Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Iancu Moroi

lui Alexandru Economu¹

I

Nu se auzea, în întunericul unei nopţi de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâţi burniţau, înecând casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor.

În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi.

Înlăuntru, răsturnat în lungul patului, cu capul vârât într-o pernă, şi-ascundea faţa în mâini domnul Moroi. Slab şi deşirat, îmbrăcat în haine negre, părea gata de plecare, cu toate că şi-afunda capul din ce în ce în pernă cu sforţarea unui om slab care, voind să scape de pericol, închide ochii şi strânge cât poate pleoapele.

În faţa unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, dna Moroi se piaptănă. Părul negru, azvârlit pe spate, face ape-ape la lumina a două sfeşnice cu trei ramuri. Rotundă la obraji, albă, cu ochii negri şi mânioşi, se-ntoarce când pe-o parte, când pe alta, nemulţumită de cum îşi potriveşte pieptănătura.

Cu o fustă scurtă, cu corsetul pus, cu mâinile goale până în umeri, cu ghetele descheiate, cu o talie rotundă şi mlădioasă, cu pieptul plin... femeie bine zidită... tânără încă... frumoasă... mai mult plăcută decât frumoasă.

Bate din piciorul drept. Strânge pieptenele. Îşi muşcă buza de jos. Închide ochii şi strecoară, printre dinţii albi, câte un "ah!" care-i mişcă repede pieptul.

După o răsuflare, grea ca de osândit, dl Moroi ridică capul din pernă şi, cu un glas slab şi umilit, îi zise, privind-o lung:

— Pentru ce, Sofi?... Pentru ce vrei cu orice preţ să mergem? Vremea e urâtă... Mie nu prea mi-e bine...

Dna Moroi trânti pieptenele pe scânduri, de se sparse în două. Se încordă în lungul trupului şi îngheţă rigid, ca o pârghie, în dreptul oglinzii.

Figura prelungită şi galbenă, barba rară şi căruntă, ochii albaştri şi stinşi ai dlui Moroi îmbătrâniră într-o secundă. Acest cap blajin şi trist, abia susţinut de un gât scofâlcit, păru că se descompune. În locul ochilor şi gurii se adânciră două umbre profunde.

— Vreau să mergem! răspunse apăsat dna Moroi. Vreau fiindcă vreau... Trebuie să înţelegi odată că nu pot trăi ca o pusnică. Ne-au invitat oamenii. Şi e superiorul d-tale. Ai dori să te privesc ca pe-o icoană, să trăiesc numai cu tusea, cu junghiurile şi cu palpitaţiile d-tale? Cine strică dac-ai îmbătrânit şef de birou? Lipsa ta de tact şi amorţeala în care trăieşti. Dacă nu te-aş mai scoate în lume, nu ştiu, zău, de n-ai pierde şi acei 300 de lei... Şi taci?... N-auzi?... Nu vezi?... Taci?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu!

— Dar nu ştii cât ne costă seratele directorului? Cu ce să mai fac faţă... Dumnezeu ştie!

În vorbele lui Moroi era atâta durere şi dezgust laş, încât ar fi mişcat pe cel mai împietrit om. Mânia Sofiei amorţi o clipă, se prefăcu în milă, dar într-o milă rea, care înveninează fiindcă împiedică de-a vorbi. Şi sfârşi în revoltă:

— Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinereţile din închisoarea de la Centrală² , să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri... În familia d-tale de căruţaşi şi precupeţi, de şase ani de când îmi mănânci zilele. În fiece zi socoteli şi catastişe. Împrumuturi la fiece păcătoasă de rochie. Spaimă la fiece pereche de ghete... Dar ce am eu ca lumea?... viaţa din casă?... relaţiile cu oamenii civilizaţi?... balurile?... băile?... Minciună şi cârpeală toate!... Ah! dacă nu mi-ai fi ieşit înainte!... Ah! dacă n-aş avea pe Fiţi, îngeraşul mamei!... Mă înţelegi?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu!

Ochii ei, plini de lumini vinete, zguduiau, mai mult decât orice cuvânt, şubreda fiinţă a lui Moroi, care nu trăia, în aceste scene de supunere oarbă, decât pentru umilinţă şi decepţie.

— Sofi, îngână şeful de masă, am pus şi lanţul, şi ceasornicul la ovrei, atât ne mai rămăsese în casă. Am scontat leafa numai ca să-ţi fac 200 de lei... Te-am ascultat... Dar gândeşte-te şi tu... Până când?... Ce-o să mai amanetăm dacă pierdem şi-n astă seară?

— Destul! Aceeaşi comedie de la nuntă şi până azi!... Aceeaşi nesimţire... Acelaşi egoism! Vreau să vorbesc directorului de înaintarea ta. Mi-a făgăduit mie... mie! Nu putem să stăm la o parte, ca nişte cerşetori... Oamenii cu educaţie fac ce fac şi ceilalţi... Mă mir că nu simţi aroganţa oamenilor cu maniere când te văd lihnit, tremurând la fiece leu pierdut... Şi au dreptate... Aşa e lumea... Aşa e viaţa... Tu nu ai nici inimă, nici cap!

Dna Moroi se trânti pe o veche canapea damaschinată şi începu să plângă, strângându-şi obrajii în mâinile încărcate cu inele. Suspinele ei sugrumate şi repezi izbeau adânc, ca nişte alice, în inima lui Moroi, care bătea din ce în ce mai violent.

Se sculă în picioare.

Slab, aiurit, păşi uşor, de teamă de-a nu se frânge de la încheieturi, şi îngenunche la picioarele soţiei sale. Răsuflarea se opri ca la un om ce se prăbuşeşte într-o groapă fără fund. Până când genunchii îi ajunseră la covor, i se păru o eternitate de ruşine maladivă. Câteva pete rumene îi răsăriră în obraji.

Întinse încetinel mâinile pe genunchii dnei Moroi, care se scâncea zadarnic, fără nici o lacrimă în ochi. Şi, cu înfăţişarea unui câine obişnuit să fie bătut, şopti, mângâind-o:

— Dacă vrei tu... Dacă zici tu... Dacă nu se poate altfel... Îmbracă-te, dragă Sofi, să mergem... Cum pofteşti... Nu mai plânge... Ştii că-ţi face rău...

Şi mângâierile lui monotone îndrăzniră a i se apropia de umeri. Când îşi plecă buzele, uscate şi pârlite, pe mâna ei mică şi parfumată, un surâs licări în ochii lui tăiaţi de munca registrelor.

Plecă fruntea pe genunchii ei. Sărută de mai multe ori în acelaşi loc, şi de plăcere, şi de greutatea de-a-şi mai ridica capul, şi de frică de-a o privi drept în faţă.

Neştiind cum să sfârşească şi nemaiputând lupta cu tăcerea, îngână:

— Dacă vrei tu... dacă zici tu... Poate în astăseară să avem mai mult noroc... Scoală, Sofi... Mă duc îndată după trăsură...

Dna Moroi, ştergându-şi ochii ei uscaţi, îi răspunse răstit, nevoind să-şi trădeze mulţumirea:

— Cum, tu?... tu?... Dar slujnica unde e?

— Stanei... n-am putut să-i plătesc pe două luni... N-aveam decât cei 200 de lei... A plecat lăudându-se cu judeca...

Sofi se sculă repede. Se duse la oglindă. Începu din nou să se pieptene. Îşi desfăcu câteva codiţe, strâns împletite din frunte până la urechi, ţinând între dinţi un ac de cap.

Moroi, jinduind zadarnic o vorbă din partea ei, un surâs, o căutătură cu coada ochiului măcar, îşi puse jobenul ţuguiat. Îmbrăcă un pardesiu, castaniu de felul lui, dar înverzit de soare, şi, tresărind la sunetul clanţei, se strecură pe uşă, abia îndrăznind să-şi descarce toată inima într-un suspin. Vântul fluiera prin streşini. Până la Sofi erau trei uşi închise, totuşi, Moroi furişă prin geamuri o privire. I se păruse că revolta lui, atât de tainică, descuiase rând pe rând fiece uşă, spărsese geamurile şi-l dăduse de gol.

II

E ora 11. Ploaia răpăie pe acoperişurile de şindrilă şi pârâie pe cele de tinichea, parcă ar bate tobele. O trăsură cu coşul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micşoraţi în ham de opintire, nu răsuflau decât în lapoviţe, aruncând şipote întregi de sub picioare, care se spărgeau de capră, de roţile şi de scările trăsurii, până pe deasupra coşului. Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoşoaei. Ţinu înainte până la Biserica Albă şi apucă pe Strada Fântânii. Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu³, cum observă Sofi Moroi.

Birjarul învârti un leu alb în mâna lui udă şi scorţoasă.

— Cuconaşule, păcat de Dumnezeu, mi-am omorât caii... Numai un franc?

Apoi, văzând pe cucoană că-şi întinde boierul spre gangul caselor, ridică glasul:

— M-ai luat de la teatru... nu plec de-aici!...

— Dă-i dracului ce i-oi da, şopti Sofi, şi-şi îmbrânci bărbatul din loc.

— Sofi, n-am nici un gologan... rămân 198...

— Dă-i ce i-oi da... ne-aude de sus... ce nesimţire! N-ai nici de birje!... Începi de la poartă să rupi din 200... Tu eşti devena⁴ de vom pierde...

Moroi se cutremură, întinse birjarului încă un leu. Năduşelile îi brobonară fruntea.

El e de vină... Cum nu s-a gândit să împrumute doi franci de la copist?...

Şi, suind scările directorului, urechile îi vâjâiau de ţipetele nevestei de-a doua zi, care îi dovedea, apucată de nevricale, că el e de vină.

Până ce suiră scara, se împiedică de câteva trepte şi-şi trecu batista prin toate buzunarele. Vroi să-şi scoată ceasornicul şi se sperie că l-a pierdut, până ş-aduse aminte de "Solomon Berştein & fiu" din faţa Bisericii Creţulescu.

Sfârşise prin a se convinge că el o să fie de vină dacă or pierde şi-acum, ca de obicei.

Până la uşă suise în urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi îi dete braţul, îi lăsă 50 de lei, iar restul îl luă pentru combinaţiile sale. Când puse mâna pe clanţă, îi furişă în ureche, cu o asprime sugrumată:

— Iancule, bagă de seamă!... Nu te ambala⁵ ... Deschide-ţi ochii... Nu-ţi urmări miza!

Deschiseră uşa salonului. Dl director le ieşi înainte. Vesel, legănându-şi pântecele, învârtindu-şi un deget prin lanţul de aur de la brâu. Sărută curtenitor mâna dnei Moroi. Întinse vârful degetelor şefului de masă. Moroi le atinse cu tot respectul cuvenit unui superior.

Directorul, după ce-şi netezi favoritele roşcate şi clipi des din nişte ochi mici cu pupilele vărgate, dete braţul dnei Moroi, lăsând în urmă pe subalternul său, care abia îndrăznea să calce covorul şefului.

În mijlocul salonului, două mese lungi, înţesate de musafiri. La una domnii, la cealaltă doamnele. Directorul se opri şi, în surâsul tuturor, introduse pe noii-veniţi.

— Mi se pare că vă cunoaşteţi cu toţii... Dl şi dna Moroi...

Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mişcând uşor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulţeau nesfârşit, de-o parte şi de alta, mesele, scaunele cu mătase roşie şi întreaga adunare cu aspectul şi gesturile ei. În oglinzi predomina mişcarea, în salon zgomotul.

Pe pereţii căptuşiţi cu hârtie cu buchete de liliac şi trandafiri, câteva tablouri şi trei-patru heliografii. Pe nişte măsuţe ovale, chesele de tutun şi de dulceaţă, pahare subţiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan.

Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros şi trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile şi începuse a îngălbeni hârtia de pe pereţi.

Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz.

Şi doamnele, şi domnii jucau cu o plăcere nespusă. Zarva se încrucişa, apoi se potolea pentru câteva momente şi reîncepea cu aceeaşi ameţeală de fraze, de cuvinte şi glume, şi vesele, şi necăjite.

Cucoanele vorbeau toate deodată şi trânteau furios cărţile. Şi peste toată această zarvă, s-auzea regulat, ca bătăile unui ceasornic:

— Carte.

— Da.

— Nu.

— Şapte.

— Opt.

— Cinci.

— Bac!

Pachetele de cărţi treceau din mână în mână, trântite pe masă de cel care pierdea şi aşezate delicat de cel care avusese o mână norocoasă.

În mijlocul mesei la care jucau bărbaţii, deoparte sta directorul Ministerului de Finanţe, în faţa lui, un avocat renumit, galben, cărunt, ras şi cu o mustaţă groasă, fluiera o polcă şi zuruia o pilă de napoleoni, supărând, prin nepăsarea lui, pe căpitanul Delescu.

Căpitanul mototolea necăjit câteva hârtii de 20 şi scârţâia scaunul la fiece mişcare. Gras, gros şi rumen, cu vârful nasului roşu, cu un barbişon negru şi lung; fălcile îi ieşeau din linia tâmplelor; capul i se ţuguia în con; ceafa lată se răsfrângea într-un val de carne unsuroasă peste gulerul strâns al mundirului. Lângă dânsul, tânărul Palidis, feciorul bancherului cu acelaşi nume, urmărea jocul, îşi fuma ţigara, repezea pe nas coloane de fum şi arunca la distanţă cercuri care se lărgeau şi se spărgeau în părul unui bătrân din faţă.

La un cap al mesei, printre mai mulţi tineri, dl Christodor, fost birtaş, acum proprietar a trei moşii, mestecă câteva cărţi, şi-aşteaptă rândul şi nu slăbeşte din ochi rubla aruncată pe masă.

După un ceas de joc, orice urmă de cuviinţă încetă. Fiecare stă pe scaun cum îi vine mai bine. Cei graşi, înfierbântaţi mai ales de frica pierderii şi de râvna câştigului, se descheie la veste.

Numai căpitanul stă cu mundirul încheiat reglementar, ba chiar cu mantaua în jurul şoldurilor enorme, ca două burdufe de ciriviş.

— Căpitane, îi zise avocatul, dogoreşti ca un cuptor, de ce nu-ţi pui mantaua în cuier? Ne-ai îndatora pe amândoi.

Căpitanul tocmai se gândea la o mână ce-l ţinuse de trei ori... 130 de lei în bancă... întinse de câteva ori pachetul cu cărţi, făcu semn că trece mâna, apoi şi-o retrase.

— Dai ori nu dai? Trece mâna dacă ţi-e frică! Joci cărţi de când erai sergent-furier, şi tot n-ai mai învăţat cum se joacă! îi zise necăjit tânărul Palidis.

Căpitanul se scărpină pe guşă. Parcă ar fi ras o burtă de şalău. Ridică capul spre cucoane şi strigă cu o voce groasă:

— Lino dragă, m-a ţinut de trei ori, să dau a patra oară?

În râsul tuturora se auzi glasul ascuţit al unei cucoane slabe: "Mai dă o dată!"

Dădu şi pierdu.

Căpitanul se sculă furios şi, adresându-se brutal către avocat:

— Mai lasă-mă, nene, în pace! Ce-ţi pasă de mantaua mea?

Cheful adunării acoperi vocea de taur a militarului. Mânia lui, sinceră şi idioată, era ridicolă.

— Mantaua e de vină.

— Dă-o dracului, căpitane!

— Nu vezi că-i lipsesc doi nasturi?

— Îi cade epoletul.

— Trimite-o acasă, Delescule, că pierzi tot!

Căpitanul plecă cu nişte paşi de elefant, în entrée⁶ se auzi:

— Măi... soldat... pune mantaua în cuier... Dă-o afară... Du-o acasă, numaidecât, şi adu-mi pe cea nouă...

Când se întoarse, se aşeză cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni.

Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat într-o mână, căuta în întunericul creierului ceva care să-l răpească din mijlocul sunetului de bani, din râsul şi din cearta tuturor. Puţinul sânge ce mai avea i se strângea la inimă. Un frig de gheaţă îi şerpuia prin şira spinării, împrăştiindu-se, ca prin nişte ţevi, în tot trupul, din creştet până la tălpi. În fundul urechilor, un vuiet ca o apă ce se aude noaptea în depărtare. Uneori, aiurit, îşi simţea creierul stingându-i-se încetul cu încetul, ca un cărbune care se înfaşă în straiele sale de cenuşă. Casa i se întorcea împrejur. Masa de joc se depărta cu restul paralelor. Conştiinţa se întrerupea din slaba ei veghere. Se simţea în aer. O greutate în stomac ş-o greaţă i se ridica până la gât.

— Domnule Moroi, ţi-a venit mâna, îi zise bătrânul Christodor.

Şeful de masă tresări, ca un om care moţăie şi se izbeşte cu barba în piept.

Un sublocotenent de roşiori, făcând un "clanc" din limbă, trecu pe lângă directorul Ministerului de Finanţe şi, trăgându-l de mânecă, îi făcu cu ochiul spre şeful de masă, îngânând pe nas: "Deşteaptă-te, române, din sooomnul cel de moaoaoarte..."

Directorul zâmbi, regretând, foarte sincer, că "bietul om nu are o leafă mai mare".

Ofiţerul plecă spre masa cucoanelor, legănându-se în mers, târşâind picioarele ca să-şi asculte zornăitul pintenilor. Ocoli masa, privind şi surâzând c-o politeţe forţată la fiece cucoană, tânără şi bătrână, şi nu se opri decât la spatele dnei directoare. Se apropie de dânsa şi, profitând de o neînţelegere ivită între doamne — cum foarte des li se întâmplă la chemin-de-fier⁷ — o atinse uşurel.

Directoarea se făcu că-i cade jos un bilet şi, plecându-se să-l caute, îi şopti:

— Nicule, ai dat tot?

Ofiţerul se plecă repede, ca un cavaler, să ajute pe dna directoare şi, pe când bâjbâia, cu ochii în sus, îi netezi piciorul şi-i răspunse într-un fel de tuse-imitaţie:

— Devenă, puiule! tot! şi ce mai aveam al meu... Bine-bine nu-şi aducea aminte să mai fi avut ceva al lui. În tot cazul, nu minţea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picaţi din cer.

Când tânărul ofiţer auzi la masa domnilor "250 în bancă!", se repezi, strigând cu ifos: "50 ţiu eu!" şi vârî mototol în buzunarul pantalonilor patru hârtii de câte douăzeci.

— Dle director, continuă el, închipuieşte-ţi noroc, ieri cu trei napoleoni am câştigat la "Clubul Progresului" o mie de lei. Ş-aş fi câştigat şi mai mult dacă doi dintre cei mai căutaţi în saloanele Bucureştilor, unul deputat şi altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungând la scaune. Se bănuiau de... afaceri politice...

— Protestez, zise jurisconsultul, aseară am fost şi eu la club (era membru) şi nu s-a întâmplat nimic. Dar privind roşeaţa din obrazul tânărului sublocotenent, adăugă: Adică, când zic nimic, înţeleg mai nimic. Chestie de apreciere...

— Da, chestie de... de apreciere, încurcă cavalerul, şi nu-şi mai găsea locul.

— Nicule, ai câştigat, îi zise directorul, uitându-se cam lung la el.

— Merci, mon directeur!⁸ îi răspunse pripit, dând puţin la o parte colţul părului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa îngustă.

— Căpitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scăpat de dogoarea mantalei, fii aşa de bun şi alege-ţi alt portmoneu în locul acestui fund de sticlă... te asigur că nu e parfumat deloc!

Veselia reînvie, împrăştiind în chipurile obosite câteva licăriri de viaţă. Toţi priviră pe bietul căpitan ameţit de pierdere şi de ruşine.

— Dar unde-ai găsit, căpitane, acel fund de sticlă?

— Spune drept... între noi să rămâie...

— Mă prind pe trei patace că nu bei chiuraso⁹ din el!

— Nu-l mai lăsaţi să iasă afară...

— Aruncă-l, căpitane, că nu e de trăit... Nici cu el nu faci parale...

— Domnilor! strigă directorul, abia stăpânindu-şi râsul (văzuse pe căpitan cum îşi vâra ciobul de sticlă în buzunarul mundirului), domnilor, e mâna la dl Moroi!

Şeful de masă puse mâna pe cărţi, întinse c-o mişcare zgârcită şi desperată cea din urmă patacă. Începu să dea cărţi adversarului. Îşi apropie moneda de dânsul. Semn rău. Prea o depărtase întâiaşi dată. Răsuflarea i se opri.

— Nouă! strigă repede Christodor — moşierul, fostul birtaş — şi trase repede cele două mize.

Dl Moroi scăpă cărţile din mână. Scăpă mâinile pe masă. Închise ochii. Îl înecă o tuse seacă.

N-avea decât o carte.

— Trage cartea, nene Moroi... de unde ştii? Trage cartea! îi zise Palidis, revoltat de bucuria bătrânului moşier.

Şi, luând cărţile, azvârli pe faţă a doua carte a bancherului, zicând satisfăcut:

— Fantele de treflă cu nouă de caro, fac tot nouă! "Bravo!" repetară de mai multe ori cei care pariaseră, pe de-alături, pe mâna bancherului.

Moşierul, palid de mânie, aşează rublele în dreptul bancherului.

O bucurie sinistră, ca a bolnavului care, cu o zi înainte de-a muri, visează că s-a însănătoşit, tresări în dl Moroi şi-i încremeni câtăva vreme în chipul său stors, pe sub a cărui piele subţiată albeau dunga nasului şi pometele obrajilor. Dădu din nou cărţi.

De astă dată pierdu. Trecu pachetul moşierului şi-şi sprijini în pumni greutatea capului.

— Ai pierdut tot, dle Moroi? întrebă avocatul.

— Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanţe, făcând cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi.

— Mai bine că te lefterişi, mormăi căpitanul Delescu, întinzându-se de barbişon, tot n-aveai noroc... Apoi îşi îngropă în guşă câteva cuvinte: De câte ori punea în contra mea câte-o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile... Mai bine!... Parcă fuse pe gândul meu!...

III

— Mesdames et messieurs¹⁰, ceaiul! zise directorul, sculându-se de la joc. Şi, după ce-şi frecă repede mâinile, vârî, fără zgomot, în buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali.

Bărbaţii se sculară, unii trişti, alţii nepăsători, veseli, glumeţi. Se apropiară de masa cucoanelor învrăjbite la joc.

Sofi nu mai avea cu ce să-şi ţie mâna. Se sculă furioasă de pe scaun.

— A pierdut tot! dobitocul!... a pierdut tot! zise ea văzând pe Moroi singur la masa verde.
Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumătate închişi, ameţea la fiece mişcare a capului. O spaimă vagă îl necăjea ca un vis urât.

Când chiar conştiinţa suferinţei îi adormi şi mâinile îi căzură de pe masa verde, se pomeni făr' de veste zguduit. Sări în picioare. Se trezi din nou în mijlocul societăţii pe care o ura cu toată mânia omului slab, bolnav, exploatat şi învins.

Când îşi întoarse capul... căzu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei două lumini, ascuţite şi reci.

— Ai dat tot! zise Sofi, apucându-l de umăr. (Buzele vinete îi tremurau de mânie.) Răspunde... tot? Nici patru lei nu ţi-au mai rămas?

— Da... Sofi... îngână Iancu Moroi.

— Ţi-am spus ori ba, dinainte, că tot tu ai să fii în astăseară, ca întotdeauna, devena şi ruşinea mea?

— Da... Sofi... eu sunt fară noroc. Iartă-mă... Eu sunt devena...

Şi lumea îi dispăru. Conştiinţa propriei sale existenţe încetă la răspunsul ce Sofi se pregătea a-i azvârli. Picioarele începură a-i tremura. Ameţeala îi sugrumă glasul. Câteva lacrimi, pe zbârciturile chipului.

— Ieşi!... Ieşi!... să nu te vadă lumea...

Şi îi arătă cu mâna întinsă — ai fi zis, o statuie — uşa ce da în coridor.

Când Moroi dispăru împleticindu-se, ea îi scuipă în urmă şi îi dădu cu tifla.

— Bolnav... prost... fără noroc!

IV

Cucoanele abia se învoiră să întrerupă jocul. Aburi groşi şi parfumaţi se înalţă din paharele cu ceai fierbinte şi risipesc un miros de sulfină în aerul trezit al salonului.

Lumea se împarte în grupuri. Unii se plimbă, vorbesc şi râd în silă. Alţii se tolănesc pe canapele, legumind ceaiul linguriţă cu linguriţă.

Ploaia izbeşte în geamuri ca şi cum ar da cineva cu pumni de mazăre. Vântul se umflă cu vuiet de toamnă.

Mai la o parte, căpitanul de linie, căpităneasa şi sora ei, dra Mimi, o ocheşică destul de frumoasă şi durdulie, sorb alene, mestecă pesmeţi de Braşov, urmărindu-şi fiecare gândurile şi planurile care ar fi putut izbuti, fără cutare greşeală, şi de nu s-ar fi pus la spatele lor cutare neghiob ca un par de gard.

De acest grup se apropie tânărul Palidis, zâmbind către dra Mimi.

— Ah ! ce posomorâtă e vremea afară, ce melancolic e vântul, domnişoară...

Se aşeză pe canapea lângă dânsa.

— Ai dreptate. Ce melancolic e să pierzi la cărţi... răspunse Mimi, muindu-şi surâsul în paharul cu ceai.

— Lino dragă, mormăi ca un urs căpitanul, şi cu patru aş fi câştigat. Pontul avea: opt peste cinci. Închipuieşte-ţi, dragă, bătrânul Christodor, el, care nu trage niciodată la cinci... S-ar fi făcut 250 în bancă. Mâna se schimba. Mai treceam de două ori... O mie de lei.

— Dar eu, Delescule! Şi numai tu eşti de vină. Acum, în urmă, când nu vruseşi să-mi dai cinci lei. Aş fi jumulit pe directoarea. Am urmărit pasa în gând. Tocmai de cinci ori ţinea. Făceam 180 de lei. Şi iată, pe ochii mei, tocmai la a cincea oară mă opream. Ce sa-ţi fac? Nu mă-nţelegi. Aveam o inspiraţie, dar ştii, cum te văd şi mă vezi...

Delescu închise ochii, se plecă la urechea nevestei sale şi îi şopti, aşa de încet, câteva cuvinte, încât Lina nu auzi decât: "...mâine... bani... revizie". Cu toate acestea, ea îi răspunse, necăjită, foarte convinsă:

— Mai încet! Ce dracu! îmi spargi urechile...

V

La un colţ al salonului, sublocotenentul de roşiori, Nicu, vorbeşte şi râde cu dna directoare. Nicu, din când în când, ridică glasul şi-i spune, ca să audă toată lumea, lucruri indiferente. Îi vorbeşte de noua trupă a operei, de o primadonă celebră care vine într-adins, numai de dragul nostru, al românilor. Altfel... "nu e decât un an, mai puţin, când e la adică, de când a auzit-o el făcând marţii pe m-me Krauss de la opera din Paris..." Apoi, vocea îi scade din ce în ce, până la un fel de şopăială tainică. Directoarea, animată, vie, veselă, îşi pipăie buclele din frunte. Fără voie, ar vrea să caute mâna lui Nicu. Aruncă ochii în toate părţile. Clipeşte des. Prin nişte oftări, puse cu meşteşug la locul lor, îngână mângâietor: "Nu... zău nu... Nu cred că e posibil... Să vedem... înţelegi tu... Vai! Nicule! ce copil eşti !... Stai să se aşeze lumea la cărţi... Şi să nu te vadă el... Prin coridor... La stânga... A doua uşă..."

Ceaiul e pe sfârşit. Aproape de-o fereastră, directorul Ministerului de Finanţe vorbeşte cu dna Moroi de afaceri, de îndatoriri, de înaintări şi primeniri în personalul său, ba încă subliniază cuvintele ori de câte ori se învârteşte cineva pe lângă ei. Mulţumirea îi năpădeşte în ochii aprinşi şi vărgaţi ca melcul. Sângele tot i s-a strâns în obraji. Se pleacă întruna. Aruncă câte-o vorbă vicleană, pe care o suge ca pe-o acadea. Se învârteşte. Îşi reia şirul şi îl părăseşte, ca să alerge după un zâmbet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalţi s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a ieşit puţin din salon.

— Sofi, orice mi-ai cere... orice... şopti directorul, şi-i sărută mâinile, ce-i mângâiau favoritele roşcate şi lungi.

— Ce?... Eu îţi spun că nu mă iubeşti... Sunt sigură... Ai dreptate... Când o femeie e femeia unui Moroi... Degeaba, femeia lui Moroi rămâne...

Sofi îşi retrase mâna melancolic din mâinile directorului, plecă ochii în jos şi se rumeni. Era într-adevăr frumoasă. Strânse ochii. Se ridică puţin pe călcâie. Se întoarse spre fereastră. Şi oftă apăsat.

— Ah!... Nu mă poţi iubi!...

Directorul — fermecat de acea îndoială care-i întindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, încins de talia ei, care se mlădia (revărsându-şi drăgălaş pieptul, ce se zărea mişcând pe sub zăbranicul unei dantele năutii), — îi sărută amândouă mâinile, atrăgând-o spre el.

Sofi răspunse, dusă pe gânduri:

— Nu mă iubeşti...

Şi lui (care nu ştiuse niciodată ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se păru că Sofi nu e aceeaşi din toate serile, că inima i se umflă cu mai multă îndârjire... I se păru că acel minut începuse cu tinereţea lui şi se prelungea în viitor pentru tot restul zilelor.

— Sofi, eşti un copil. Te mai îndoieşti?

Şi, rezemându-şi obrazul de umărul ei, o atinse cu buzele pe gâtul cald şi rumen.

Dna Moroi se depărtă puţin. Privi prin geam în întunericul nopţii şi îi răspunse galeş, trecându-şi mâna pe frunte:

— Da... mă îndoiesc... Tu nu-mi vorbeşti niciodată de planurile noastre... Am aşteptat să-mi mai spui un cuvânt... Nu ştii cât sufăr!

Plecă capul între mâini, îşi acoperi ochii şi tăcu câtva timp, ridicând des şi nervos din umeri.

— Sofi, cere-mi ce vrei... Cu ce să-ţi dovedesc?... Aidem dincolo... să vorbim...

— Nu merg, nu merg! (Privirea îi scânteia.) Nu merg. Mi-ai spus c-o să te desparţi. Copil n-ai... Zestre n-ai luat... Nu merg!

— Tot, tot ce vrei... răspunse directorul. Dar tu cu Moroi?

— Eu? eu? răspunse Sofi încrucişând braţele pe piept. Care alta ar fi făcut mai mult ca mine? Nu vezi în ce hal a ajuns? Dacă e umbră sau om mi se datoreşte mie... Dragostei mele... amorului ce-ţi păstrez şi cruzimii cu care mă port cu el... Bietul Moroi! Ce pot să fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface... Ce-aş putea pretinde în faţa justiţiei?... Te desparţi?... Altfel... Răspunde-mi, sau nu mă mai vezi în ochi...
Mişcarea mâinilor şi văpaia privirii, încordarea trupului şi glasul ei dovedeau o hotărâre aşa de mare, încât directorul se cutremură, el, care începuse a i se părea că iubeşte, el, care se simţea încleştat de corpul ei voinic şi mlădios.

— Bine, Sofi... Să vorbim dincolo... Pe lângă tine e şi proastă, şi urâtă... Aidem... E târziu... Lumea o să înceapă să se ducă... Sofi...

Era cât p-aci să dea în genunchi dacă ea nu l-ar fi oprit la vreme.

— Vino pe cealaltă uşă, eu mă duc prin coridor, zise Sofi c-un glas răguşit şi plecă.

Boierii şi cucoanele dimprejurul meselor verzi învârteau cărţile. Din chipul lor pierise viaţa. Din creierul lor pierise gândirea. Pe aceste schelete, înfăşate într-o piele galbenă şi moartă, nu se zăreau decât scârba, amorţeala, uitarea, într-o mişcare instinctivă de trup şi de suflet.

Nenea Christodor adormise şi sforăia pe un fotoliu cu mâinile în buzunar şi cu capul proptit în piept. Palidis arunca cercuri de fum. Căpitanul mormăia ca un urs. Cucoanele zărvăiau. De la o masă şi de la cealaltă s-auzea:

— Opt!

— Cinci.

— Carte.

— Nouă!

— Bac!

— Dai ori nu?

— Ce devenă !

— Toată seara m-ai prigonit! Ori de câte ori ajung până la dta, cad. Parcă e un făcut...

— Unde-o fi directorul?

— Ne umflă câteva parale!

— Regulat câştigă...

— Trebuie să vie...

VI

Când bietul Moroi, prigonit de soartă, de oameni şi de ai săi, ieşise din salon, ploaia cădea în puhoaie, deasă, repede, cu băşici, împrăştiind un ropot trist şi prelung. Fulgerele se zvârcoleau în întuneric ca nişte bice de foc.

Cum dete în coridor, răcoarea, lumina fulgerelor şi uruitul tunetelor îi aţâţară slaba rămăşiţă de viaţă.

În imaginaţia sa, împietrită până adineauri, societatea care-l aruncase pe uşă afară i-apăru nesimţitoare, neruşinată, neîndurată. Nevasta sa, la care se închina, fără să ştie de ce, i se păru ca un şarpe ce-şi vârâse capul drept în inima lui.

Moroi făcu câţiva paşi prin geamlâcul care da-n curţi. Sângele începu a-i alerga mai repede. Ameţeala îl părăsi puţin câte puţin. Gândul i se limpezi şi puterea care zugrăveşte în întuneric ceea ce vede la lumină se ivi în creierul său. Viaţa amorţită de şase ani de zile îi reînvie toată în momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe, în registre, în muncă şi în griji.

Mâinile şi picioarele îi tremurară. Inima îi zvâcni, apoi bătu încet-încet. Pe gât simţi un gust de rugină, amăriu şi coclit. În toată gura lui arsă o umezeală crudă şi sărată. Atunci, în întunericul adânc al nopţii ş-al dezgustului, tresări.

Îşi încleştă amândouă mâinile în gât. Sugrumându-se, simţi că-şi opreşte viaţa în loc. Frica de a-şi părăsi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros învechit de catastişe şi monitoare)... casa cu pridvorul cel nou... patul în care se lungea mai mult ca să zacă... societatea, pe care, deşi o ura, avea farmecul nespus de a i se mişca împrejur... durerea de-a închide ochii ş-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia... spaima de-a se aşterne într-o cutie de scânduri... şi acei bulgări care vor suna a veşnicie ş-a întuneric când vor cădea pe pleoapa de brad uscat... zguduiră pe Iancu Moroi şi îl făcură să geamă, sugrumat, în zgomotul vântului, care se umfla trist şi sălbatic în geamlâcul coridorului.

Când oticni, într-o tuse scorboroşită, un clăbuc sărat şi coclit îi umplu gura. Mâinile i se înfipseră în beregată. Degetele i se încordară ca nişte arcuri de oţel. Năbuşi.

Se sugruma, voind să trăiască. Într-o clipă îi trecu prin minte viaţa cu chinurile ei şi moartea cu frigul acelei linişti fără înţeles. O sudoare-i scăldă trupul şi-i îngheţă, ca un strat de zăpadă, din creştet până la tălpi. Spăimântat, bâjbâi în întuneric până dete de prima uşă din coridor.

Din creştetul cerului se sparse un trăsnet teribil. Moroi sări din loc. Mâinile îi căzură de la gât. La lumina care aprinse întunericul, răsuflarea lui înecată năvăli afară cu un sul roşu de sânge. Noaptea înghiţi din nou acei ochi scoşi afară din orbite şi gura aşa de căscată, încât trosnise din încheieturile fălcilor.

Picioarele i se îndoiră sub dânsul. Se rezemă de uşă. Uşa se deschise. Se repezi în întunericul acelei camere. Se trânti pe marginea unui scaun. Scaunul se răsturnă. Şi el căzu cu capul pe scânduri.

VII

Dna Moroi, la braţul directorului. Se opriră în dreptul acelei uşi date de perete.

— Vântul a deschis-o, zise directorul. Să intrăm... Suntem singuri... Ah! ce fericit mă simt lingă tine...

În întuneric nu se zări decât rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o îmbrăţişă în pragul uşii. O sărută, apăsat şi des, îngânând pătimaş:

— Şi pe ochi!... Pe amândoi... Şi pe celălalt!...

— Ah! ce nebun eşti!... Parc-ai fi de 15 ani...

Intrară în odaie, trăgând binişor uşa după dânşii. Înnemeriră patul. Sofi se aşeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu amândouă mâinile.

— Nu e aşa c-o să te desparţi?... Dar îndată, îndată! Ce bine o să trăim amândoi... Nu e aşa?...

Directorul, descheind-o la piept, îi şopti tremurând:

— Da, Sofi, voi fi al tău... Te iubesc atât de mult cât urăsc pe nevasta mea... E urâtă, bătrână şi proastă... Iar tu... Sofi, fără tine nu pot trăi!...

— Aprinde lumânarea, îi răspunse ea, înghiţind un oftat fericit.

Îşi scoase tunica, se descheie la cordon şi repezi rochia în jos, mototolind-o în picioare.

O râcâitură de chibrit se auzi, şi scânteia, prinsă de feştila unei lumânări, umplu odaia c-o lumină gălbuie.

Sofi, numai într-o fustă scurtă, c-o cămaşă fără mâneci şi decoltată, c-o umezeală de plăcere în ochi, întinse braţele goale spre el.

— Vino!... Vino mai iute!...

Directorul înmărmurise. Chibritul arse până la degete, fără să-l simtă.

Alb ca varul, cu privirea năucă, aţintită în colţul dinspre uşă, încercă să spuie ceva, şi glasul îi amuţi pe buze.

— Vino! Vin' degrab'! îi repetă ea scoţându-şi ghetele.

El vroi din nou să vorbească, dar abia izbuti să-i arate cu degetul spre uşă.

Sofi se uită. Şi-acoperi ochii cu amândouă mâinile, scoase un ţipăt disperat şi căzu de-a curmezişul patului.

Moroi se ridicase în coate, îi fulgera cu nişte priviri înfiorătoare. Parcă era un mort ce îşi aruncase pleoapa coşciugului şi îşi sfâşiase pânza de pe obraz.

Gura — sângerată, cămaşa — albă cu pete roşii. Fruntea — spartă de piciorul unei mese.

După câteva sforţări se săltă pe brânci. Rezemându-se de un scaun răsturnat, se ridică în genunchi. Ochii i se rotiră în orbite. Un cadavru galvanizat.

— N-am murit încă!...

Ce glas! Sofi se repezi dezbrăcată pe uşă afară. Zăpăcită, se împiedică de prag, căzu lat în lungul coridorului şi ţipă de zgudui casele. I se păruse că Moroi a apucat-o de picioare.

Lumea din salon, boieri şi cucoane, năvăliră în coridor cu câteva sfeşnice în mâini. Avocatul luă în braţe pe Sofi, care leşinase. Ceilalţi se grămădiră în pragul acelei uşi deschise. Cucoanele se retraseră tremurând. Câţiva bărbaţi se întrebară speriaţi:

— Ce e asta?

— Ce s-a întâmplat, dle director?

Moroi se sculase în picioare, apucase pe director de gulerul redingotei şi, zguduindu-l cu cea din urmă sforţare a vieţii lui, îi repeta, înecat în sângele ce i-l arunca în faţă:

— N-am murit încă!... Vreau să trăiesc!

Sângele îi izbucni pe gură ca dintr-un şipot. Se clătină şi căzu la picioarele directorului, sfâşiindu-i pulpanele hainei de sus până jos.

Spăimântată, sosi şi dna directoare, galbenă ca turta de ceară, cu rochia descheiată la piept, însoţită de sublocotenentul de roşiori.

În urma tuturor, căpitanul Delescu, c-un pachet de cărţi în mână...

VIII

A doua zi se răspândise zgomotul în cancelaria şefului de masă şi în mahalaua Icoanei, că "dl Moroi, în vârstă de 42 de ani, a murit din cauza unei ruperi de vână şi, ciudat lucru, mai în acelaşi ceas, directorul Ministerului de Finanţe a fost izbit de epilepsie".

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA