Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Fanta-Cella

Aici ţipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuţit şi jalnic. La Miramare¹ cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului şi prelingând licărişul zării, arcuit din lagunele Veneţiei până în livezile Iliriei. Şalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când îşi încondură aripile şi vâslesc adânc cu picioarele lor cenuşii. Şi nu e dor, nu e farmec şi cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic şi din albia ţărmurilor cu grădini de chiparoşi şi portocali.

Şi dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Muşchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de peşti, care sar şi scutură din coadă, încep cu toţii să cânte, în mijlocul şuietului de peste ape, cântece moştenite de la strămoşii lor.

"Eviva!² colţ fericit al lumii, cu adieri şi calde, şi răcoroase. Cât vei fi bogat în peşte şi aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei."

"Apus norocos, ce momeşti vietăţile undelor şi le arunci în ochiurile plăşilor late, vânturile tale arar vin năprasnice şi haine; norii se bolovănesc şi se sparg pe loc; ploile repezi parcă încetează înainte de-a începe. Eviva!"

"Cerul nostru e ca un copil blajin, plânge ca să râdă îndată cu lăcrimile în ochi.

Eviva! grădină fericită a lumii!"

Pe ţărmul dinspre Molo, printre stânci de var şi de cremene, pescarii se odihnesc, râd şi mestecă tutun, scuipând cleios şi galben; cu pălării de pâslă vânătă, pleoştite într-o parte; pantalonii sumeşi până la ţurloaie; cămăşile groase, desfăcute până la umeri; piepturile lor cu păr roşcat, stufos şi creţ; raşi, uscaţi, cu toarte de argint în urechi.

Coşurile de cătină stau încărcate cu peşte proaspăt. Femeile îi aşteaptă fluturând batistele pe înălţimi. Copii coborând în cârduri îi întreabă, din depărtare, dacă au prins raci, crabi şi stele de mare.

Dar pescarii au tainul lor de glume, cântece şi poveşti. Tinerii spun ce furtuni au învins, ce fete din Triest au înduplecat şi câţi delfini au întrecut la înot. Bătrânii povestesc cruzimea condotierilor şi câte se mai zic de "Stânca sângelui", de "Crucea căpitanului Piombo" şi de "Umbra Lagunei", care rătăceşte din miezul nopţii până se albeşte luceafărul dimineţii ca un ban de argint.

Numai moş Fanta stă tăcut, rezemat de-o lespede ocolită cu merişor. Barba şi pletele-i albe, ţurţurate de sarea mării, i-acoperă ochii şi faţa uscată şi scorojită ca o piele de miel întinsă la soare.

— Ai gură şi cimpoi, fă să răsune dealul şi smârcurile mării...

— Aide, moş Fanta, adu-ţi aminte din tinereţe...

— Uită dorul celor pierduţi... tot se ascunde, nimic nu se pierde...

— Şi ca destul vei tăcea lungit pe scânduri de molift, cu mirul pe frunte şi cu pământ în gură.

— Cântă-ne, că ţi-or cânta şi ţie greierii, şerpii şi broaştele...

Moş Fanta scutură din cap şi amuţi gluma tovarăşilor săi.

— Ei! cimpoiul meu de cincizeci de ani a uitat să râdă, ca de-l umflu să îndruge Tarantella din Neapole, el plânge întruna, tovarăş trist al inimii mele.

Burduful cimpoiului se umflă, ca o lighioaie ce înviază, şi ţiuitul lui, lung, migălit, îngânat părea ca o veste tristă din capătul apelor. Ochii lui moş Fanta luminară în negura orbitelor. Fermecat de amintiri, începu să spuie:

"Când lumea nu era pustie şi soarele răsărea de două ori, fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga zglobie pe creştetul golfului, mânând caprele din iarba răscoaptă a muchilor în pajiştile grase de la umbra albăstruie a dafinilor. Şi nu era lămâie mai galbenă şi mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră şi mai învoaltă ca ochii ei limpezi şi blânzi.

De adormea, caprele îi mângâiau obrajii ş-o trezeau în glasul păsărilor care se certau sub boltele de viţă. Privirile i-alunecau pe poteca de argint trasă de soare peste velinţa mării mişuită de culori.

Petréle³, albatrozii şi muetele⁴, cu aripi ascuţite, retezeau netezişul apelor, muindu-şi guşa, în goana vânatului. Ogrăzile de măslini, pe povârnişul golfului, ca nişte petice de fum împrăştiate pe-o pânză verde şi înflorită.

Atunci Cella, fără să clipească, dreaptă ca o făclie, cânta. Vorbele ei curgeau ca nişte picături de apă ce cad pe marmură. Nu era şir, nici înţeles. Nu ghiceai gând, nici simţire omenească. Şi glasul Cellei suia fără căpătâi, repezindu-şi dorul, nedesluşit şi rece, între mare şi cer."

Cimpoiul, chinuit la subţioara lui moş Fanta, se tânguia ca şi cum cineva l-ar fi sugrumat. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi şi jalnice.

— De unde vii, Cella... odor din lumea fără carne, fără ură... de unde vii?

— De unde vin toţi şi calc pe unde nimeni nu atinge, îmi răspunse ea mângâindu-şi iedul grivei, ce-o împungea cu coarnele drepte şi ţepene.

— Un' te duci, Cella, unde te duci?

— Dincolo de lume, pe unde nimeni nu mă poate urma.

— Şi când te înfunzi în scorburile pietroase nu simţi singurătatea ca o durere?

— Nu ştiu ce e durerea, căci n-am cunoscut plăcerea, nu plâng, căci n-am râs niciodată. Păsările Sân-Petrului aleargă, despică vânturile, şi pe senin şi pe furtună acelaşi glas au, aceeaşi fire... întreabă-le pe ele de sunt fericite ori nu.

— Dar spune-mi, Cella, când noaptea se-ngână cu ziua, n-ai simţit focul inimii aprinzându-ţi obrajii? Şi n-ai întins braţele goale după închipuirile minţii?

— Cine m-a întristat, ca să fiu mângâiată? Cine m-a mângâiat, ca să-l pot dori? Şi de ce să mă mângâie? Şi de ce să doresc? Mi-e destul ce văd, ce aud, ce înţeleg, ce mă-mpresoară. Iasomia bălsămează aerul cu miros de faguri albi; soarele, în zori, şerpuieşte munţii Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge şi risipeşte curcubeie care se mişcă în fiece creţ al mării. Iată dorul şi dragostea mea!

— Cella, dacă nici pirat, nici pescar, nici păstor nu ţi-a înduioşat inima, pe cine chemi când cânţi?... De ce cânţi?

— Cânt că mi s-a dat glas, cum privesc că am ochi. Marea de ce-şi cântă povestea ei? Greierii de ce chirăie când noaptea învăluie pământul?

— Cella, tu mă priveşti pierdută gândurilor, ca ruinele Servolo⁵ care privesc nepăsătoare peste tot întinsul Istriei. Dar de-ai ghici, din ochii mei, câte nopţi le-am făcut zile, poate te-ai îndupleca să uneşti iezii tăi cu mrejele mele. Şi n-ar fi ciută nedoborâtă, n-ar fi vânt nebiruit, gândindu-mă cum mă aştepţi în pragul casei noastre...

"Şi când şi-a plecat, la sărutările mele, capul înecat în mătasea părului, fiorii îi cutreierară trupul şi broboane calde licăriră în genele ei tremurătoare."

— Cine iubeşte nu mai moare...

"Nopţile nu întunecau lumina inimii. Fericirea adormise pe perna pe care Cella îşi odihnea capul. Sub ochii mei priveam necontenit înţelesul vieţii. Cerul mi se părea aproape ca un tavan azuriu; podoaba grădinilor din Miramare, ca un vis de care ne apropiam; viaţa, ca o veşcnicie"...

"Într-o zi pluteam spre Triest. Despicam marea cu lopeţile, îmi băteam joc de zborul goelandului. Şi mă fierbea dorul de-a împărtăşi lumii că la umbra dafinilor, pe unde aţipeam mângâind pletele Cellei, nu e zi şi nu e noapte ca orice zi şi orice noapte, ci traiul zâmbet din stele ş-o simţire din alte lumi. Aş fi murit de fericire dacă aş fi închis numai în mine aceea ce toate inimile la un loc n-ar fi putut cuprinde."

"O, de ce vânturile nu mă dete rechinilor! Viaţa n-ar fi murit, căci, adormind pe talazuri ca pe-un pat moale, cea din urmă tresărire a dragostei ar fi călătorit veşnic, ca o fâşie de lumină ce colindă tot infinitul, fără să se stingă vreodată".

— Aduceţi Chianti⁶ , roşu ca sângele! Turnaţi Barolo⁷ ce fierbe ca patima! strigară prietenii când sării în mijlocul lor.

"Ş-am băut, printre fiascuri şi femei desfrânate, până când farul Triestului ş-a aruncat lumina, ca o limbă de aur, peste valurile întunecate ale golfului.

Când mă întorceam spre casă, o noapte posomorâtă înghiţise lumina stelelor, ş-o noapte şi mai profundă înfăşa mintea mea de mai multe ori. Cercai să-mi închipuiesc pe Cella în pragul uşii, şi, în creierii mei de plumb, acel chip, la care mă închinam, s-amesteca, dispărea. De-i zăream obrajii rumeni, ochii i se stingeau, de-mi apărea coama aurie, faţa i se risipea ca un fum uşurel.

De două ori mânia m-a ridicat în picioare. Am întins braţele, ca să smulg locaşul în care m-aştepta fericirea mea şi să-l arunc în mijlocul apelor.

Vijelia răscula valurile, negre ca nişte dealuri de marmură neagră, desfăşurându-le cu furie până le spărgea de maluri, unde-şi lăsau, ca nişte bale de mânie, spuma lor albă şi amară.

Şi când, mai târziu de miezul nopţii, trăsei zăvorul şi deschisei uşa, Cella plângea, îngenuncheată la candela Madonei.

— De unde vii? îmi strigă ea, înecându-şi suspinele. Ce patimi ţi-au stins lumina ochilor?

Şi dispăru în întunericul nopţii...

Alergai. Cercai să străpung întunecimea cu privirile aprinse de durere, dar îngheţai locului... Pe Stânca Vultorii se ridică, în mijlocul nopţii, un sul alburiu, şi glasul Cellei s-amestecă în vuietul mării...

— Fanta! Fanta! cine iubeşte nu mai moare! Apoi un zgomot de trup omenesc care cade şi se amestecă în furia valurilor."

"A doua zi, târându-mă până la Stânca Vultorii, marea era netedă ca o oglindă. Nici o cută, nici un cerc nu-mi arăta mormântul fericirii de ieri.

Marinari, voi, care biruiţi vijeliile, fugiţi departe de Triest. Despicaţi munţii şi vârâţi în pântecele lor odorul zilelor voastre. Numai acolo omul apelor ar scăpa de omul oraşelor!"

Moş Fanta tăcu. Sprâncenele i-acoperiră ochii. Pescarii şoptiră, făcându-şi cruce: "E nebun, sărmanul, e nebun!" Bătrânul plecă. Îşi umflă cimpoiul şi, după o tânguire de sunete ascuţite care îţi tăiau auzul ca un ferăstrău subţire, mormăi, în tăcerea apusului:

"Când lumea nu era pustie şi soarele răsărea de două ori fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga, zglobie, pe creştetul golfului, mânându-şi caprele din iarba răscoaptă a muchielor în pajiştile grase de la umbra albăstrie a dafinilor... Şi nu era lămâie mai galbenă şi mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră şi mai învoaltă ca ochii ei limpezi şi blânzi..."

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA