Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Două lacrâmi

Toată noaptea auzii Oltul. Ce mânie de apă!

Şi toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat...

Cine mă ţinea legat?

Nu puteam să mă mişc.

Să nu fii liber când alţii se bat... Grele sânt lanţurile...

Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine!

A doua zi sării în picioare. Lanţurile căzură răsunând sinistru. Eram liber! Ce fericit e omul liber...
A, nu, mă dăşteptasem...

Oltul vuia, vecinic în mânie.

Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat.

Ce măreaţă jale în imensitatea tăcută!

Plecai.

Şoseaua se încovoaie, între Olt şi dealurile cari se ridică unele peste altele, până se perd în înălţimi fumurii şi albastre. Aerul e limpede, tremurător şi viu; roua se întinde, ca un rizil¹ presărat de diamante, pe dasupra pajeştilor. Cicorile, ca nişte ochi mari şi albaştri, veghează în valurile de fâneaţă nemărginită.

Oltul se înfurie izbindu-se de stânci; spumegă de mânie; se aruncă peste stânci şi cade în ochiuri iuţi şi adânci. Parcă-l sfredeleşte cineva. Câte glasuri nu se ridică din apă ! Un plâns subţire, înghiţit de un gemăt; o şoaptă acoperită de un acord de orgă; un ţipăt desperat şi un marş funebru; şi din învălmăşala tuturor, un cuvânt fioros: "Vino!"

Cine a auzit această chemare a apelor şi nu s-a cutremurat?

Şi mergând, dus pe gânduri, mi se păru că auz un glas argintiu... câtă melancolie în acest cântec! Oltul prea e mare ca să fie aşa de blând-melancolic.

Ascultai bine.

Pe un platou înalt, o biserică. O mulţime de cruci împrejurul ei.

Nu se vedea nimeni, dar d-acolo venea cântecul.

Mă apropiai.

Mă oprii ca să ascult.

Ce glas divin! E doină? E bocet? Se aud câteva cuvinte... aceleaşi şi aceleaşi, repetate fără sfârşit...

Mă suii pe platou.

O fată tânără, aplecată pe un mormânt, smulgea bălării, şi cânta, şi bocea.

Când mă văzu, tresări.

Se uită lung la mine.

Se rumeni, apoi plecă ochii în jos şi-şi scutură mâinile.

— Ce faci aici, surată? o întrebai eu, şi mi se bătu inima.

Genile i se lipiră de frunte. Ce ochi mari şi albaştri, ca două flori de cicoare!

— Îngrijesc alde părinţi... răspunse ea arătându-mi două cruci vechi de lemn.

— Aci odihnesc?

— Aci; şi le-am pus la cap doi vişini, şi amândoi înfloresc, dar se scutură şi roade nu fac.

"Amândoi înfloresc şi roade nu fac", îngânai eu, şi plecai ca să nu turbur odihna morţilor şi a unui suflet plin de restrişte.

A doua zi mă sculai şi mai de dimineaţă.

Pe acelaşi drum.

Şi iar auzii glasul, şi mi se păru şi mai trist... şi se duse tremurând şi mai departe.

Într-o clipă fusei pe platou.

Ea smulgea bălăriile de pe două morminte alăturea cu celelalte. Şi crucile de lemn nu erau aşa de vechi.

Se uită blajin şi trist la mine.

— Ce faci aici, surată?

— Îngrijesc alde surori...

— Aci odihnesc?

— Aci; şi le-am pus la cap doi meri, şi amândoi înfloresc, dar vântul îi scutură şi roade nu fac.

— "...dar vântul le scutură floarea şi roade nu fac..."

A treia zi — nu se luminase de ziuă — mă sculai. Repede la platou.

Ascultai. Nimic.

Oltul venise mare. Ca un popor revoltat.

Ce trist se grămădesc crucile împrejurul bisericii...

Unde era acel glas tremurător şi melancolic? Nu mai avea pe nimeni de îngrijit? Dăstul, avea dăstul... pe cin' să mai îngrijească?

Aş fi vrut s-o văz, s-o întreb cine e.

Mormintele sânt aşa de triste fără cântecul ei subţirel...

Mi se păru, sau crucile se mişcaseră din loc?... Păreau mai strâmbe. Două se plecaseră una spre alta, parc-ar fi voit să se sărute pe furiş, să nu le-auză nimeni...

Când ajunsei acolo, tresării.

Ea smulgea bălării de lângă o cruce nouă.

— Azi n-ai cântat, îi zisei eu, neştiind cum să încep vorba.

— Azi nu vroiam să vii... îmi răspunse ea.

— Frate?...

— Nu...

— Soră?...

— Nu.

— Dar cine?

— El... răspunse fata, şi două lacrâmi picurară pe mormântul proaspăt. El... şi mi-a zis: "De ţi s-o urî cu străinii, să vii la capul meu"...

La capul lui, un măceş stufos cu ramurile încărcate cu răsuri uşurele.

Plecai...