Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Din memoriile Trubadurului

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ş-a risipit negura din reţeaua copacilor.

Soarele şi-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roşie ca para focului, aurie, violetă, albastră şi, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.

Desfăşuraţi pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pământ, şi prelungiţi-i penele cu lumini metalice până la înălţimea amiezii, şi totuşi n-o să simţiţi acea frumuseţe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămâne decât să vă scuturaţi trupul de trândăvia încropită a patului, să crăpaţi ochii voştri cârpiţi de somn şi, deşteptându-vă simţurile greoaie cu apă proaspătă şi rece, să priviţi fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu feţe mincinoase pe o pânză moartă.

Arta împuţinează natura. Arta e născocită pentru cei ce aud şi văd pe sfert din câte natura le desfăşură înaintea lor. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realităţii. Câteva însuşiri mari ale unei pajişti, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmură, câteva însuşiri care domnesc pe deasupra celorlalte şi pe care artiştii le schilodesc mărindu-le şi le morfolesc potrivindu-le cu puterea simţurilor oricărui nesimţitor. Iacă arta. Marile genii au simţit în toată viaţa lor o durere fără repaos în faţa naturii. Ei, care pătrund adânc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor şi ale simţirilor şi rămân departe de ceea ce vor să se apropie, de câte ori n-au reînceput iarăşi şi iarăşi acelaşi subiect, aceeaşi inimă muncită, aceiaşi ochi vii, feluriţi în clipire, în lumină, în umbră şi în expresie, acelaşi trup perfect ale cărui linii, moi şi pătimaşe, se împletesc cu atâta noroc şi cumpănire, că marmura nu le poate fura decât pe sfert de sfert din adevărata lor căldură! De câte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pânze enorme şi n-au aruncat cu dalta în faţa Venerei lor, albă, netedă şi moartă!

Cine-ar putea să puie pe pânză toată gama verdelui care începe cu nota sură a spicului când bate în galben, apoi se schimbă în curatul verde de smarald al creţului proaspăt de stejar şi sfârşeşte cu verdele sever şi sănătos al nucului? Cine poate să păteze, norocos ca natura, o privelişte, cu umbrele norilor, cu apele închise pe care le aruncă foaie pe foaie? Cine poate da toată adâncimea unei perspective? Cine poate să-şi scalde un copaci măcar în atâta aer în care îl creşte, îl înverzeşte, îl înfloreşte şi-l încarcă cu rod nevăzutele puteri ale naturii? Cine poate să puie sub pieliţa străvezie a unui trup tânăr acel rumen al sângelui, care tremură, licăreşte, aleargă şi se schimbă după cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate săpa în piatră un muşchi încât să vezi într-însul o forţă care se odihneşte? Ferice de acela care se îmbată de mărimea şi frumuseţea acelor ce veşnic trăiesc şi se răsfaţă în aplauzele mulţimii, fără a simţi depărtarea de la ceea ce a făcut până la ceea ce vroia şi trebuia să facă.

Ah! dar ce nenorocire blândă pentru mine, care, înfiorat de soartă de-a nu fi înţeles de lume, mai găsesc prieteni buni şi drepţi ca să mă smulgă din lumina îngustă, zgomotoasă şi spălăcită a oraşelor! Acele case mari, greoaie, încărcate şi schiloade, care împeticează albastrul cerului, acele uliţe strâmte, gloduroase şi murdare, care îţi împuie urechile cu uruiala şi-ţi îngreţoşează nasul cu duhoarea, acele cârduri de oameni ce-ţi ameţesc capul şi-ţi scârbesc sufletul cu acelaşi spirit trezit, cu aceeaşi goliciune de minte, au pierit în afundişul poştiilor. Capitala mi-apare ca un tablou prost, pe care-l pot întoarce, după plac, cu faţa la perete.

Aici cerul e limpede, străveziu, cald: o jumătate de sferă, fără pic de nori, pe a cărei rază poţi să-ţi plimbi gândul o eternitate. Soarele, din creştetul cerului, îşi revarsă pulberea strălucitoare; inundă văzduhul cu o lumină care îşi roteşte fâşiile în jurul unei tipsii de foc, şi se albeşte, şi se îmbunează când se împrăştie pe netezişul câmpiilor.

Cât de bine e să mergi în neştirea pasului! Într-o fâneaţă ca aceasta, moale, înaltă şi cernută pe deasupra cu flori de nenumărate feţe, aş colinda o viaţă întreagă, fără a mai odihni. Ce miros plăcut, care îţi umple pieptul! Ai voi să-l sorbi, şi te îmbată, te farmecă, te pătrunde, te atrage, şi desluşit nu ştiu cu ce se aseamănă aceste miresme care îţi fericesc creierul până în fundul lui. Un miros sănătos, un amestec de faguri de miere, de oţet de trandafiri, de smirnă, de chihlimbar, de azimă caldă; un vârtej de aburi, aromatici şi nevăzuţi, pluteşte, se leagănă, se amestecă şi se împrăştie pe deasupra acestui covor înflorit. Culeg buchete şi le arunc. Din ce în ce, mai colo, mai colo, mai departe, florile îmi par şi mai frumoase.

Floarea-Paştelui străluceşte ca o pajeră de alamă lustruită. Bursuceii fumurii şi împufaţi, graminelele orbotate pe firişoare ca acele, lăpuşul, ochi rotund cu genele galbene, sângele-voinicului, roşu-foc, se amestecă cu sulfina naltă, fragedă şi mirositoare, cu pupezelele mărunte şi conabii, cu ochiul-şarpelui ca o pâlnie civită, cu măselarii năutii, cu jaleşul aspru şi stânjeniu, şi cu drăgaica stufoasă, fără foaie, parc-ar fi un pămătuf muiat în gălbenuş de ou.

Nesfârşita simfonie a vietăţilor pe cine n-ar descânta a bine, cu glasurile ei, aci glumeţe, aci triste, când repezi, când prelungi, şi piuitoare, şi grave, şi migălite, şi otova? Acum, o clipă, au tăcut cu toatele. Un maestru nevăzut ţine deasupra lor vergeaua neclintită. O pitpalacă şi-a repezit glasul de două ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. Deasupra bâzâitului întins — o ceartă veselă, o ciripeală ascuţită, dedesubtul lui — o bombăneală melancolică, şi în acest "trio", plin şi statornic, privighetorile, ca nişte piculine, îşi piruie, la timp, melodia lor întreită de fluieratul gros al filomelelor şi de chirâitul uscat al greierilor de câmp.

Ce felurimi de glasuri şi de fraze, ce deosebiri de simţire şi de expresie, ce veselie şi ce jale, ce instrumente vii şi bizare, şi totuşi, în acest haos simfonic, ce frumoasă şi ce profundă legendă nu-şi cântă veşnica natură!

Această simfonie, blândă şi măreaţă, s-a speriat de un ţipăt dureros, ascuţit, disperat: ţipătul vieţii care se stinge. Desigur, şarpele, lacom şi nemilos, suge din vreo nefericită de broască moale şi motoloagă. Păsările zboară încotro apucă. Doar surdele lăcuste mai bâzâie.

