Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Moş Crăciun

P-atunci umblau sfinţii pe pămînt, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mîncau jeratic…

Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit Priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei şi cu stolurile de păsări gonite de arşiţă de prin ţări şi pustiuri, pe unde nici gîndul nu colindă.

Grîul înfrăţise nalt d-o şchioapă şi, de s-ar fi dat afund ciocîrliile în stuful lui, ş-ar fi ascuns şi trupul cît un pumn şi ciocul limbut, şi moţul bălţat, ca şi cum ar fi încondeiat de mîna omului. Vitele satului păşunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel şi cu rîtul în jos, ronţăiau ghinda, făcînd clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri şi lucioşi, ca păcura, şi-i ciuguleau, iară ei, dăschizînd leneş ploapele cu gene gălbui, îşi răsfirau coama de plăcere. Cîinii tolăniţi la soare lătrau prin vis, alţii îşi dăsfă- şurau colacul trupului, întinzîndu-se apăsat în picioarele de dindărăt.

Ţăranii voioşi, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi-i pîrliră la foc de paie, şi-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun şi cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la circiumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, şi cheful, rumen şi guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful şi jocul se ţin de mînă. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învîrtituri şi, împletindu-şi mîinile, o repeziră în şir vioi, aci bătînd cu călcîiele pe loc, repede şi îndesat, aci aruncînd picioarele sus şi lung, ca şi cum ar fi sărit pîrleazuri. Şi pînă cu noaptea în cap zobiră pămîntul, netezindu-l ca în palmă.

Dar în ajunul Moş-ajunului se dăzlegă un viscol din adîncimea vînătă a cerului. Crivăţul se năpusti răsturnînd copaci bătrîni, smulgînd şi risipind acoperişuri de stuf şi de coceni, amuţind lighioile şi înfundîndu-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă şi răsucită izbea în geamuri şi se prăbuşea pe coşuri ca nişte suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.

Şi cînd vîntul mai conteni, se aşeză p-o ninsoare cît foloştina de mare. După un ceas, zăpada era la glezne, după două, pînă dincolo de genuchi.

Se moinase, şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă, şi creştea, creştea, mai sus de prispe, mai sus de laviţe. Pe la toacă era la clanţă. Oamenii suflau greu, tăiaţi pe la mijloc, aruncînd zăpada din uşe şi dăschizînd pîrtii adînci şi înguste, mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii, care ţinea într-una cu sfînta slujbă, cotind şi spre cîrciumă de gura cîrciumarului.

Ş-a stat ninsoarea, şi s-a pus o geruială de crăpau pietrile, de trosneau lemnele şi-ţi scrîşneau dinţii în gură. Moş popa zbughea la cîrciumă să se mai dăzgheţe, că e bătrîn, şi alţii, după el, ce-o face popa să facă şi ei. Popa, îngheţat vargă, da una după alta, vorba şi ţuica, ţuica şi vorba. Ceilalţi, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau şi ei.

— De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Aşa zăpadă n-am pomenit.

Şi mai supse o ţuică.

— Alunecă, alunecă, grăi iar moş popa, mai cerînd una. Ei, păcatele mele, Doamne, d-o începe iar, m-am topit mîine cu Crăciunul, rămîi fără colaci.

— Sfinţia-ta ai de unde, răspunse morarul — un morar gras şi rumen, cu obraji bucălaţi ca nişte pite — dar eu ce mă fac? Cine mai dejugă la moara mea?

Şi pescarul zise:

— Părinţele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, şi morarul, de i s-o odihni piatra, cînd o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă, şi gura — mălai şi făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a îngheţat tun.

O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, îşi uită să ceară ce venise să ceară, şi se tot gîndea, ştiind şi pe moş popa, şi pe morar, şi pe pescar bogaţi, putrezi de bogaţi. Apoi dăschise gura şi zise, ştergîndu-se pe la nas cu mîneca cămăşii:

— De, părinţele, de, a fi n-a fi, dar aşa mi-a spus zdrenţea mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moş Crăciun, c-o barbă albă pînă la genuchi, şi tremură, şi dîrdîie, sprijinit în patru copaci. Pînă nu l-om goni, nu scăpăm cu viaţă, ne îneacă zăpada şi murim cu zile.

Popa se scărpină în barbă şi zise:

— Mai ştii… te pomeneşti… ce cu gîndul n-ai gîndi…

Morarul îşi frecă mîinele şi zise:

— Pe el, părinte! să-i scuturăm cojocul!

Şi pescarul îşi scutură pletele cîrlionţate şi zise:

— Ce te gîndeşti, părinte, să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brînzei.

