Editura Global Info / Literatură |
Barbu Ştefănescu-Delavrancea
Odinioară
Lui George Radu Golescu1
Anii trec aşa de repede, că nu-ţi dai seama când şi cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moş cutare, de unde şi până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ţi era, să te pomeneşti cu ea zbârcită, cărunţită, apoi albă-colilie.
Aşa curge vremea, şi pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne târăşte cu ea până la hotarul vieţii. Ne aşează frumuşel pe două scânduri, ne întinde pe deasupra o pânză albă cu cruce în mijloc, ne stropeşte cu vin şi cu untdelemn. Bulgării şi ţărâna cad şi astupă. Şi tot vremea din muşuroi face neteziş, surpă crucea de la cap, bătătoreşte locul şi acoperă cu bălării cel din urmă locaş al nostru.
Ei, câte se duc cu zilele şi ce triste minuni ni se arată de ieri până azi! Câte ne mai aşteaptă de azi până mâine!
În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră şi de lemn, uneori câte două-trei în acelaşi cuib, umbrite de vişini şi de pruni. Rămâi pe gânduri. Parc-ai vrea să ştii cine odihneşte sub pământul încărcat cu ştevie şi cu urzici... Parc-ai vrea să afli ce locşor a căzut la fiecine din cei ce odihnesc acolo... Cu mulţi ai copilărit, mulţi te-or fi mângâiat şi pe unii poate că i-ai iubit.
E trist.
Dar e şi mai trist să te reîntorci, după mai mulţi ani, din pustiuri străine în mahalaua în care te-ai născut şi-ai crescut, şi să nu mai vezi nimic din câte ştiai. Pe aceeaşi streaje să intri, pe aceeaşi cărare să te strecori, şi să nu mai vezi mândreţea de-odinioară.
La marginea capitalei, departe de zgomot şi de făpturile pizmaşe, între oraş şi ogoarele ţărăneşti, se întindea, înflorind, mahalaua grânarilor. Mergea bine de la Dumnezeu. Unde îşi punea creştinul vatra, se prindea pe tălpoaie neclintite. Casele văruite se afundau în grădini cu rogodele, veselia copiilor. Pe-alocurea viile se mlădiau, încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi de greutatea rodului. Ţăranii cu dare de mână se îndesau să-şi găsească loc între grânari. Era o fierbere de muncă, o dragoste de propăşire ş-o frăţie de trai, că nu se mai pomenea aşa mahala tihnită şi harnică.
Când sosea câte un jupân, ori nea cutare, călare pe rotaşul din stânga, plesnind voiniceşte în naintaşi, leliţele, cumetrele, finele, suratele îi ieşeau voioase înainte, îl opreau din drum şi-l zăpăceau cu cercetările. Grânarul, cu o mână în brâu, cu alta pe hăţuri, cu biciul pe după gât, le răspundea cu rânduială, să nu lase pe nici una mâhnită.
— Nea Mitrane, ai întâlnit, p-ale drumuri, pe alde dumnealui? (Şi "dumnealui" îi era bărbatul.)
— Da, cumetriţă, descarcă la Olteniţa.
— Nea Mitrane, ai văzut pe bâcu? (Şi "bâcu" îi era tată-său.)
— Da, fină, cale d-o zi, şi vine, e sănătoşel, tare mare.
— Nea Mitran, ne-ai întâlnit flăcăul? (Şi "flăcăul" era frate-său.)
— Cică a câştigat bune părăluţe. Dar tu, când ne-i întinde halageaua nunţii?
Şi aşa, cu una, cu două, până le dădea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrăbii speriate, care încotro şedeau, ca să spuie veste bună şi noroc pe la cei de-acasă.
Chiaburii se înmulţeau. Copii rumeni şi bucălaţi goneau cu ghiozdanele la şcoala din curtea bisericii, să plătească sfănţoaica pe lună dascălului Nicuţă şi să înveţe slove noi, să citească pe felurime, să scrie pe platcă şi, hei! mai târziu, să învârtească tocul pe hârtie, ca nişte logofeţi.
În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieşea pe prispă ori pe laiţa de lângă poarta mică, şi poveştile începeau lungi şi nesfârşite. Bunicile şi mumele îşi luau nepoţii şi copiii cei mai mici, prâslele, în poală şi le spuneau câte-n lună şi-n soare. Ba de turci, ba de tătari, ba de calmuci, ba de căpcăunii cu două guri, ba de muscali, ba de nemţii cu coadă, mă rog, din câte omul apucă şi vede, aude şi nu uită.
Şi când liliecii goneau de-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciulile, strigând de la ştreaje până la biserică :
— Liliac... liliac,
trage noaptea la conac,
din cloponiţa bătrână,
hop, o dată, hop, de două,
pân' la nouă...
Liliacii dacă scapă
sub căciulă fac calpacă.
Şi de veneau Floriile, Paştele, cu hainele noi, St. Ilie, cu pepenii de Pantilimon, Moş Ajunul cu colindeţele, această prăsilă voinică şi vioaie umplea mahalaua de veselie şi de năzdrăvănii.
La Ignat, când zăpada cădea de două palme, porcii înjunghiaţi asmuţeau câinii, guiţând de se cutremura pământul. Fumul focurilor, în care îi pârpăleau până la şorici, acoperea cerul mahalalei ca o ceaţă deasă şi fără căpătâi...
Aşa îi mergea, pe acele vremuri, omului, în bine şi de-a bună. Case noi se clădeau întruna. Ogrăzile se făceau mai dese şi mai frumoase, împodobite primăvara cu stufuri de flori, iară vara mlădiate până la pământ de rod bogat şi felurit. De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani de zile.
În ziua de azi, bătrânii s-au dus după tărâmul ăsta. Casele vechi, nespoite, dărâmate, fără garduri, mărturisesc că sărăcia s-a încuibat în locul belşugului de-odinioară. Azi tot e de-a valma, căci toate sunt de-a valma când bietul creştin nu mai are ce ocroti. Grajdurile, ulucile cu porţile mari au fost aruncate în sobă, pe gerul Bobotezei. Curţile, pline altădată de păsări, azi sunt pustii. Abia câte un câine pocâltit mai hămăie şi te vesteşte că e la locaş de om.
Copiii sunt galbeni şi slabi, zdrenţăroşi şi fără chef, căci la Paşte n-au cu ce se înnoi, la Moşi n-au cu ce să-şi cumpere fluiere şi hârâitori. Zmeurile nu mai vâjâie pe la Sân-Petru. Dascălul Nicuţă nu mai cântă cu o sută de băieţi într-un glas:
O daátă-i una, uúna!
doórdoó paătrú!
Nunta de azi se cheamă sărăcie la sărăcie, botezul, din cumetrie cu chef şi lăutari, se numeşte belea la capul omului.
Grânarii au ajuns la două mârţoage de cai şi nu mai pun în căruţele cu coviltir patru chile mari.
Toată mahalaua a sărăcit şi se-ngroapă în ruine şi bozii. Şi, spre batjocură, soarta a făcut să se ridice în locul bisericuţei (plină al'dată de credincioşi la sărbători), biserică mare şi falnică, dar goală chiar la sărbătorile împărăteşti. În locul şcoalei lui Nicuţă, şcoala primăriei, ca un palat frumos, încăpător, dar pustiu şi fără spor la carte.
— Ce e asta, lele Ancuţo? am întrebat mâhnit, privind în toate părţile. Şi de ce-aţi ajuns în halul ăsta?
— Ei, maică, ce e de la Dumnezeu şi de la stăpânire este. Iacă şcoală mare, iacă biserică frumoasă, dar de ce le-or mai fi ridicat în mijlocul dărâmăturilor eu nu pricep... Uite, ne-am stins în câţiva ani. Se zice că acele maşini blestemate de drumuri-de-fier au luat cheagul grânarilor noştri. Apoi de, o fi, n-o fi... Atât, mamă, ştiu că odinioară copiii îşi numărau anii după casele noi care se ridicau, azi îşi socotesc vârsta după casele care se dărâmă.
Şi bătrâna plecă cu doniţele spre puţul cu două roate.
Note
1. Coleg de liceu cu Delavrancea la "Sf. Sava", cu care acesta a locuit la Paris în 1882-1884. Frate cu Dinu Radu Golescu