În adevăr, visele mele şi-aici sunt chinuite.

Nicăieri nu pot să-mi adorm dezgustul. Pretutindeni e aceeaşi luptă vicleană, neîndurată, sângeroasă, în care numai forţa oarbă a fălcilor izbuteşte.

În pletele acestui fân mătăsos, se muncesc aceleaşi patimi, mici şi crude ca şi în omenire, aceleaşi vicii, aceeaşi dobitocie nesimţitoare, aceleaşi virtuţi înfrânte, aceeaşi dragoste şi ură, aceeaşi necinste triumfătoare, aceeaşi sărăcie artistică, aceeaşi burghezie grasă, voinică şi bogată. Mari şi mici, cinstiţi şi necinstiţi, răi şi buni, pasionaţi şi indiferenţi, voinici şi plăpânzi, darnici şi zgârciţi, târâtori şi mândri, înşelători şi sinceri, de tot felul, de toată mâna, se găsesc în acest paradis amăgitor.

Turturica şi privighetoarea, patimă caldă şi artă rece, curată, pompoasă şi divină; furnicile strâng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură; greierii, lăutari făr' de talent, îngheaţă de frig şi de sărăcie; brotăceii se sparg la cântec ca nişte poeţi zgomotoşi şi fără minte; lăcustele, cobzari de cârciumă; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazemă pe picioarele-i strâmbe şi-şi răsfrânge guşa şi burta cleioasă şi, privind dobitoceşte, cu ochii pe jumătate închişi, seamănă cu un moşier gros, cu ceafa şi cu pântecele revărsate; şoarecii sunt nişte hoţi fricoşi; boii-popii, popor tihnit, peste care toată lumea calcă; sobolul, dobitoc liniştit, nu vrea să ştie de ce se petrece dincolo de muşuroiul lui; şerpii se târăsc, farmecă cu privirea şi sug cu o sete nepotolită sângele altora; fluturii, nişte secături cochete care, fără a iubi pe nimenea, zboară cotiş din floare în floare; găinuşele şi licuricii, craidoni de noapte, îşi colindă felinarele şi serenadele lor vechi şi nevinovate.

Şi în aceste popoare — atât de fericite după aparenţă — câte lupte, câte nedreptăţi, câtă durere şi câte pungăşii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturora nu se întâmplă, fără ca vreo fiinţă veşnică şi sfântă să puie capăt răului care izbuteşte! Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănâncă ouăle şi puii, se bat până la sânge, se robesc, şi nelegiuirile şi crimele se petrec fără frică de lege şi de Dumnezeu. Un guşter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură şi robeşte pe bieţii purici de iarbă; o vulpe striveşte la fiece pas trei-patru gângănii. Şi câte soţii nu sunt părăsite într-un chip ruşinos! Câţi nevinovaţi înşelaţi! Câte zavistii! Câtă ură! Câte talente ucise! Şi câţi neghiobi în fruntea bucatelor!

Aceste partide, ori aceste noroade, se mişcă, se aţâţă, se-nşeală, se ucid şi-şi duc viaţa într-o luptă egoistă şi înţestată. Şi când şarpele, aprins de focul soarelui, se repede fâşâind şi culcând la pământ paiele de fân, vietăţile se împrăştie ca puii de potârniche, şi multe din ele îşi dau sufletul de spaimă. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare... Cum n-o să înspăimânte pe-atâţia laşi, slăbănogi şi fără de caracter?

Câtă asemănare între oameni şi micile dobitoace!

Şi cât de ipocrit nu-şi ascunde natura, sub velinţe de flori, nemerniciile şi crimele ei!

Aceste gânduri mă obosesc. Culorile vii şi fermecătoare, mirosurile fără de seamăn de plăcute sunt nişte neruşinate momeli cu care natura atrage şi azvârle în luptă turmele de vietăţi pătimaşe şi proaste.

Să caut liniştea sub pluta bătrână. La umbra acestei namile, asurzit de orăcăitul broaştelor din mlaştină, să-mi aud numai gândul, să uit această poftă nestăpânită de bine şi de armonie universală. Nebunii pe care cel sătul le găseşte fără a le căuta, iar cel flămând le caută fără a le găsi.

Aşa e. E atât de bine şi de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă. Vântul care fâşâie, basm vechi şi lung, prin frunzişul tremurător al plutei, te pune pe gânduri şi te dezmiardă, parcă ar fi o bătrână care te leagănă şi-ţi cântă, şi-ţi şterge broboanele de pe frunte, şi te apără de zăduf şi de singurătate.

Lungit cu faţa la cer, cuprins de liniştea senină de sus, gândurile încep să-mi tresară în creier şi se înmulţesc, se înşiruie ca un cârd înalt de cocori şi se duc, pe alte tărâmuri, peste nouă mări şi nouă ţări.

De unde-or fi venind toate câte au venit? Şi unde or fi curgând ca să se întoarcă iarăşi cu alte chipuri, dar cu aceeaşi materie? Puterea nevăzută, care seamănă dragoste şi ură printre firimiturile ce se unesc şi se prigonesc pentru a face şi a desface viaţa, o fi ştiind ea de ea, cine e şi cât poate?

Ideile sunt copilăreşti, zadarnice şi urâte. De câte ori nu râd de mine cei doi fraţi, bunii mei prieteni, şi mai ales sora lor, când mă prind cu asemenea gânduri! Şi-apoi de ce atâta mânie? Câte jucării frumoase nu face natura; câte lupte nobile nu aţâţă; ba uneori pregăteşte izbândă şi triumf chiar şi binelui. Pentru ce i-aş cere mai mult? Urât şi murdar e pământul când plouă; şi natura e atât de meşteră, încât cerne, frământă, dospeşte şi plămădeşte şi toarnă ce era urât şi murdar într-un calâp frumos şi curat. Din noroi — floare.

Când, văzând o adevărată femeie, frumoasă, blândă, caldă în mângâieri şi care să nu creadă că un obraz frumos şi un creier tâmpit fac mai mult decât o minte înaltă ş-o faţă urâtă... cine a văzut o astfel de minune şi n-a iertat tot oarbei naturi?

Ah! dacă eu aş fi întâlnit în calea mea pustie pe aceea care să nu râdă când eu oftez, care să nu se strâmbe când eu visez, care să mă întrebe ce am când lacrimile mi se rostogolesc pe obraji... cine ştie, poate că şi eu aş fi izbutit să am o viaţă mai omenească, să fiu un om mai cu dorinţă şi înţeles de viaţă.

Dacă ea, al cărei păr ar cădea în inele de fum pe umerii săi plăpânzi şi albi, ai cărei ochi ar fi ca cicoarea de albaştri şi de miraţi, a cărei mână mică şi moale mi-ar mângâia mâna mea aspră, al cărei glas mi-ar răsuna în fundul creierului ca o muzică cântată numai mie, dacă ea, a cărei fiinţă n-o cunosc şi al cărei nume nu-l ştiu, ar fi aci, lângă mine, aş uita poate toată durerea, aş înfrânge toată revolta şi ascuţimea nervilor mei şi aş adormi fără alt vis decât chipul ei, fără alt dor decât, curând, curând, curând, să mă deştept ca iarăşi s-o văd, şi iarăşi s-o mângâi, şi iarăşi s-o îmbrăţişez... Ar sta aci pe iarbă... m-ar privi şi, fără să mă uit la dânsa, aş simţi pe mine două mărgele albastre şi calde care mi-ar furnica tot trupul... Şi când aş pleca capul pe genunchiul ei cu miros de muşeţel, ce bine i-aş vorbi şi ce ciudat şi dulce mi-ar răspunde...

Vântul şuieră, şi ea parcă-mi vorbeşte.

— Iubita mea, tu eşti lângă mine.

— Te legăn, ca s-adormi.

— Iubita mea, a ta e mâna pe care o sărut şi nu mă satur?

— Te mângâi, ca să nu visezi de rău.

— Iubita mea, fânul şi-a plecat florile cu mirosurile lor pe faţa mea, ori vântul ţi-a adiat inelele uşurele ale părului tău?

— Mă plecai spre tine; credeam că dormi; voiam să te sărut.

— Iubita mea, tu, când vorbeşti, îmi cânţi; când mă atingi, tresar, şi când tresar, simt o căldură fericită care se revarsă în mine; tu, când mă priveşti, îmi luminezi mintea şi-mi aprinzi inima; tu, când mă cerţi, mă mângâi; tu, când mă săruţi, mă faci să cred în vise. Iubita mea, vorbeşte-mi, dă-mi mâna, priveşte-mă, ceartă-mă şi sărută-mă totdeauna.

— Adormi, adormi, căci până ce voi avea sânge cald în buzele mele şi lumini vii în ochii mei, ochii şi buzele sunt ale tale.

Aşa de puternică fu această închipuire şi eu aşa de lacom şi de prost! Pentru ce dorii să-i strâng mâna moale şi să-i sorb buzele ei atât de bune? De ce mi se stinse închipuirea de o clipă?

Şi m-am trezit cu iarbă-n mâini şi cu pământ pe buze.

O clipă de fericire mincinoasă, stinsă într-o clipă, e o nefericire cu mult mai mare şi mai adâncă ca toate durerile văicărite în gura mare pe la răspântii.

Vai! cât pierde omul într-o iluzie! Pentru ce atâtea intrigi, atâtea scrisori pierdute, atâtea taine dezvelite, atâta gimnastică de fălci, când adevărata tragedie sufletul cel mare o poartă în el, deştept şi dormind, şi pe care cu cât o poartă mai liniştit în pustiul lumii, cu atât se ucide mai încet, mai dureros şi mai sigur.

M-am deşteptat.

Aud iarăşi marele concert al naturii. Câmpul ei, cu pânze urzite în verde şi plouate cu flori albe, galbene, roşii şi albastre, iarăşi mi se desfăşură în valuri mişcătoare. Dar mi-e silă de această natură, care nu se primeneşte decât prin lupte şi prin crime. Dacă aş adormi, m-aş întrema.

Ziua, închizând ochii, te afunzi într-o noapte roşie, care joacă împrejurul tău şi îşi scânteiază buchetele de artificii violete şi albastre. Câteodată te înspăimânţi văzându-ţi ochii afară din tine, ca două cercuri vinete în două inele galbene.

Dacă învârteşti ochii pe sub pleoape, către rădăcina nasului, simţi un fel de apăsare sub frunte, o greutate între sprâncene şi un curent ameţitor în tot capul. Obrajii ţi se liniştesc a somn. Mâinile amorţesc; trupul cade în piroteală. Gândurile se împuţinează; se reduc la câteva noţiuni; dau să se limpezească iarăşi, şi mai rău se tulbură. Negura care a îmbrobodit vederea se varsă în creier. Cel din urmă gând e ca flacăra unei feştile fără untdelemn: zvâcneşte, se ridică, se îneacă şi se stinge...

Unde-oi fi? Mi se pare că dorm la umbra plutei. Mi-e frică să mă deştept. Mi-e frică să crăp ochii. Mi se pare că cineva mă ţine de mână. Inima mi se bate. Cine e lângă mine? Mâna aceasta care m-atinge e caldă, moale şi parfumată. Nu pot să mai rabd această nouă glumă, pe care n-o văd, dar o simt cu mult mai bine decât pe cea dintâi.

— Cine eşti?

Mă deşteptai; sărisem în genunchi; şi obrajii mi-ardeau de ruşine. Sora amicilor mei era lângă mine. Mi-era ciudă ca să mă vadă speriat, aşa, în neştire, mie, căruia de nimic nu-mi este frică cu adevărat.

— Îmi pare rău că n-am putut să te deştept mai binişor. Te-ai speriat? Mi-era milă de tine. Desigur că visai ceva trist, căci plângeai în somn şi buzele îţi tremurau.

— Nu visam nimic.

— Nu se poate. De ce plângeai?

— Mă mir şi eu.

— Nu se poate...

Era o fată bună, dintr-o familie mare. Era brună, cu părul lustruit şi creţ ca o piele de astrahan, cu ochii mici şi pătrunzători, parcă înfigea în tine două vergele aprinse când te privea. Ne certam necontenit, şi totuşi, necontenit rămâneam buni şi adevăraţi prieteni.

— Nu se poate, repetă ea, te-ai gândit la ceva înainte de-a adormi.

— La nimic, îngânai eu, aruncându-mi privirea obosită pe deasupra clădăriei de flori.

— Nu se poate. Te-am căutat cu toţii în toate părţile. Te-ai făcut nevăzut din revărsatul zorilor. Nici apă, nici mâncare până acum, la patru ceasuri. Şi dormeai azvârlit pe iarbă. Eşti un "trubadur" nesuferit. Spune-mii: ce ai? Mi-ai făgăduit...

— Când n-oi mai fi, ţi-oi spune.

— Eu vreau acum.

— Şi eu nu vreau.

— Uf!

— Uf!

Când o văzui că pleacă mâniată, o strigai, căindu-mă de răutatea mea, căci era violentă generoasa şi buna mea prietenă.

— Stai, c-am să-ţi spun tot, deşi bine nu ştiu ce... Şi e mult, mult, nesfârşit de mult...

— Spune-mi, răspunse ea, întorcându-se mulţumită.

— Nu acum; mi-e foame şi mi-e sete.

Mă luă de braţ şi, fără a-mi spune vreo vorbă, mă duse acasă. Ea îmi puse masa. Ea îmi turnă vin şi apă într-un pahar mare şi subţire. Ea îmi dete cafeaua. Ea mi-aduse o ţigară. Îmi venea să râd. Cu câtă bunătate mă servea ea, căreia i s-ar fi cuvenit zece servitori ca mine. Îmi venea să râd cu hohote, gândindu-mă că cine ştie la ce destăinuiri se aştepta, pe când eu nu aveam să-i spun aproape nimic.

Ne-am aşezat pe treptele pridvorului din curte. Soarele scăpăta, întinzând pe cer brâul roşu al apusului. Câinii se goneau. Puii de curcă piuiau a culcare. Şi în depărtare se-auzeau clopotele vitelor, care porniseră spre vatra satului.