Şi se repezi popa, împleticindu-se, şi după el morarul, şi după morar pescarul, şi după pescar văduva, şi după ei, cît ţi-ai lega nojiţele, se adună tot satul: bătrîneţele cu sfatul, flăcăimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. Cu lopeţi, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală, spre pădure, iar în fruntea lor mergea moş popa, c-un tratavanghel la subţioară, şi aşa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos şi nouă pe sus.

Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, pînă aci i-a fost lui Moş Crăciun! Numai să le pice în cale, şi lasă-l, ce i-or păţi oasele numai el o să ştie. Val-vîrtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămîie; o să-şi ducă în braţe barba smulsă ca un maldăr de fuioare şi, în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufişe şi prin crînguri.

Ajunseră la pădure. Şi de cum ajunseră, le clănţăni dinţii că parcă cu toţii ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure.

Şi moş-popa le zicea într-una:

— Înainte copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’să vie atîta foc de ger. Răsuflă Crăciunul şi ne taie măruntaiele. Să daţi pe nemiluite!

Dar cînd ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava şi le căzură din mîini furcile, topoarele şi ciomegile.

Cu cine să te pui, sfinte şi stăpîne?

Moş Crăciun era o namilă de român cît toate zilele. Moţăia rezemat de patru copaci groşi cît buţile, şi copacii se îndoiau trosnind sub şalele lui. O mînă d-ar fi învîrtit, i-ar fi culcat pe toţi la pămînt. În barba lui albă era atîta lînă cît ai lua depe o turmă. Şi îi curgea la vale, de sub nas şi de sub ochi, pale, pale, mustăţile şi barba, şi se înecau mai jos de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu găleţile lapte şi sloi de gheaţă, aşa îi erau de lungi, de albe şi de îngheţate mustăţile şi barba. Chica îi înfăşura umerii şi spatele, ca o sarică, pînă la mijloc.

— Ei, părinte, acum e-acum! zise un voinic, cu zorul ori cu binişorul?

Şi popa îi răspunse, ca şi cum ş-ar fi dat sufletul:

— Ba cu binele, că e mai bine.

Şi femeile îi şoptiră:

— Fă-te înainte, sfinte părinte, şi citeşte-i ceva din carte, poate n-ei dăzlega de el.

Popa făcu trei paşi înainte, zece îndărăt, şi dăschise cartea. Îşi drese glasul şi iar şi-l drese, fără să înceapă slujba.

Mulţimea îi strigă:

— Aide, părinte, aide, zi pe carte, că îngheţăm aici.

Moş popa începu, vrînd-nevrînd, pe nas şi prelung:

— No, no, nă, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă, ă, o, nă, nă, şi toţi îi e, e, ieşiră înainte cu salcie înflorită…

— Întoarce foaia, părinte!

— La maslu, părinte!

— Ce salcie, ce flori, părinţele?!

Şi popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeaşi mînă cu care ţinea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă şi nu se mai văzu din zăpadă. Moş Crăciun se dăşteptă din somn, crăpă ochii, şi după genele lui albe şi lungi să scutură puzderie de ninsoare. Îşi cletănă pletele, şi pletele lui, încărcate cu chiciură şi polei, sunară ca un şir de clopoţei. Răsuflă o dată, şi gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulţimea, iar popa se cletănă pe picioare şi dădu cu nasul în zăpadă.

— Ce făcuşi, popo? zise morarul.

— Era să cazi, părinte, zise pescarul.

— Ridicaţi pe sfinţia-sa, zise văduva.

Cînd se ridică popa de jos, nevăzînd bine înaintea ochilor, se poticni spre Moş Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheţă inima, şi dăte în genuchi:

— Moş Crăciun, îndură-te, zise popa ameţit, ţara e mare, mai du-te şi pe la alţii, că d-ei mai scutura o palmă de zăpadă, rămîi fără colaci şi sunt sărac lipit.

— Eşti bogat, părinte, zise Moş Crâciun c-un glas de se cutremură pădurea.

Apoi, plecîndu-se la urechea popii, îi şopti ce-i şopti şi se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mînele, crăcile trosneau şi săreau aşchiile din ele.

Popa se sculă de jos ş-o şterse spre sat, sprinten şi vesel, ca şi cum ar fi întinerit.

— Ce ţi-a spus, părinte? întrebară cu toţii.

Popa tăcu şi-şi cătă de drum.

Morarul făcu cîţiva paşi spre Moş Crăciun, îngenuche şi zise:

— Rogu-te, Moş Crăciune, ca destul atîta zăpadă, că nu mai dăjugă nimeni la moară, şi-mi mor copiii de foame.

Moş Crăciun îşi suflă nasul, şi din amîndouă nările îi săriră două ciubuce de gheaţă. Şi zise morarului:

— Nu cîrti, morar bogat, ai zece sate la moară şi tot te plîngi? Mîine pînă în zori te-aşteaptă zece care cu grîu şi zece cu porumb.

Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă ş-o tuli spre casă, nemaiputînd de bucurie.

Veni rîndul pescarului. Făcu şi el cîţiva paşi înainte şi dădu în genuchi.

— Moş Crăciun, nu mă lăsa. Îngheaţă Dunărea, îngheaţă smîrcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văd coadă de peşte şi-mi plînge muierea în vatră.

Moş Crăciun se scutură şi zăpada curse nemiluit, şi acoperi pe pescar pînă-n creştetul capului, dăschise gura, şi auzi toată nemărginirea, ca şi cum ar fi gonit crivăţul:

— Pescar, pescar, ce te milogeşti, că ai cheag destul. Dacă vei da cu plasa şi vara şi iarna, de un’ să mai fie şi peştele? Fă o copcă, bagă coşul tău ăl mare în copcă, şi mîine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari şi dulci.

Creştinul se sculă de jos ş-o porni spre cămin, scuturîndu-se de zăpadă.

Şi cînd văduva începu să-şi spuie păsul, Moş Crăciun o îngîna zîmbindu-i.

— Moş Crăciune, sunt săracă…

— Eşti.

— Moş Crăciune, am cinci copii…

— Ai.

— Moş Crăciune, vine Crăciunul şi n-am porc…

— Vine şi n-ai.

— N-am para…

— N-ai.

— N-am mălai…

— N-ai.

— N-am gătej…

— N-ai.

— N-am cojoacă…

— N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moş Crăciun, dăschizînd ochii mari, şi genele albe îi trecură de creştetul capului. Aleargă acasă şi înhaţă purcelul de coadă, să nu fugă, acoperă-ţi mălaiul, că-l risipesc copiii, şi închide-ţi uşa cocioabei, că ard lemnele de pomană.

Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce auzise, dar, inimă bună, cînd plecă zise:

— Să trăieşti, Moş Crăciun, şi să mai vii pe la noi!

— Să trăieşti şi tu, femeie!

Uriaşul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele şi făcu un pas. Şi un pas era cît o repezeală. Şi făcu doi, cît o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivăţul cu austrul, şi zăpada se pornise ca nişte nori învîrtiţi şi răsuciţi, de n-o pătrundeai cu ochii.

Rămaseră toţi cu gurile căscate. Şi buni-bucuroşi că au scăpat de moşneagul care ducea cu dînsul viscolul, se împrăştiară pe la casele lor.

Popa se certa cu preoteasa şi ţinea în ruptul capului că Moş Crăciun l-a învăţat să nu doarmă toată noaptea şi să zică mereu:

Un colac, un colac
abia să-l îndes în sac;
d-ar fi cît roata de car
de popă n-aveţi habar.
Un colac
că mă-npac;
doi colaci
dacă vrei să mă împaci.

Numai dacă o zice mereu, pînă a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Şi popa îndruga mereu, parcă-şi perduse minţile.

Morarul, cum văzu că toate apele au îngheţat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gîndi că asta este o minune d-a lui Moş Crăciun, şi s-apucă, cioc-boc, să dreagă cîte ceva şi să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi.

Pescarul lacom sparse pe rîu atîtea copci cîte coşuri avea. Dădu coşurile afund şi le legă de ţăruşi.

În ajun, popa plecă cu icoana, dar, ameţit că nu închisese ochii toată nopticica, şi îmbulzindu-i în minte cuvintele pe cari le turuise într-una, cum intră în casele creştinilor, în loc să cînte „în Iordan botezîndu-te tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „în colac botez… aş, ce spui şi eu… no, o,o, î, î, în doi colaci botezîndu-te tu, Doamne”…

Şi bieţii oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că ş-ar fi perdut minţile de bătrîneţe şi mai ales de băutură.

Popa rămase fără colaci.

Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică străvilarul, căci venise la măcinat un bătrîn cu porumb. Dar apa, cum năvăli şi începu să-şi îndese sloii de gheaţă, smulse şi dumică roata morii, şi morarul rămase şi plouat, şi fiert, ca vai de el.

Pescarul, cînd se duse să-şi caute coşurile, ia coşurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul cîteva cruci şi leturghii lui Moş Crăciun, dar rămase şi fără peşte, şi fără coşuri.

Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gîndind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai şi costiţe de porc, alţii picioare, alţii muşchi. Iar copiii le rînduise în chip de porc, şi cel mai mic, un creţ cîrlionţat şi bucăliu, se legase cu betele de codiţa lui şi, prefăcîndu-se că-l tîrăşte porcul, ţinea într-una:

— Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!

Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, pînă în ziua de azi săracii ş-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogaţii cei lacomi ar mai primi cîte un bobîrnac din Paşte în Crăciun.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA