Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Linişte

Mariei Delavrancea

I

De trei ori l-am văzut în viaţa mea şi rămăsese neschimbat: aceeaşi faţă, aceeaşi barbă căruntă, acelaşi mers oblu şi capul plecat tot pe umărul drept.

Aceeaşi linişte adâncă.

Şi l-am văzut în mijlocul unei naturi aşa de mândre, că s-ar fi mişcat sufletul celui din urmă ticălos. Pieptul uriaş al Ceahlăului şi Dâmbovicioara, despicând în două creierii munţilor, pentru ca să-şi deşire trâmba apelor sale reci şi albăstrii, au descreţit fruntea veştezită a atâtor cartofori, au scăpărat în inima a atâtor zgârciţi o veselie străină de sunetul banului ş-au desfătat atâţi nerozi de negustori câţi brazi şi câţi mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ţinuturi fericite.

Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile şi sar peste stâncile lustruite; şipotele ţâşnesc şi-şi azvârlă sulul apelor reci ca nişte arcuri de sticlă străvezie; munţii se încalecă grumaz peste grumaz, până în slava cerului; călătorii admiră, râd, petrec, beau pe muşchiul moale şi blând ca o catifea verde. Numai el priveşte aşa de risipit, că parcă nu vede; ascultă zgomotul cascadelor şi glumele celorlalţi aşa de nepăsător, că parcă n-aude; şi se mişcă aşa de uşurel şi de încet, că parcă ar sta pe loc.

De trei ori l-am văzut şi de trei ori mi s-a părut că văd o maşină perfectă, alcătuită în chip de om, a cărei mişcare dinlăuntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit să-şi bată joc de oameni şi de Dumnezeu: pe oameni înşelându-i şi pe Dumnezeu imitându-l.

II

La ora mâncării m-am aşezat la o masă din apropierea lui. Întotdeauna o linişte adâncă îl înghite ca într-un coşciug de plumb. Respiraţia nu i se simte. Privirea îi e pironită în farfurie. Mâinile i se mişcă c-o îndemânare şi c-o precizie de spaimă. Furculiţa, cuţitul şi lingura nu i se simt. Când porunceşte servitorului, glasul nu i s-aude. Mănâncă şi te îndoieşti dacă mestecă. E cald. Sudoarea îi brobonează fruntea, îi picură pe veşminte; el nu se şterge; vântul răscoleşte praful şi gunoaiele — căci lumea mănâncă în curtea birtului — vârtejul trece peste dânsul; lumea zărvăie; mulţi se supără că nu sunt bine serviţi; el tace. Şi de-o lună de zile de când stă la băi n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a întins mâna nimănui.

Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun... nimeni nu ştie. E liniştit ca un obosit care doarme, nepăsător ca un mort şi nepătruns ca o peşteră fără fund. Ceilalţi îl privesc nemulţumiţi, căci liniştea lui le insultă zgomotul şi uşurinţa lor. Şi mulţi îl arată cu degetul, şoptindu-şi:

— Cine o fi acest domn care trăieşte cu duşii de pe lume?

— Nu ştiu... Mi se pare că e un străin.

— Ce limbă vorbeşte?

— Aş! nici una!

— Ia priveşte la el: o ţuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe care le înghite fără să le mestece... Încolo: nu vorbeşte, nu râde, nu se supără... Ce ciudat om!

— Vezi, zicea o doamnă frumuşică către un căpitan de tunari, ce galbenă şi ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănâncă singur, care tace fără a se gândi, care mănâncă fără a mesteca, care mişcă buzele şi nu i se aude glasul? Nu-ţi poţi închipui, dragă Pol, cum îmi năspreşte nervii cu muţenia lui. L-aş săruta o dată dacă i-aş auzi glasul, i-aş da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă şi, dacă ar face o beţie, aş fi în stare...

— Ce? răspunse căpitanul, dând ochii peste cap şi râzând un râs guturăit şi gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aş vrea să ştie şi maiorul când o veni. Maiorul o să râdă când şi-o cunoaşte bine giuvaierul de nevastă.

Şi înghiţiră câteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinţi; râse pe nas; deschise ochii mari şi galeşi şi îl bătu pe picior. Căpitanul îşi rezemase capul în mâna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut şi liniştit.

— Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul?

— Vreau, vreau, răspunse ea repede şi trânti un pahar cu fundul pe masă.

— Ce-mi dai?

— Ceva mai mult decât i-aş da mutului dacă ar vorbi.

— Bine, răspunse căpitanul.

Făcu semn unui chelner să vină şi, când se apropie de dânsul, îi şopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zâmbi şi îi zise:

— Nu fi prost, mă, îţi dau un bacşiş bun.

— Şi eu, îngână Mimi, fără să ştie despre ce este vorba.

— Ce ţi-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner.

— Tocană.

— Tocană? Foarte bine... O să vorbească... Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mâna copăiţă şi prinse o duzină de muşte. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele şi, când chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben şi cleios, şoptindu-i :

— Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufni de râs, îngânând:

— Ce nebun eşti, Pol! Ce haz ai când te cam chercheleşti!

Eram mâhnit de această cruzime, şi totuşi abia îmi stăpâneam râsul privind la scârboasa tocană, care începuse să alerge.

Necunoscutul privi lung în farfurie şi nu arătă nici scârbă, nici supărare. Luă furculiţa, scoase liniştit, una după alta, toate muştele, tăcu şi începu să mănânce, fără a se sinchisi de vecinii care râdeau cu hohote.

— Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanului ş-a doamnei de lângă dânsul, dar aşa de încet, încât socotii că nimeni nu mă auzise.

Dar acel domn, singur şi închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zâmbi o clipă uşurel şi nepăsător. Se uită ţintă la mine şi tresării când îi auzii glasul:

— De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un câine cam hârbar: de câteva ori mi-a murdărit ghetele şi niciodată nu l-am bătut. Şi oamenii, ca şi dobitoacele, sunt mai adeseori murdari şi proşti, iar nu răi. Toată deosebirea e că oamenii, când sunt proşti, murdari şi răi, sunt mai proşti, mai murdari şi mai răi decât orice dobitoc.

Căpitanul îl auzi şi tăcu. Vroi să fumeze şi-şi băgă ţigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, îşi luase pălăria şi bastonul şi, într-o clipă, se făcu nevăzut.

Fără voia mea, ca şi când m-aş fi sculat în mijlocul nopţii după un vis care te zăpăceşte, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mâncarea, şi mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, despreţuitor şi totuşi blând şi bun îmi aţâţase atâta curiozitate, că nimeni şi nimic nu m-ar mai fi stăpânit locului. Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrână, care trânti în urma mea un "Hei! ce, eşti chior, domnule?", şi-o rupsei la fugă, simţindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar.

Cu toată graba mea şi tâcâiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, despreţuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, şi glasul lui, care mă tăiase adânc, ca o limbă de oţel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simţeam o fatalitate care te ameţeşte. O prăpastie adâncă care te ţintuieşte pe buzele ei şi-i priveşti fundul adânc şi înecat în negură. O melancolie frumoasă şi înfiorătoare, ce te înduioşează, te zguduie şi îţi risipeşte orce idee de viaţă, înfigând în tine numai patima oarbă a necunoscutului.

L-am ajuns. Cu bastonul, cu mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă paşii şi fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de şoseaua ce mână, suind cotiş, către Nămăeşti şi Rucăr, iuţi paşii, scoţând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca şi cum ar fi fost furat de blânda frumuseţe a caselor mici, albe, curate şi înconjurate cu ogrăzi de pruni şi cu porumbişti verzi şi fâşâitoare; îşi plimbă în neştire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă şi pietroasă a Râu-Târgului.

În dreptul unei case mici, pusă cam sub şosea, îngrădită cu laţe şi ocolită cu măturică, cu crăiţe, cu fasolică şi cu flori-domneşti, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta şi, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor şi se făcu nevăzut în casă, trântind uşa după el.

Fireşte, mă hotărâi să pândesc în şosea.

Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieşind din curte o ţărancă voinică şi frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: "Ba un' te duci, ba ce-ţi pasă; ba ce să iei de la cârciumă; ba o fărâmă de untdelemn, că mâine e Sfânta duminică". La cârciumă, mai dă-i o ţuică, mai dă-i alta, mai dă-i şi pe-a treia, şi vorba se dezleagă.

— Leliţă, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta?

— Că zău, să mă crezi, domnişorule, nici eu nu ştiu. Unde te-apropii de dânsul... toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate şi cu uşa încuiată. Da', de, n-am ce zice, e om bun şi plăteşte bine. Ce nu mă împacă sunt nişte cărţi ale lui cu capete de oameni morţi, cu picioare jupuite... Doamne fereşte!

Ţăranca veselă, vorbă lungă şi hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă "nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt ţoale să te îngropi în ele până în gât; şi, unde mai pui, umbră deasă şi prune de tot felul; mă rog, la câte rămneşte inima omului".

A doua zi, pe vremea prânzului, luai geamantanul şi mă aşezai la noua gazdă.

III

În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopţii, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, şi către unu-două din noapte oftă aşa de lung ca şi cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbuşească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedesluşită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citeşte şi, în sfârşit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise nişte cărţi.

Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschişi în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de şuietul jalnic al râului.

Nu trecu mult, şi zgomotul de-alături se auzi iarăşi, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înşira cuvinte fără înţeles, rupea şi mototolea la hârtie, ca şi cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori nişte chibrituri şi dete foc la ceva care ardea repede. Se desluşea bine pălălăile supte de coşul sobei.

După acest foc, ce nu ţinu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie:

— Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu ştie ce vorbeşte! Aşa le trebuie. Şarlatani! Oamenii sunt proşti!

Niciodată n-am înţeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la uşa lui ar fi crâcnit, în neştire, atins de el din greşeală, eu aş fi îngheţat în acea clipă, aşa cum mă aflam, c-un pumn încleştat şi c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele şi soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monştri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, şi dănţuiau, şi săreau, şi se strâmbau la mine, ca şi cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet şi plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic.

Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori şi, fără să ştiu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu faţa în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare.

M-am deşteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniştită, mă simţeam, ca şi în ziua de mai înainte, legat de paşii acelui necunoscut.

— Nu se poate, nu e nebun. Un nebun aşa de cuminte e cu neputinţă... Mi-e ruşine mie de mine... Ce laş am fost!

Nu sfârşisem bine de mormăit aceste cuvinte, şi luai nişte foarfece de pe masa mea, intrai binişor în casă la vecin şi, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari.

Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Măţău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură şi aşteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliştilor, absorbit de aceste întrebări:

"Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viaţă duce? Ziua liniştit şi noaptea în prada atâtor chinuri... Ce om este acest nefericit?"

Pe la miezul nopţii, văzând că şi-a aprins lumânarea, am intrat binişor în curte.

Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creştetul cerului să fi zis că este ziuă.

În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele şi, abia respirând de emoţie, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră.

Vedeam bine în odaia lui.

Ca la un minut închisei ochii.

Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun şi de liniştit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoţeşte într-o conştiinţă închisă şi nefericită.

Dar când deschisei ochii, toate grijile şi gândurile omeneşti, curate şi înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voinţa şi cinstea mea mă ţintui la fereastră.

El îşi lepădase bluza şi vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre şi tablouri colorate. Desluşit nu vedeam cam ce reprezentau.

La gura sobei era un morman de scrum de hârtie.

Se uită puţin pe una din cărţi. Citi liniştit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu nişte paşi din ce în ce mai largi şi mai apăsaţi. Obrajii lui, galbeni şi fără pic de viaţă, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puţin, dar aşa de repede, încât înţelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca şi cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creştetul capului. Ochii lui, stinşi şi adormiţi în orbitele întunecoase de sub fruntea lată şi albă, se deschiseră mari, aprinşi, scânteietori şi începură a-i juca în toate părţile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii.

Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; şi nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereţi.

Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcaţi cu lacrimi. Dădu din mâini, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva, şi zise cu dezgust şi cu revoltă:

— Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot şi ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naştere, în soarta pe care ţi-o fată oamenii şi împrejurările, lumea şi moravurile ei. Viaţa nu e liberă; viaţa e o sclavie şi un joc de cărţi; o carte fatală te prigoneşte zece generaţii întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă!

După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas "hî-hî" şi se aşeză pe un scaun de lângă masă, îşi cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte.

Înmărmurisem privind şi ascultând fără să înţeleg nimic din câte vedeam şi auzeam.

După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleşit şi greu pe tomul de alături şi începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărţii, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca şi în noaptea trecută, şi îngână cu ochii în sus, ca şi cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană:

— Dar eu tocmai aşa am făcut, tocmai... Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos... şi sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit... Nici-o boală n-am avut care să-şi fi vărsat şi plămădit în el elementele morţii, acele milioane de atomi vii care se revoltă şi tulbură şi înfrâng tainica goană şi primenire a vieţii... Aş vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greşit, numai astfel poate mi-aş birui laşitatea şi mi-aş zdrobi viaţa ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat şi nu mai ai ce bea...

Şi începu iarăşi să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb şi vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas aşa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat.

Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit şi le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru şi zise cu mulţumire rea:

— Da, aşa le trebuie! încă unul care nu ştie ce spune! Încă unul care nu se mulţumeşte pe ce ştie şi scrie volume întregi despre ce nu ştie şi nu-i este dat să ştie !

Poate că erau trei ceasuri după miezul nopţii. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă.

Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine şi rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se aşeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă şi un cuţitaş de oţel; îşi sumese mâneca stângă până-n cot; îşi rezemă vârful cuţitului de pulpa mâinii şi zise liniştit:

— Desigur, sângele meu n-a fost bun. O moştenire de la moşi, de la strămoşi, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să ştiu, fără să vreau şi fără ca ei să fi ştiut şi să fi vrut.

Cum sfârşi aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuţitului, a cărui limbă subţire şi sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele ţâşni, îi alunecă la vale înroşindu-i cămaşa strânsă ca un covrig în jurul cotului.

Şi privea liniştit.

Pe mine m-apucară nişte fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simţii ochii calzi de lacrimi. De osteneală şi de spaimă îmi veni ameţeală. Închisei ochii şi zguduii puţin cele două vergele de fier, de care mă înhăţasem să nu cad.

Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină şi totuşi nu mai văzui nimic.

Deodată, începui să tremur. Două fâşii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simţise. Şi îl auzii că râde, zicându-mi:

— Nu e aşa, vecine, că sângele meu e roşu şi bun? Nu e aşa?

Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs şi ar fi vorbit, n-ar fi râs şi n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat şi mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam.

Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele şi abia m-am târât, câţiva paşi, pe malul şanţului de la şosea.

Răsăritul bătea în profir. Cocoşii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de muşcele se zăreau într-o lumină leşioasă. Râul Târgului venea cu şuietul său din depărtare. Iarba era udă.

Poate că de frig, ori de frică, adormii şi nu mă deşteptai decât numai la scârţâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus.

Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; ameţeam. Mă prinseră frigurile.

Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii.

Cât oi fi dormit nu ştiu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte şi pe mâinile mele îngheţate.

Mă deşteptai. Deschisei ochii şi rămăsei încremenit cu ochii ţaglă, aşa cum eram, trântit de-a curmezişul patului, cu gâtul strâmb şi cu vinele de la gât supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în faţa mea sta nemişcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândeşte şi mă execută.

— Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin şi mă potoli. Ai dormit în şosea; ai răcit; o să-ţi treacă; nu e nimic; de tot te poţi lecui, afară de dezgust şi de îndoială.

Şi văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind:

— Am să-ţi dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ş-o să-ţi treacă. Sunt doctor, adică am învăţat medicina şi nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii şi nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd şi să tac.

Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de ţintaură.

Şi plecă.

Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung şi Nămăeşti. Ţărancele, cu fotele roşii şi cu cămăşile albe, sumese într-un şold, nălbeau pânzele, copii desculţi şi numai în cămăşi groase şi ridicate până la burta lor, doldora de prune şi de mere, bălăceau prin şuviţele de apă ce se coteau din matca râului iarăşi în matca lui.

Eu băteam cu bastonul pietricelele şi mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu.

Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spiţele lor late talazurile limpezi şi clăbucite de spumă. Pivele îşi bocăneau cracii groşi şi grei, bătând, ghemuind şi strivind abalele.

IV

Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate câte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii şi nu-mi lămureau acea noapte fantastică.

Pe la zece ore uşa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima şi abia putui crede urechilor când îl auzii chemându-mă:

— Poftim la mine dacă vrei. Am ceai şi tutun bun. Şi-o să vorbim, mai ales că n-ai ştiut să-ţi stăpâneşti curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleaşi fapte, ţi-ar fi ruşine, ţi-ar suna în minte cuvântul de spion... deşi nu plata, ci faptul înjoseşte.

Mă luă de mână şi mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărţi, două ceaiuri care-şi afumau aburii căldicei şi mirositori, şi cuţitaşul de chirurg pătat cu sânge închegat.

Cu frica în sân, m-aşezai pe-un scaun. El era în faţa mea. Aprinserăm câte o ţigară. Sorbi de două-trei ori din ceai şi începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gânduri, care nu ştie cum să şi le adune.

— Ei, ei, îmi zise el, oftând uşurel, omul de când se naşte vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, şi nu se gândeşte decât la mâncare; când nu simte milă de cerşetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuieşte pisicile şi câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puţinică deşteptăciune, pentru ca să-şi aleagă frizura bine, să-şi scuture hainele bine, să-şi lustruiască ghetele şi să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranţă, de la un mic semn, să deosebeşti, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit şi fericit şi care va muri cum a şi trăit: sărac şi nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-şase ani deschide nişte ochi blegi şi reci, nepăsători, mari şi uscaţi, nu mai rămâne îndoială că prostia simţurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, şi aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viaţă întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc şi se micşorează; dacă se strâng nervos în pleoape şi se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine şi dacă mânia, ca şi bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredinţezi că această viaţă care-i scapără în priviri porneşte dintr-un foc de viaţă din aluatul aprins al creierului, şi aceste două vieţi sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viaţă, mai ales în lumea noastră, şireată şi proastă, lustruită şi ignorantă până la sălbăticie. Eu, neajungând nimic şi necunoscându-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ţi spun că din întâmplare am sosit pe lume un copil viu, neastâmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecând râsul cu plânsul într-o clipă, simţitor, dureros de simţitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ş-o vorbă rea sau urâtă. Un singur cusur aveam: eram sărac. Ş-a fost de ajuns...

Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept şi făcu pe nas de câteva ori "hî-hî", ca şi cum ar fi râs. Apoi începu, clipind des:

— Nu ştiu dacă d-ta înţelegi pe deplin cuvântul să-ră-ci-e?

— Îmi pare rău că-l înţeleg...

— Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ţi slugărniceşti viaţa în casele bogate ale parveniţilor. Pâinea ţi se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, şi perna pe care-ţi pleci capul — înţesată cu mărăcini. Toţi aceşti îmbogăţiţi prin şărlătănii şi furturi sunt convinşi că plătindu-ţi un serviciu îţi cumpără şi viaţa. O, Doamne, dar te uiţi cu scârbă şi cu milă la ei... Nu ştiu cum să-şi îndulcească viaţa măcar de-ar avea vistieriile împărăţiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc câinii şi slugile la vatra lor bogată şi toantă. Sfârşisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecţii la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviţi, leneşi şi gugumani. După trei săptămâni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pântece şi în ceafă, închis şi ciupit în obraji, ţinea întruna că să-şi facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales când ai cevaşilea cheag. Ea, o femeie uscată şi naltă, înfiptă la vorbă, încăpăţânată şi necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăţia. Deputăţia este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuţie, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cât de multe lipsesc copiilor şi cât de multe le mai trebuiesc.

— D-ta prea observi multe, prea ştii multe şi prea vorbeşti mult, îmi răspunse el, zuruindu-şi inconştient banii din buzunar.

Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine.

A doua zi, bineînţeles, mi-am luat cărţile ş-am plecat în voia întâmplării. La douăzeci de ani, pe pământ şi sub cer, lesne se încăputează un culcuş de trai.

După câtăva vreme mă pripăşisem la un mare funcţionar. Dam lecţii la o fetiţă de şapte ani, destul de frumuşică, destul de deşteaptă, şi destul de leneşă, şi destul de răsfăţată. Era primul şi singurul copil la părinţi. Aceşti oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie.

El, om liniştit, nici prost, nici deştept, şi nu învăţase multă carte ca să-şi vatăme inteligenţa sa mediocră. Ea era frumoasă, tânără, vie, îi plăceau discuţiile; nebună după Rolla¹, recita binişor Le Saule² şi Steluţa lui Alecsandri, mai ales acel singur vers genial şi simplu: "Pe când eram în lume tu singură şi eu", îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adâncă şi omenească ce i se cuvine.

Aci iar îşi tăie cuvântul. De astă dată surâse iar amestecat cu acel "hî-hî" trist şi obişnuit. Răsuci o ţigaretă, o aprinse la lumânare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul şi începu să-mi povestească cu o ironie aşa de ciudată, că parc-ar fi rânjit la cineva.

— Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, râdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place şi ce nu. Ne certam mai pe toţi poeţii mari şi, după ce mă aţâţa la discuţie, mă asculta privindu-mă lung şi nemişcat, sfârşind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate şi a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam şi cum citesc.

Eu mă înroşeam şi ea râdea.

Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume şi nu ne ziceam nici într-un fel.

Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist şi poet, şi dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate şi profunde. Ea zicea că da, eu susţineam contrariul.

— Ce vrei, acele versuri uşoare, limpezi, bogate, acele comparaţii fericite, acea credinţă în dragostea lui sunt nişte dovezi puternice că poetul a simţit şi a ştiut să spuie ce simte.

— Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt uşoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decât uşoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferenţă. Când spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi şi păcat să nu fii limpede, mai ales când toată viaţa ai ciripit în versuri. Comparaţiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă şi după cum tind să lumineze şi să invieze o idee, nefireşti şi şcolăreşte căutate. Bogăţia la el e lipsită de mişcarea şi de căldura vieţii. Tocmai felul acestei bogăţii dovedeşte că scriitorul nu vede, nu simte şi nu înţelege deodată. Când vede şi simte, nu înţelege; când vede şi înţelege, nu simte. Şi când vede, simte şi înţelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atâtea diminutive, atâtea figuri căutate şi moarte, atâta nepătrundere în inima omenească, atâta cumpătare în vers, atâta blândeţe de simţire, atâta duioşie de cuvinte, toate acestea ţi-arată pe omul cu temperament molâu şi fericit. Aş putea zice că numai când descrie ce vede şi înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvârşit. Iubirea, ca şi toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubeşte are căldura logică şi retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini şi în cuvinte ce trec prin mintea oricărui şcolar bun şi moşier deştept.

Ea mă luă de braţ şi eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înţelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuţii, fără să-mi dau seama bine de ce. Şi nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbându-ne prin odăi şi iarăşi întorcândune pe urmele noastre, am scos vreo vorbă.

Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit şi nu mi-ar fi dat să mănânc, mi-ar fi făcut plăcere căldura braţului ei rotund apăsat într-al meu; aş fi iubit-o... dacă n-aş fi apucat să cred că este cinstită.

Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credinţele mele. Şi mai ales când a auzit clopoţelul de la uşă, şi-a tresărit la braţul meu, şi-a alergat veselă şi mângâietoare înaintea bărbatului său, îţi mărturisesc că am îngheţat în picioare.

Şi mi-a făcut un rău nespus când mi-am simţit naivitatea sângerată şi când curăţenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simţire nobilă care să nu se zguduie când vrăjmaşul ei ţi-o surprinde dormitând şi ţi-o izbeşte repede.

Toată noaptea, un singur gând am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mâine mă va urî. Am fost atât de neghiob şi de ruşinos cu dânsa, am văzut-o atât de înjosit prefăcută între mine şi bărbatul său, încât ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari.

O săptămână nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greşeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simţea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decât un capriciu uşor şi trecător, o pompare mai repede a sângelui spre creier, o ameţeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tânăr necunoscut...

După o săptămână, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zâmbi, dar trist şi răutăcios. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise:

— Vasăzică, d-ta susţii că ce admiră o lume toată sunt nişte copilării rimate, că lumea se înşeală şi că numai d-ta ai dreptate... Nu ştiu cum — parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimica -prinsei la vorbă, şi învârteşte la foi, şi despică la versuri, şi înhaţă figurile care mi se păreau mai ordinare şi mai nepotrivite şi, când socoteam, după vechiul şi prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mânie ascunsă cu mult meşteşug:

— D-ta prea citeşti multe, prea ştii multe, prea observi multe şi prea vorbeşti multe...

În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pielea ei tot organismul brut al falitului. Aceeaşi frază, aceleaşi cuvinte, aceeaşi mânie şi acelaşi dispreţ.

Aş fi dorit să-i spun: "Puteai să mă dai pe uşă afară ceva mai puţin crud". Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are şi îndrăzneală nu ştie ce spune.

A doua zi am plecat şi de la înaltul funcţionar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust şi de nu ştiu ce boală, ale cărei efecte fizice le simţeam pretutindeni, dar mai ales în creier.

Neputând sta la nimeni, m-am hotărât să mă fac copist, pentru ca să pot sfârşi medicina.

În secţia noastră trebuia să facem un raport ministrului de domenii.

Şeful de birou mi-a dat să-i copiez ciorna acestui raport, ciornă lungă de mai multe coale, fără nici-o ordine, fără nici-un înţeles; greşeli de fraze, de cuvinte, de punctuaţie; greşeli de logică, motive slabe; lipsă de studii; lipsă de fond, lipsă de formă.

Am arătat şefului câteva greşeli prea grosolane din sumedenia de nerozii.

— D-ta prea ştii multe, prea observi multe...

Desigur, toată lumea se învoise ca să mă tortureze cu aceleaşi cuvinte nesuferite.

Şeful meu fusese rău, dar înzecit de rău pentru mine, fără să ştie. Nemaiputându-mă stăpâni, cercai să-i dovedesc câtă dreptate am. Era nimicit în faţa mai micilor săi. S-a înroşit sfeclă, a bătut cu pumnul în masă, căci avea ciudata manie de-a imita pe ministrul său, şi mi-a răspuns furios:

— Nu eşti bun de nimic! Te amesteci în toate ca mărarul. Ei, ce e? O să cadă cerul pe noi? Ce este un raport? Un raport... Un raport... Parcă o să-l citească dl ministru... că altă treabă n-are...

— Nu ştiam că dl ministru cere rapoarte pe care nu le citeşte, răspunsei eu.

— D-ta prea vorbeşti multe! Să-l copiezi aşa cum e!

Cu aceste cuvinte îmi întoarse spatele, mormăind: Poftim, tocmai cin' s-a găsit!

Am tăcut, deşi fierbea sângele în mine. Şi de câte ori, discutând cu prietenii mei, veneam cu vreo idee nouă, pe care nu o puteau afla în lecţiile nenorocit de mărginite ale doctorilor noştri, toţi sfârşeau cu o ironie rea şi înţestată:

— Mă, dar multe mai ştii şi mult mai vorbeşti!

La primul examen de anatomie răspundeam profesorului după acelaşi autor după care îşi jefuia el lecţiile. Asupra unei dezvoltări mă opri din vorbă:

— Ce autor susţine aceste lucruri? I-am spus numele pe care-l cunoştea destul de bine.

— Nu e adevărat!

— Dle doctor, e aşa cum spun eu. În cea din urma ediţie are o notă de două pagini, care nu se găseşte în primele ediţii.

— Destul, n-o să învăţ carte de la d-ta! Aşteptam rezultatul examenului. Eram galben. Tremuram de necaz. Doctorul Marcovici³ tocmai ieşea din cancelarie necăjit, strigând cât îl lua gura:

— Bravo! are dreptate elevul, şi îl respinge! Profesor de buchi, iar nu de facultate!

Cum mă văzu, mă înhăţă de haină.

— Bine, nene... ai căzut la examen! Şi, după o înjurătură straşnică, zise răstit: Măi frăţioare, eşti băiat sărac şi ştiu că înveţi carte, dar de ce nu-ţi păzeşti gura? Când un guguman susţine că n-ai dreptate şi când acel guguman ţi-e examinator, închide gura şi taci. Cazi la examen pentru că ai citit pe-o ediţie nouă, şi el nu are decât pe aceea pe care a tradus-o pe de margini când învăţa la şcoală. Şi nu ştiu ce i-ai mai zis, că ţine întruna că eşti obraznic şi că vorbeşti prea mult. El e ignorant şi afon. De, ce să-ţi fac!...

Am rămas uimit. Pământul mi se învârtea sub picioare. De m-ai fi tăiat, n-ar fi curs picătură de sânge.

Mă dusei acasă.

Era noapte şi lumânarea mi se isprăvise în sfeşnic. În mine se hotărâse desăvârşit caracterul revoltatului. Stam lungit în pat, cu ghetele în picioare şi cu pălăria turtită.

Pentru ce toţi oamenii îmi impută că vorbesc mult? Pentru ce şi prietenii, şi cei pe care abia îi cunosc, şi ignoranţii, şi cei cu carte, şi perverşii, şi cei blânzi din fire, şi faliţii, şi şefii de birou, şi profesorii, şi copiii, sunt, toţi cu toţii, contra mea de cum oi deschide gura? Desigur, văd lămurit toate aceste nedreptăţi care mi se fac.

În capitala noastră de parveniţi, de negustori, de străini, de declamatori, de şireţi, de ignoranţi, inteligenţa în medie e mai jos decât mediocră. Creierul e condamnat la adevăruri ordinare. Gândiri personale nu se petrec în mintea leneşă şi slabă a oraşului. Şi când ceea ce frămânţi şi arzi tu vreme îndelungată, în cutia de os a capului, izbucneşte afară, ca o lumină vie, cel care te ascultă e ameţit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, căci e zguduit din acea adormire obişnuită şi fericită. Mintea ta taie cărările bătătorite şi ordinare ale minţii lui. O singură vedere personală, adâncită, spusă într-o formă mai energică, e de ajuns ca să-i ridici un stăvilar peste care nu poate sări decât cu o muncă grea şi cu o cădere şi mai grea de partea cealaltă, iată ce trebuie să însemneze că eu vorbesc prea mult. O singură frază sau două ore de vorbire e acelaşi lucru: dacă îi trezeşti din somn, dacă îi pui pe gânduri şi le tulburi odihna, vorbeşti prea mult. Ei însă pot să-şi spargă urechile zile întregi; ceea ce îndrugă e blând, trece prin mintea oricărui hidrocefal, e uşor, e liniştit, e copilăresc, e vechi, e ştiut, este în proprietatea tuturora, nu aţâţă viaţa moleşită din capul adversarului, nu o aprinde şi nu o arde mai grabnic decât în somn, deci ei vorbesc puţin, cuviincios şi înţelept.

Când mi-am desluşit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea târziu, căci revolta era înveninată de dezgust şi de dispreţ.

Revolta te răscoală contra lumii, dezgustul te face să cazi în mijlocul ei, dispreţul te exilează din ea. Eşti străin şi singur între-ai tăi şi în mulţime. Vorbesc o limbă din care nu înţelegi decât cuvintele dezlegate. Duc o viaţă pe care nu o explici decât ca şi pe viaţa unui câine: nu mai e nici urât, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rău. Nişte maşini care sfărâmă, macină, moaie, dospesc, împrăştie, ard şi se mişcă: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapăt, şi prea puţine aleargă în neştire, în goana vieţii, ţinind frunte tuturora, zdrobind tot ce întâlnesc în cale şi, totuşi, neştiind, în această vijelie a patimilor mici şi murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici încotro se duc.

M-am închis în mine; am tăcut; mă uitam lung, zâmbeam, ascultam, închideam ochii.

Aşa de învrăjbit tăceam, încât prietenii au început să şoptească:

— S-a prostit savantul; decât "da" şi "nu" nu mai ştie să mormăie.

Şi nici n-aş fi înţeles ce fel de oameni şi ce fel de prieteni mi-ar fi fost dacă, când vorbeam, nu m-ar fi acuzat că vorbesc mult şi când tăceam nu m-ar fi acuzat de prost.

Mai târziu mi-au scornit una şi mai boacănă: "Vorbea prea mult, tace prea mult — de netăgăduit, fazele nebuniei".

Şi când asemenea zvonuri mi-ajungeau la urechi, dam din umeri, mă gândeam când la fierea unuia, când la turtirea frunţii altuia, când la prea multul sânge al lui X, când la anemia cutăruia, şi sfârşeam socoteala îngânând liniştit:

— Fireşte, la început se purtau cu mine ca nişte cunoscuţi, apoi ca nişte prieteni, mai apoi ca nişte amici şi acum ca nişte fraţi.

V

Am trecut doctoratul cu mult succes.

Teza mea era o lucrare deosebită. Grămădisem în ea multe observaţii şi multă citire.

La un consult, doctorul Marcovici — care mă iubea şi respecta în mine, el, vorbăreţul, pe omul tăcut, el, omul de geniu, care n-avusese unde să se dezvolte, pe omul de talent, sărac şi nebăgat în seamă, — m-a chemat şi pe mine ca să-mi dau părerea.

Era la un bolnav bătrân, văduv şi uscat de o ftizie lentă, nesimţită, împiedicată în drumul ei de bunul trai şi de desele călătorii în ţările calde.

După o lună l-am pus pe picioare.

Peste câteva zile am primit o scrisoare de la bătrân. Mă ruga să vin pe la el. Cum m-a văzut, m-a strâns de mână foarte prietenos. Mi-a mulţumit de buna îngrijire în timpul bolii şi, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvânt, îmi zise repede:

— Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a încredinţat că numai şi numai d-ta m-ai scăpat. Şi Marcovici e doctor mare, cinstit şi sincer.

Am mâncat la el. Şi-a fost de ajuns.

Mâncam de trei ori pe săptămână la bătrân. Avea o singură fată, de 18 ani. Micşoară, delicată, blândă, sfioasă, uşoară la mers, nu i se auzea decât fâşâitul mătăsos al rochiilor sale învoalte. Palidă, cu nasul subţire, cu gura mică, cu buza de jos răsfrântă puţin, cu două gropiţe în obraji la orice zâmbet, cu ochii albaştri migdalaţi, umezi, buni şi limpezi, puşi sub nişte arcuri de sprâncene subţiri şi pierdute în tâmplele ei albăstrii. Părul bălai, tremurând fir cu fir la fiece mişcare a capului, i se lăsa din creştetul frunţii în cosiţe mlădiate după urechile ei mici şi albe.

Niciodată n-am întâlnit o fiinţă a cărei viaţă dinlăuntru să se zugrăvească mai bine în mlădierea moale a trupului, în pielea străvezie a obrajilor, în privirea melancolică şi blajină a ochilor şi în glasul dulce, tremurător, prelung, ca un cântec ce se pierde în depărtare. Voinţă slabă, aproape moartă; simţire caldă, delicată, dar vagă. O impresie plăcută, primită prea repede, pentru ea era o adevărată durere; tresărea ca şi cum s-ar fi tăiat; se rumenea, îşi pleca fruntea în mâini şi ochii i se umezeau; plăcerea şi durerea în ea erau aşa de împletite, că nici una, nici alta nu puteau naşte şi trăi decât împreună.

Surâsul ei era melancolic; veselia ei era tristă; mulţumirea ei adâncă o slăbea, o moleşea, o aşeza încetişor pe scaun, ca şi cum ar fi fost ameţită de friguri. Era o minune ciudată: tăcută, blândă, suferind şi neavând nimica, nevoind nimica, necăutând nimica, întotdeauna pe gânduri, privind liniştit şi departe, ca şi cum şi-ar fi desfăşurat ziua ceea ce visase noaptea.

Aşa cum era, te mişca, te atrăgea în atmosfera palidă şi tristă ce plutea şi se învârtea în jurul ei.

Neavând răbdare şi plăcere de a citi, cântând la piano rar şi încet, să fi zis că sub degetele ei piano era un pieptene de oţel care-şi zbârnâie dinţii de un mosor pătruns cu ace; fiindu-i silă să se gătească; neplăcându-i plimbarea, lumea şi zgomotul, mintea i se încheia cu câteva adevăruri aflate de ea singură şi spuse atât de simplu, încât de multe ori mi se părea că nu spune nimic. Mai târziu m-am încredinţat că acest cap delicat, neavând nici un grăunte de cultură, neînvăţând nimic din discuţiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevăruri de o profunditate uimitoare.

Cunoştea viaţa, înţelegea natura printr-un soi de devinare⁴ învălmăşită în imaginile ce-i aprindea în creier. Şi în tot ce văzuse i se părea că domneşte neclintit o armonie desăvârşită şi neînţeleasă.

Era dar o minte înaltă, dar săracă, o naivitate curată, dar bănuitoare, o mută care-şi vorbea sieşi prin gesturi, prin monosilabe, prin încremenirea trupului drept pe picioare ş-o goană de priviri ca două săgeţi care se duc alături, departe, departe, dincolo de zarea care-ţi joacă înaintea ochilor şi de care niciodată nu te poţi apropia.

O vijelie vine; norii se grămădesc; lumina se posomorăşte; fulgerele scapără lăncile lor de foc, frânte pe marginile negre ale norilor; ploaia de vară cade şiroaie băşicate. Ea priveşte lung, neclipind, apoi întoarce spatele acestei lupte înfiorătoare şi ridică din umărul drept. A privit, a înţeles în felul ei, şi-a desfăşurat gândurile şi-a vorbit prin ridicarea umărului.

Seara, la ceai, câţiva prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile războiului cu Franţa, despre neruşinările sceptice ale politicii noastre. Femeile vântură intrigile obişnuite ale capitalei. Ea ascultă fără să se mişte. Şi, după multă vreme, când ce a auzit s-a îmbucat într-un sistem al ei de a rândui lumea, zice blând:

— Oameni... Oameni... Bieţii oameni! Şi în aceste crâmpeie de gândire îşi grămădea toată filozofia de un dezgust anemic, organic şi nevinovat.

Mintea ei rânduia imagini fără cuvinte, înţelegea şi dezlega ca o surdo-mută. Şi melancolia şi-o desfăşura prin gesturi întocmai cum un pianist şi-ar executa un capriciu pe un dactilion.

În cuvintele "Oameni! oameni!", spuse de ea încetinel şi pe gânduri, ca un copil care ar cere apă buimăcit de somn, eu simţeam cum vrea de lămurit să spuie că oamenii sunt răi, sunt proşti, sunt grosolani, nefericiţi şi fatal târâţi, din firea lor, în războaie, în intrigi, în calomnii, în brutalităţi, în veşnică neodihnă.

O înţelegeam pe deplin.

Şi niciodată nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe căi deosebite şi din cauze cu totul contrarii, şi ajungă a se întâlni, a se simţi, a se înţelege, a se potrivi şi a se iubi fără voia lor, cum ni s-a întâmplat nouă.

Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit şi dispreţuit; ea slabă, mică şi palidă, eu voinic, mare şi rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai când viaţa are mai mult amor propriu şi mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalţă clătinându-se pe picioare, eu obosit de-atâtea tomuri, de-atâtea experienţe, de-atâta ştiinţă de carte şi de meditaţii, cât abia poţi înghesui într-o bibliotecă; ea trăind o viaţă de vise, eu reducând lumea la o maşină care se mişcă şi se cumpăneşte pe picioare şi porneşte în tăria unei mişcări iniţiale care nu se stinge decât atunci când oasele se usucă, muşchii seacă, nervii se apătează şi arterele se îngroaşă. Astfel ne întâlnirăm pe aceeaşi cale.

Şi totuşi, câtă asemănare: ea tăcând şi dispreţuind din lipsă de viaţă, din cauza unui sânge subţire, sărac de acele milioane de globule roşii, vii, calde, sărac de focul vieţii care arde şi se aprinde tot atât cât arde; eu tăcând şi dispreţuind din cauza unei vieţi colosale, izbită, strânsă, închisă, neînţeleasă, ghemuită şi insultată de prostia neumană a lumii în care mă învârtisem.

Într-o zi — venisem cam devreme pentru masă — îmi întinse mâna. Mâna era rece, slabă, moleşită, ca o blană de pisoi mic.

I-am strâns-o într-a mea.

— Ce mână caldă ai, îmi zise ea. Ah! şi ce bună căldură! o simt cum mi se ridică până la gât, până la cap...

Nu ştiam ce să-i spun. Pentru întâiaşi dată o auzeam vorbind mai mult.

— Da, urmă ea, ai o căldură care-mi dă viaţă. Numai şuviţele de soare ce se strecoară în odaia mea mă fac să simt aceeaşi plăcere.

Tăcu. Începu să tremure, fără să-şi ia mâna din mâna mea.

— Poate că nu eşti bine...

— Ba nu, sunt bine, dar poate că nu sunt întreagă... Nu sunt ca cealaltă lume... O gălăgie îmi face rău... Un râs nestăpânit îmi face rău... O vorbă rea spusă pe socoteala altuia îmi face rău... Cum îşi bate ceaiul cu linguriţa bancherul cel pleşuv şi cum şi-l soarbe de lacom şi de gras îmi fac rău... Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia îmi fac rău... Graba tânărului moşier, cu care vroieşte să mă slujească, îmi face rău... Laudele mincinoase ale prietenelor mele îmi fac rău... Iată de ce sufăr... Încolo, când sunt singură, mă simt liniştită... Sunt bine fără a simţi acest bine... Lumea se învârteşte în minte ca un haos de umbre rele... Numai d-ta îmi faci bine, fără să ştii, ascultând, tăcând şi câteodată speriind cu câteva cuvinte prostia fricoasă a celorlalţi...

Mă înroşisem.

M-am uitat apăsat la dânsa. Rumenise în amândoi obrajii, şi ochii ei albaştri şi mari, pironiţi în jos, erau încărcaţi cu lacrimi.

Nu ştiam ce să-i spui.

Îmi venea s-o mângâi, îmi venea s-o sărut. I-am întins o mână pe umăr, apoi, fără să vreau, am apropiat-o de gâtul ei alb, am ridicat-o mai sus şi-am lăsat-o să alunece uşor pe rotunjimea obrazului până sub bărbia palidă şi străvezie ca un măr de ceară.

A trecut o lună de zile. În tot acest timp nu mi-a vorbit.

Dar mă privea lung, mă căuta, mă îngrijea la masă, la cafea şi la ceai, mă ruga din ochi să mai stau serile când ceilalţi oameni se risipeau pe la casele lor. Când slujnica îmi aducea dulceaţă, se uita cercetător la linguriţă, la paharul cu apă şi mai ales la dulceaţă, poruncind întotdeauna numai din dulceţurile care, după cum băgase ea de seamă, îmi plăceau mai mult.

Îmi dădea mâna.

Mă îngrijea.

Se uita la mine.

Se gândea.

Tăcea.

Atâta tot.

Eu nu cutezam să cred nimic. Şi mărturisesc că mie, celui izbit şi dezgustat, că mie, celui obosit, sceptic şi mort înainte de a trăi, îmi plăcea atât de mult, încât mi-era spaimă de ideea că i-aş fi indiferent.

Mi-era dragă ca un caz rar, de o stare patologică ce putea trece drept stare fiziologică. Puţinătatea de viaţă îi ucisese toate pornirile brutale, lăsându-i neatinsă puterea de abstracţie şi de idealizare. Chiar la trup, această sărăcie de viaţă o oprise la acele mărimi, cumpăniri şi forme delicate şi naive peste care natura, de regulă, pune apoi carne, carne şi iarăşi carne, pentru ca prăsila ei să poată birui toate vrăjmăşiile ce se ridică contra vieţii.

Îmi era dragă ca un suflet rar aruncat în neştire în lumea nesimţitoare, mojică, fudulă, putredă de mici vicii care se înnoadă mai mult cu prostia decât cu marea destrăbălare a nervilor.

Mi-era dragă pentru că pălmuia cu dispreţul tăcerii toată nerozimea guralivă şi înţepată ce mişună pretutindeni, în saloane, la mese şi mai ales acolo unde ordinea firească ar avea nevoie de mai multă sfinţenie şi tăcere.

Mi-era dragă pentru că la nimeni ca la dânsa senzaţiile nu se ridicau şi nu se topeau, în stare de sentimente, mai curat, mai nobil.

O iubeam şi mi se părea o cumplită ruşine de a-i mărturisi că o iubesc.

Pe la începutul lui iulie, într-o zi, bătrânul mă deşteptă din somn fără de veste.

— Doctore, îmi zise el zguduindu-mă de braţ, fata mea e bolnavă.

Am sărit din pat.

M-am îmbrăcat înaintea lui într-o clipă.

Neputând să-mi potrivesc legătura, am rupt-o. Când m-a luat de mână ca să mă sui în trăsură, m-am suit, dar am sărit dincolo. Dorinţa de a pleca, de a mă duce, de a o vedea mă zăpăcise. Mi se părea că trăsura nu mai porneşte, deşi nici bătrânul n-avusese vreme să se suie alăturea. Am ajuns. Eu cel dintâi am pus mâna pe clanţa uşii de la odaia ei.

— Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca să ştie, ca să...

M-am înroşit.

Ea era întinsă în pat, cu ochii închişi, cu tâmplele înrourate de sudoare, c-o mână pe frunte şi acoperită până la gât c-o velinţă albă.

Am rămas singur cu dânsa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mână într-ale mele. La toate întrebările îmi răspunse galeş şi blând:

— N-am nimic, n-am dormit astă-noapte. N-am nimic; m-am gândit. N-am nimic. Oh! Aş fi dorit să nu te întâlnesc niciodată, şi doresc să te văd totdeauna! Dacă îndrăznesc atât de mult, e tocmai fiindcă mi se pare că mi se va sfârşi viaţa, că nu mai pot trăi, că nu m-aud decât dintr-o depărtare nedesluşită. Visez, visez. Poate că sunt bolnavă, dar n-am nimic...

Înmărmurisem. Mâinile îmi tremurau. Gângănii câteva cuvinte idioate. Mă plecai să-i sărut mâna şi, stând cu buzele pe mâna ei, nu izbutii s-o sărut.

— Nu e aşa, doctore, întrebă ea oftând, nu e aşa că lumea şi viaţa sunt aşa cum ţi se par ţie? Nu e aşa că lumea şi viaţa sunt în cap la noi? Că dacă sunt rele sau bune, sunt la noi în închipuire rele sau bune? Nu e aşa că dacă iubeşti pe cineva îl iubeşti fiindcă ai găsit un om care intră ca într-un calapod în omul-iluzie care s-a născut şi trăieşte în cap la tine? Nu e aşa că dacă urăşti pe cineva e că acest cineva îţi poceşte iluziile tale, intrând în ele tocmai ca un cocoşat care s-ar îmbrăca cu veşmintele unui om bine făcut?

— Da, da, i-am răspuns eu, minunându-mă de atâta adâncime de minte într-un cap ignorant ca al unui sălbatic.

— Doctore, eşti omul care mi se născuse în minte şi pe care mi-era frică să-l caut... Dacă crezi că n-o sa mor, iubeşte-mă... Dar numai dacă crezi că o să trăiesc. Oh! aş vrea să trăiesc! Aş vrea să trăiesc! Acum, aş vrea să trăiesc...

Plângea fără zgomot, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de-o fericire uitată. Lacrimile i se spărgeau între gene, alunecând la vale şi pe-un obraz, şi pe celălalt. Îi sărutam mâna, repetând întruna:

— O să trăieşti!... O să trăieşti!...

Apoi îşi retrase binişor mâna de sub buzele mele, zicându-mi:

— Du-te, te rog, aş vrea să dorm... După un somn lung, odihnitor, o să mi se pară că tot ce ţi-am spus ţi le-aş fi spus de un an de zile... Altfel, mi-ar fi ruşine să te privesc drept în faţă...

Bătrânul mă aştepta în pragul camerei.

Cum mă văzu, mă luă de mână, mă târî la el în odaie, mă aşeză pe un fotoliu, întrebându-mă pripit:

— Ce are? E bolnavă greu? Ce are? D-ta ştii că eu numai pe ea o am! Ce are?

— Nimic. N-are nimic. Şi dacă ar avea ceva, nici doctorul n-ar putea să-i dea vreo reţetă, nici farmacistul n-ar putea să prepare reţeta, dacă doctorul i-ar da-o.

— Vasăzică, poate fi primejdie mare, zise bătrânul, ţintuind ochii spăimântaţi asupra mea.

— Da, pentru că iubeşte...

— Pe cine? întrebă bătrânul tresărind.

— Mai bine ar fi să-ţi spuie ea...

Bătrânul se uită în ochii mei.

Când am plecat, mi-a dat mâna de trei ori; de trei ori m-a dus până la uşă şi iarăşi m-a întors; apoi mi-a şoptit:

— Aş dori să fii d-ta...

Am plecat. Mă împiedicam de pietrele de pe stradă, deşi mergeam cu capul în jos. Când am intrat în casă, un client mă aştepta, voind să mă consulte. I-am scris o reţetă.

— Ah! n-o să mai fiu singur! N-o să mai fiu singur! Acel domn mi-a luat reţeta. M-a privit ciudat, a plecat şi când a ajuns în mijlocul drumului a rupt reţeta şi-a aruncat-o în vânt. Bucăţelele de hârtie pluteau legănându-se. Clientul şi-a mai aruncat privirile încă o dată îndărăt. Desigur, credea că sunt nebun. Eu am râs cu poftă şi m-am tolănit pe-o canapea. Am adormit.

VI

Aci îşi tăie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece şi gălbui ca chihlimbarul, îşi trecu mâna peste fruntea asudată, oftă, făcu de câteva ori pe nas "hî-hî-hî" şi dădu din cap.

— Mă îngrozeşte acea fericire de un an de zile! Când mi-amintesc că pacea şi blândeţea ei s-au stins, durerea care mă încinge e ca un foc ce mi s-aprinde din tălpi până la creştet; gura mi se amărăşte, ca şi cum mi s-ar sparge în ea o băşică de fiere; apoi, un fior rece, ca un şarpe umed, mi se încolăceşte în sus pe şira spinării. Să nu te înţeleagă şi să nu te rabde, să nu te îmbrăţişeze şi să nu te iubească decât o singură fiinţă, şi această fiinţă să te părăsească de veci! Şi în veci să n-o poţi uita; să-i auzi glasul în urechi; să-ţi stea ţaglă înaintea ochilor nişte ochi albaştri, care se închid a moarte; să simţi pe pielea mâinilor urmele slabelor şi recilor ei strângeri de mână; şi, privind un munte, ascultând lăutarii ori gonind în fuga zvăpăiată a drumului de fier, în toate şi oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urmă: "Ah, şi cum aş vrea să trăiesc!". "Spune-mi d-ta dacă n-aş avea dreptul să cer socoteală lui Dumnezeu şi să-l insult, ca pe-un câine, căci a născocit lumea asta numai ca să-şi sature răutatea sa eternă! Spune-mi d-ta dacă n-ar trebui să-mi strivesc ochii, ca să nu mai văd înaintea lor cea din urmă cădere a pleoapelor peste frumoşii săi ochi!

După ce se şterse de sudoarea care-i brobonase fruntea şi tâmplele, trânti cât putu mâinile pe masă. Paharele răsunară. Eu tresării speriat. Ochii lui erau roşii şi aşa de căscaţi, că păreau gata a se spinteca. Se sculă de pe scaun, începu să se plimbe prin odaie, făcând nişte paşi largi şi apăsaţi.

— În sfârşit, domnule, zise el c-un glas sălbatic, eram cu dânsa în Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu şi adânc, cu soarele ei — potop de lumină şi de viaţă —, cu pământul acoperit cu vii, cu iasomie şi cu portocale, pământ care te ameţeşte cu aburii săi de vin, cu miresmele sale de flori şi de fructe; Italia, cu nopţile argintii, cu năprasnicele clădiri, cu cântăreţii şi tragedienii săi zvăpăiaţi şi nemuritori; fericita Italie, grădina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va rămânea mormântul în care mi-am închis de vecie marea mea iluzie, căci era cea dintâi iluzie fericită a unui nefericit dezgustat deodată cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sărac care l-a înfăşat! Nici aerul curat şi viu, nici căldura potolită şi încărcată cu viaţă, nici frumuseţea fără de pereche a priveliştilor care zguduie şi trezesc în organismele stinse pofta şi rămăşiţele vieţii n-o întremau din acea lâncezire funebră. Îngălbenise, apoi se albise solbă. În jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmură vineţie. Şi răbda liniştit, privind la mine blajin, fără vorbă, fără părere de rău, fără spaimă de moartea care se lăţea pe nesimţite şi îi sfredelea cele două mari centre ale vieţii: inima şi creierul. Aş fi vrut să plângă, să se răscoale contra lui Dumnezeu şi a ştiinţei omeneşti... Aş fi vrut să-mi spuie ce-o doare, să mă blesteme, să mă urască, să întoarcă ochii de la mine şi să înceteze odată cu acele priviri de o blândeţe şi de o răbdare supraumană... Nu-i auzeam glasul decât rareori, şi îngâna:

— Ţi-am spus, ţi-am spus să nu mă iubeşti dacă ştiinţa ta te-ar încredinţa că n-o să trăiesc... Simt o milă adâncă, răpindu-mi cele din urmă nopţi de odihnă, când mă gândesc c-o să te las iar singur pe lume... Încolo, nu ştiu dacă mai simt ceva... Sunt aşa de slabă, că nu mai am putere de a iubi şi conştiinţă limpede de-a şti că iubesc.

Nu-i răspundeam nimic. Îi sărutam mâinile. Gândurile mele erau un fel de ceaţă care-mi obosea creierul.

În ziua când a născut eu am simţit o durere monstruoasă în adâncul rărunchilor. Am încremenit de spaimă privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-şi descărca viaţa în proaspetele ei prăsile. Trei zile şi trei nopţi n-a deschis ochii. Răsuflarea-i era slabă; abia aburea pe o mică oglindă. Inima îi bătea rar, neregulat, şi câteodată îi năpustea sângele c-o mânie neînţeleasă; mâinile îi tresăreau; faţa i se lumina şi buzele cereau să se dezlipească una de alta. M-am sfătuit cu unul din cei mai mari doctori italieni, un bătrân bun, un savant al cărui zâmbet dovedea că-n faţa problemelor mari, de la care atârnă moartea sau viaţa, rămăsese sceptic şi fatalist ca cel mai umil ignorant.

— Domnule, îmi zise el, după ce cercetă cu de-amănuntul pe bolnavă, ca şi cum i-ar fi făcut o adevărată disecţie cu ochii, iată un caz de boală care mă face din nou să cred că medicina, cu cât se apropie mai mult de o ştiinţă pozitivă, cu cât vrea mai mult să pipăie, să vadă, să guste şi să audă organismul omului, cu cât vrea să se închidă în anatomie şi fiziologie, cu atât câştigă şi pierde deopotrivă de mult. Nu aş vrea ca oamenii de ştiinţă să creadă în basmul unui suflet aşezat într-o hotărâtă parte a trupului, nici într-un suflet materie-eteriană, care tremură, şi pătrunde, şi circulă deosebit de om, în tot lăuntrul omului; dar aş dori să nu se dispreţuiască cu atâta uşurinţă o stare psihologică care trebuie să fie cu mult mai subtilă, mai greu de studiat şi de înţeles. Această stare psihologică trebuie să fie cauza, iar starea fiziologică — efectul. Eu socotesc că de multe ori buna stare, ordinea şi vigoarea fiziologică sunt zăpăcite, slăbite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnăvicios, covârşitor, şi adesea scăpând din lumina conştiinţei bolnavului şi din inteligenţa dispreţuitoare a savantului. Soţia d-tale, născută din părinţi bolnavi, de când a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la gânduri, viaţa trupului nu i-ar fi fost răpită şi arsă numai de creier. Acum, după emoragia din urmă, slaba ei viaţă este o minune a sistemului nervos. Fii bărbat. Eu nu cred într-o scăpare. I-ar trebui nu să-i vindeci viaţa, ci să-i torni o nouă viaţă, să o naşti a doua oară. Încearcă, dacă vrei, transfuziunea. Un sânge curat ar putea face o minune. Dar un sânge ferit de boli, moştenit curat din mai multe generaţii, un sânge în stare de progres, în care viaţa să fie îndesată şi cu putinţă de a zămisli viaţă acolo unde moartea a început. În oraşul nostru, ca în orice oraş vechi şi cult, nu ştiu dacă vei găsi un astfel de om.

Apoi bătrânul doctor se uită peste ochelari, zbârci fruntea sa albă şi mare, mă strânse de obraji, iar se uită lung la mine şi-mi zise trist:

— De, nu ştiu, fireşte, dacă d-ta te hotărăşti, dacă vrei, dacă crezi... dacă-ţi iubeşti mult, mult soţia...

— Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu îi dau tot sângele meu cu o plăcere pătimaşă şi fericită!

Aşa i-am răspuns şi într-o clipă mi-am scos haina şi vesta. După ce bătrânul m-a pipăit şi mi-a frecat câtva muşchii de la mâini, a plecat să-şi aducă instrumentele trebuincioase la această operaţie, de care spânzura, ca într-un fir de păr, întreaga mea fericire, îngânând în pragul uşii:

— Bine, bine, ai un sânge care ar învia un cadavru putred de mai multe săptămâni...

Când doctorul s-a reîntors, m-a găsit plângând la capul ei. Dormea, amorţise... Era cu putinţă să se mai deştepte? Plângeam, şi înaintea ochilor mei toate lucrurile păreau întunecate.

Ea zâmbea, întinsă şi străvezie ca o bucată de ceară.

Ah! şi ce plăcere sălbatică am simţit când doctorul mi-a deschis o vână de la cot!

Îndată ce sângele meu a început să intre şi să se împrăştie în corpul ei mic şi moleşit, buzele începură a-i tresări, a se rumeni, a învia. Pleoapele crăpară puţin şi ochii i se arătară ca două fâşii albastre şi umezi, apoi i se deschiseră mari şi încărcaţi cu lacrimi. În privirea ei neclintită se vedeau mirarea, frica, dorinţa de a şti ce se petrece în ea şi în jurul ei. În privirea ei vie, tăiată de clipiri repezi, se vedeau o nouă viaţă, un avânt puternic, un dor de trai nemărginit, o senzaţie ciudată de căldură şi de fericire. Mâinile i se încălziră; chipul i se lumină, i se aprinse de voinţă şi de plăcere. Eram fericit. Şi nu m-aş fi clintit din loc pentru nimic în lume, de spaimă ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei să se spargă ori să se mişte. O băşicuţă de aer de-ar fi pătruns în căile circulaţiei, mi-ar fi ucis sărmanul meu ideal, care începuse a se deştepta.

Dar când voi să spuie nu ştiu ce cuvânt de mulţumire, faţa i se albi din nou, buza de sus începu să-i tremure, dădu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile începură a i se întinde în două şiroaie pe amândoi obrajii. O convulsie epileptică. Vărsă. Doctorul întrerupse operaţia.

Am căzut pe-o canapea. Pierdusem cunoştinţa. Auzeam ca prin somn paşii doctorului şi glasul lui.

— Se poate... E de mirare... Ciudat... Nu se ştie...

Când a plecat, m-a zguduit şi mi-a şoptit în ureche:

— Mă întorc îndată. Nu pierde nădejdea. Vom încerca cealaltă transfuziune, transfuziunea mediată. Încep să nădăjduiesc.

Peste două ore m-am deşteptat.

Visasem şi nu-mi aduceam aminte nimic din câte-mi trecuseră prin minte. Chipuri urâte, crâmpeie de vorbe, zgomote, plângeri, coşciuge, bătăi de clopote, un vârtej amestecat, fără şir şi fără înţeles, îmi zbuciumase creierul. O viaţă monstruoasă de chinuri, iată ce-mi fusese acea amorţire a trupului meu zguduit de dureri şi desfiinţat de neodihnă şi de vegheri. La urmă se făcea că plutesc în apa Arnului. Când m-am deşteptat, eram scăldat într-o sudoare rece din tălpi până la creştet.

Ea dormea cu faţa în sus. Nasul i se subţiase, ochii i se afundaseră în cap, închişi în nişte rotocoale vinete. O clipă mi-apăru ca moartă.

Durerea se prefăcu în nesimţire.

— Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!... Şi eu oi muri... Toată lumea moare... Natura întreagă moare... Cine poate opri în loc jocul fatal al legilor neîndurate din univers? Revolta noastră?...

Ş-am început să râd.

Dar când am păşit pragul, cu gând de a-mi vedea copila, asupra căreia mărturisesc că-mi fusese scârbă să-mi arunc privirile, am ameţit, m-am rezemat de zid şi, fără să-mi simt durerea, am început să plâng.

M-am târât până la leagănul fetiţei, în odaia de-alături. Şi ea dormea cu faţa-n sus şi cu mâinile pe piept. Desigur, toată lumea adormise în jurul durerii mele! Şi aşa de micuţă, abia sosind pe lume, era de mirare cum semăna mă-sei. Aceleaşi linii delicate şi frumoase, aceleaşi sprâncene negre şi subţiri, aceeaşi frunte, aceeaşi bărbie ca un merişor de ceară, acelaşi chip galben, acelaşi trup slab. Un adevărat triumf al slăbiciunii! O glumă crudă a naturii care dăduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plăpând.

În această fiinţă stoarsă de viaţă vedeam bine năzuinţa haină a ei de-a stinge o spiţă din omenire. Ş-am întors capul cu dezgust de la ceea ce ar fi trebuit să privesc cu plăcere.

Această fiinţă vie mirosea a două cadavre!

Peste trei zile doctorul s-a hotărât la a doua transfuziune.

Mi-am deschis vinele ca şi întâiaşi dată.

În nesiguranţa mea eram fericit, privind ca fermecat la bătrânul doctor, care bătea sângele într-un vas de sticlă pentru a-i scoate fibrele.

Eram liber, îmi luase numai sângele. Puteam să iau parte la operaţie. Şi deşi mă simţeam aiurit, parcă creierul mi s-ar fi ridicat în sus din ţeasta capului, totuşi, credeam că ajutorul meu va fi de un folos hotărâtor la izbânda încercării.

Ne-am apropiat de patul ei.

Mişca. Asudase la tâmple. Cerca să-şi deschidă pleoapele grele. Încremenisem. Când doctorul a început să-i pompeze sângele, din nou a început să invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari şi albaştri, umezi şi frumoşi ca nişte ochi frumoşi când zac de-o boală lungă.

"Oh! să nu-i închidă, că moare! În ochi i s-a grămădit toată viaţa!"

Aste gânduri îmi trecură prin minte ca un fulger şi îngheţai. Mâna ei rece mă apucă de mijloc, mă atrase spre dânsa, mă apropie de gura ei, mă sărută şi-mi şopti:

— Degeaba! degeaba! Ah! şi cum aş vrea să trăiesc...

Mă sărută încă o dată, aşa de apăsat, că parcă ar fi voit să intre în buzele mele, oftă şi, când închise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi înecat într-un potop de noapte mai neagră şi mai înfiorătoare!

Căzusem în genunchi.

N-am mai simţit decât cea din urmă zgârcire a trupului ei şi înţepenirea cumplită a mâinilor, care mi se împletiseră pe după gât.

Greutatea trupului meu moleşit mă dezlipi de acest cadavru scump şi mă rostogolii pe parchet fără cunoştinţă.

O săptămână întreagă mi s-a părut că m-am plimbat, c-am vorbit, că m-au certat oamenii, că m-au trântit în pat, că bătrânul doctor îmi pomenea de nu ştiu ce ştiinţă... Pe unde mă plimbam, ce-am vorbit, cine mă lungea în pat... Nu ştiu nimic... Niciodată nu mi-am adus aminte...

După o săptămână m-am deşteptat prins de friguri. Pe un scaun, lângă mine, sta doctorul citind un jurnal.

— Unde e, doctore, unde e?

Atât am putut să-i strig.

— Nu vorbi aşa de tare, îmi răspunse el, apucându-mă de mână. Trebuia s-o înmormântăm ca pe orice creştin, ca pe orice mort. E datoria noastră, a celor vii, să nu lăsăm ca putreziciunea, cu duhoarea şi lividitatea ei înjositoare, să insulte trupul şi chipul unei fiinţe pe care am iubit-o. Lângă un cadavru un sentiment de ruşine şi de religiozitate ne cuprinde pe toţi deopotrivă. Care om corupt, sceptic, ateu ar îngădui ca natura să schilodească înaintea lui un trup odinioară cu voinţă, cu simţire, cu vicii şi cu virtuţi ca şi ale lui? Care om nu s-ar gândi că prin acea stare de nesimţire şi de pace veşnică va trece şi el? Cine, în faţa unui cadavru deformat şi sfredelit de viermi, nu şi-ar închipui trupul său în prada murdăriilor de care natura are nevoie pentru a-şi relua materia înstrăinată din sânul ei pentru o clipă? La ce-ţi slujeşte ştiinţa d-tale dacă ţipi ca un copil şi insulţi ca un sălbatic de mai multe zile, fără să ai conştiinţă? E o profunditate tristă, dar nobilă, în care trebuie să pătrundă un om ca d-ta, mai ales când ştie din ce e alcătuit omul. Noi, studiind legile naturii omeneşti şi cunoscându-le, le datorăm o supunere mai demnă decât a celui din urmă nenorocit, care nu pricepe de ce mănâncă, de ce doarme, de ce se luptă, de ce se naşte şi de ce moare.

Mi-am cuprins faţa în mâini, m-am întins, parcă aş fi voit să-mi ies din piele şi, năbuşit de plâns, i-am răspuns revoltat:

— Ah! doctore, eşti mare şi drept, dar la ce sunt bune cuvintele tale? în urechi aud necontenit dulcele ei glas; înaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, văd necontenit nişte ochi albaştri închizându-se a moarte; pe pielea mâinilor simt apăsându-se urmele slabelor şi recilor ei strângeri de mână; în fundul creierului mă arde cel din urmă dor al ei: "Ah! şi cum aş vrea să trăiesc!"

— Gândeşte-te că ai o copilă care îi seamănă întocmai...

— Atât mai rău! în capul celei vii voi vedea totdeauna un cap de mort, pentru care cu bucurie mi l-aş fi zdrobit pe al meu între două pietre de moară...

Şi cuprins de furia de a mă strânge de gât, am sărit din pat cu părul vulvoi şi m-am repezit la fiarele ferestrelor.

Acolo, vântul răcoritor mi-a liniştit mintea bolnavă.

Arnul, gălbui şi liniştit, alunecând fără vuiet pe sub arcurile podurilor de piatră, m-a ameţit. Pământul mi se învârtea sub picioare, vechile palate pisane se clătinau pe tălpile lor. Şi-am căzut în braţele bătrânului doctor.

— Cel puţin e frumos locaşul ei de odihnă?

Două săptămâni am stat lungit în pat, dormitând, aiurând, visând, cerând apă ziua şi noaptea, neînţelegând nimic, nesimţind nimic, părându-mi-se că umblu, că stau, că petrec, că râd, că plâng, că sunt într-o trăsură mare, că mă sui în turnul plecat al Pisei, că plutesc pe deasupra unei ape întinse, că mă ridică cineva c-o sârmă în sus, în sus, şi că plutesc în aer peste întreaga lume.

Când m-am sculat din pat, eram slab şi galben. Lumea mi se părea o minune din care nu făceam parte.

Mă simţeam azvârlit în prăpastia unei linişti fără fund.

Mă plimbam încet prin odaie. M-am oprit la fereastră. Pe Lungarno⁵ trecea un regiment de bersaglieri cu muzica în frunte. Ei, ca nişte jucării de plumb, şi frumosul lor marş, ca şi cum un copil ar fi cântat printr-un pieptene acoperit cu foaie de ţigară.

Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oală răsturnată cu fundul în sus.

În odaia de alături ţipa un glas ascuţit.

— Cine plânge acolo?

O servitoare, o italiancă scurtă şi groasă, mi-a răspuns:

— Fetiţa d-voastră.

— Fata mea? Ce fată? Ah... bine... las-o să plângă...

— Doriţi s-o vedeţi?

— Nu, nu doresc...

— Ce frumoasă şi ce delicată e!

— E frumoasă? E delicată? Bine... Nu face nimic...

— Şi seamănă cu doamna, aşa de mult! aşa de mult!..

— Seamănă cu doamna!... Bine... Lasă să semene... Şi eram liniştit, profund de liniştit. Desigur, altcuiva îi era milă în mine. Altcineva se mai încerca să plângă în mine, un om din trecut, o conştiinţă adormită ori moartă, care tresărise ca prin minune, galvanizată de cuvintele "şi seamănă cu doamna aşa de mult!"

M-am însănătoşit, dar am rămas slab, galben şi liniştit.

Într-o zi m-am dus cu doctorul ca să-mi arate mormântul ei. În camposanto (cimitir, cum îi zicem noi, popor nerespectuos şi sceptic), i-am văzut mormântul proaspăt, nebătătorit încă, negătit cu flori, ars de soare şi neplâns de nimeni. M-am uitat la dânsul; l-am măsurat cu ochii; l-am deschis în închipuirea mea şi n-am văzut pe nimeni... Un coşciug gol, o pernă albă, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu înfăşura pe nimeni...

Am îngenuncheat din voinţa şi priceperea muşchilor de la picioare. Am plecat capul în jos, căci de la ea, fără nici o poruncă, junghietura s-a frânt din cauza instinctului muscular care apleacă capul când se îndoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o clipă, căci glandula lacrimală se contractă puţin când plecăm capul, când apăsăm sprâncenele pe ochi şi ridicăm în sus muşchii feţei de la rădăcina nasului.

M-am ridicat de pe mormânt: inimă moartă, cum venisem.

Am luat pe doctor de braţ şi-am plecat spre casă. În faţa unui atelier de sculptură m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cât mi s-a cerut şi, pornind înainte, am întrebat pe bunul doctor, care mă privea lung:

— Nu e aşa că o să fie cel mai frumos mormânt? Aş vrea să ne întoarcem, să plătesc însutit, ca în toată Pisa să nu fie alt monument mai frumos!

— Ştii, îmi răspunse el strângându-mă de braţ, că eu cred în trecerea sentimentelor dintr-unele într-altele, întocmai cum lumina se poate schimba în mişcare, mişcarea în electricitate, electricitatea în căldură şi căldura în lumină? La d-ta durerea s-a schimbat într-o vanitate sinistră şi liniştită. Fereşte-te de linişte. Liniştea în d-ta poate deveni organică şi te poate sorbi atât de mult, încât să nu-ţi rămână, spre deosebire de un cadavru, decât puterea involuntară de a nu te descompune şi libertatea fizică de a te mişca.

VII

Aci se opri.

Îşi luă capul în mâini. Se odihni. Aprinse a nu ştiu câta ţigară. Dădu din cap. Făcu pe nas de câteva ori "hî-hî", ca de obicei. Şi începu iarăşi cu un glas înfundat şi obosit, parcă mi-ar fi vorbit dintr-un dulap închis:

— M-am întors în ţară. M-am retras la moşia ei părintească. Şi aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. În această vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seamă despre transfuziune, în nemţeşte, în franţuzeşte şi în italieneşte, fără să le fi citit.

Uram pe toţi doctorii care se ocupau de această operaţie, mai ales pe de Belina, căci, după cum spun nişte "arhive de fiziologie" 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 85. Şi am o manie care nu m-a părăsit nici până azi, să rup şi să ard la miezul nopţii toate volumele ce-mi vin din străinătate privitoare la transfuziune.

Îmi blestem sângele că n-a fost în stare să-mi vindece idealul. Dar copila mea se făcuse de trei ani. Era slabă, cu ochii albaştri, şi umezi, şi frumoşi ca ai ei. Era ea, din tălpi până la creştet. Era ea, micuţă şi tristă. Era ea, de trei ani.

Şi-ţi închipuieşti eroare mai presus de răbdarea omenească când această fetiţă îmi zicea "tată" şi-şi împletea subţirelele ei braţe pe după gâtul meu, şi când eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sărut, buzele îngheţau tremurând, în frumosul şi nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat şi mort al ei. Şi lăsând-o repede jos, îi ziceam fără milă:

— Du-te de te joacă, du-te, du-te...

Într-o zi am scăpat-o din braţe. A plâns.

Am deschis un volum sosit de curând, în care era vorba despre un nou aparat de transfuziune mediată.

Frumuseţea naturii mi-era indiferentă. Treceam prin holdele aurii, prin câmpiile înflorite, ori coboram o vale mocirloasă, mi-era deopotrivă.

Un singur gând: ce strică biata copilă? O iubesc eu ori nu? Ar trebui să-i dau în genunchi, tocmai fiindcă poartă frumosul şi nobilul ei chip. E cu putinţă ca durerea să fi făcut din mine un câine liniştit, fără pic de iubire şi fără pic de milă?

Oh! cât m-am silit, cât mi-am frământat mintea ca sa aflu dacă iubesc ori nu pe-acest copil, al meu şi-al ei, uşurel ca o umbră, blond şi auriu ca luceafărul, blând ca o sfântă, fraged ca un lăstar crud şi trist ca un ochi de mort care se închide!

Şi se uita la mine sfios, gata să plângă, gata să zâmbească, cerşindu-mi mângâierea mea adormită.

Mintea i se dezvoltase, singură de la ea, într-un chip surprinzător.

Era de şase ani trecuţi.

Într-o seară, după ce umblasem toată ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit şi fără nici un gând. Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară, întinsă ca un zăbranic fumuriu peste toată aria nemărginită a câmpiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fără pic de nori, cupolă uriaşă, în creştetul căruia câteva stele, ca nişte ochi de argint, începuseră a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la păşune cu bălăngăitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor pierdute în orăcăitul broaştelor gălăgioase? Cine nu şi-ar fi deschis inima toată la odihna acestei blânde seri? Numai mie nu-mi erau date pacea şi bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor când auzii glasul bun şi bolnăvicios al fetiţei mele. Vorbea cu doica parcă ar fi vorbit cu o mumă.

— Doică, mie nu mi-e bine, şi nu mă doare nimic...

— Ei, draga mamei, ai ostenit, toată ziua colo, colo...

— Aş, nu, toată ziua am dormit pe canapea...

— Cine ştie... Să văd fruntea. Cam arzi...

— Doică, dar nici tata nu e bine...

— De unde ştii?

— Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel...

— Dar nu e vesel?

— Dacă ar fi vesel, n-ar citi atât de mult... Cine ştie ce caută în cărţile lui cu coaste, cu picioare şi cu capete de oameni tăiaţi... Mie mi-e frică de cărţile lui...

— Dar nu citeşte, mamă, toată ziua.

— Când nu citeşte, ce folos, rătăceşte pretutindeni, parcă i-ar fi urâte lucrurile şi oamenii din casă...

— Ei, ce-ai vrea tu, dragă, să facă?

— Eu aş vrea, aş vrea — dar să nu mă spui — aş vrea să mă mângâie, să mă sărute şi să se joace cu mine. Eu nu ştiu cum sărută tata, şi ce mult aş dori să ştiu! Când vrea să mă sărute, odată se întunecă şi mă scapă din braţe. Eu îl iubesc mult, mult, şi mi-e frică de el... Eu îl iubesc, dar el nu mă iubeşte... Îmi vine să-i dau toate jucăriile şi să-i zic: îmi plac foarte mult, dar ia-le şi iubeşte-mă... Doică, mie mi-e cald... Şi mi-e sete... Şi mi-e silă... Aş vrea să mă culc...

A plecat spre odaia ei, oftând ca un om bătrân.

De mi-ai fi dat foc, nu m-aş fi încălzit mai mult. Acele vorbe bune şi nevinovate, acel oftat din fundul rărunchilor, acea melancolie bolnavă m-au zguduit şi m-au trezit din împietrirea mea fatală. Am plâns ca un copil când se pierde de mă-sa şi mi-am deşirat în minte tot trecutul nefericit. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mâini, cu ochii închişi şi surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. Am făcut doi paşi, împleticindu-mă. Simţeam întreaga greutate a durerii mele, dar mă simţeam părinte. Învinsesem acea linişte mormântală. Mă simţeam om. Eram sigur că-mi iubesc fetiţa. Şi ce altă fericire aş fi dorit mai mult? Mi-am şters năduşeala de pe frunte.

— Tot am pentru cine trăi !

Când pusei mâna pe clanţă, tresării. Când deschisei uşa, rămăsei în prag. Plecai umilit capul în jos. De astă dată mie mi-era frică de dânsa.

O iubeam.

M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mână sub obraz. Îi pipăii fruntea. Ardea; tresărea. Era slabă, străvezie; urechile, lustruite; zgârciul nasului îi albea pe sub pielea subţire; mânuşiţele deşirate; pieptul îngust şi cilindric. Doctorul cerceta şi părintele suferea la capul acestui copil de o frumuseţe vagă şi de o delicateţe plăpândă.

Pe o masă ardea o lumânare. Mă sculai să o dau la o parte din ochii ei. Şi când eram cu spatele spre dânsa am tresărit auzind-o:

— Tata! tata!

Se deşteptase.

O sărutai până nu mai ştiui de mine.

Ieşii afară, de ruşine. Nu-mi mai putui stăpâni lacrimile. O idee îmi fulgeră: "Arde, arde, se mistuie înainte de a trăi! Oh! şi este acelaşi obraz, acelaşi cap, aceeaşi fiinţă care îmi moare sub ochi de două ori."

A doua zi când am văzut-o era tot în pat. M-a privit lung şi blând, ca şi mă-sa. Toată viaţa îi năvălise în ochi, ca şi mă-sei. Privirile ei largi mă cuprindeau, mă ardeau, ca şi ale mă-sei. O sărutai de multe ori. Şi ea, mângâindu-mă cu mâinile slabe şi alunecoase, mă tortură, fără să ştie, cu aceste cuvinte:

— Ah! ce bine-mi pare! Ce bine săruţi tu, ce bine săruţi tu, tată! Ce bine îmi pare că sunt bolnavă!

O lăsai să doarmă.

Ieşii cu capul în jos, simţind pe grumaji piciorul neîndurat al soartei, care m-abătea la pământ. Intrai în bibliotecă. Privii repede peste toţi autorii de medicină. Căzui pe un scaun. Tot ce ştiam vântura prin minte. Nimic. Am răsfoit un vraf de tomuri. Nimic..

Contra unui rău atât de mare, înghesuit într-un piept atât de mic, cine putea să lupte? Şi-apoi nu era ea altă fiinţă care pierea, ci tot cealaltă: murise de anemie, murea şi de oftică. Un foc mare se stinsese, şi din el mai plutea în întunericul lumii o slabă scânteie. Trebuia să se stingă.

Mă întorsei în odaie ca să o văd. Voiam să încerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit în mâini.

Când deschisei uşa, mi se păru că se învârteşte în pat. Eram sigur că doarme. O privii mult stând în picioare şi, fără să vreau, mormăii cufundat în gânduri:

— O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni!

Plecai deznădăjduit, îmi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste câmpi. Nu mă întorsei decât cu noaptea în cap. De-a dreptul la dânsa m-am dus. Era deşteaptă şi mă aştepta. O văzui şi mi s-a părut că mă înşelau ochii. Atâta viaţă în ochi! Şi gura ei atât de rumenă!

— Ce obraji frumoşi! Ce buze vii! Ce buze rumene!

Mă apropiai de dânsa ca să o sărut, ca să-mi vărs focul. Oh! cine m-ar putea crede fără a înmărmuri? Fusese deşteaptă, îmi auzise spaima de buzele ei albe şi şi le făcuse cu vopsea roşie de pe pereţi.

Atâta răbdare şi jertfă dumnezeiască de la un copil de şase ani îmi zdrobi toate puterile.

Căzui ca o cârpă lângă dânsa.

Corpul îmi murise şi capul mi să părea că are să sară în bucăţi de o revoltă oarbă.

Am plâns.

Am sărutat-o.

Am adormit lângă dânsa.

Vecinul meu se opri iarăşi din vorbă. Era alb ca varul. Oftă. Se sculă în picioare. Se uită pe fereastră şi zise răstit:

— Ce proşti suntem! Soarele e de mult pe cer, şi noi cu lumânările aprinse!

În adevăr, afară era ziuă albă. Dar eu încremenisem uitându-mă la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios închis în zăbrele de fier. Se opri lângă mine şi mă strânse de braţ.

— Ce te uiţi la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ţi-e de ajuns? Fluviile n-au ieşit din albiile lor, munţii nu s-au prăvălit... A murit şi ea, ca şi mă-sa, iacă tot!

Mânia îi da un aer aşa de mare, că mi se păru că se izbeşte cu capul de tavan. Tremuram vargă. După cele din urmă cuvinte, ca prin minune, faţa i se linişti, ochii i se micşorară; mă lăsă de braţ; îmi întinse mâna prieteneşte şi îmi zise liniştit:

— Iartă-mă dacă te speriai. Un moment de mânie, care trecu şi nu va mai veni. În noaptea aceasta mi-am trăit din nou nefericita mea viaţă, şi desigur că va fi cea din urmă noapte din viaţa mea. Liniştea mă va înghiţi din nou. A avut dreptate bătrânul doctor italian. Liniştea mea a devenit organică. Între un cadavru şi mine nu sunt alte deosebiri decât puterea involuntară de a nu mă descompune şi libertatea fizică de a mă mişca. Cred că de acum înainte chiar mania de a citi noaptea mă va părăsi. Cea din urmă tresărire de viaţă s-a stins cu această noapte, ca şi cum ar fi fost cel din urmă acord dureros cu care se încheie şi se stinge o simfonie tristă...

VIII

Când am ieşit din odaia lui şi am dat de soarele cald, mi s-a părut că ies dintr-un mormânt la lumina bună a zilei.

Înşiruită de-a lungul şoselei, o ceată nebunatică de domni şi de doamne goneau călări spre Rucăr.

Eram ameţit. Mă plimbai pe terasa din mijlocul oraşului, poreclită "Bulevard pardon" de mulţimea care se plimbă pe dânsa şi se izbeşte la fiece pas. Gândurile mi-erau împrăştiate. Peste trei zile am simţit o prietenie adâncă pentru acest nefericit doctor.

Vorbea puţin, rar şi despre lucruri neînsemnate. Şi nu vorbea decât cu mine.

Într-o zi, pe Podul Mogoşoaei, îl văzui întins, cu mâinile cruce pe piept şi clătinându-se între îngerii auriţi ai dricului negru, urmat de o mulţime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se întunecă de câteva lacrimi.

Şi de nu l-aş fi văzut cu mâinile pe piept şi dus cu picioarele înainte, aş fi crezut că e viu, că se plimbă, într-o trăsură mai ciudată şi mai caraghioasă decât a unui oarecare prinţ grec.

Aş fi crezut...

Între liniştea lui de altădată şi liniştea lui de mort, nici o deosebire.

Note

1. Vast poem al lui Alfred de Musset, publicat în 1833.

2. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Alfred de Musset, publicată în 1830

3. Marcovici Alexandru (1835 - 1886), medic român; a făcut studii la Paris. Profesor de clinică medicală şi terapeutică la Facultatea de medicină din Bucureşti

4. De la deviner - a ghici (fr.)

5. Bulevard principal în oraşul Pisa din Italia.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Simion Florea Marian: Poiana Negrii

Dimitrie Bolintineanu: Mihai şi călăul

Gheorghe Asachi: Adio

Mihai Eminescu: Mai am un singur dor

Vasile Alecsandri: Român Grue Grozovanul

Grigore Alexandrescu: Privighitoarea şi păunul