— Acum trebuie să-mi spui ce ai. Ţi s-a urât cu noi? Ţi-e dor de Bucureşti?

— Nu mi-e dor de nimeni. Nu pot suferi oraşele. N-am nimic. Sunt trist.

— Dacă n-ai nimic, cum de eşti trist?

— Când ţi-ar tăia cineva un deget, când ţi-ar frânge un picior, te-ar durea şi ai şti unde te doare; când ai pierde punga cu bani, ţi-ar fi necaz; când nici nu te doare, nici ţi-e necaz, dar te părăseşte vreun gând plăcut, ori te înşeală vreo credinţă ascunsă de până mai ieri, atunci eşti trist; când o durere se învecheşte şi îşi pierde tăişul material, rămânând din ea numai un sentiment de amintire, atunci eşti trist; când părăseşti vatra unde ai crescut, şi din ea nu-ţi mai rămâne decât imaginea ei, atunci eşti trist; când ai iubit pe cineva, demult, demult, şi ţi se reîntoarce în minte numai un chip şters cu obraji, şi gură, şi ochi, şi păr în aceeaşi culoare fumurie, atunci eşti trist; când, după ce ţi-ai îngropat iluziile, rând pe rând, una după alta, şi vremea ţi-a îngroşat inima, ţi-aminteşti cum era de frumos înainte de primul doliu, iarăşi eşti trist; când, fără să ai nimic, deodată, o mişcare melancolică din natură îţi deşteaptă umbrele trecutului, întocmai cum un copil care plânge face să zbârnâie coardele unui clavir, atunci eşti trist. Nu trebuie să ţi se întâmple nimic în prezent ca să fii trist, e de ajuns să-ţi reaminteşti cele din trecut. Numai dobitoacele suferă, le doare, se întristează acum, acum, când văd carne ori fân şi vor să mănânce, fără a se mai gândi la bătaia şi nedreptăţile de ieri. Şi unii oameni simt tocmai ca dobitoacele; sunt astăzi trişti nu pentru că le-a murit muma lor ieri, ci pentru că n-au ce bea astăzi.

— Nu pricep. Eşti un copil răsfăţat.

— Da, sunt. M-a răsfăţat durerea; m-au răsfăţat lacrimile. Întristarea se duce, şi rămâne îndoiala.

— Trebuia să mai găseşti ceva.

— Îndoiala e o luptă neîmpăcată şi nesfârşită a omului cu el însuşi. Lumea minte. Să minţi şi tu? Lumea înşeală. Să înşeli ori nu? Dacă înşeli, eşti o bestie necinstită, dacă nu înşeli, mori sărac şi nebăgat în seamă. Ce-o fi mai bine: să fii necinstit, încărcat de onoruri, ori să mori sărac şi curat? Lumea fură, lumea e rea, lumea e intrigantă, lumea e indiferentă. Ce-o fi mai bine: cum s-ar cădea omului să fie, ori cum sunt ceilalţi? Când la fiece pas te-ai mâhnit, te-ai scârbit, te-ai înşelat, când în toate părţile vezi un obraz ş-o inimă prefăcută, un prost ridicat la ceruri, un hoţ vânturând banii publici, o secătură înşelând mulţimea, un dascăl care nu ştie să citească, şi măgarii schimbaţi în lei, şi cărbunele în luceafăr, şi tonţii în cugetători, şi copiii în bătrâni, şi bătrânii în nebuni, şi cartoforii în miniştri, şi când de toate îţi dai seama bine, bine, până în fundul lor, îndoiala te cuprinde în braţele ei cu solzi reci, şi sfârşeşti prin a nu şti ce-ar fi mai bine: măgar cu samarul în spinare, ori om cu creierul în stomac? Dacă ţii prea mult la viaţă, nu poţi dori să simţi şi să înţelegi lumea pe deplin.

— Ce-ţi pasă de lume?

— Îi pasă ei de tine. Nu e om cât de mic, cât de necunoscut, care, dacă ar cerca să-şi trăiască zilele mai altfel decât ea, să nu fie arătat cu degetul şi clevetit de toţi nerozii.

— De oraş eşti departe, nici fumul lui nu te atinge; în mijlocul naturii, pe care o admiri aşa de mult când n-o vezi, pentru ce te gândeşti la atâtea prostii?

— Şi natura e rea. M-a dezgustat cu făţărnicia ei. Aceleaşi vicii şi crime în sânul ei ca şi printre oameni. La rădăcina unei sulfine un furt, sub o cicoare un omor, şi pretutindeni, sub velinţele ei înflorite, ură neîmpăcată pe veci. După îndoială, dezgustul vine fără să-l cauţi. Şi e veninul cel mai amar din câte-ţi rod inima. Să vezi pe alţii lăcomind să ajungă mari şi tu să rămâi rece la toate boldurile vanităţii, rece la toate plăcerile şi slăbiciunile vieţii, şi să nu sfâşii giulgiul dezgustului decât numai pentru plăceri sălbatice: pentru o călărie în goană întinsă, pentru călătorii nesfârşite şi primejdioase, pentru nopţi de vegheri... Oh! dezgustul te înmormântează de viu! Nimic nu vezi înaintea ochilor decât întunericul care te înghite.

Stelele şi-aprindeau clipirile lor strălucitoare. Calea robilor alburea pe cerul liniştit. Vântul adia uşurel. Înmărmurisem, fără a mă gândi la nimic. Mi se părea că plutesc pe deasupra unei prăpăstii. Răsuflarea mi-o simţeam caldă, şi în spate îmi şerpuiau firicele reci, care mă făceau să mă scutur din când în când.

— Ţie nu ţi-e bine, îmi zise blând prietena mea. Îmi pare rău că nu părăseşti acele închipuiri torturante, care ţi-au răpit sângele din obraji şi viaţa din ochi.

— Nu sunt închipuiri. Văd, simt, înţeleg micimile lumii mai bine decât aş vedea, simţi şi înţelege un fir de iarbă.

— Păcat...

— Omul nu mai e decât un instrument orb al urâtului şi al răului.

— Păcat, păcat de tine!...

Şi aşa de adânc simţii aceste cuvinte din urmă, încât, pe neaşteptate, vederea mi se întunecă şi boabe mari de lacrimi mi se rostogoliră de-a lungul obrajilor.

Toate nemulţumirile şi impresiile dezgustătoare ale unui om trist, descurajat şi sceptic colcăiră în creierul meu necumpănit. Buna mea prietenă mă privea şi, în privirea şi tăcerea ei, ascundea bunătatea limpede şi genială a străbunilor săi.

Mi-era frig şi picam de oboseală şi de somn. Ce n-aş fi dat să fiu lungit în pat! Ochii mi se închiseră. Simţurile mi se topiră, învălmăşindu-se într-o piroteală aiurită. Mâinile îmi căzură pe treptele de piatră ale scării. Capul mi se plecă pe genunchi. Realitatea mi se stinse, ca un ochi de mort care se închide.

A doua zi, moleşit, ca şi cum atunci mă născusem, eram întins în pat.

Lângă pat, pe trei scaune, ei şedeau de vorbă şi se uitau la mine îngrijoraţi.

— Boala e un bine, căci micşorează dezgustul, le zisei eu, şi mă cutremurai când apropiai mâinile de trup. Multe zile am să fiu vesel până mi s-o întrema creierul meu, slăbit de friguri.

— Ai putea să sfârşeşti cu chinurile tale dacă nu te hotărăşti să fii om ca toţi oamenii, îmi răspunse unul din ei cu un glas supărat, dar mângâietor.

— Ce bine ar fi ca omul să fie liber, cel puţin să aibă libertatea de-a trăi ori nu. Credeţi voi că în mine nu e robia specei? Acea laşitate, acel dor de trai, de care natura are trebuinţă în jocurile ei şi pe care le-a semănat în toate speciile de vietăţi, le-a împlântat în fiece individ. Dacă oricine ar putea să îşi puie capăt zilelor, lumea, cu toate dobitociile ei, s-ar duce pe copcă. Dar nu, în faţa morţii simţim suma laşităţii semenilor noştri. Voinţa ta nu mai e nimic pe lângă o voinţă inconştientă şi stupidă şi care, desigur, e în noi şi nu e a noastră, este a tuturor, a lumii întregi, a naturii, care te leagă de viaţă cât timp are nevoie de tine în planurile ei. Eu nu mint când vă spun că mi s-a urât cu viaţa, dar nu i s-a urât ei cu mine, marii canalii, naturii!

— Începi o nouă viaţă... Uită toate mâhnirile...

— Natura uită, eu nu pot să uit. În ţară la noi cartea pentru un om sărac este o nefericire, afară numai dacă nu eşti prost, şiret şi linguşitor, o bestie care a înşelat pe tată-său furându-i chipul de om. V-am spus... voi, crescuţi într-o familie mare, cinstită şi glorioasă, aveţi la ce ţine şi de ce trăi; un ţăran necunoscut, nebăgat în seamă, aruncat într-o lume proastă şi vicleană, sosind la banchetul vieţii cu inima deschisă şi fără nici o apărare, trebuie să fie de oţel ca să nu cadă. Şi apoi, chiar lumea voastră, mare şi frumoasă, s-a împuţinat, s-a stricat, v-a trădat şi-a uitat limba şi legea pământului. Şi voi, cei rari, cei generoşi, cei drepţi, cei nobili, o să fiţi sugrumaţi, ca mâine, chiar de ai voştri. Viitorul este al faliţilor.

— Şi datoria ta este să cazi în luptă, iar nu afară din luptă.

— În adevăr, sunt unii răniţi uşor, care mai pot pune mâna pe armă, dar alţii sunt aşa de adânc răniţi, încât nu se mai pot ridica de la pământ. Nu-mi rămâne decât o singură nădejde: ceea ce nu poate laşitatea mea va putea gluma şi veselia naturii. Ea îşi bate joc de durerea noastră. Toate dramele, pentru ea, sunt nişte comedii, nişte farse. Nu simţiţi cu câtă plăcere îşi zice ea:

— Acest copil e frumos de pică şi deştept cât zece: va muri la zece ani.

— Acest om e de geniu: va muri la treizeci de ani.

— Acest om e prost şi grosolan: va ajunge ministru.

— Acest om, care-mi aude toate tainele sunetelor mele, va muri de surzenie şi de dezgust.

— Acesta va muri de bucurie.

— Acestuia, rumen şi voinic, i se va rupe o vână. Şi Eschyle, marele tragedian al antichităţii, retras la casa sa din Sicilia, într-o zi se culcă într-o câmpie ca să se odihnească. Era chel. Pe deasupra lui trecu un vultur c-o broască ţestoasă în gheare şi, socotindu-i ţeasta capului drept o piatră, dădu drumul broaştei să-şi spargă ţesturile, ca apoi s-o poată mânca. Broasca căzu drept pe frunte poetului. Şi Eschyle, care dormea, adormi de veci. Astfel, glumele naturii fac ceea ce laşitatea noastră ne împiedică de-a face. Dar sunt obosit. Aş vrea să dorm.

Am rămas singur. Am adormit. A treia zi am plecat la vânătoare...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Atât de răvăşite sunt cărţile, scaunele, caietele de note şi hainele vechi în odaia mea, încât ai crede că toate s-au îmbătat ş-au dănţuit până au căzut leşinate, unele pe masă, altele pe pat, altele spânzurate în piroanele cuierului şi câteva în mijlocul casei. Numai praful galben şi gros, înfăşurând odaia c-o pojghiţă, dovedeşte în ce linişte de cimitir se odihnesc toate lucrurile între tavanul cu grinzi negre şi cărămizile reci de pe jos.

E moină. Streşinile picură sfredelind încet şi adânc zăpada albă şi lucioasă. În depărtare abia se-aud cocoşii vestind miezul nopţii. Zgomot trecător şi trist. Povestea streşinilor se mai aude îndrugând atâta melancolie, în acelaşi cântec monoton, în acelaşi "pic, pic, pic" lipicios, moale şi metalic. În gura sobei câteva lemne au pâlpâit, şi n-au mai rămas decât o grămăjuie de jăratic, pe deasupra căreia tresare câte o văpaie albăstrie. Cărbunii se închid şi se deschid, ca nişte ochi de aur, sub cămaşa lor de scrum gălbiniu.

Noaptea soarbe zgomotul nesuferit al trăsurilor, ocările dobitoceşti ale oamenilor, convorbirile lor copilăreşti şi veninoase, şi adoarme sufletele chinuite ale ambiţioşilor, amuţeşte gura flecarilor şi-a atâtor oratori, care se aseamănă, unii, cu coţofenele ce-ţi împuie urechile, alţii, mai serioşi la glas, cu morile hodorogite, alţii, mai artişti, cu un studiu fără căpătâi cântat pe un clarinet vechi.

Noaptea nu mai vezi salutările înţepate ale oamenilor mari, nici moţăitul prefăcut al cucoanelor; nu mai simţi nici acele strângeri de mână care te-ar vinde pe doi lei; nu mai auzi nici acele banale:

— Ce mai faci?

— Un' te duci?

— De când nu te-am văzut!

— Da, ai slăbit.

— Cu ce te mai ocupi?

Ş-apoi încep nesfârşitele poveţe că "omul trebuie să fie mai altfel". "Să nu puie tot la inimă." "Fiecare trăieşte pentru sine." "Aşa e lumea, cine poate s-o întoarcă din cale? Tu ori eu?"

Şi să ai răbdare s-asculţi: cei coptoroşiţi de vicii îţi vorbesc de cinste; cei cu şira spinării din belciuge îţi declamă despre meritul caracterelor. Şi teorii, citite pe coperta cărţilor expuse pe la librării, îţi fac tocmai cei care, de n-ar citi varietăţile şi ştirile zilei de prin gazete, ar uita, desigur, să citească.

Stomacul a râşnit o zi întreagă, gura a clevetit, picioarele au purtat greutatea trupului, mâinile au bănănăit, luându-se după gură, creierul a ars pentru nişte idei vagi, uşurele, neguroase, ca o lampă cu gaz prost, care face fum mult şi puţină lumină. Vezi bine dar că după lupta zadarnică a zilei, noaptea e o binefacere, o odihnă pentru furnicarul lumii. Noaptea, în dreptatea ei neîndurată, adoarme viaţa şi, coborând-o mai jos de bestie, o reduce în starea liniştită a pietrelor.

Întreaga lume e colţorată, aspră, mărginită în contururile ei limpezi, ca în nişte linii de oţel, de care adeseori ţi-e frică să te apropii de teamă de-a nu te răni. Când soarele se coboară şi cade la apus, oamenii şi dobitoacele parcă sunt nehotărâte în pielea şi-n veşmintele lor. Turla bisericii se apropie de cer, se face una cu cenuşiul coviltirului nemărginit şi adânc, în jurul lucrurilor se întinde o apă închisă. Când biruie întunericul, colţurile şi liniile băţoase ale formelor se topesc. Întreaga fire ţi se deşteaptă în minte în stare de închipuire, şi ideile sunt armonioase şi plutesc, limpezi, fără zgomot, într-un haos netulburat al minţii. Da, pentru că închipuirea a smuls naturii, în aceste idei, numai masca lucrurilor, numai conturul şi culoarea, iar nu şi ceea ce este turnat în acest contur şi sub această culoare.

Acum, la gura sobei, în mijlocul nopţii, la slabele clipiri ale cărbunilor somnoroşi, îmi trăiesc adevărata mea viaţă. La lumina soarelui, laşitatea, cruzimea şi prostia oamenilor mă fac să cred că-mi mistui viaţa într-un vis nefericit. Acum, în întuneric, mi-apare o realitate vie a închipuirii, cu mult mai frumoasă şi mai blândă. Grădinile înflorite, aleile verzi şi stufoase, apele care se mlădie şi curg în albiile lor, păsările care se ceartă voios şi în felurite glasuri, oamenii care se mişcă fără zgomot plutesc într-o muzică nepomenit de dulce şi se rotesc într-o mişcare atât de moale, încât străzile parcă sunt aşternute cu catifea.

Am lungit pe masa mea două păpuşi cu rochiţele învoalte. Mâine e Anul Nou. Ce bine o să le pară fetiţelor pentru care sunt pregătite! Ce uşor şi ce ieftin poţi să împrăştii bucuria în capetele acestor păpuşi vii şi nebunatice...

Mâine, parcă le văd, când le-oi striga, arătându-le păpuşile, cum o să sară de bucurie în jurul meu, cum o să bată din micile lor palme. Cu ce ochi vii şi nesăţioşi o să privească aceste păpuşi cu ochii rotunzi şi sticloşi ca de mort. S-apropie de mine, cu părul lor creţ, blond, uşurel, ca un fum revărsat pe spetele lor fragede. Întind mâinile cu degetele răsfirate; înghit încetinel. Ochii nu le sunt de ajuns, ar vroi să înghită porţelanul sticlos care a furat forma omului. Şi eu le sărut pe fiecare. Îşi pleacă aşa de drăguţ obrajii rumeni, şi-mi spun atâtea mângâieri, şi se răsfaţă în atâta veselie, încât doresc ca acest sărutat să rămâie veşnic pe fruntea nevinovăţiei şi a frumuseţii. Mai presus de un copil frumos, care priveşte cu ochi veseli, care se mlădie la mângâierile noastre, care te simte fără a te înţelege, nici un geniu n-a putut crea nimic, fie pe pânză, fie-n piatră, fie-n cuvinte.

E aşa de cald în casă, aşa de liniştit în adâncul nopţii, şi aşa de bine sunt turnat pe scăunelul de la gura sobei. Mi-e cald. Mă simt prea mult. Ochii, când mi se învârtesc în orbita lor, îi văd: nemulţumiţi şi tulburi.

Tresar dacă mă ating, şi nu e nimeni în casă. Dacă ar cădea vreo carte de pe masă, mi-ar face rău. Răsuflarea, deasă şi neliniştită, prea o aud: e tare, e zgomotoasă, parcă vuieşte apa la scocul morii. Prea m-am gândit. Mi se pare că văd păpuşile mişcând. E o părere. Am închis ochii. Mi-e silă să mă scol de pe scaun. Atâtea închipuiri, ca nişte ape ce-ar îngheţa pe loc, s-au oprit din mers. Sulul care se învârtea şi îmi desfăşura nenumăratele aparenţe a adormit în osia sa. Ce delicat şi fără de veste liniştea dimprejur mi se strecoară în creier, parc-ar fi un fum care-mi înfaşă ideile... S-a dus culoarea aspectelor... Toate mi-apar în minte: cenuşii, alburii... Nu sunt decât forme de aer cu linii geometrice împrejur, dar nişte linii subţiri, ideale, care se clatină, se amestecă, se duc şi se sting într-un nimic fără hotar...

— Oh! lăsaţi-mă! nu vă mişcaţi! Sunteţi atât de frumoase! atât de blânde! atât de asemenea vouă înşivă! Două raze n-ar semăna mai mult între ele ! Nu vă mişcaţi! Mi-e frică ca voi să nu dispăreţi şi eu să nu mă deştept! Tu, care eşti atât de albă la chip şi la veşminte, ai cărei ochi sunt atât de senini şi de albaştri, şi pe care te văd, te simt şi nu te pot apropia de atâtea ori în visele mele, spune-mi cine sunteţi şi câta vreme a trecut de-adineauri până acum?

— O veşnicie într-o clipă. Tot atâta vreme cât trebuie să treacă de la un nimic fără formă până la un nimic cu formă.

Şi, îngenunchind înaintea mea, mă cuprinse în braţele ei calde.

— Ochii tăi mă sorb, îmi fac rău şi bine; gura ta subţire, ca un arc de mărgean, mi-aprinde atâta poftă de-a te săruta; părul tău, ca un fum de aur, mi-atrage capul; aş voi să plâng de plăcere în buclele tale curate şi strălucitoare. Acum n-aş mai voi ca lumea să fie o idee. Unde ţi-e trupul, pe care îl văd şi nu-l pot simţi? El e alb ca marmura şi moale ca puful, dar numai pentru ochi. Cine eşti? Şi de ce nu te simt? Eşti în braţele mele, şi totuşi eşti departe...

Oh! şi se scoală de lângă mine! Eu am sărutat aerul şi tot aerul am strâns în braţele mele. Şi ce trup rotund, mlădios şi perfect se-ascunde sub cutele veşmântului ei alb!

— Tu pari o iluzie care mă ameţeşte cu farmecele ei şi mă seacă la inimă cu depărtarea ei! Şi surâzi aşa de cinstit, aşa de puţin omenesc la cuvintele mele! Îţi pare bine că ţi-am zis pe numele care ţi se cuvine. Iar tu, cealaltă, aproape tot atât de frumoasă, pari cu mult mai bună decât sora ta. Mângâie-mă tu, căci iluzia e rece şi se depărtează. Tu simţi poate mai bine cât gol mi-a deschis în inima mea. Toate comorile lumii nu l-ar putea umplea...

Şi cea de-a doua se mişcă uşurel în veşmântul ei mai albastru şi mai străveziu ca cerul. Căldura acesteia e mai omenească şi mai pătrunzătoare. Ce nobil şi-a rezemat coatele de genunchii mei! Îi simt inima; sunt fericit că-i bate...

— Ochii tăi au o faţă pe care am mai văzut-o în lumea în care trăiesc; gura ta dulce e de carne, şi veşnic o pot săruta fără să mă satur; braţele tale mă strâng mai apăsat; te simt în mine; mă pătrunzi; mă farmeci fără a mă obosi; tu desigur că eşti a mea! Şi simt că de la începutul lumii m-am închinat ţie...

— Da, da, pe umerii mei te poţi rezema; mâna mea o poţi strânge; glasul meu îl vei înţelege; şi, dacă lumea nu ţi-o tulbura visul, vei trăi şi te vei stinge legănat pe braţele mele. Lacrimile tale vor fi şterse cu buzele mele, care usucă; grijile tale vor fi risipite cu privirile mele, care înseninează...

Cine, Doamne, s-ar fi putut opri de-a nu o săruta o veşnicie întreagă? Şi buzele mele au tresărit la căldura vie a obrajilor ei rumeni, şi toată fiinţa mea s-a îmbătat de o fericire neînchipuită când mi-am trecut mâinile pe după gâtul ei rotund, alb şi rumen ca o floare de măr, dulce şi mirositor ca un fagure de miere aibă.

— N-o să mă părăseşti tu niciodată?

— Niciodată!

— N-o să mă uiţi?

— Niciodată.

— N-o să mă înşeli?

— Niciodată.

— N-o să mă urăşti?

— Când mă vei părăsi.

— Cine va pieri întâi?

— Amândoi odată...

— Şi morţi cum vom dormi?

— În acelaş coşciug.

— Şi cine ne va plânge?

— Nimeni, afară de greieri.

— Şi ce monument ne vor ridica potrivit cu frumuseţea şi bunătatea ta?

— O cruce fără nume, înjurată de pietrarul care îşi va zdreli degetele între dalta şi ciocanul cu care va ciopli-o.

— Şi nimic n-o să mai auzim din lumea în care am trăit o viaţa atât de sfântă?

— Nimic.

Mă sculai în picioare. Eram încins de mijlocul ei. Şi ea era mai mare şi mai voinică ca mine. M-am lăsat pe pieptul ei. Bătea încă. Îmi era spaimă, să nu înceteze. Ah! ce căldură blajină! Ce mlădiere dumnezeiască! Ce mângâieri copilăreşti şi norocite! Ce glas paşnic şi armonios!

— Aş vrea să mor, iubita mea, fără să ştiu, în braţele tale.

Şi ea îmi netezi delicat părul. Câteva lacrimi fierbinţi îmi picurară pe obraji şi mă arseră ca nişte cărbuni, îşi deschise puţintel gura şi îşi topi toată căldura şi dulceaţa buzelor ei în ale mele.

Când îşi ridică capul, ochii ei erau podidiţi de lacrimi. Faţa ei era galbenă ca ceara. Trupul îi tremura şi, uitându-se lung şi adânc la mine, se depărtă... Când se apropie de uşă, luă pe sora ei de mână, înmărmurită, cu ochii în sus...

— Şi tu te duci, strigai eu, şi tu mă înşeli, şi tu vrei să mă laşi singur, exilat printre oameni? Şi tu mi-ai descoperit fericirea o singură clipă numai ca s-o plâng întreaga viaţă?

— Vino cu mine, îmi răspunse ea, eu sunt nădejdea ta.

Cu câtă lăcomie m-am repezit, tot cu atâta durere m-am trezit întins pe cărămizile reci şi tari. Zăpada albă se vedea prin geamuri pierzându-se în depărtare. Streşinile picurau întruna. Visasem.

M-am sculat de jos. Eram cu cele două păpuşi în mână. Una cu rochie albă, cealaltă cu rochie albastră.

Păşii peste pragul tinzii, îngânând cu o amărăciune liniştită:

— Atunci nădejdea şi iluziile mele s-or izbândi când vor învia aceste două păpuşi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o zi, bine nu ştiu în ce zi, cerul era albastru închis, soarele intrase într-un nor argintiu, şi mie făcându-mi-se dor de câmp, cum deseori mi se întâmplă, plecai singur spre Şosea. Eram bolnav. Capul greu, ochii mă usturau — dormisem puţin — şi gleznele îmi tremurau parcă aş fi gonit poştii întregi.

Pe la 10 ore dimineaţa nu se pomenea pui de om prin aleea teilor. Eram singur. Atât mai bine. Fără a urî pe oameni, ori de câte ori îi aud spunând câte-o prostie, îmi fac rău: ori mi-e scârbă, ori mi-e milă; şi când îi simt că vor să înşele, îmi fac rău, căci îi văd cât de grosolani sunt în neghioabele lor uneltiri. În sfârşit, eram singur.

Scosei un album şi un creion. Cercai să desenez un salcâm la rădăcina căruia înflorea un liliac alb. Mâna îmi tremura; ochiul nu era sigur; impresiile formelor când îşi trimiteau din creier pornirile lor în vârful degetelor, pe drum, se schimbau, se învălmăşeau; liniile n-aveau limpezimea cuvenită naturii. Nu izbuteam să aştern pe hârtie valorile umbrelor cu siguranţă. Nu eram în stare să desenez.

În adevăr, nu mă simţeam tocmai bine, deşi lumina şi căldura soarelui, singurele cauze care-mi lungesc viaţa, mă întremau, parcă cineva îmi turna c-o pâlnie pe gât o înviorare materială.

Scurt: orcum mă sucii, îmi fu peste putinţă să întind pe carton măcar o linie de omenie.

Cercai să scriu.

Versurile îmi sunt nesuferite când le fac eu, deşi amicii mei m-au poreclit "Trubadurul". Mai ales cu rima nu mă învoiesc.

O idee. Să cerc o nuvelă. Am subiect pe care îl tot plimb cu mine pe la băi, pe la ţară, pe Podul Mogoşoaei; şi uneori îl transform într-o melancolie care mi-acoperă faţa, alteori într-o melodie care se deşiră, fără a se mai isprăvi, notă după notă, măsură după măsură, iar când mă culc şi luna prea e vie şi prea bate în geamuri ca să mai adorm, se preface într-un basm care mă ţine deştept până la alba zilei.

Să scriu. Începutul ar fi cam aşa:

"Îmi place o femeie când, după ce s-a supărat, din nou se întoarce spre mine împăcată; atunci în ochii ei se vede atâta bunătate, copilărie, dulceaţă şi farmec, că mă pune pe gânduri să născocesc o nouă glumă care s-o supere ş-o nouă rugăciune care s-o împace.

Îmi place să întreb pe-o fată tânără: ce oră e? Cine n-a văzut cu câtă delicateţe şi pripeală caută să-şi încheie nasturele de la piept, sub care se încălzise ceasornicul? În aşa moment nu-mi pare rău că ceasornicul meu, moştenit din familie, mi s-a vândut la ovrei de-un prieten, şi caut un nou prilej ca s-o întreb a doua oară: «Câte ceasuri sunt?»

Unii susţin că întâia oară este adevărata iubire, alţii cred că a doua oară. Cei dintâi n-au iubit a doua oară, cei de-ai doilea n-au iubit întâia oară. Musset a iubit de la una până la a zecea oară inclusiv şi, murind de dezgust, nu se îndoia că ar fi iubit şi a unsprezecea oară.

Câţi, dincolo de poftă, nu mai zăriţi nimic, nu vă înşelaţi să credeţi că puteţi iubi."

Dar subiectul nuvelei mele se risipi când mă apropiai de dânsul. Persoanele ce caut să descriu n-au viaţă cu adevărat, n-au trăit, n-au pătimit şi n-au nici de bune, nici de rele. Şi mie întotdeauna mi-a trebuit să ştiu de ce iubeşte cineva, de ce moare, de ce trăieşte, de ce înşeală, de ce e rău şi de ce e bun, căci nimeni nu poate fi nimic, şi nimic nu face fără anume cauze. Apoi ţesătura subiectului mi se pare dezlânată şi fără noimă. Să las nuvela. Sunt bolnav. Trebuie să fac ceva. Dacă în mine nu văd nimic, desigur că voi vedea mai uşor în ceilalţi.

Meseria cea mai uşoară din lume este de-a minţi ori de-a filozofa. Să mint mi-e silă. Ca să nu-mi pierd vremea, nu-mi rămâne decât să filozofez. S-aleg forma aforistică; e şi la modă, şi cea mai uşoară. Adesea sub o figură măiestrită izbuteşti a spune un lucru vechi de când lumea, o observaţie făcută de toţi, un gând de nimic, şi totuşi, oamenii se impresionează, căci de-aia sunt ei oameni. Meşteşugul unei aforisme e simplu: o figură retorică, de obicei o comparaţie, şi aforisma e gata. Prostia e nu că ai făcut un lucru uşor, ci adevărata prostie e când zbârceşti fruntea, ridici nasul în sus, socotind că ai înnimerit o idee extraordinară.

Voi filozofa, fiindcă nimic alt nu pot să fac pe ziua de azi.

Bunăoară:

Sunt oameni deştepţi. Deşteptăciunea nu e decât o frământare mai vie, mai continuă a creierului; o ardere mai puternică a lui; o consumare şi-o primenire mai repede a materiei nervoase. Un om deştept e tot atât de deştept chiar când ar fi incult. Dar, fiind incult, multe din gusturile frumoase, cum e citirea, dragostea picturii, patima muzicii, nu-i ocupă acea ardere continuă a creierului; şi creierul lui frământat are nevoie de acţiune, de luptă, iată de ce un asemenea creier, neştiind ce să facă, alunecă uşor la rele. De aci creierul lui născoceşte intriga, ura, pofta de a înşela şi de a râde subţire de vecinul lui, şi multe altele tot de soiul acesta. În natură, pe toată scara ei, acest adevăr se observă, într-un pământ gras, gunoios, unde plugul n-a trecut şi sapa nu s-a înfipt, năpădesc plantele rele, grase, cu miros greu, şi cu greu e pe un asemenea pământ să-l mai îndrepţi, căci buruienile şi-au înfipt rădăcinile adânc şi şi-au scuturat sămânţa cea rea.

Aforisma este gata.

— Pământul bogat şi părăginit nu-l vezi coliliu de flori, ci mai întotdeauna odrăsleşte rugi, ciulini şi bălării care înţeapă şi orbesc pe călători; astfel, adeseori în oamenii cu o fire distinsă, dar necultivată, încolţesc patimile brutale şi-i fac primejdioşi societăţii. Mai folositori sunt cei cu o fire sărmană şi cu năzuinţe modeste: pământul uscat şi nisipos nu dă nici flori, nici rugi, şi tot e bun de-o potecă, răbdând pe orişicine fără a-i sângera gleznele.

Pe acest drum şi cu această metodă, pornii în aforisme. Unele spun ceva, altele nu spun nimic. Şi totuşi, înşir înainte, căci, după cum am spus, omul, când nu poate face ceva mai bun, filozofează.

— A izbi pe oameni, în genere, şi îndeosebi pe vrăjmaşii noştri, în ce au mai de respectat, este o patimă pornită din egoism şi dobitocie. Este o iluzie sufletească netrebnică a socoti că noi cântăm, vorbim ori scriem mai frumos decât ne este dat, morfolind, fără cuvânt şi convingere, roadele unui muzicant, orator sau scriitor. Vorbiţi de rău cât vă ia gura zborul vulturului şi al rândunelei, stârpiţi chiar dacă puteţi aceste pasări, şi nu veţi izbuti a face pe cocoş să zboare mai sus de streaşină şi de gard. Dar mărimea slăbiciunilor este atât de nemărginită, încât dacă pietrele ar avea simţ şi grai, grăuntele de nisip ar critica înălţimea munţilor.

— N-aş voi să mă înţelegeţi rău când zic că toţi oamenii sunt răi; aş dori o bună înţelegere când zic că arare om e bun.

— De multe ori un om, dus pe gânduri, îţi face impresia unui ocean liniştit şi întins, al cărui fund e pururea ascuns de cerul vioriu, oglindindu-se în apele lui. Dar ce de stânci, ce de nămol, ce de animale care furnică pentru existenţă se ascund cu prisosinţă sub acea velinţă nemărginită! Sfâşiaţi aparenţa, şi veţi vedea dacă liniştea omului nu se aseamănă cu liniştea oceanului.

— Animalele nu invidiază; invidia este o deşertăciune omenească ce pedepseşte instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conştiinţă a inferiorităţii.

— Cei care într-o societate dezmăţată sunt pentru paliative fac tocmai ca acei grădinari nepricepuţi care, voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie câteva crăci uscate.

— Voiţi să ştiţi cât de făţarnici sunt oamenii de azi? Dacă aţi izbuti a pune în talerul unei balanţe toate jurămintele lor, iar în celălalt o minciună, pe loc aţi vedea balanţa intrând în echilibru.

— Limba celui viclean e mai fină ca pânza păianjenului: şi adesea oamenii sunt mai proşti ca muştele.

— Voiţi glorie? Munciţi, dar munciţi mult: nu umblaţi s-o prindeţi în cursă. Gloria e ceva mai mult ca un şoarece.

— Politeţea este primul dement al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupţiei.

— Libertatea pentru demagogi este un soi de balon; îi ridică, după cum îl şi umflă. Dar balonul lor e captiv; demagogii nu sunt nici cavaleri, nici pricepuţi: niciodată nu-i vor găsi cârma.

— Pe adversar, cu cât îl dai mai zdravăn de pământ, cu atât eşti mai sigur că nu se mai scoală. Patima însă de multe ori e ca o minge: cu cât o trântesti mai tare, cu atât sare mai sus.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

TE-AR MAI PUTEA INTERESA