povestea vorbii

Povestesc că într-o vreme, dar nu să ştie-n ce ani,
Că-ntr-un oraş oarecare ar fi fost nişte golani,
Vagabonţi, crai, haimanale, ş-alt orcum vreţi să-i numiţi,
Oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi;
Era de acela carii părinţii că îi iubesc
Îi ţin tot pe lîngă dînşii şi la pieptul mumii cresc,
Lăsîndu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ştrengari,
Ş-ajung în cele din urmă desfrînaţilor stegari;
Că în loc să se apuce de negoţ sau meşteşug,
Ei p-alţi asemeni cu dînşii găsind fac prieteşug
Şi apuc prin mahalele împreună înhăitaţi,
Umblă, miroasă pe uliţi ca nişte învierşunaţi;
Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
Dau, pînă numai în piele şi în camaşă se las;
Apoi rămîind goi puşcă, or măcar şi îmbrăcaţi,
Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvăţaţi,
Or se apuc de hoţie, or de înşelătorii,
Şî-n cele din urmă intră în ocne şi puşcării.

De asfel de caractere era ş-aceşti trei golani,
Marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani,
A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
Care, precum ni să pare, nu strică ca să o ştim;
Că vom vedea-n haine bune nişte oameni îmbrăcaţi
Umblînd cu meşteşugire ş-înşelînd lume prin piaţ.
Într-o zi ei se adună ş-încep a se întreba
Cum şi ce fel să înşele acum iar pe cineva.
Aşa zise din ei unul: — Eu de peşte îngrijesc.
Al doilea zise iarăşi: — Şi eu untdelemn găsesc.
Iar al treilea răspunse: — Dacă este aşa dar,
Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.
— Dar pentru vin ce vom face? întrebă unul din ei.
— N-ai grije, — răspunse altul — îţi găsesc cît vrei să bei.
Deci plecînd cel pentru pîine şi trei parale avînd,
Merge la brutar cu ele şi le dă-n mîna-i zicînd:
— Poftim aceste parale, datoria să-ţi plătesc,
Şi pentru că avui credet îţi prea foarte mulţămesc.
Întrebă brutarul: — Ce fel? dator cînd îmi rămăseşi?
— Nu ştii, alaltăieri, — zise — o pîine cînd îmi dedeşi
Ş-asupră-mi neavînd parale de tot să ţi-o plătesc,
Ţ-am zis mîine sau poimîine cusurul ţi-l împlinesc?
Brutarul se gîndi-n sine: — Ce ştiu, poate i-oi fi dat,
Şi precum se vede treaba nu ţiu minte, am uitat;
Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.

După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
Şi puţin încoaci-încolo după ce se învîrti,
Veni la brutarul iarăşi, se făcu a cumpăra,
Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
Zise către dînsul: — Frate! eu azi cu grabă plecînd,
Am uitat pe masă punga, nişte socoteli făcînd,
Ci te rog iarăşi fă bine ş-îmi dă în credet trei pîini,
Şi mîine de dimineaţă îţi dau paralele-n mîini.
— Bucuros, — zise brutarul — mă-ncrez la un om cinstit,
Că văz ceea ce uitasem ai venit şi mi-ai plătit.
Aşa brutarul se-nşală c-uneltitul meşteşug,
Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleşug.

Cel cu undelemnul iară, un mare ulcior luînd
Şi pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
Şi porunceşte să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeţ
În întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preţ.
— Preţul — răspunse băcanul — chiar să ştii şi singur poţi,
Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toţi.
— Trei lei? — acesta îi zise — toarnă-l înapoi, nu-l iau,
Cu aşa preţ niciodată n-am cumpărat, nici nu-ţi dau;
Îţi dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.
— Nu poci mai jos, — îi răspunse — mai bine-napoi îl pui.
Şi zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
De necaz multe zicîndu-i, înapoi în chiup l-a pus;
Atuncea înşelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
Şi, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.

Al treilea, ca şi ceilalţi, în pescărie mergînd
Şi la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
După ce-l cîntări, zise: — Acum să faci bine dar
Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i şi plătesc,
Fiindcă n-am bani la mine atîţia cîţi trebuiesc.
Pescarul „bucuros“ zise şi îi dete un fecior,
Spuind cîţi lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
Luînd peştele feciorul ş-abia ducîndu-l de greu,
Merge după el în curtea unuia arhiereu
Şi aci-ntr-un loc oprindu-l, îi zise: — Stăi puţintel
Să mă duc să spui în casă cîţi bani să-ţi dea pentru el.
Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
Şi zise: — Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
Să-ţi facă pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citeşti,
Că prea mult se bîntuieşte de supărări diavoleşti;
Alte răutăţi nu face, nici nu dă cu bolovani,
Ci tot vorbeşte de peşte şi să ceartă, cere bani.
Îi zise arhiereul: — Unde e? Adu-l aici,
Şi sluga mea ca să-l ţie să vie-n casă să-i zici.

Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
Ş-îndată: — Părinte! — zise — hai mai curînd de-mi daţi bani,
Că n-o să stau eu aicea să vă aştept zece ani!
Ţ-a spus peştele cît face? Este tocma opt oca,
Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mişca.
Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
Şi chemînd doi inşi îndată, iau cu sila, jos îl pun,
Cere-n grab un molitfelnic şi începe a-i citi,
Iar pescarul striga tare peştele a i-l plăti;
Pe care, neascultîndu-l, îl ţinură jos mereu,
Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
Apoi afară scoţîndu-l, el iar bani cerînd striga,
Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
Şi spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.

Iar acel-, amăgitorul, luînd peştele porni
Şi mergînd cît mai în grabă cu ceilalţi se întîlni,
Sfătuiră împreună cum şi ce fel a-l găti
Şi vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti.
Aşa cu toţii deodată la un cîrciumar mergînd
Îi deteră în mînă toate, învăţîndu-l şi zicînd
Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinişor,
Şi că ei ceva prin piaţă pînă se vor învîrti,
O să vie să mănînce, după ce să va găti.

După ce dar s-a fript crapul, cîteşitrei s-au adunat
Şi au şezut în odaie la un chef îndelungat:
Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
Şi cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
Stăpînul, dînd socoteala unui băiat ce-l avea,
Îl trimise în odaie zicînd atîţi lei să dea.
Dînd băiatul socoteala, ei pe loc s-au apucat
Şi fieştecare mîna în buzunar au băgat,
Zicînd cu toţii-ntr-o gură: — Eu plătesc, ba eu plătesc!
Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
Dintr-înşii se sculă unul şi zise cu mare glas:
— De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,
Ce trebuie într-atîta să stăm şi să ne sfădim?
Ci s-aruncăm sorţi mai bine, şi pe cine va cădea,
Atuncea toţi să se tragă şi numai unul să dea.
Răspunse altul: — Prea bine, bravo! aşa vom urma,
Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
Şi din noi trei pe care mîna îşi va pune el,
Să numere banii-ndată şi să plătească acel.
Şi cu-nţeles se-nvoiră, cum şi făcură aşa,
Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfăşa,
A şters-o toţi cîte unul, pe uşă în grab ieşind,
L-a lăsat să dibuiască, încoaci-încolo pîşind;
Într-acestea iaca vine stăpînul său după el
Să vază ce zăboveşte şi nu vine nici un fel;
Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
Puse mîna-n grab pe dînsul: — Tu, tu să plăteşti! strigînd.
Iar stăpînul său îi trase cîteva şi îl bătu,
Zicînd: — Eu plătii o dată ş-acum o să plăteşti tu.

L-această-nşelătorie celor trei li s-a-nfundat;
Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legaţi i-a dat;
Unde şi de alte multe, cercetînd a dovedit
Şi prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.

Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
De n-ar fi temniţe, ocne şi n-ar fi pedepsitori!
De aceea totdauna trebuie să mulţămim
Stăpînirii cei înalte, cării supuşi ne numim:
Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
Ne apără, ne fereşte, ca şi păstorul pe oi,
Care-şi îngrădeşte turma cu cîini vioi ş-învăţaţi,
Ziua, noaptea s-o păzească de lupii înverşunaţi.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA