Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Înainte de alegeri

Lăsîndu-te la vale pe şoseaua care pleacă din Slatina, avînd la dreapta zăvoaiele Oltului şi la stînga şiruri de dealuri cu porumbişti, dacă goneşti cu patru cai, în trei ceasuri soseşti în Necule, comună mare, de trei mii de suflete, şi reşedinţă de suprefectură a plăşii Dumbrăvile.

În Necule se află, pe lîngă taftul suprefecturii, judecătoria de ocol cu un judecător, un ajutor şi un copist cumulînd şi slujba de uşier.

În Necule furnică o mulţime de avocaţi, foşti perceptori, foşti judecători, foşti ajutori şi foşti pomojnici în plasa Dumbrăvile.

Ţăranii şi peste cincisprezece proprietari cultivă viile cari ţin poştii întregi d-a lungul Oltului, d-a dreapta şi d-a stînga şoselei judeţene. Proprietarii, moşnenii şi ţăranii stau binişor de pe urma vinului pe care-l petrec în judeţele Argeş si Muscel.

În Necule e mişcare, e viaţă, sînt patimi politice, sunt partide, şi sunt multe, dar mai toate partidele trec de partea suprefectului, care trece de partea prefectului, iar prefectul, bineînţeles, de partea guvernului.

Mai toate partidele funcţionăraşilor, de cîte cinci pînă la zece persoane, cînd se schimbă guvernul, vorbesc la fel; fac roată în jurul zapciului şi mai ales a d-lui prefect, şi discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise şi zise de un singur om, atît de mult se potrivesc.

Începe un avocat, nădăjduind la judecătoria de ocol.

— Ei, acum mai răsuflăm şi noi, d-le subprefect, mai răsuflăm si noi...

— Da, mai răsuflăm şi noi, răspund ceilalţi.

Avocatul urmează, privind vesel înprejur.

— Am luptat mult, mult de tot; în sfîrşit, am zdrobit hidra despotică a libertonilor, aruncînd-o cu capul în pulbere şi noroi…

— Da, da, despotica în pulbere, despotica în noroi, aşa e, aşa e!

— Nu mai era dreptate pe pămînt…

— Nu, nu, nu mai era, fireşte că nu mai era!

— Întreaga omenire gemea sub jugul despotic.

— Vezi bine că gemea… vorbă e? Gemea, nu glumă!

— Pruncul din mumă se zvîrcolea de biciul călăului…

— Da, da, se zvîrcolea, aşa precum şi noi toţi ne zvîrcoleam.

— Acum a venit şi rîndul nostru şi, cu toţii uniţi, să zdrobim capul hidrei…

— Las-o pe noi…

— Acuma dreptatea se va înălţa iarăşi pe scaunul ei din Necule şi va mîngîia pe cei nemîngîiaţi, pe cei flămînzi, pe cei dezmoşteniţi, pe noi pe toţi care am strigat pînă la cer…

— Pînă la cer? Aida-de… pînă dincolo de cer!

— Acum, în colibile noastre, pentru noi, şi copiii, şi nevestele noastre, dreptate mare, mare de tot se va face! Fericirea a sosit cu noul guvern, pentru neculeş- tenii împilaţi şi cerniţi, ca să zic aşa, cu zăbranicul chinului!

— Bravo! bravo! bine a adus-o… bravo, ura!

— Să trăiască guvernul! să trăiască d-l prefect şi nea Niţă, d-l subprefect!

Şi cu toţii se reped şi sărută pe orator. El le cere iertare că „n-a fost pregătit, de fel, de fel, iacă, nici atît”, şi, apucînd unghia degetului celui mare în dinţi, o trosneşte, repezindu-şi mîna înainte.

Mai toţi, din toate partidele, îşi zic:

— E al dracului rău. Dar dacă se pregătea?

În urma unui asemenea discurs s-a hotărît ca să se adune cu toţii la subprefect chiar în seara aceea. „Să vază ce e de făcut; s-apropie alegerile; nu e timp de perdut; e vorba d-a zdrobi capul despoticei” (Al hidrei).

În capul satului, d-a stînga şoselii judeţene, se ridică casa noului subprefect, a d-lui Niţă Candel, proprietar al unei sfori din Necule.

Casa lui este nouă, încăpătoare, cu o marchiză în faţă şi învelită cu tinichea. E una din cele cinci-şase minuni din Necule. Celelalte locuinţe? Aproape toate sunt bordeie învelite cu pămînt, că dacă n-ai vedea coşurile înfipte în spinarea lor pleoştită, n-ai şti unde să adăpostesc cele trei mii de suflete şi mai bine.

S-a înnoptat.

Pe lîngă casele d-lui Niţă Candel se învîrtesc doi strejari, unul cu puşcă, altul cu ciomag lung şi gros, şi strigă din cînd în cînd, prelung, unu dupe altul: „Cine-i acolooo! Cine-i acolooo!”

Casele suprefectului sunt luminate. O adevărată luminăţie: la şease perechi de geamuri, şease feşnice cu lumînări de spermanţet. În salon, din mijlocul tavanului, o lampă mare de bronz; sub lampă două mese, lipite una de alta şi acoperite cu o faţă de masă cenuşie, brodată cu roşu, galben şi albastru — colorile naţionale — brodată cu mînuşiţa cocoanei Ghioliţa de pe cînd era elevă cu premuri în pensionul călugăriţelor din Galaţi.

În jurul meselor, partizanii suprefectului, partizani din toate partidele, funcţionăraşi de toate colorile, uniţi mai cu seamă de noul suprefect.

D-l Niţă, subprefectul, soarbe din cafea şi fumează alene cu un ţigaret de chihlibar negru. Scrumul îl scutură cu îngrijire în farfuriuţa ceştii.

D-l Niţă e prelung în obraji, cărunt, cu mustaţa groasă şi ploştită pe buze. Slab, nalt şi bolnăvicios, abia a sosit de la Zeizon pentru ca să susţie „partidul din plasa Dumbrăvile, care, drept vorbind, nu şi-a ales încă leaderul de plasă”.

În cealaltă parte, cocoana Ghioliţa.

Groscioară, bondoacă, cu părul negru şi încreţit pe frunte, rumenă, aprinsă, cu ochii mari şi repezi, c-o gură largă, cu buza de jos puţin răsfrîntă, buză nervoasă, care-i tremură cînd începe şi sfîrşeşte cuvintele.

Ş-a pus rochia de mătase, o rochie limonie.

A venit şi „rîndul ei”; e şi ea, de ast’ dată, stăpînă pe „hidra despotică, căzută de la guvern”.

Destul a fost umilită sub „biciul libertonilor, ea, femeie de familie”.

Cocoana Ghioliţa bate cu pumnul în masă. Ea voieşte, şi d-l Niţă trebuie s-asculte.

E tînără şi voinică, d-l Niţă e cam bătrîn şi cam şubred, n-are încotro.

Între d-l Niţă şi cocoana Ghioliţa, d-o parte şi de alta, ceilalţi beau cafea şi fumează. Avocatul Ciupei, cel cu discursul, netezindu-şi favoritele negre şi lungi, cu ochii ţintă în ochii cucoanei Ghioliţa. Avocatul Andrin, un bătrîn scund, cu mustăţi furate, lungi şi albe, cu cioc de general, pleşuv, c-un creştet uscat şi galben, cu obrajii flasci şi argintuiţi de barba nerasă de cîteva zile; el e avocatul ţăranilor de cînd fiul său a ajuns ajutor de jude, chiar în comuna Neculele. Opiniile sale politice sînt „bănuite”, cam „amestecate”, căci a fost primar sub regimul „hidrei despotice”. Lîngă Andrin e preşedintele comisiunei intelimare. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane; capul lui şi mai ales mustăţile, scurtate din foarfecă drept pe buză, te fac să crezi că este un cojocar, iar nu un proprietar, şi mai ales un preşedinte al intelimarii. E îmbrăcat cu un pardesiu castaniu, ieşit de soare şi lung pînă la călcîie. Smîceşte din cap şi îngînă repede „da-nda — da-nda!” chiar cînd nu vorbeşte nimeni. În faţa lor, fostul arendaş al tîrgului din Necule, un tînăr cu mustaţa roşcată, cu ochii albaştri, cercel de argint în urechea dreaptă. Soarbe din cafea şi zîmbeşte, şi în zîmbetul lui nervos se vede o mînie pe care o va spune aci, la d-l Niţă, pentru ca să se lămurească odată „unde e hidra despotică şi unde nu este”. La stînga lui, lîngă cocoana Ghioliţa, doctorul plăşii. Nalt şi uscat, susţinînd că dupe cafea două-trei romuri sînt „minunate, minunate, mai ales contra microbilor cari plutesc în aer, uite-aşa, pretutindeni, şi chiar în casa d-lui suprefect, cu miriadele de milioane”. Lîngă suprefect stă şeful poştii şi al telegrafului „numit de hidră, dar gata să moară pentru noul partid, el, prigonitul, al căruia loc era să fie la Slatina, iar nu acolo”. Pricor, telegrafistul, este mare şi voinic, bea bine, duce mult şi va fi „baza operaţiunilor” în alegerea delegaţilor, dupe cum a spus el însuşi cocoanei Ghioliţa, îndată ce a auzit din gura prefectului Coliban că noul subprefect al lor va fi d-l Niţă, om harnic şi opozant teribil, mai ales dupe ce fusese scos de liber tonii despoţi tot din postul de subprefect.

Pe lîngă aceştia mai erau vro zece avocaţi din comună, dar, ştii, nu aşa „un ce”, ca Ciupei şi ca Andrin…

Pe la ora zece suprefectul se scoală în picioare, bate cu inelul într-un pahar şi zice cu un glas plin de emoţie:

— Do’n’lor, şedinţa este deschisă. Fiecare să-şi spuie cuvîntul. Primejdia e mare, e mare, care cu toţii o ştim! Şi de aceea (tuşeşte şi-şi şterge mustăţile uitîndu-se în vîrful lor), şi de aceea şedinţa este deschisă. Ghioliţo dragă, să aducă vin pe masă… şi de aceea… primejdia fiind mare… să se ceară cuvîntul.

— Do’n’lor, să fie bine înţeles că eu nu dau cuvîntul decît numai la aceia cari vor să vorbească.

Cocoana Ghioliţa cheamă pe vătăşel.

Porunci de vin.

Vinul sosi.

Cocoana Ghioliţa ceru cuvîntul.

Doctorul afirmă că „şi vinul e contra microbilor”.

Ghioliţa luă cuvîntul.

Tăcere adîncă. Nu s-aude decît gîlgăitul vinului turnat în marile pahare de cleştar, pe ale cărora dungi lumina lămpii joacă în mici curcubeie.

— Domnilor — începu cocoana Ghioliţa, sprijinită pe pumnii încleştaţi — domnilor, e vorba aici de politica a mare, sau de a mică?

— Ba de cea mare, răspunse avocatul Ciupei, trăgîndu-şi favoritele în jos şi sorbind-o din ochi.

— De cea mare… Îngînă preşedintele intelimarii, smîcind din cap… da-nda, da-nda, vezi bine, de cea mare…

— De cea mare! strigă telegrafistul Pricor, noi nu putem înţelege, siguramente, decît pe cea mare.

— Dacă e aşa, reluă cocoana Ghioliţa, ameţită de succesul ei, să vă spui eu ce face hidra despotică a libertonilor, să vă spui eu că învîrteşte misteruri şi le învîrteşte la întuneric; n-au curaj, ei, foştii infami! Ei nu vin cu misterurile politicii pe faţă…

— Şi de aceea, primejdia fiind mare, zise suprefectul, ducînd paharul la gură, şi de aceea să fim toţi ca unul…

— Nu mă întrerupe, Niţă! Nu mă întrerupe! strigă cocoana Ghioliţa. La mijloc e mai mult decît misteruri! Libertonii din plasă s-au unit, şi leaderul lor este în Slatina, fostul director general al Regiii tutunurilor, iar subleaderul este la Goruni, fostul deputat al colegiului întîi. Şi noi, domnilor (cocoana Ghioliţa ridică pumnii spre tavan), neculeştenii, sîntem între două focuri: Slatina şi Gorunii!

— între două focuri? întrebă mirat intelimarul, deschizînd ochii mari şi speriaţi. Da-nda, în da-nda, ce e de făcut?… Ce e de făcut?…

— Şi de aceea, primejdia fiind mare… Întrerupse subprefectul, tuşind şi punînd mîna pe paharul cu vin.

— Lasă-mă, Niţă! strigă cocoana Ghioliţa, ameninţîndu-l cu pumnul. Sîntem între două focuri, între leader şi subleader, între Slatina şi Goruni… dar ce e şi mai grozav, domnilor, focul este aci, în mijlocul nostru!…

— în Necule chiar? Pînă aci cu misterele? întrebă bătrînul Andrin, fostul primar de sub „hidra despotică”.

— Ei, asta nu credeam, da-nda, zise preşedintele intelimarii, smîcind din cap, da-nda, da-nda… asta nu credeam, pre viaţa mea, că sunt om bătrîn!

— Dar eu crez, şi sînt mai mult decît siguramente, zise telegrafistul Pricor ridicîndu-se în sus, şi sînt gata să le sfărîm baza operaţiunilor!

— Şi eu crez, ba mai mult, sînt convins, cum te văz şi mă vezi, strigă fostul arendaş al tîrgului din Necula. Eu crez, şi degeaba se miră d-l Andrin. Tocmai d-sa, fostul primar al hidrei, s-a găsit să se mire? Eu nu mă mir. Urechile opoziţiunei sînt chiar aci, între noi. D-l Andrin ştie prea bine. O! o! stie mai bine ca noi toţi!

— Protestez! protestez! zise revoltat bătrînul Andrin, ridicînd mîna dreaptă în sus. (Mîna îi tremura.) Protestez! Lumea mă ştie! Niciodată n-am fost contra guvernului! Nici un guvern nu s-a plîns de mine! Ba mai mult… sînt gata şi acum!…

Cocoana Ghioliţa bătu cu paharul în masă şi-şi reluă cuvîntul.

— Domnilor, v-am spus că focul este chiar aci, în comună! Focul este dasupra capetelor noastre, ca să zic aşa!

Preşedintele intelimarii tresări; se uită în sus şi, nevăzînd nici un foc, îngînă de cîteva ori „da-nda, da-nda” şi aduse la gură un pahar cu vin.

— Domnilor, şi ca să vă dovedesc că focul este în mijlocul nostru (la mijlocul lor erau patru sticle mari cu vin negru), n-am decît să vă întreb: unde sînt proprietarii noştri? La misteruri, în braţele hidrei! Unde sînt ceilalţi avocaţi? Unde? Răspundeţi-mi!

— În braţele hidrei!

— Unde sînt moşnenii?

— În braţele hidrei!

— Unde sînt proprietăresele?

— În braţele hidrei!

— Unde sînt avocăţesele?

— În braţele hidrei!

— Şi ştiţi cine învîrteşte misterurile aci, în Necule?

— Cine? Cine? întrebară cu toţii dodată, repezindu-se în picioare.

— Fostul judecător, fostul infam, fostul bandit, avocatul Panaitescu!

— El va da foc comunei? mormăi preşedintele intelimarii.

— El? el?… el? răcni Pricor telegrafistul, răsturnînd o sticlă cu vin, pe care o ridică atît de repede, încît un pic de vin nu se vărsă. El a aruncat pe proprietari, pe avocaţi şi pe moşneni, cu nevestele lor, în braţele hidrei?… El? Ei bine, domnilor, hotărîţi ce e de făcut cu el şi voi face!

— Ioane, mai adu patru sticle cu vin, mari, negru, zise suprefectul, ridicînd patru degete în sus.

— Acest om trebuie desfiinţat de pe faţa pămîntului! strigă cocoana Ghioliţa, retezînd aerul cu mîna, ca şi cum ar fi învîrtit o sabie.

— Desfiinţat sau convertit! zise telegrafistul Pricor, aducînd mîna, ca şi cum ar fi tras pe cineva de păr. Dar convertit… bine-bine, uite-aşa… siguramente… bine de tot, nu glumă!

— Convertit, mizerabilul! zise doctorul de plasă, care pînă acum băuse necontenit. Trebuie bine convertit, căci a devenit centrul microbilor opozanţi.

— Convertit, mişelul mişeilor, zise suprefectul, bînd al şaptelea pahar cu vin.

— Să-l convertim, chiar mîne seară, strigă telegrafistul. E invitat la onomastica lui Ilie grecul; sîntem cu toţii invitaţi; să mergem cu toţii şi să-l prindem, siguramente, la un adică politic, şi pac, trosc, pleosc, pac, pînă l-om converti la pămînt!

Aşa le vorbi Pricor telegrafistul, a căruia mînie nu era întrecută decît de furia cocoanei Ghioliţa. Şi se scărpină în palma dreaptă, strigînd:

— Ah! ah! aaaah! de ce nu este aci fostul infam, fostul bandit, să-l convertesc dintr-o singură palmă!

— Prea bine, să-l convertim, zise fostul arendaş al tîrgului din Necule, să-l convertim, dar dacă e vorba să vorbim de politica a mare, eu cum rămîi? Cum rămîi eu, cu tîrgul arendat, în socoteala mea, d-luipreşedinte al interimarii? Cît pierz eu? Şi de ce să pierz cînd sînt cu ai noştri şi mă dau de mîni şi de picioare d-lui Niţă şi d-lui guvern? Vreau să ştiu, unde e hidra despotici şi unde nu este ? Cariera mea de june tînăr este zdrobită de fostul primar, de preaiubitul şi preavenerabilul d-l preşedinte, aci de faţă, dupe cum la Slatina se găseşte sluj înaintea leaderului opus, fostul director general al tutunurilor. Eu în politică ştiu aşa: una şi cu una fac două! Bob numărat! D-l Niţă e zapciu? Este! Doctorul e doctorul plăşii? Este! Pricor are poşta? Are! Ciupei este la favoruri? Este! D-l Andrin este avocat şi fiu-său ajutor de jude? Este! Şi eu?… păgubaş de tîrg! Cum s-o învîrtesc? Ba nu zău, cum s-o mai învîrtesc?!

Şi isprăvind acest discurs, fostul arendaş al tîrgului, abia stăpînindu-şi mînia, puse mîna pe pălărie.

Bătrînul Andrin se făcuse mic şi-şi ştergea sudoarea de pe fruntea sa galbenă şi zbîrcită.

Preşedintele intelimarii, arendaşul tîrgului, îngîna: „Da-nda, nda-nda”, uitîndu-se la unghii.

Cocoana Ghioala deschise gura de mai multe ori ca să vorbească şi o închise, scrîşnind din dinţi, neştiind cum să înceapă.

Doctorul mormoi, înghiţind un pahar de vin: „… microbii opoziţiei plutesc în aer şi chiar aci, în casa d-lui suprefect, cu miriadele de milioane”.

Avocatul Ciupei se întinse de favorite şi, rămîind cu un fir negru şi lung printre degete, îl suflă, uitîndu-se dupe el cum se clătena în aer.

Suprefectul tuşi de cîteva ori, apoi luă cuvîntul:

— Ei, tinereţe, tinereţe! Să vede că eşti tînăr! Zis-am noi că nu vei avea tîrgul? îl vei avea! îl vei avea, şi d-l preşedinte al interimarii va fi ales primar. Dă dumnealui (şi arătă pe preşedinte), dăm şi noi (şi se arătă pe el).

— Aşa da, zise entuziasmat fostul arendaş al tîrgului.

— Aşa da, nda-nda, îngînă intelimarul, dă dumnealui (şi întinse degetul arătător asupra suprefectului), dăm şi noi (şi îşi întoarse degetul drept în mijlocul pieptului). Da-nda… dăm şi noi!…

Pacea se făcu. Entuziasmul se ridică din nou.

— Şi de aceea, primejdia fiind mare, începu iar subprefectul, ameţit de vin şi de succesul diplomaţiii sale, primejdia fiind mare … care cu toţii o ştim… să ne unim, şi mîne, chiar mîne seară, să-l convertim pe fostul infam!

— Merită convertire, zise avocatul Ciupei privind în ochii cocoanei Ghioliţa, căci învîrteşte mai mult decît mistere politice. Dacă aţi şti, cocoană Ghioliţă şi d-le Niţă! Dacă aţi şti… l-aţi nimici cu desăvîrşire de pe faţa pămîntului!

— Ce? strigă Ghioliţa roşindu-se ca para focului, căci ştia dumneaei ceva. Ce, d-le Ciupei? Spune, d-le Ciupei, spune îndată, că mă perdeţi, pe loc, în ochii d-voastră, a tuturor!

— Spune, Ciupei, îţi ordon să spui, se resti d-l Niţă suprefectul, vărsînd d-a lungul mesei un pahar cu vin. Îţi ordon, Ciupei, şi eu, cînd e primejdie şi ordon, trebuie să te supui… chiar dacă ţi-aş ordona să nu, tot să da! Aşa sunt eu… cînd ordon, ordon!

Suprefectul tăcu. Trînti pumnii pe masă, vărsînd un alt pahar cu vin.

Toţi încremeniră cu ochii la Ciupei.

— A scornit vorba de amor, răspunse Ciupei privind în jos. De, nu ştiu ce, nu ştiu ce fel… amor… respingere… gelozie… el… cocoana Ghioliţa…

— Cum? strigă cocoana Ghioliţa. Să se ridice e-el pînă la mi-ine?!…

Şi, dupe ce-şi muşcă degetele, începu să plîngă şi se repezi la gîtul suprefectului.

— Ascultă, Niţă… ascultă, Niţişor… dacă poţi… răzbună-mă, Niţă!… răzbună-mă, Niţişor!

Cocoanei Ghioliţii îi veni rău.

Suprefectul şi avocatul Ciupei o duseră pe mîni; ea zvîcni din mîni şi din picioare şi strigă: „Răzbunare ! Răzbunare!” ca şi cum ar fi dat chiote, deşi şi ea, şi ceilalţi erau convinşi că leşinase.

Subprefectul şi avocatul Ciupei o lungiră în pat, în camera de culcare.

Ghioliţa zvîcnea mereu cînd din mîni, cînd din picioare.

— Trebuie să-i scoatem corsetul, zise avocatul Ciupei d-lui suprefect.

— Eu nu mă pricep, răspunse încurcat suprefectul, tuşind de cîteva ori… dar primejdia fiind mare… care cu toţii o ştim… dacă te pricepi tu, dragă Ciupei… mă îndatorezi… primejdia fiind mare…

Avocatul Ciupei se plecă la pieptul cocoanei Ghioliţa, un piept tînăr şi tare.

Suprefectul, convins că el, un om binecrescut, nu trebuie să lase adunarea, şi mai ştiind că Ghioliţa leşină cam des, lăsă pe Ciupei s-o îngrijească şi trecu în salon.

Cum îl văzură, cu toţii jurară că vor răzbuna pe cocoana Ghioliţa.

Avocatul Ciupei veni şi el vesel şi le spuse:

— Fiţi pe pace, e mai bine; a deschis ochii; ne-a poruncit s-o răzbunăm!

— S-o răzbunăm, da-nda, s-o răzbunăm! zice intelimarul, aducîndu-şi aminte că odinioară a văzut pe cocoana Ghioliţa plimbîndu-se pe lună cu „fostul infam” şi cîntînd Doi ochi am iubit într-a ‚mea viaţă.

— S-o răzbunăm! mormăi avocatul Andrin, aducîndu-şi aminte că, trecînd prin zăvoiul de pe malul Oltului, auzise un „ah” şi un sărutat şi, pîndind în capul zăvoiului, văzuse, cu ochii lui, mai întîi pe „fostul infam” şi apoi pe cocoana Ghioliţa.

— S-o răzbunăm! zise doctorul, aducîndu-şi aminte că acum cîteva luni d-l Niţă nu era acasă; că el era la cocoana Ghioliţa; că lua cafeaua sub marchiză; că se trata contra microbilor cu rom, dupe sistemul său; că a rămas stăpîn pe sticla cu rom; şi că „fostul infam” s-a plimbat cu cocoana Ghioliţa; şi că tratîndu-se prea mult contra microbilor, a adormit, cu capul pe masă; şi că, dăşteptîndu-se, n-a mai văzut nici pe „fostul infam”, nici pe cocoana Ghioliţa.

— S-o răzbunăm… Îngînară vro doi, ameţiţi, cu ochii roşii şi cu mustăţile ude de vin.

— Vă mulţumesc. Văz cît iubiţi pe nevasta mea, pe acest înger, care cu toţii o ştiţi’. Şi acum, jurînd, şi primejdia fiind mare, să închinăm!

Erau la al optulea rînd de patru sticle cu vin negru. Ş-apoi alt rînd, şi altul…

Închinară pentru guvern, pentru prefect, pentru suprefect şi pentru cocoana Ghioliţa.

— Aici sunt de ftălere, zise intelimarul, da-nda, ca pentru una ca iubita noastă, cocoana Ghiol-Ghiol-Ghioliţa, să închinăm de trei oli.

După ce închinară de trei ori, suprefectul ordonă avocatului Ciupei, abia mişcînd limba în gură:

— Ordon, Ciupei, ca aaamic şi ca frat-te, ordon… vezi şi du-te… află… care cu toţii o ştiţi… vezi şi du-te ca s-o vezi… cum?… primejdia fiind mare… dacă Ghiol-Ghioliţa este bine… care cu toţii… Îţi ordon ca aaa-mic şi ca fra-a-te. Şi cînd eu, eu, Niţă Candel, ordon… s-ascultati… să te duci chiar dacă… chiar dacă ţi-aş zice să nu, tot să da… cînd ordon, ordon!

Suprefectului i se muiară picioarele şi căzu pe scaun.

Avocatul Ciupei înghiţi un pahar de vin, îşi netezi favoritele surîzînd şi răspunse:

— Cînd ordoni d-ta, d-le Niţă, chiar să nu, eu tot da! Cînd ordoni, ordoni!

— Cînd cineva, cineva ascultă… bîlbîi suprefectul, voind să se scoale dupe scaun şi neizbutind… cineva ascultă ca tine, ca tine ajunge… adicătele… ajunge departe…

Avocatul Ciupei se duse, închizînd binişor uşa salonului.

D-acum încolo nici unul nu se mai ridică de pe scaun.

Un vătăşel, dupe ce d-l prefect îi zisese „îţi ordon”, arătîndu-i sticlele, turnă necontenit vin în pahare.

Vorbeau toţi odată.

Doctorul susţinea teoria microbilor, lăudînd vinul ca cel mai bun „anti-anti-antidot contra microbilor cari plutesc în aer, iiii… uite-aşa, cu miliardele de milioane, chiar în casa d-lui suprefect”.

Bătrînul Andrin zicea mereu: „Trăiască guvernul! acest guvern care nu se cheamă nici aşa, nici aşa, ci altfel cum am auzit eu… nu că e de ruşine… da’ uite, îmi umblă prin gură şi nu pot să spui”.

Intelimarul: „Eu primar, dom'le Niţă, da-nda, şi panc, toţi libertonii la dubă, da-nda”.

Telegrafistul Pricor şi suprefectul se resteau unul la altul, deşi erau de aceeaşi părere şi chiar cu aceleaşi cuvinte: „fostul infam, convertit, convertit fostul bandit, trosc, pleosc, trosc, trosc, convertit la pămînt”.

Masa cenuşie, brodată de cocoana Ghioliţa cu galben, roşu şi albastru, leoarcă de vin.

Dupe o jumătate de ceas apăru şi avocatul Ciupei, cu ochii umezi, cu obrajii rumeni, şi, aşezîndu-se lîngă d-l Niţă, îi zise:

— Să n-ai nici o grije. Doarme… doarme ca un copilaş!

— Bravo, Ciupei, răspunse suprefectul, legănîndu-şi capul, la dreapta, la stînga, înainte şi îndărăt. Vin’ să te sărut, Ciupei, văz… văz că… văz că-mi… văz că-mi eşti… acum văz că-mi eşti amic!

Suprefectul, dupe ce se izbi în nas, voind să-şi şteargă lăcrîmile de bucurie, sărută pe Ciupei.

Intelimarul adormise cu capul pe masă şi sforăia; bătrînul Andrin se izbea cu capul în piept; fostul arendaş al tîrgului, răsturnat pe o canapea, scuipa scrumul ţigaretei, căci o băgase cu focul în gură.

Doctorul, cu capul pe masă, cu ochii închişi, mormăia: „microbi, microbism, materialism şi chiar Dumnezeu este un imens microb, compus iiiii… din miliarde de milioane de microbi, de aceea este infinit, etern şi pretutindeni”.

Numai Pricor şi Ciupei se ţineau bine. Suprefectul bea încă şi da să vorbească.

— Să-l convertim chiar mîne seară, la masa grecului, zise Pricor.

— Da, răspunse Ciupei, înghiţind un pahar ou vin.

— Eu, eu, îngînă suprefectul… Învîrtind capul ca şi cum ar fi fost un bulgăre de pămînt înfipt într-un vîrf de nuia… eu nu… nu pot… nu pot nimic decît… decît să-i iau caii… caii de re… de rechi… de rechiziţie, pentru mane… manevre…

— Bravo, d-le Niţă, bravo idee!

— Eu… eu nu pot… ca suprefect, care… care se… care se respectă… nu pot nimic decît… decît şi… şi să-l pui de pa… de pază noaptea… În co… În comună…

— Bravo, d-le Niţă, bravo idee!

— Eu… eu… eu nu pot nimic ca supre… suprefect decît să-l… mătur din… din co…

— Din comună… răspunseră ceilalţi doi.

— Da… şopti suprefectul şi, nemaiizbutind să slomnească ceva, arăta cu mîna d-a lungul pieptului, închizînd ochii.

— Îl arde, şopti Pricor.

— Îl arde, răspunse încet Ciupei.

— D-le Niţă, să vă punem pe canapea?

Suprefectul dădu din cap.

Pricor şi cu Ciupei îl lungiră pe o canapea.

Suprefectul deschise ochii stinşi, căscă gura, dar nu putu să mai spuie nimic.

— Să-l convertim?

Subprefectul dădu din cap.

— Pe fostul infam…

Suprefectul dădu din cap.

— Chiar mîne seară…

Suprefectul dădu din cap şi închise ochii.

Toti adormiră.

Unii pufuie, alţii horcăie.

E trei noaptea.

Afară s-aud strejarii, unul dupe altul:
„Cine-i acolooo? Cine-i acolooo?…”

A treia zi, de dimineaţă, s-a răspîndit zvonul în sat că fostul judecător, avocatul Panaitescu, „a mîncat o sfîntă de bătaie, sor’ cu moartea, din care nu se ştie d-a scăpa”..

Fastul judecător este „fostul infam”.

L-au convertit!

P.S. — Abia s-au sfîrşit alegerile. Neculeştenii simţeau încă gustul banchetului d-lui Niţă Candel, suprefectul plăşii Dumbrăvile, şi o veste tristă înfioră pe întregul partid din localitate: se schimba guvernul!

Suprefectul trist; doctorul se tratează şi mai straşnic contra microbilor; avocatul Ciupei a mai rărit-o de pe la cocoana Ghioliţa; preşedintele intelimarei oftează îngînînd: „da-nda-nda-da”… bătrînul Andrin se întreabă dacă vr-un guvern s-a plîns de prinţipurile lui politice; Pricor telegrafistul bate mereu, din ordinul d-lui Niţă Candel, şi întreabă pe prefectul Coliban despre noile mistere politice.

Vestea că guvernul — care nu era nici aşa, nici aşa (nu că era de ruşine) — cade, a spulberat întreaga clădire politică a neculeştenilor. Nu se mai întrunesc. Abia se văd cîte doi, cel mult cîte trei. Şi se uită lung unul la altul, şi dau din cap, şi-şi zic:

— Aşa e?

— Da, nda-da…

— Nu ti-am spus?

— Ce?

— Ştii d-ta…

— Ei, da… aşa e!

Şi pînă nu s-a combinat noul guvern, neculeştenii n-au vorbit decît din ochi şi cu monosilabe.

Bucuria partidului a ajuns la culme cînd a aflat că bătrînul a luat în mînă frînele guvernului. În mijlocul întregului partid, opt şi cu suprefectul nouă, Andrin a strigat:

— Tot el, sireacul! Ce libertate, ce constituţie! Nu vrea să ştie el de fleacuri!

Cînd însă sireacul a fost înlocuit de concentraţi, un nou fior a străbătut Dumbrăvile. Şi Niţă Candel, scos de noul guvern, a zis trist, dar cu drept cuvînt:

— Înţeleg să cază guvernele, dar ce au cu suprefecţii?

Şi preşedintele intelimarei, gonit de la primărie de noul suprefect, tot ceva cam aşa nu înţelegea… da-nda…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA