Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Domnul Vucea

Auzisem eu de turci, de muscali şi de nemţii cu coadă; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloşe late, cu suliţe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca şi cum ar fi sărit o dâră de bou; îi vedeam robind roate de copii şi de muieri, lăsând în urma lor jale şi nori groşi de pulbere.

Dar oricât m-ar fi spăimântat şi fericit lumea basmelor ş-a poveştilor, când mi-aduceam aminte că de la S-tă Mărie o să trec la Şcoala domnească, din coloarea de negru¹, uitam şi de turci, şi de muscali, şi de nemţii cu coadă, şi de "ţara cocorilor".

Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică şi mi-era dragă. Şi mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e.

Două lucruri aflasem: că e "domnească", iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, şi că dascălul e "profesor", trebuind să-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuţă".

De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gât şi colindam pe aceleaşi cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Şcoala domnească. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, tăiat pe furiş, şi pe Grivei, şi-l luam cu mine. Cânele căsca de căldură, repezea capul dupe muşte, clănţănind dinţii.

Eu îi vorbeam de Şcoala domnească:

- Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneş. Acolo e şcoală, nu glumă... profesor mare şi învăţat, iar nu ca Nea Nicuţă, care se încurcă când zice cazania... Măi Grivei, este aşa de grozav profesorul că, d-ai vrea, chiar şi tu ai învăţa carte... Ci lasă muştele, nu fi prost... Să-i zici "Domnul" că, de nu, îţi mănâncă coada... Şi să nu scoţi limba d-un cot, că-ţi mănâncă şi urechile, bunătat' de urechi, măi Grivei, măi...

Câte nu spuneam şi pisicii! Parc-o simţ şi acum, ghemuită în sân, caldă şi moale. Torcea, cu capul pe gura cămăşii, cu ochii leneşi şi galbeni.

- He! he! Martinico... hai la Şcoala domnească, că sunt profesori buni... Să nu-ţi fie frică... Dacă ai învăţa adunarea, îşi dă un şoarice... la scădere îţi dă doi... la fracţii te face împărăteasa şoaricilor... Dacă nu te-i sili, să ştii, dragă Mărtinică, că te ia de coadă, te învârteşte de trei ori şi-ţi crapă fierea de pământ...

Voiam să sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele leneş şi nepăsător, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinării, căci eu credeam pe profesor atât de mare, că mi-l închipuiam mai mare şi mai tare ca tata chiar... Doamne, dar dacă, în loc să ia pisica de coadă, m-o înhăţa pe mine d-un picior?...

Se ducea chieful pe copcă, şi mă întorceam acasă, înşirând pisicii vorbe de mângâiere:

- Lasă, Mărtinică, nu fi fricoasă că Domnul e bun... nu bate la palmă... nu pune în cârcă ca să tragă la spete... nici nu te-aşterne cu tălpile la falangă, ca Nea Nicuţă, când bea ce-a strâns cu discul.

Mai erau cinci zile până la Şcoala domnească. Toate lighioile din curte aflaseră că va să mă duc la o şcoală mare. Cânele, pisica şi cei patru cai ai tatii ştiau pe de rost cum trebuie să fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fără botini în picioare, căci desculţi nu i-ar fi primit decât Nea Nicuţă, c-un sfanţ pe lună.

Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme, cu porţi de fer, cu geamlâcuri, cu uşi de cleştari, cu ziduri văpsite ca nişte icoane, şi mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuţă, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam văpselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinţi, îngeri, draci, cai şi balauri.

Veni şi ziua de Şcoală domnească.

Abia se luminase. Mă deşteptă frate-meu, care învăţa la o şcoală şi mai naltă, şi citea pe cărţi cu oameni cu pantalonii scurţi şi umflaţi, cu pălării mari, cu funde la ciorapi, cu săbiile mai mult scoase decât în teacă. Mi-aduc bine aminte că unul sărea de la al cincilea cat, şi c-o mână îşi ţinea pălăria. Grozav îi era de pălărie!

De la Nea Nicuţă apucasem să citesc pe silabisite. Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se răspândeau orăşenii prin sate şi sătenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. O ziceam dintr-o răsuflare. Ba uneori uitam să întorc foile şi tot nu făceam greşală. Frate-meu mă mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile. Ce ştiam mai bine era tabla lui Pitagora. Mă învăţase şi istoria cu şase domni vestiţi: Radu Negru, de care aş fi jurat că fusese român neam de arap; Mircea cel Bătrân, în capul meu, se încurca în barbă; Alexandru cel Bun, ala vodă, vezi; Ştefan cel Mare de care râdeam să mă prăpădesc, gândindu-mă că fusese aşa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el, Ştefan cel Mare, să încalece calul; Mihai Viteazul mă făcea să tai cu nuiaua vârfurile de ştir de urzici când îl spuneam pe dinafară; şi, în sfârşit, Constantin Brâncoveanu mă făcea să plâng de câte ori îl tăiau turcii pe el şi pe coconii lui.

Şi spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia.

Mă deşteptă.

Tresării. Îmi tâcâia inima.

Şi-mi zise:

- Să nu-ţi fie frică. Să spui tare şi desluşit.

- Tare... da...

Şi nu vedeam înaintea ochilor de frică.

- Şi desluşit.

- Şi desluşit...

- Să nu tremuri.

- Să nu tremur...

Şi mie-mi clănţăneau dinţii în gură.

Mă îmbrăcai; mă spălai cu apă rece; mă încălţai cu nişte pantofi noi; mama mă pieptănă şi mă sărută pe frunte, aşa că o pricepui... "Să nu-ţi fie frică, să nu mă dai de ruşine"...

Ştiam eu în câte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învăţam lecţia, altfel de plângeam şi voia să mă împace, şi cu totul altfel mă sărută când mă trimise la Şcoala domnească.

Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alţii se încercau să-mi ia zmeul de coadă.

Şi tocmai departe, dincolo de S-tu Ştefan, frate-meu se opri şi-mi zise:

- Aici e şcoala.

Şcoala!...

Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Şcoala domnească? Nişte case lungi, pitici şi dărăpănate. Dar n-avea porţi înalte de fer, căci n-avea de loc. În faţa şcolii, o veche pivniţă, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării.

Aşa case văzusem şi eu.

Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii ţipau, se zbeguiau, săreau într-un picior la şodron, se jucau cu sâmburi de roşcovă şi cu nasturi.

Poi aşa şcolari mai văzusem şi eu!...

De nu m-ar trânti... Şi iacă, frate-meu mă luă de mână şi-mi zise încet:

- Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu.

Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă şi lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului.

Domnul - un om nalt, slab, cu barba rară şi înspicată.

Domnul era încruntat şi galben.

Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit.

Băieţii stau ca sfinţii în bănci. Vro trei, cu urechile roşii şi aprinse ca focul, în genuchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărţile deschise şi aduse la vârful nasului.

Vergea, lăcrâmi, urechi roşii, Domn uscat şi nalt... Să dusese curajul!... Dârdâiam. Şi frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi şopti:

- O să te asculte, să spui tare şi desluşit.

Şi plecă. Îmi venea să mă iau după dânsul. Şi n-am plâns, nu de ruşine, ci de frică.

Domnul se uită la mine cu nişte ochi osteniţi. Intrasem în pământ. Când deschise gura, mi se păru că mă şi înghite.

- Ei... băiete... de câţi ani eşti?

- De opt... am împlinit la Sân-Petru...

Glasul îmi tremura ca şi cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată.

- Ştii să citeşti?

- Ştiu...

- Scoate "Lectura".

Bag mâna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat şi scot Lupul şi mielul. Aşa ziceam noi cărţii de citire, fiindcă începea cu: Lupul şi mielul...

Ceru şi el o carte ş-o deschise.

Mie-mi juca cartea în mâni şi-mi jucă până căzu jos.

Băieţii râseră.

Mă aplecai să iau cartea. Domnul strigă aşa de tare "tăcere", că încremenii cum eram, adus de mijloc.

- Ia-ţi cartea! Deschide-o la foaia 50 şi citeşte!

Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentaţia.

- Ci zi odată, motologule!

Eu, de frică, începui:

- Tentaţia!...

Cartea se deschise la foaia 80; şi eu, trage-i tare şi desluşit:

- Când-cu-ciuma-lui-Caragea-se-răspândeau-orăşenii-prin-sate-şi-sătenii-prin pustii...

Şcolarii pufniră în râs.

- Dăstul, văd că ştii. Ce-ai învăţat la aritmetică?

- Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea şi fracţiile vulgare cu adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea lor.

- Cât fac 25 de măgari şi cu 15 boi?

Mă gândii eu, mă răzgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, şi aşa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulţire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar şi pe un bou, ca să pot spune cât fac toţi la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund:

- Domnule, nu pot face socoteala pe măgari şi pe boi, că tata n-are decât cai... la cai m-aş pricepe...

Eu ştiam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei.

Domnul râse, şcolarii pufniră, pe mine mă podidiră lăcrâmile.

- Fie şi pe cai! Ei, acum să te văz!

Mă duc la tablă; iau tibişirul; îl scap de vro trei ori din mână şi încep să socotesc măgarii şi boii în cai, pe preţul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu 15 boi, înmulţeasc suma cu 200 de lei şi mă întorc spre profesor. El se uitase în jos şi nu văzuse nimic din socoteala mea.

Tuşesc bine şi strig:

- Opt mii , Domnule!

Râzi Domnul, şi râzi, şi râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan:

- Auzi, 25 şi cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l şi du-l în clasa a doua!

Monitorul general mă înhăţă de mânecă şi mă scoase pe uşe afară. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndărăt".

După câteva învârtituri, deschise o uşe. Intrai în clasa a doua şi dădui cu ochii de un profesor cu barba albă.

- Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran.

- Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine, tătarule!...

Aşa încăpui eu pe mâna Domnului Vucea.

Dupe o lună de zile înţelesesem rostul învăţăturii şi cunoşteam bine pe domnul Vucea.

Mulţi ani l-am visat. Chiar acum îl văz înaintea ochilor.

Scund, grăsuliu, cu părul mărunt şi încărunţit, cu barba ascuţită, potrivită din foarfecă, mai mult albă, şi albă ca zăpada în vârful ei netezit; nişte ochi verzui, mici şi repezi; o faţă gălbuie, curată şi fără pic de sânge. Iarna să cocoloşea într-o bundă cu blană lăţoasă, vara însă îţi rămâneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată şi lustruită, un lanţ de aur, gros ca pe deget.

Şi ce curat! Îşi ştergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, şi dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt şi repede, şi dupe ce sufla făcea din gâtlej: "hea, hea".

Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalţi oameni. Ne uitam la el de departe. Păşea iute, mărunt, uşor, ca un şoarice, şi scuipa în urmă când trecea pe lângă murdării; dacă era noroi, călca din peatră în peatră, tot în creştetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisică. La uşea cancelariii îşi coprindea barba în mâna dreaptă, ş-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca şi cum ar fi mârâit; mustăţile şi le clănţănea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tuşea şi intra pe uşă binişor, fără să i s-auză paşii.

Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic.

Clasa avea şaisprezece bănci; băncile aveau şaisprezece "primi" şi şaisprezece "monitori"; peste monitori erau trei "monitori generali": doi de învăţătură şi unul de "ordine". "Generalii" ascultau pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe şcolarii fără grad. Şcolarii dau "interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învăţătură, ci numai însemna, cu o cruce, cu două şi cu trei, pe cei ce nu sta smirna, când îi venea lui poftă "să se auză musca în tavan", lua ce putea de la monitori, primi şi şcolari. Generalii băteau pe toţi; monitorii, de la primi în jos; primii, pe şcolari; şcolarii să târnuiau între dânşi.

Pentru nota "rău" nu dădeai nimic; pentru "binişor": pâne, brânză, măsline; pentru "bine" făceai bogaciul, simitul şi plăcinta pe din două; pentru "prea bine", pe lângă celelalte, mai dăruiai arşice şi condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci ieşiseră; "eminenţele", "eminenţa mică" (e) şi "eminenţa mare" (E), cu ajutorul băncuţelor şi a jumătăţilor de sfanţ.

Generalii arătau monitorilor să înveţe "d-aici şi până aici"; monitorii, primilor; primii, şcolarilor.

De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasă, noi fiind toţi cu ochii pironiţi în carte, începea să cerceteze notele. Pe "binişor" îi trăgea de urechi, lui "rău" îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când să făcea foc.

Oh! Atunci era nespus de rău! Se scărpina în barbă, repede de nu i să vedeau degetele, şi poruncea fără milă:

- Dă-i zece tătarului, dă-i zece!... ha! tătarul!...zece!... cinci cum o fi şi cinci pe dungă!

Generalii trăgeau straşnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam şi "aoleo"! Inima noastră, cât puricele, dodată să umfla şi ni se poticnea răsuflarea.

Mi-aduc aminte că odată am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, până am făcut o jumătate de sfanţ. Două săptămâni nu luasem decât binişor şi rău. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palmă, iar în ziua când era să ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi şi la cinci pe dungă", am dat monitorului o jumătate de sfanţ. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminenţe mici şi eminenţe mari.

Domnul Vucea, văzând aşa minune, s-a scărpinat în barbă ş-a râs, un râs necăjit.

- Ha, tătarul, vezi, tătarul, când vrea învaţă tătarul, dă-i trei pe dungă că poate şi nu vrea!

Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedră, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedră. Un şcolar repezea mâna în sus, cu două degete întinse.

- Ha, ce este?... S-a întâmplat ceva?

- E de spus, Domnule Vucea.

- Bine, tătarule... spune, tătarule!

Şi începea.

- Un geambaş da la praştie un cal neînvăţat; un copil mic, jucându-se şi nebăgând de seamă, a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare şi l-a făcut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit şi leoarcă de sânge.

Domnul Vucea se cutremura, se îngălbenea şi, încheindu-se la haină, zicea:

- Ha... tătar de copil!

Se scula altul şi începea.

- Lângă noi au călcat hoţii. În casă erau cinci copii. Doi dormeau cu mă-sa şi trei cu tat-său... Mi-e frică să mai spui, domnule Vucea...

Vucea, tremurând, întreba:

- Pe copii i-au omorât?

- La trei le-au tăiat capul cu satârul... celorlalţi le-au băgat pumnul pe beregată...

- Oh!... tătarii!... Dar pe mumă?

- Mumei nu ştiu ce i-au făcut... ş-au strâns-o de gât cu ştergarul...

- Vezi, tătarii!... Ce i-or fi făcut?... Ş-au omorât-o blestemaţii... dar pe bărbat?

- Pe el l-au jupuit de la tălpi până la creştet, apoi l-a dumicat bucăţele şi l-au făcut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dinţii rânjiţi...

- Oh! Oh!... cu dinţii rânjiţi!... Pripăşel, vin-aici, ticălosule!... Vin-aici!

Pripăşel era căţeluşul lui creţ, de care nu se despărţea.

- Vin-aici! striga Domnul Vucea, şi începea să se plimbe prin clasă.

Şi al treilea se scula, că el ştie una "mai frumoasă". Apoi venea al patrulea ş-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate.

Suna de ieşire. Rugăciunea. Să mântuia clasa.

Dupe prânz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor ş-a pălăriilor. Vestmintele să fi fost curate şi cârpite. Pălăriile şi căciulele cu băieri pe dupe gât, atârnând pe spate.

Domnul Vucea ne lua pe rând. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lată şi cel mai înfiorător, cu linia în patru muchi.

Până să cerceteze pe toţi, până să facă morală unora şi până să bată pe cei de cuviinţă, clopotul suna de ieşire. Cu toţii săream în picioare. Un general zicea Împărate ceresc, Crezul şi Lumină lină. Domnul Vucea umbla binişor şi pe furiş cu nuiaua în mână, ca să umfle pe cei ce n-ar fi stat drepţi şi smeriţi înaintea lui Dumnezeu.

Şi adeseori, când ajungeam pe la "şi iarăşi va să vie să judece viii şi morţii", s-auzea câte un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tătarule!"

Iacă lecţiile de lunea.

Joia dupe prânz nu învăţam, era odihna tradiţională de la mijlocul săptămânii. Dimineaţa era ordinea şi învăţătura practică. Domnul Vucea, însoţit de generalii armaţi, întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor ştiute de mai nainte.

- Cum trebuie să vie şcolarul la şcoală?

- Cu lecţiile învăţate.

- Cum trebuie să stea şcolarul în bancă?

- Drept, cu căciula pe spate şi cu ochii pe carte.

- Cum trebuie să meargă şcolarul pe uliţă?

- Liniştit, să nu asmuţă cânii, să nu înjure şi să nu se bată.

- Câte naţii sunt în Principatele Unite?

- Mai multe, dar cei mai mulţi şi mai deştepţi sunt cei patru milioane şi jumătate de români, căci românul păcăleşte pe toţi ceilalţi, pe turc, pe muscal, pe neamţ, pe tătar, pe popă şi pe ţigan.

- Cum deosebeşte românul pe grec de român?

- Îl pune să zică: "retevei de tei, mirişte de mei".

- Şi cum zice grecul?

- Piţigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela".

Se isprăvea şi cu joia.

Puneam cărţile în ghiozdan, ne rugam pentru "minte, învăţătură şi sănătate, părinţi şi profesori" ş-o tuleam la poarcă, la arşice şi la zmeu.

Sâmbăta era rânduiala de duminică. Mânele, obrajii, urechile, gâtul şi părul să fi fost spălate cu săpun, iar unghiile tăiate. Începea inspecţia de dimineaţă. La palmă îţi trăgea cu linia, peste obraji lipea câteva tătarului, de urechi te încălzea, de păr te da căţeaua, la ceafă burduşea pe tătar.

Cu unghiile era învrăjbit rău.

Dacă nu erau bine tăiate, făceai mâna puică, strângând degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tătarului. Şi era judecată grea, că ţipam ca din gură de şearpe. Iar Domnul Vucea, jucând pe picioare şi scărpinându-se în barbă, ca şi cum ar fi cântat p-o chitară, râdea, clipea repede şi zicea mereu:

- Fă puică, tătarule!... Iată cum zvâcneşte tătarul!... parcă-l omori... Dă-i bine, general! Mai una... mai cinci...

Şi în loc să scază, suia mereu, de ce strigai mai tare.

Marţea, mercurea şi vinerea.

Scotea pe un general la tablă ori la hartă. Monitorul general bolborosea capitalele câtorva judeţe, făcea pomelnicul părţilor de cuvânt, încurca pe tablă un caz de înmulţire, la al cărui sfârşit n-ajungea niciodată.

Domnul Vucea căsca, se freca la ochi, se scărpina în barbă, până i se ura.

- Destul, tătarule... Văz că ştii... Bine, tătarule...Acum să prindem un tătar... Treci la loc. "Cuvântul de ordine."

Monitorul general striga cu glas tare:

- Ochii pe carte, gândul la lecţie, linişte profundă şi făr' de mişcare. Cinci dintr-o dată şi oprit!

"Cinci dintr-o dată şi oprit" însemna că cel ce va mişca o mână sau va întoarce capul cât de puţintel va mânca cinci nuiele la palmă şi-l va închide la arest până noaptea.

Toţi încremeneau cu ochii în carte.

Domnul Vucea închidea ochii. Să prefăcea că doarme (uneori dormea cumsecade). Îşi rezema capul în mâni, acoperindu-şi faţa cu degetele resfirate, ca să prindă vrun tătar.

Dupe un ceas de amorţire tâmpită, ne apuca ameţeala. Ne auzeam răsuflările.

Ideea d-a nu mişca ne obosea şi capul începea să ne tremure. Locul unde fundul ţestii să înjugă cu şira spinării ne durea. De era vară, năduşeala începea să ne curgă pe obraji şi pe dupe urechi, în jos, d-a lungul gâtului. Cu neputinţă ca cei mai slabi să nu mişte o mână, un picior; sau, gâdelaţi de şiroaiele de năduşeală, să nu vrea să se şteargă.

Dăstul!

Nelegiuirea se pedepsea.

Domnul Vucea tresărea vesel de pe catedră, se scărpina în barbă şi striga mulţumit:

- Ha, tătarul! Am prins un tătar! General de ordine, cinci şi oprit!

Când nu era prinsul era pârâtul de arşice.

- Ei, ce drăcos mai are arşice? întreba Domnul Vucea.

Şi copiii, unii răi, alţii din prostie, începeau:

- Cutare a spălat pe cutare de zece capre ş-o mială.

- Ha, tătarul!...

- Cutare are un ciorap plin de solbe.

- Ha, tătarul!...

- Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta şi două din stânga.

- Ha, tătarul!...

- Cutare a făcut un "pui-de-giol" de douăzeci de capre.

- Ha, tătarul!...

Şi pe toţi îi însemna. A doua zi trebuia să aducă ichiurile, caprele, mielele şi solbele lucioase, căci altfel ar fi mâncat la palmă dimineaţa, dupe prânz, în toate zilele, până le aducea. Cel care n-avea atâtea arşice plângea la mă-sa şi la tat-său ca să-i dea parale şi să cumpere câte îi lipsea.

Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toată cutia de la catedră, venea mezatul.

- Ei, acum să vedem, cum se vând "gioalele" ?

Şi noi, gata:

- La S-tu Ştefan, trei capre ş-o mială la trei parale.

- La Olteni, patru capre.

- La Delea-Nouă, trei.

- La Lucaci, trei ş-o mială.

- La Troiţă, ichiurile p-un firfiric.

Domnul Vucea împărţea comoara la care jinduiam cu toţii. Însemna ce da fiecăruia, şi în timp de trei zile trebuia să-i aducem banii. În ziua când primea paralele ne bătea fericea... nu bătea pe nimeni!

Dar când perdea pe Pripăşel... ce noroc pe unii mai mari!

Câte zece se sculau să spuie că bănuiesc ei cam pe unde să fie Pripăşel.

- Eu ştiu o căţeluşe în cutare uliţă...

- Şi eu alta mai frumoasă, pe dincolo...

- Eu, una albă şi creaţă, a unui doctor...

- Ha, tătarul, e crai ticălosul! Să mi-l găsiţi, că mâhnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tătar!... Mic ş-al dracului...

Şi îndată plecau câte zece dupe Pripăşel, dar numai din cei mari şi cari dovedeau că au bani să cumpere salam, şuncă şi cârnaţi, ca să poată momi pe Pripăşel.

Dar şi noi, cei mai mici, aveam partea noastră.

În timpul verii, pe căldură şi zăpuşeală, Domnul Vucea asuda mult. Şi ţinea la viaţă ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toţi într-o odaie - clasa noastră avea două odăi despărţite la mijloc c-o uşe - se dezbrăca, scotea cămaşa şi trimetea pe unul mai mic să i-o usuce la soare. Trebuia să-i întindem cămaşa numai pe pelin, că altfel "cinci dintr-o dată şi oprit".

Într-o zi mă trimese şi pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă şi i-am trântit pe cămaşe două căni, pline, rase. Până la patru n-a fost cu putinţă să se usuce. Şi m-am plimbat de la cămaşe la Domnul Vucea, spunându-i întruna:

- Nu se usucă, Domnule, e asudată rău.

Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci şi neîmbrăcaţi nemţeşte ne înşirase pe lista târguielii.

Când ne-a rânduit la piaţă şi la băcănie a strigat catalogul.

- Cutare!

- Aici!

- Ha, tătarul... nu e bun... cade cu coşniţa...

Nu era bun.

Fireşte că nu.

Era voinic, sănătos, rumen la faţă, dar cu peliţă subţire, mâni albe, pălărie de pai, frumos împletită şi ghete lustruite.

- Cutare!

- Aici!

- Bine... Bravo tătarul, bun!... pe listă.

Bun! Slab şi galben. Cizme groase şi mari. Zdrenţăros şi cu mâni crăpate.

- Cutare!

- Aici!

- Prost!... Gură-cască... Uită-coşniţă... Prost!

Aşa. Prost! Cu haine fumurii de vânător, găitănate cu verde, cu pantaloni scurţi şi cu cizme de lac. Copil de moşier. Pe vreme rea venea cu trăsura la şcoală.

Şi, ciudat, aceştia nu erau buni nici pentru "cinci dintr-o dată şi oprit".

Cei goi, cei flămânzi, cei din marginea oraşului, cei orfani, cei umiliţi, cei bătuţi - la coşniţă.

Ne alegea doi-doi. În fiece zi câte o pereche nu venea la şcoală decât ca să strige: "aici - aici - de rând la piaţă". Şi plecau acasă la Domnul Vucea, în Lucaci. Dupe ce târguiau, cocoana îi oprea toată ziua la deretecatul casei, bătutul saltelelor şi măturatul curţii.

Şi ce lucruri bune târguia Domnul Vucea din gura pieţei! Cum le mâncam cu ochii, înghiţind în sec! Jimblă caldă de la "Ochi-Albi", albă, prăjită şi cu coltuc revărsat. Mirosul, şi făcea paralele! Dar salamul, dar costiţa afumată, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalată, dar alunele mari şi năutul prăjit, dar stafidele galbene şi curmalele din cutii! Pe toate le duceam la încheietura cotului. Şi cât erau de bune, că mie-mi lăsa gura apă, atât erau de grele. Şi o dată n-a zis Domnul Vucea: "Na şi ţie una, tătarule!"

Ce mă chinuiau, din piaţă până la cocoană, erau jimbla, salamul, alunele şi migdalele. Eu întorceam capul de la coşniţă, dar jimbla şi salamul miroseau, iar alunele şi migdalele sunau. Erau vii. Jimbla şi salamul mă luau de nas; migdalele şi alunele mă luau de urechi; toate mă întorceau spre coşniţa în care purtam greutatea unei fericiri străine.

Să fi furat?

Oh! tăceţi!...

Nu ştiţi de câte ori m-a chinuit acest gând.

Şi nu m-a oprit morala creştină. Eram sigur că Dumnezeu ar fi ţinut cu mine. Dar de unde ştiam eu ce însemna băcanul într-un catastiv mic?

Şi n-aţi cunoscut pe cocoana. Naltă, subţire, slabă şi cu nişte ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascuţiţi şi cum îi jucau în cap! Ochii ei, de m-ar fi ţintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ş-ar fi trecut pe dincolo.

Cum îi aduceam coşniţa, deschidea catastivul, citea în gând, mişcând buzele, apoi se uita la mine: la mâni, la gură, la sân, la buzunare. Mi se părea că mă dezbracă, că-mi scutură albiturile, rând pe rând, una dupe alta.

Dupe cum ne deprinsese să fim - laşi, mincinoşi, pârâtori, leneşi - ne-ar fi fost uşor să furăm, dar ochii cocoanei erau mai neînduraţi ca morala creştină.

Eram sigur că ochii ei, dintr-o aruncătură, cântăreau salamul şi numărau alunele şi migdalele!

Ce vise măreţe îmi sfărâmase mie Şcoala domnească! În loc de palatele închipuite, când mă plimbam cu Grivei şi cu pisica în sân, găsisem nişte case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învăţat şi blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros şi rău.

Îl uram, şi ura mea, de victimă nevinovată, n-avea nici o margine.

Să fi ars casa pe el, m-aş fi tăvălit de bucurie.

Acasă nu spuneam nimic. Mila mamei ş-a tatii mi-ar fi ucis cel din urmă pic de mândrie. Ei, cari nu lăsaseră pe nici unul din fraţii mei să s-apuce de negustorie, sub cuvânt că până la stăpân trebuie să fie "slujbă", să afle că eu, o dată pe săptămână, slugărnicesc?

Nu mă plângeam, dar în fiece seară, când mama mă punea să-mi fac rugăciunea, eu o sfârşeam cu cuvintele: "Doamne, îndură-te şi ia pe Domnul Vucea, că nu ne învaţă nimic, ne bate şi ne trimete cu coşniţa în piaţă!"

Cocoana, şi ea mi-era urâtă, dar mi-a făcut pe pofta inimii, m-a răzbunat de un an întreg de chinuri în cea din urmă zi de examen. Eu şi cu un prieten eram de rând. De dimineaţă ne-am dus acasă la Domnul Vucea.

Era în halat.

Îndată ce ne văzu:

- Bine, tătarilor, foarte bine, eminenţă mare, c-avem de lucru astăzi!

Într-un şopron, ne arată un maldăr de hamuri, verzi de muşiţă şi cu alămurile ruginite.

- Iacă, tătarilor, până diseară e destulă vreme să curăţaţi, să spălaţi şi să ungeţi hamurile.

- Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, şi azi să sfârşeşte examenul...

- Bine, tătarilor... nu face nimic... Ştiu eu că sunteţi băieţi buni...

Domnul Vucea avea o cabrioletă şi două perechi de hamuri. Când venea vacanţa cumpăra un cal, când începea şcoala îl vindea.

Amândoi, şi abia duceam hamurile. Noroc că, dacă eu eram de 9 ani, prietenul meu împlinea 14.

Curtea era mare şi cu iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie.

Sub un nuc bătrân, o fântână.

Lângă ghizdurile ei, începurăm a freca cu moloz.

Domnul Vucea ieşise în pridvor, gata să plece la şcoală. Dodată, se auzi glasul înţepat al cocoanei:

- Ascultă, unde pleci?

- La şcoală, Bibiloi.

- Dar Pripăşel? E o săptămână şi nu l-ai găsit.

- Un tătar, Bibiloi, un craidon blestemat... O să-l găsim... Am trimes cincisprezece şcolari...

- Şi vino încoa odată!

Domnul Vucea, tremurând, intră în casă. Cearta începu de la târguielile de ţară, căci a doua zi de examen trebuiau să plece.

- N-ajunge!

- Ba ajunge...

- Icrele n-ajung!

- Ba ajung...

- Castanele n-ajung!

- Ba ajung...

- Salam ai luat puţin!

- Ba e destul...

Atunci vocea cocoanei se ascuţi şi se ridică sus de tot:

- Ajunge? ai?... E destul? ai?... Când zic eu că n-ajunge şi nu e dăstul?..

Şi, dupe ţipăt, se auzi "jart, jart, trosc, pleosc". Iar Domnul Vucea, după fiece trosnet, zicea repede:

- Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpăr, Bibiloi!

Coborî treptele pridvorului cu faţa roşie ca racul.

Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem că numai el dă altora "cinci dintr-o dată şi oprit". Straşnice "cinci" mâncase Domnul Vucea!

Leşinasem de râs. Prietenul meu zicea necontenit:

- Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpăr, Bibiloi!...

Abia mă potolii. Îmi ştersei ochii de lăcrâmi şi întrebai pe prietenul meu:

- Cum se poate?... Cucoana să bată pe Domnul Vucea?...

El îmi răspunse cu un aer şiret:

- Îl bate. Cu a de astăzi, eu ştiu de patru ori. Îl bate. Ea e mai mică şi el e prea mare. Ea e tânără şi el bătrân...

Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, şi tot el ne bătea pe noi...

Şi frecând curelele:

- Dumnezeu să-i dea zile multe cocoanei, că tot ea, pân-o muri, o să fie mai mică ca dânsul.

Pe seară, sfârşind frecatul şi unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia.

Când intrasem în Şcoala domnească eram de opt ani, ştiam cele patru operaţii şi fracţiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, şi nu mai ştiam decât adunarea şi scăderea.

Dar ce-mi păsa mie!... Şcoală domnească...

Ş-am plecat vesel acasă.

Grivei, ca totdauna îmi ieşi înainte, dădu din coadă şi-mi linse mânele.

- Măi Grivei, măi, să te ferească Sfântul de Şcoala domnească!

A doua zi mă simţii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA